ORGANIZAȚII ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE

Cuprins

1.Domeniul relaţiilor internaţionale……………………………………………………...9

1.1. Introducere…………………………………………………………………… ….9
1.3. Știinţa relaţiilor internaţionale………………………………………………….10
1.4. Sistemul internaţional şi dreptul internaţional public…………………………..11
1.5. Evoluţia sistemului internaţional până la 1914…………………………………12
1.6. Evoluţia sistemului internaţional după 1914……………………………………15
1.6.1. Războaiele mondiale şi conferinţele de pace………………………………15
1.6.2. Războiul Rece (1945-1991)………………………………………………..16
1.6.3. Sistemul internaţional după sfârşitul Războiului Rece…………………….19
2. Actorii sistemului internaţional………………………………….22
2.1. Introducere…………………………………………………………………….22
2.3. Noţiunea de actor internaţional……………………………………………......23
2.4. Actorii care evoluează pe scena internaţională………………………………..24
2.5. Tendinţe manifestate în sistemul internaţional contemporan………………….27
3. Noţiuni generale privind organizaţiile internaţionale
interguvernamentale………………………………………………………………………...29
3.1. Introducere……………………………………………………………………….29
3.3.Organizaţii internaţionale interguvernamentale şi organizaţii internaţionale
neguvernamentale…………………………………………………………………………….30
3.4. Scurt istoric al organizaţiilor internaţionale interguvernamentale……………..30
3.5. Factorii care au determinat apariţia şi proliferarea organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale…………………………………………………………………………31
3.6. Rolul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale………………………32
3.7. Definiţia organizaţiilor internaţionale interguvernamentale…………………...32
3.8. Caracteristicile organizaţiilor internaţionale interguvernamentale…………….32
3.9. Clasificarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale…………………..32
3.10. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (OING)………………………...35
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale…………………………………...……………………………………38
4.1. Introducere……………………………………………………………………… 38
4.3. Precizări prealabile………………………………………………………………39
4.4. Personalitatea juridică internaţională……………………………………………39
4.5. Personalitatea juridică de drept intern……………………………………………40
4.6. Formele de manifestare a personalităţii juridice…………………………………41
5. Constituirea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale
………………………………………………………………………………………………..47
5.1. Introducere………………………………………………………………………..47
5.3. Actul constitutiv…………………………………………………………………48
5.4. Cuprinsul actului constitutiv…………………………………………………….48
5.5. Încheierea actului constitutive……………………………………………………49
5.6. Admiterea de rezerve…………………………………………………………….50
5.7. Modificarea actului constitutiv…………………………………………………..50
5.8. Interpretarea actului constitutiv………………………………………………….51
5.9. Dizolvarea organizaţiilor internaţionale…………………………………………52
6. Participarea la activităţile organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale………………………………………………………………..……….54
6.1. Introducere……………………………………………………………………... ...54
6.3. Dobândirea calităţii de membru cu drepturi depline al unei organizaţii
internaţionale…………………………………………………………………………………55
6.4. Situaţii speciale de dobândire a calităţii de membru……………………………...57
 6.5. Pierderea calităţii de membru…………………………………………………….58
6.6. Suspendarea calităţii de membru…………………………………………………59
7. Structura organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale………………………………………………………………………...61
7.1. Introducere……………………………………………………………………... ...61
7.3. Factorii care determină structura organizaţiilor internaţionale…………………...61
7.4. Clasificarea organelor organizaţiilor internaţionale…………………………….62
7.5. Organe principale şi organe subsidiare………………………………………….62
7.6. Organe plenare şi organe cu compunere restrânsă………………………………63
7.7. Organe politice, jurisdicţionale şi administrative……………………………….65
8. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale………………………………………………………………………...69
8.1. Introducere……………………………………………………………………... ...69
8.3. Apecte generale privind sesiunile organizaţiilor internaţionale ……………......70
8.4. Conducerea sesiunilor…………………………………………………………….71
8.5. Procedura urmată în cadrul sesiunilor…………………………………………….71
8.6. Adoptarea hotărârilor……………………………………………………………..72
8.7. Valoarea juridică a hotărârilor organizaţiilor internaţionale……………………...74
9. Mijloacele financiare ale organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale………………………………………………………………………...76
9.1. Introducere……………………………………………………………………... ...76
9.3. Noţiunea de buget…………………………………………………………...........77
9.4. Resursele bugetare ……………………………………………………………….77
9.5. Cheltuielile bugetare …………………………………………………………….80
10. Organizaţia Naţiunilor Unite…………………………………...81
10.1. Introducere……………………………………………………………………....81
10.3. Societatea Naţiunilor ……………………………………………………….......82
10.4. Constituirea ONU ………………………………………………………………84
10.5. Scopurile ONU …………………………………………………………………84
10.6. Principiile ONU…………………………………………………………………85
10.7. Dobândirea calităţii de membru ONU…………………………………………..85
10.8. Pierderea calităţii de membru ONU……………………………………………..86
10.9. Organele principale ONU……………………………………………………….87
10.10. Adunarea Generală ONU………………………………………………………87
10.10.1. Compunerea Adunării Generale……………………………………………..87
10.10.2. Competenţele Adunării Generale……………………………………………88
10.10.3. Organizarea lucrărilor………………………………………………………..91
10.11. Consiliul de Securitate ONU…………………………………………………..92
10.11.1. Compunere…………………………………………………………………...92
10.11.2. Funcţionare…………………………………………………………………...92
10.11.3. Competenţe…………………………………………………………………..93
10.12. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)……………………………………...94
10.13. Consiliul de Tutelă…………………………………………………………….95
10.14. Curtea Internaţională de Justiţie……………………………………………….96
10.15. Secretariatul ONU……………………………………………………………..97
10.16. Instituţiile specializate din sistemul ONU……………………………………..99
10.17. România şi ONU……………………………………………………………..100
11. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord……………………………………….....103
11.1. Introducere……………………………………………………………………..103
11.3. Originile Alianţei………………………………………………………………104
11.4. Scopurile Alianţei……………………………………………………………...105
11.5. Emblema NATO……………………………………………………………….109
11.6. Mecanismul politic şi de luare a deciziilor NATO…………………………….109
11.7. Structurile civile NATO……………………………………………………….112
11.7.1. Cartierul General al NATO…………………………………………………..112
 11.7.2. Reprezentanţi permanenţi şi delegaţii naţionale……………………………..112
11.7.3. Secretarul General……………………………………………………………113
11.7.4. Secretariatul Internaţional……………………………………………………113
11.8. Structurile militare NATO…………………………………………………….114
11.8.1. Comitetul Militar……………………………………………………………114
11.8.2. Preşedintele Comitetului Militar……………………………………………..115
11.8.3. Comandanţi Strategici……………………………………………………….115
11.8.4. Statul Major Militar Internaţional…………………………………………..115
11.8.5. Forţele Militare Integrate…………………………………………………….116

Bibliografie ............................................................................................................................ 119

 Domeniul relaţiilor internaţionale

Organizaţiile internaţionale trebuie studiate în contextual relaţiilor internaţionale, relaţii

care pot explica resorturile apariţiei şi proliferării acestora. Tocmai de aceea, unitatea
conturează domeniul relaţiilor internaţionale, defineşte şi explică noţiuni şi concepte folosite în
literatura de specialitate, dar şi în dicursurile şi analizele politice, economice şi militare,
prezintă evoluţia sistemului relaţiilor internaţionale oferind studenţilor cunoştinţele şi
deprinderile academice necesare pentru a-şi construi propria cheie în înţelegerea unei realităţi
vaste, dinamice, provocatoare.
Noţiunea de relaţii internaţionale are o dublă semnificaţie: aceea de relaţii stabilite între
actorii internaţionali şi aceea de ştiinţă care studiază raporturile de putere dintre actorii
internaţionali.

1.3. Știinţa Relaţiilor Internaţionale

Ca ştiinţă a socialului, Relaţiile Internaţ ionale se ocupă cu studiul raporturilor de

putere dintre actorii internaţionali.
Aşezând în centrul preocupărilor conceptul de putere, în toate accepţiunile lui, ca
putere-forţă, putere-influenţă, cu raportările sale inerente la concepte precum cele de
autoritate, legitimitate sau suveranitate, Relaţiile Internaţionale se subsumează domeniului
mai larg al Știinţelor politice.
Preocupările din cadrul Relaţiilor Internaţionale vizează cinci domenii care constituie
subramuri ale acestei ştiinţe. Acestea sunt:
1) Teoria relaţ iilor internaţionale care stabileşte semnificaţia noţiunilor, conceptelor
cu care operează această ştiinţă, oferind o înţelegere profundă a fenomenelor
studiate,
2) Istoria relaţ iilor internaţ ionale care prezintă evoluţia în timp a politicii mondiale,
3) Studiile de securitate care vizează cercetările legate de supravieţuirea statelor şi a
comunităţilor,
4) Studiile strategice care privesc aspectele militare ale politicului, cu accent pe
factorul nuclear,
5) Economia politicăint ern a ţ ional ă care urmăreşte evoluţia schimburilor
economice transfrontaliere.
Relaţiile internaţionale îşi datorează denumirea faptului că, iniţial, s-au concentrat
asupra raporturilor dintre entităţile politice suverane care sunt statele. Doar statele poartă
războaie, încheie pace, semnează tratate. În ultimele decenii, însă, pe scena relaţiilor
internaţionale s-au impus şi alţi actori: organizaţiile internaţionale, mişcările de eliberare
naţională, corporaţiile şi chiar indivizii care acţionează în nume propriu, raporturile
internaţionale devenind din ce în ce mai complexe. Tocmai de aceea, unii autori au propus
revizuirea denumirea disciplinei şi transformarea acesteia în Relaţii transfrontaliere sau
Politică mondială.
Preocupări pentru natura relaţiilor dintre state, cauzele războiului, problemele păcii,
cooperarea internaţională şi recunoaşterea actorilor internaţionali au existat din timpuri
străvechi. Istorici, filosofi, jurişti şi economişti şi-au îndreptat atenţia spre aspecte ale vieţii
internaţionale. Astfel, istoricul Tucidide a meditat asupra cauzelor conflictului interstatal în
sec. al V-lea î.Hr. Notabilă este şi preocuparea filosofilor Niccolo Machiavelli (sec.XVI) şi
Thomas Hobbes (sec.XVII) pentru raportul dintre natura umană şi relaţiile interstatale. Jurişti
de seamă precum Hugo Grotius (sec.XVII) au încercat să codifice practici ale relaţiilor
internaţionale, iar economişti precum Adam Smith (sec.XVIII) au studiat impactul politicilor
economice interne asupra legăturilor dintre state.
Cu toate acestea, ştiinţa relaţiilor internaţionale figurează ca un domeniu relativ recent,
fiind acceptată ca disciplină de studiu în universităţile lumii abia la jumătatea secolului al
XIX-lea, primele lucrări importante de specialitate văzând lumina tiparului abia înainte de al
doilea război mondial.
Aşa cum spuneam, domeniul relaţiilor internaţionale face parte din domeniul mai larg
al ştiinţelor politice, având legături puternice şi cu Dreptul internaţional public şi Economia
mondială.
1.4. Sistemul internaţional şi dreptul internaţional public

Sistemul internaţ ional sau societatea internaţională reprezintă ansamblul

relaţiilor
stabilite între actorii internaţionali.
Dacă o lungă perioadă de timp, participarea la societatea internaţională era un
privilegiu al statelor, în timpurile moderne această societate s-a îmbogăţit şi cu alte elemente:
organizaţiile internaţionale interguvernamentale, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale, popoarele şi mişcările de eliberare naţională, companiile transnaţionale şi
chiar individul, ca actor în relaţiile internaţionale. În mod corespunzător, sistemul
internaţional a fost definit iniţial ca fiind comunitatea a statelor suverane care intră în
raporturi juridice unele cu altele.
Din cele mai vechi timpuri, statele au interacţionat în cadrul unui set de reguli, de
norme care stabileau ce este statul şi care sunt atributele acestuia, precum şi modul de
purtare a relaţiilor dintre state. Aceste norme s-au cristalizat în timp, au cunoscut o
permanentă schimbare şi evoluţie şi au format dreptul international public.
Dreptul int ernaţ ional publi c a fost definit ca fiind un corp de reguli obligatorii
din punct de vedere juridic pentru state, în relaţiile dintre acestea, şi, mai târziu, un
ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile dintre state şi celelalte subiecte
ale dreptului internaţional, norme create de aceste subiecte, pe baza acordului lor de voinţă.

Exemple

Sfera izvoarelor Dreptului internaţional public este determinată de Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie, Curte care funcţionează în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi care statuează, la art. 38, asupra dreptului aplicabil de către
această instanţă în litigiile aduse în faţa ei.
Astfel, constituie izvoare ale Dreptului internaţional public:
Tratatul
Cutuma internaţională
Principiile generale de drept
Principiile dreptului internaţional public
Echitatea
Mijloace auxiliare de determinare a normelor dreptului international
public (jurispudenţa şi doctrina)
Alte izvoare ale dreptului internaţional public şi anume actele
organizaţiilor internaţionale şi actele unilaterale ale statelor.

Normele dreptului internaţional public configurează, modelează ceea ce numim

sistemul internaţional, adică ansamblul relaţiilor stabilite între actorii internaţionali.
Teoreticienii relaţiilor internaţionale disting trei mari tipuri de configurare a
sistemului internaţ ional:
a) Sistemul unipolar care presupune existenţa unei singure puteri majore, super-
putere care domină sistemul internaţional.
 b) Sistemul bipolar care implică existenţa a două mari puteri oponente ce
domină fiecare o anumită parte a sistemului; aceste puteri se pot raporta
ideologic şi/sau militar una la cealaltă.
c) Sistemul multipolar care implică existenţa a cel puţin trei mari puteri care
să domine sistemul; este considerat ca reprezentând o configuraţie stabilă
a sistemului internaţional.

1.5. Evoluţia sistemului internaţional până la 1914

Spre deosebire de celelalte subramuri ale domeniului, Istoria relaţiilor

internaţionale se preocupă exclusiv de istoria relaţiilor de putere dintre actorii
internaţionali, de la formarea sistemului internaţional şi până în zilele noastre. Unii
autori consideră că se poate vorbi despre un sistem internaţional chiar şi în vremea
oraşelor-state antice greceşti sau a imperiilor din Evul Mediu. De-a lungul timpului a
existat o semnificativă schimbare de sisteme, modificându-se natura actorilor
internaţionali ai acestora. Astfel, oraş ele-state antice au lăsat loc în Evul Mediu
imperiilor multinaţ ionale ca actori dominanţi ai sistemului internaţional, iar acestea
au făcut loc, la rândul lor, statelor-naţ iuni la sfârşitul sec. al XV-lea. Este adevărat că în
cazul oraşelor-state antice sau a imperiilor medievale putem vorbi despre o politică
interstatală, dar considerăm că despre o politică internaţională putem vorbi doar din
momentul în care principalul, dacă nu chiar unicul actor internaţional devine statul
suveran modern, cel mai adesea constituit pe un teritoriu locuit de un anumit grup
naţional.
În literatura de specialitate s-au impus două teorii importante cu privire la structura
sistemului internaţional.
Prima teorie sau teoria ciclurilor successive (închegată în anii ’70 - ’80)
concepe evoluţia sistemului internaţional în termenii unor cicluri succesive dominate de
marile puteri, după cum urmează:
1. Ciclul portughez (care durează din anul 1497 de la expediţia lui Vasco da Gama în
India şi până la momentul cuceririi în anul 1580 a Portugaliei de către Spania).
2. Ciclul olandez (care începe în anul 1580 şi se sfârşeşte odată cu pacea de la
Utrecht încheiată în abul 1713).
3. Ciclul britanic I (care începe în 1713 şi se sfârşeşte în anul 1783 după războiul de
independenţă al coloniilor americane).
4. Ciclul britanic II (care începe odată cu Congresul de la Viena din 1815 şi ia sfârşit
după primul război mondial).
5. Ciclul American (care începe în jurul anului 1918 şi este încă în desfăşurare).
Principalele caracteristici ale acestor cicluri sunt următoarele:
- dominaţia unei mari puteri, numită şi putere-hegemon,
- existenţa unor puncte de sprijin de interes strategic pentru aceste puteri, cum ar fi
stăpânirea mărilor care erau cele mai importante rute comerciale.

A doua teorie sau teoria cercurilor concentrice (închegată în anii ’90) consideră că
sistemul internaţional a fost încă de la începuturi împărţit în trei cercuri concentrice:
1) Centrul alcătuit din puterile majore care au o mare influenţă asupra formării
normelor care ghidează sistemul internaţional şi asupra impunerii/respectării acestora.
2) Semiperiferia care cuprinde, în principal, trei mari categorii de state:
a) Foste puteri centrale aflate într-o poziţie descendentă, adică puteri în decădere
care joacă un rol destul de important în sistem. Este cazul Rusiei interbelice.
b) Puteri aflate în zona periferică şi care se află într-o poziţie ascendentă sau, altfel
spus, mari puteri în devenire. Este cazul Chinei contemporane.
c) Puteri regionale, subsistemice ale căror interese şi posibilităţi nu depăşesc aria
propriului subsistem al relaţiilor internaţionale. Este exemplul unor state ca
Taiwan, Coreea de Sud, statele din America Latină.
 3) Periferia compusă din state cu economii slab dezvoltate, cu capacităţi militare reduse
şi a căror securitate depinde în mare măsură de aranjamentele internaţionale ale
marilor puteri. Este cazul unor state precum Portugalia, statele din sud-estul Europei,
statele africane.
Asupra momentului apariţiei statului modern există o polemică puternică între istorici.
Dar, indiferent de poziţia pe care o adoptă, cei mai mulţi istorici sunt de acord că sistemul
internaţional modern apare şi se dezvoltă în Europa, ca o creaţie a statelor europene. Treptat,
statele europene depăşesc barierele continentale, purtând cu ele modul de organizare
european, extinzâdu-se treptat şi jocul de putere specific bătrânului continent la nivel global.
Trei motive au favorizat succesul puterilor europene:
a) Centralizarea politică a acestor state reflectată în două caracteristici extrem de
importante:
- secularizarea deciziei în domeniul politicii interne şi externe a statelor şi deci
eliminarea bisericii ca factor politic autonom,
- colectarea taxelor şi impozitelor la nivel central şi efectuarea de la acelaţi nivel a
cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului de stat, ceea ce a permis şi finanţarea
flotelor de război şi a forţelor militare terestre apte să impună interesele statelor în
colonii.
b) Fragmentarea sistemului internaţional într-un număr mare de actori internaţionali,
fapt care a condus, din nevoia de supravieţuire, la concurenţa între state pentru
acumularea puterii. În acest mod o seamă de state europene au ajuns să domine alte
state ori teritorii timp de secole.
c) Revoluţia tehnologică a contribuit şi ea la dominarea adversarilor. Un rol important l-a
avut folosirea prafului de puşcă în conflictele armate şi, pentru succesul expediţiilor
maritime, folosirea galionului echipat cu tunuri. Aceste descoperiri au permis
impunerea voinţei politice, dar şi a intereselor economice.
Sfârşitul războiului de 30 de ani şi încheierea Tratatelor Westfalice (pacea de la
Westfalia) în 1648 a consacrat existenţa unui sistem internaţional. Astfel, aceste tratate
stabilesc principiul potrivit căruia singurul actor internaţional este statul, dispărând de pe
scena internaţională actori precum Papalitatea, ordinele cavalereşti, oraşele ori nobilimea. Cu
alte cuvinte, singurul subiect de drept internaţional recunoscut din acel moment era statul, al
cărui atribut primordial era suveranitatea. Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a-şi
defini propriile interese, de a construi şi exercita politica internă şi externă, de astabili căi şi
mijloace de acţiune pentru atingerea ţelurilor propuse. Din acest moment, suveranitatea a
reprezentat elementul esenţial care a modelat sistemul internaţional. Recunoaşterea
suveranităţii însemna implicit şi recunoaşterea libertăţii de acţiune a statelor în sistemul
internaţional.
Un alt principiu important stabilit de tratatele Westfalice a fost cel al egalităţii între
statele suverane. De aici a decurs regula potrivit căreia singurele care-şi puteau lua
angajamente internaţionale erau statele, pe baza consimţământului lor liber, fără a fi supuse
coerciţiei altei puteri. Tot din acest moment, balanţa de putere a fost acceptată ca instrument
al relaţiilor internaţionale prin care se căuta stabilitatea. Scopul declarat era acela de a
împiedica o singură putere europeană să le domine pe celelalte.
Începând cu Tratatele Westfalice s-a pus şi problema legitimităţii internaţionale. Este
vorba despre modul de transmitere a puterii de la un conducător la altul la nivel naţional, pe
de o parte, şi despre legitimitatea dată de suveranitatea teritorială, adică recunoaşterea statului
şi implicit a calităţii de subiect internaţional a acestuia, pe de altă parte.
De asemenea, este recunoscută existenţa unui drept internaţional, a unor norme
acceptate liber de către statele care participau la sistemul internaţional. Dreptul internaţional
devine un instrument al relaţiilor internaţionale, reglementând relaţiile dintre actorii
sistemului internaţional.
O altă schimbare de optică în relaţiile internaţionale o constituie recunoaşterea
diplomaţiei ca instrument pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre state.
În concluzie, sunt trasate caracteristicile esenţiale ale sistemului internaţional,
caracteristici care subzistă, în mare parte, şi astăzi.
 Alt moment important în istoria relaţiilor internaţionale a fost Pacea de la Utrecht
(1714) prin care s-a statuat politica nonintervenţiei în problemele de politică internă a
statelor.

Revoluţia franceză de la 1789 aduce şi ea schimbări importante. Legitimitatea

statului este dată de naţiune, iar legitimitatea conducătorilor de popor. Se produce o
separaţie între interesele statului şi cele ale conducătorilor. Politica de putere a statelor
încetează să mai fie una a monarhului şi devine una a statului propriu-zis.
Secolele XVII şi XVIII au fost caracterizate prin numărul relativ mic şi stabil de actori
internaţionali. Balanţa de putere se sprijinea pe o anumită configuraţie şi o anumită împărţire
a teritoriului. Coexistau mari imperii (otoman, ţarist, spre exemplu) cu câteva state naţionale
şi cu mici formaţiuni statale, precum cele ale Germaniei şi Italiei. Treptat, odată cu marile
descoperiri geografice şi cu colonialismul, graniţele sistemului internaţional se extind în
America de Nord, America Latină, Africa, Asia şi alte zone ale globului, lupta statelor pentru
putere fiind o luptă pentru teritorii.
Schimbări semnificative în sistemul internaţional aduce Congresul de la Viena din
anul 1815 care a marcat victoria puterilor aliate Anglia, Prusia, Austria şi Rusia ţaristă
împotriva Franţei conduse de Napoleon. Cu ocazia Congresului s-a făcut distincţie între
puterile majore (Anglia, Franţa, Prusia, Austria şi Rusia) şi puterile minore. Balanţa de
putere era înţeleasă în sensul de echilibru între marile puteri, astfel încât nici una dintre ele
să nu se desprindă de contingent şi să devină putere-hegemon. Modul în care se putea
exercita acest echilibru era acela al diplomaţiei. Astfel, au avut loc o serie de congrese
regulate ale marilor puteri, cunoscute sub numele de Concertul European. Diplomaţia devine
o instituţie a sistemului internaţional şi începe să se impună ideea de soluţionare a
conflictelor prin consultări şi negocieri. Exista o ierarhie a statelor, marile puteri având un rol
managerial în sistemul internaţional, exercitând o formă de tutelă asupra puterilor minore. Se
înmulţesc normele de drept internaţional care cârmuiesc relaţiile internaţionale.
În sec. al XIX-lea, dinamica relaţ iilor internaţ ionale a fost influenţată de următorii
factori:

1) Decăderea unor puteri şi ascensiunea altora. Menţionăm declinul imperiului otoman,

ascensiunea Germaniei şi Italiei ca urmare a unificării şi ascensiunea SUA şi Japoniei.
2) Colonialismul, proces început încă din sec. al XV-lea, a cunoscut în sec. al XIX- lea o
anvergură mondială, extinderea imperiilor coloniale devenind politica naţională a
marilor puteri europene.
3) Fragmentarea sistemului internaţional şi formarea de noi state naţionale.
Aceşti factori au condus la izbucnirea primului război mondial.

1.6. Evoluţia sistemului internaţional după 1914

1.6.1. Războaiele mondiale şi conferinţele de pace

Impactul primului război mondial asupra politicii internaţionale a fost unul profund.
Distrugerile materiale şi pierderile de vieţi omeneşti au lăsat întreaga Europă în ruină.
Conferinţele de pace au urmărit să instituie o nouă ordine mondială, complet diferită de cea
anterioară Marelui Război. Soluţia a fost propusă de Statele Unite ale Americii şi a constat în
instituirea unui nou principiu al relaţiilor internaţionale – principiul securităţii colective.
Războiul, ca instituţie a sistemului mondial, a fost considerat imoral şi s-a încercat scoaterea
lui în afara legii, prin intermediul unor mecanisme instituţionale. Sistemul securităţii colective
statua principiul interdependenţei tuturor actorilor sistemului internaţional în materie de
securitate şi necesitatea cooperării pentru asigurarea acesteia în cadrul unor organizaţii
internaţionale. În acest scop a fost constituită ora Se dorea înlocuirea balanţei de putere cu un
sistem instituţional care să-i suplinească absenţa şi să reglementeze relaţiile internaţionale.
Astfel, s-a trecut de la politica de putere la politica cooperării.
 Cu toate acestea, Statele Unite, deşi au iniţiat reconfigurarea sistemului internaţional şi
aşezarea lui pe noi baze, au refuzat să ia parte la echilibrul de putere, sustrăgându-se de la
cooperarea în cadrul Ligii Naţiunilor. Pe de altă parte, marile puteri europene au privit şi ele
cu suspiciune noua politică a cooperării, renunţând cu greu la tradiţia politicii de forţă. Criza
economică a accentuat tensiunile politice internaţionale, până când, în anul 1939, războiul
izbucneşte din nou.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus noi schimbări în sistemul
internaţional. În primul rând, Statele Unite ale Americii au înţeles, în urma celor două
conflagraţii mondiale, rolul important pe care-l îndeplineau în realizarea echilibrului de putere
în Europa şi în lume. Intervenţia SUA în cele două războaie a fost una hotărâtoare,
modificând decisiv raportul de forţe şi a fost determinată de faptul că securitatea SUA
depindea în mare măsură de balanţa de putere europeană. Ascensiunea Germaniei, care avea
tendinţa de a se comporta ca o putere hegemon, contravenea intereselor SUA. Intrarea SUA în
război în anul 1941 a fost defavorabilă puterilor Axei şi a schimbat configuraţia sistemului
internaţional care devine bipolar. Pe de o parte, puterile aliate europene şi, pe de altă parte,
SUA. Potrivit literaturii de specialitate, acesta este momentul în care puterile europene îşi
pierd rolul esenţial în politica internaţională, centrul de putere mutându-se la Washington,
unde va rămâne până în zilele noastre.

În al doilea rând, după cel de-al doilea război mondial a continuat procesul de
fragmentare a sistemului internaţional prin procesul de decolonizare şi formare a noi state
independente. Astfel iau naştere statele Lumii a Treia, care cuprind teritorii întinse în Africa,
America de Sud şi Asia, state extrem de vulnerabile, ţinte sigure ale extinderii sferelor de
influenţă ale celor două superputeri (SUA şi URSS).

1.6.2. Războiul Rece (1945-1991)

Deşi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au existat mai multe state
considerate învingătoare, doar două dintre acestea, SUA şi URSS, controlau într-o manieră
covârşitoare capacităţile economice, tehnologice, militare şi politice ale momentului. Lumea
era, aşadar, bipolară, fiind dominată de cei doi coloşi cărora li se aplica termenul de
superputere.
Factorii care au alimentat tensiunea dintre cele două superputeri şi au condus la
declanşarea Războiului Rece au fost:
1) Cele două superputeri erau caracterizate prin sisteme politice şi economice total
diferite şi incompatibile, confruntarea dintre cele două fiind una ideologică, alianţa
din cel de-al doilea război mondial fiind bazată pe interesul comun de a împiedica
hegemonia Germaniei în Europa şi cea a Japoniei în Asia şi Pacific.
2) Confruntarea paşnică directă a celor două puteri expansioniste, în lupta pentru
hegemonie asupra sistemului internaţional.
3) Contestarea de către URSS a modului de configurare a sistemului internaţional, a
modului cum era distribuită puterea la nivel internaţional.
Caracteristicile Războiului Rece au fost următoarele:
1) El nu a fost un conflict armat, deschis, în sensul tradiţional al termenului. Războiul
Rece a constat într-o cursă a înarmărilor pe fundalul unor incompatibilităţi
ideologice între doi actori angrenaţi într-o luptă paşnică pentru putere în sistemul
internaţional. Deşi nu au existat confruntări militare directe, indirect cele două
 superputeri s-au confruntat prin intermediul unor terţi, ca în cazul războiului din
Vietnam.
2) Sistemul internaţional s-a întors la tradiţionala balanţă de putere cu două talere.
Echilibrul nu a fost unul constant, SUA înregistrând pentru o scurtă perioadă un
avantaj prin dezvoltarea, încă din perioada celui de-al doilea război mondial, a
armei nucleare. Acest avantaj este contrabalansat în anul 1949, când URSS
construieşte şi ea arma nucleară.
3) Cele două puteri împart globul în sfere de influenţă, ajungând să aibă graniţe
comune.
Aceste caracteristici au determinat ca Războiul Rece să treacă prin perioade succesive
de răcire şi încălzire.
a) Prima etapă a Războiului Rece (1945-1948) se află sub influenţa doctrinei
Truman, bazată pe politica de îngrădire a Uniunii Sovietice.

Exemple: Harry Truman, preşedinte al SUA între 1945 şi 1953, a moştenit un

context internaţional extrem de tensionat. Problema cea mai spinoasă o constituia
soarta teritoriilor eliberate de armatele americane şi sovietice, una înaintând din
vest, iar alta din est. Situaţia era cu atât mai îngrijorătoare cu cât statele europene
erau epuizate de pe urma războiului şi incapabile să mai opună rezistenţă
expansiunii Rusiei Roşii. Tocmai de aceea, Truman a obţinut un sprijin larg din
partea statelor aliate, care aveau să devină parte integrantă a politicii externe
americane pentru cel puţin încă patru decenii.
Doctrina Truman cuprindea două direcţii de acţiune în planul politicii externe. În
primul rând, americanii au sesizat necesitatea de a sprijini financiar statele din vestul Europei
în scopul redresării economice în urma celui de-al doilea război mondial. Astfel, în anul 1947
a luat naştere Planul Marshall care presupunea acordarea de ajutoare financiare statelor din
Europa Centrală şi de Vest pentru ca acestea să lupte împotriva instaurării comunismului. În
al doilea rând, politica externă americană privind consolidarea europeană viza şi securitatea
statelor din această zonă. Astfel, s-a dezvoltat ideea constituirii Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO) în anul 1949 în spiritul principiilor Cartei Organizaţíei
Naíunilor Unite constituită în anul 1945. Doctrina Truman viza, aşadar, să îngrădească
expansiunea diplomatică şi militară a URSS.
Constatăm o revenire în planul relaţiilor internaţionale la politica de securitate
colectivă inspirată din ideile preşedintelui american W. Wilson. Lupta ideologică dintre cele
două superputeri a fost percepută în plan internaţional mai degrabă ca o luptă între Bine şi
Rău decât ca o luptă pentru hegemonie asupra sistemului internaţional. Cu toate acestea, s-au
conturat sferele lor de influenţă: SUA şi-a alăturat Europa centrală şi de vest, iar URSS a
grupat în jurul său Europa de Est.
b) A doua etapă a Războiului Rece a debutat odată cu Prima criză a Berlinului
izbucnită în 1948-1949.
Spre deosebire de prima etapă, aceasta a fost deosebit de dură şi chiar sângeroasă,
marcată de confruntări şi crize.
Ex:
prima criză a Berlinului, războiul din Coreea (1950-1953), a doua criză a Berlinului
(1957-1962), criza rachetelor din Cuba (1962) şi războiul din Vietnam (1965-1975)
Perioada este caracterizată prin implicarea activă şi globală a SUA în viaţa
internaţională. Dacă URSS şi-a redirecţionat politica de extindere, politica de îngrădire a SUA
s-a extins şi ea la nivel global.
Acţiunile americane erau legitimate de necesitatea apărării principiului universal al
democraţiei.

De remarcat că între cele două superputeri nu a existat o confruntare militară directă

propriu-zisă, confruntările având loc pe teritoriul unor terţi şi prin intermediul acestora.
 Criza rachetelor din Cuba a determinat însă iminenţa unei ciocniri directe. Consecinţele
catastrofale pentru întreg sistemul internaţional au fost conştientizate la timp de SUA şi
URSS, astfel încât SUA şi-a dat acordul de a nu interveni în Cuba şi de a-şi retrage rachetele
nucleare din Turcia, în schimbul promisiunii URSS de a-şi retrage rachetele din Cuba.
Au existat, în cadrul acestei etape a Războiului Rece, şi perioade de relaxare a
relaţiilor dintre cele două superputeri, ca urmare a luptelor interne din cadrul URSS
determinate de moartea lui Stalin şi obţinerea puterii de către Nikita Hruşciov, dar şi a
problemelor care au început să apară în interiorul blocului comunist.
Ex:
Revoluţia din Ungaria (1956). La 23 octombrie 1956, o manifestaţie a studenţilor din
Budapesta – amplificată spontan până la nivelul unei demonstraţii populare de proporţii – a
căpătat, din cauza exceselor inutile ale Securităţii autohtone, caracterul unei revoluţii. În
aceeaşi noapte, intervenţia tancurilor sovietice, chemate de liderii maghiari pentru a restabili
liniştea, a radicalizat spiritele, revendicările căpătând un pronunţat accent naţional şi
antisovietic. Tăvălugul revoluţionar a obligat conducerea de la Budapesta să accepte
compromis după compromis. În numai treisprezece zile, în Ungaria s-a revenit la sistemul
pluripartit, a fost decisă retragerea trupelor sovietice şi ieşirea ţării din Pactul de la Varşovia
şi a fost proclamată neutralitatea. La 4 noiembrie agresiunea trupelor Armatei Roşii a amânat,
pentru aproape o jumătate de secol, visul de libertate al maghiarilor.
Pentru istoricii din lagărul comunist, revoluţia ungară din 1956 a fost însă o temă tabu. Numai
câţiva privilegiaţi au putut-o aborda, dar respectând întocmai versiunea oficială, care
pretindea că tot ce s-a întâmplat în Ungaria a fost o ,,contrarevoluţie a fasciştilor, inspiraţi
şi susţinuţi economic şi militar de imperialişti”.
c) A treia etapă a Războiului Rece a fost caracterizată de încercarea de cooperare
dintre cei doi poli sistemici.
Între anii 1968 şi 1978 se produce o destindere a relaţiilor SUA-URSS. Au fost
semnate tratatele SALT I şi SALT II (Strategic Arms Limitation Treaty) care vizau cooperarea
pentru reducerea armamentului nuclear. De asemenea, în anul 1975 are loc Conferinţa pentru
Cooperare şi Securitate în Europa, CSCE devenită ulterior OSCE – Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperarea în Europa, prilej cu care sunt rediscutate şi completate principiile
dreptului internaţional public, afirmându-se dorinţa de cooperare a statelor pentru asigurarea
păcii şi securităţii. Cu toate acestea, relaxarea relaţiilor ruso-americane nu a mers atât de
departe încât să se încheie un acord de coexistenţă paşnică.
SUA a conştientizat costurile materiale şi de imagine induse de implicarea
internaţională activă.
Ex: pierderile materiale, umane şi de imagine/prestigiu international suferite de
americani ca urmare a războiului din Vietnam considerat unul dintre cele mai mari eşecuri ale
politicii externe americane.
Ca urmare, doctrina Truman care propovăduia îngrădirea internaţională a URSS a fost
abandonată şi politica externă americană s-a orientat spre apărarea interesului naţional,
orientare promovată de doctrina Nixon (preşedinte al SUA în perioada 1969-1974).
c) A patra etapă a Războiului Rece a fost marcată de invadarea Afganistanului de
către URSS în anul 1979.
Sfârşitul anilor ’70 a fost dominat de reluarea cursei înarmărilor şi de retensionarea
relaţiilor ruso-americane, culminând cu războiul din Afganistan. În acest spirit, doctrina
Reagan, preşedinte SUA între 1981 şi 1989, a înscris pe agenda internaţională problema
construirii scutului antirachetă, menit să protejeze SUA şi aliaţii săi de un eventual atac
nuclear din partea Rusiei. Incapacitatea Rusiei de a genera o creştere economică capabilă să
susţină cursa înarmărilor, eroziunea influenţei avute în interiorul blocului comunist asociată
cu tendinţa de trecere la democraţie, respectarea drepturilor omului şi economia de piaţă, au
dat o lovitură nimicitoare Rusiei Sovietice şi au determinat destrămarea Lagărului socialist.
Acesta este momentul care a marcat sfârşitul Războiului Rece şi a configurat un nou mediu
internaţional - unipolar, cu o singură superputere, SUA.
 1.6.3. Sistemul internaţional după sfârşitul Războiului Rece

Anii ’90 s-au caracterizat prin continuarea procesului de fragmentare a sistemului

internaţional ca urmare a formării de noi state independente, proces accentuat de conflictele
interetnice din Europa de sud-est şi consolidarea unor state din Africa, Asia şi America
Latină.
Ex: Formarea de noi state independente în Europa Centrală şi de Est a fost rezultatul
divizării unor state, cum este cazul Cehoslovaciei prin divizarea căreia (denumită Divorţul de
catifea) s-a format Republica Cehă şi Slovacia, sau desprinderii unor state din statele
federative, cum este cazul statelor desprinse din URSS (Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia,
Republica Moldova,etc).
Formarea de noi state independente în sud-estul Europei a fost determinată şi de izbucnirea
unor conflicte interetnice şi avem în vedere situaţia Republicii Socialiste Federative
Iugoslavia prin destrămarea căreia, ca urmare a războaielor iugoslave, s-au format Slovenia,
Croaţia, Republica Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Muntenegru. Independenţa
autoproclamatei Republici Kosovo este recunoscută doar parţial (România nu a recunoscut
independenţa Kosovo).

Politica externă a statelor se orientează spre cooperarea în cadrul organizaţiilor

internaţionale, al căror număr creşte continuu. Apar noi organizaţii şi se dezvoltă
cele existente care vizează cooperarea regională, cum ar fi Uniunea Europeană (UE),
Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Acordul Nord-American al Liberului
Schimb (NAFTA), Piaţa comună a Sudului (Mercosur), Uniunea Statelor Africane. Creşte
interdependenţa dintre state, iar acestea devin mai responsabile în plan internaţional.
Se modifică şi natura actorilor internaţionali, perioada fiind caracterizată prin
afirmarea organizaţiilor internaţionale ca jucători semnificativi ai sistemului
internaţional. Creşte şi rolul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale precum şi
puterea societăţilor transnaţionale, apar organizaţii teroriste, se recunoaşte calitatea de
subiect de drept internaţional unor entităţi nestatale.
Cu toate acestea, statul rămâne principalul actor în sistemul
internaţional.
Sistemul internaţional cunoaşte o permanentă schimbare, se reconfigurează
continuu. În ultimele decenii s-a înregistrat creşterea puterii politice şi economice a unor
state (China, spre exemplu) şi organizaţii internaţionale interguvernamentale (UE).
 Actorii sistemului internaţional

2.1. Introducere
Sistemul internaţional este un set de relaţii între actorii internaţionali,
structurat conform unor reguli şi tipare de interacţiune care stabilesc cine este
considerat membru al sistemului, care sunt drepturile şi responsabilităţile pe
care le au membrii şi ce tip de acţiuni şi răspunsuri apar între membrii sistemului.
În realitate pe scena internaţională evoluează o multitudine de actori mari sau mici,
interconectaţi la deciziile guvernelor, chiar în condiţiile în care contururile principale ale
piesei sunt definite de interacţiunile unor mari personaje conglomerate, statele, în timp ce alţi
actori apar şi dispar de pe scenă.

2.3. Noţiunea de actor internaţional

Teza potrivit căreia statul este unicul actor semnificativ în relaţiile internaţionale a fost
o constantă a doctrinei mai vechi sau mai noi, criticată de-a lungul timpului pentru
,,statocentrismul” său. Unele critici au provocat dezbateri aprinse, iar enunţurile despre actori
au ajuns să facă parte din nucleul dur al cercetărilor în cadrul Relaţiilor internaţionale, dar şi a
Dreptului international public.
Exemple
Dacă în Relaţiile internaţionale este utilizată noţiunea de actor
internaţional, Dreptul international public o foloseşte pe cea de subiect de drept
internaţional public. Categorii de subiecte în dreptul internaţional public
contemporan sunt:
a) statele;
b) organizaţiile internaţionale interguvernamentale.
Alte entităţi, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională,
organizaţiile neguvernamentale internaţionale, societăţile transnaţionale, sunt
incluse de unii autori în categoria subiectelor dreptului internaţional. Acestea au
un statut special, putând dobândi anumite drepturi şi asuma anumite obligaţii
internaţionale, dar fără a dispune de o capacitate juridică deplină pe plan
internaţional. De asemenea, o poziţie aparte în privinţa capacităţii juridice de
drept internaţional o ocupă individul.

Parcurgând literatura de spacialitate se poate aprecia că monopolul conferit statului a

intrat înt-o fază de contestare sistematică, mai ales după anii 70 când evoluţiile la nivel
internaţional au stimulat privilegierea actorilor nestatali, în special a celor transnaţionali. Noii
actori transnaţionali au fost învestiţi, adesea, cu un considerabil potenţial de schimbare în
politica internaţională, relaţiile internaţionale fiind înţelese drept politică globală.
Exemple
Cu o origine situată în anii 60, termenul de globalizare a început să fie
uzitat tot mai frecvent în anii 80, devenind treptat conceptul anilor 90.
Similar altor concepte centrale din vocabularul ştiinţelor politice, precum
putere, democraţie şi autodeterminare naţională, termenul globalizare rămâne
unul controversat, neavând o definiţie precisă şi nici unanim acceptată.
Fenomenul globalizării a fost interpretat în mod diferit, conturându-se trei
curente de gîndire importante.
Hiperglobalismul caracterizat prin:
 - Consideră globalizarea o reorganizare fundamental a cadrului de
desfăşurare a activităţilor umane,
- Apreciază că motorul globalizării este capitalismul şi tehnologia,
- Anticipează sfârşitul statului-naţiune şi instaurarea unor forme de
guvernanţă globală, într-un mediu economic global.
Scepticismul caracterizat prin:
- Consideră globalizarea doar o internaţionalizare şi o regionalizare,
- Apreciază că motorul globalizării îl constituie pieţele, acţiunile şi
politicile statelor,
- Consideră că statele vor rămâne principalii actori politici şi economici, de
ale căror interese şi acţiuni va depinde în permanent gradul de
instituţionalizare international.
Curentul care pune accentul pe transformarea societăţii internaţionale şi care
combină cele două opinii menţionate anterior susţinând că:
- Globalizarea constă într-o rearanjare a relaţiilor international,
- Motorul globalizării îl constituie caracteristicile modernităţii,
- Globalizarea presupune un nivel de interconectare a actorilor
internaţionali fără precedent,
- Apreciază că globalizarea va coexista cu fragmentarea sistemului
internaţional.
Pentru globalizare se mai folosesc termenii de internaţionalizare, liberalizare,
universalizare, mondializare, modernizare sau occidentalizare, însă în literature de specialitate
se apreciază că aceşti termini se referă la anumite dimensiuni ale globalizării, aflându-se într-o
relaţie mai degrabă de complementaritate decât de sinonimie.
Globalizarea prezintă cinci dimensiuni:
Globalizarea politică care reprezintă extinderea globală şi uniformizarea unor idei, valori,
norme, instituţii şi practice politice. Se vorbeşte despre în acest context despre guvernare
globală (global governance).
Globalizare economică sau financiară care constă în acceptarea la nivel global a
unor norme, practice şi mecanisme economice, internaţionalizarea producţiei,
relaxarea frontierelor tarifare, creşterea controlului actorilor nestatali asupra
politicilor şi instrumentelor economice, monetare şi fiscale.
Globalizarea culturală care constă în diseminarea şi hibridizarea unor valori culturale,
simboluri, semnificaţii şi formarea unei culturi globale sau cel puţin a unei conştiinţe
globale.
Globalizarea tehnologică care constă în expansiunea şi uniformizarea la nivel global a
tehnologiilor informaţiilor, comunicaţiilor şi de transport, determinând comprimarea
simbolică a spaţiului şi timpului.
Globalizarea socială semnifică expansiunea geografică a interacţiunilor sociale,
uniformizarea stilului de consum (life style), creşterea mobilităţii populaţiei, dezvoltarea
unor mişcări sociale transnaţionale şi deci comprimarea spaţiului şi timpului din punct de
vedere social.

Actorul internaţional este orice entitate care joacă un rol identificabil în relaţiile
internaţionale.
Este cea mai cuprinzătoare definiţie posibilă care permite enumerarea actorilor actuali,
dar care lasă deschisă lista pentru a fi completată pe măsura evoluţiei societăţii internaţionale.

2.4. Actorii care evoluează pe scena internaţională

Statele
În ciuda controverselor din literatura de specialitate, statele continuă să fie cei mai
importanţi actori ai relaţiilor internaţionale.
Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor din 1933
cuprinde o un set complet de criterii pentru identificarea statelor. Articolul 1 al acestei
convenţii stabileşte că statul, ca persoană în dreptul internaţional, trebuie să aibă următoarele
caracteristici:
a) o populaţie permanentă;
b) un teritoriu determinat;
c) o autoritate guvernamentală;
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului internaţional public, în calitatea
lor de colectivităţi umane organizate care se bucură de suveranitate. De altfel, suveranitatea
este cea care asigură baza politică şi juridică a calităţii statului ca subiect de drept
internaţional.
Mărimea statelor poate fi apreciată în funcţie de întinderea teritoriului şi numărul de
locuitori, iar puterea acestora în funcţie de dimensiunile activităţii economice şi capacităţile
militare deţinute. Astfel, putem vorbi despre state mari şi state mici; despre superputeri, mari
puteri şi state cu o influenţă neglijabilă asupra sistemului internaţional.

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale

Din categoria actorilor statali fac parte şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale
care sunt forme de asociere liberă între state, create pe baza unor tratate internaţionale.
Exemple
Uniunea Europeană (UE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO),
Consiliul Europei.

Popoarele şi mişcările de eliberare naţională

Popoarele. Calitatea de subiect internaţional al popoarelor rezultă din prevederile
Cartei ONU, care face referire la ele încă din art. 1 alin. 2: unul din scopurile organizaţiei este
cel de a ,,dezvolta relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele" şi se întemeiază
pe afirmarea principiului auto-determinării ca principiu fundamental al dreptului internaţional.
Pentru ca o entitate să poată fi considerată popor, ea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fie determinată, să aibă o identitate evidentă;
- să aibă legătură cu un anumit teritoriu.
Pentru a evita orice confuzii, trebuie precizat că este general acceptată norma potrivit
căreia minorităţile naţionale nu pot fi considerate popoare şi în consecinţă nu se bucură de
dreptul la auto-determinare.
Mişcările de eliberare naţională. Mişcările de eliberare naţională care acţionează pe
un anumit teritoriu pot stabili relaţii internaţionale cu state sau cu alte mişcări de acelaşi tip.
Pentru a fi recunoscute ca subiecte de drept internaţional, mişcările de eliberare naţională
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă organe proprii de conducere, reprezentative;
- să exercite autoritatea de facto pe un anumit teritoriu;
- acest teritoriu să reprezinte o parte îmsemnată din teritoriul statului în care
acţionează;
- să constituie o forţă organizată, capabilă să ducă până la capăt lupta de eliberare
naţională în vederea constituirii unui stat independent. Această din urmă condiţie trebuie
privită în legătură cu situaţia tranzitorie în care trebuie să se găsească mişcarea respectivă.

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

Acestea sunt recunoscute ca actori internaţionali în măsura în care generează consecinţe
pe scena internatională şi sunt suficient de importante pentru a fi incluse într-o analiză a
politicii internaţionale. Au caracter nestatal (sunt organizaţii neguvernamentale) organizaţiile
care sunt în mare măsură sau complet independente de finanţarea şi controlul statal.
Exemple
 Amnesty International, Societatea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie, Human Rights Watch, Greenpeace, Medecins sans Frontieres.

.
Societăţile transnaţionale
Corporaţiile, societăţile transnaţionale, companiile multinaţionale sau, simplu,
multinaţionale sunt societăţi comerciale (firme) care au sucursale în afara graniţelor statului
de origine. Ele au o prezenţă veche pe scena internţională, dar perioada postbelică a marcat
creşterea masivă a numărului acestora precum şi a ponderii lor în economia mondială. La baza
expansiunii societăţilor transnaţionale se află investiţiile externe directe, iar guvernele
statelor-gazdă optează pentru măsuri de stimulare, de atragere a acestor investiţii sau pentru
măsuri de limitare ori chiar de blocare a lor, în funcţie de interesele prevalente in anumite
momente istorice.
Societăţile transnaţionale reprezintă întreprinderi formate dintr-un centru de decizie
localizat într-o ţară şi centre de activitate înzestrate sau nu cu personalitate juridică proprie
situate în una sau mai multe ţări. Determinarea locului şi rolului acestor entităţi în cadrul
comunităţii internaţionale constituie o problemă controversată. Unii autori consideră
societăţile transnaţionale ca fiind veritabile subiecte ale dreptului internaţional, având în
vedere forţa lor economică şi extinderea activităţii lor în numeroase state, precum şi
capacitatea acestor societăţi de a încheia contracte de stat, adică acele contracte ce intervin
între un stat şi o astfel de societate, privind furnizarea unor bunuri sau servicii, exploatarea
unor bogăţii naturale etc. Alţi autori arată că societăţile transnaţionale nu pot fi subiecte de
drept internaţional.

Exemple
Sunt companii multinaţionale: Ford, General Electric, General Motors, Nokia,
Samsung, Lukoil, Shell, Volvo, McDonald’s, Societe Generale, ING, Vienna Insurance
Group, Hyundai, Nike, Adidas, Dolce&Gabbana, Metro, Carrefour.

Persoana fizică.
Una din cele mai controversate probleme din doctrina dreptului internaţional
contemporan este cea a poziţiei individului ca subiect al dreptului internaţional public. Unii
autori susţin că individul este un subiect al dreptului internaţional public, prin aceea că statul
nu ar fi decât un instrument pentru promovarea unor interese colective, iar actele sale sunt
aduse la îndeplinire prin intermediul indivizilor, consideraţi singurele subiecte ale dreptului
internaţional public. Alţi autori neagă calitatea individului de subiect al dreptului
internaţional public, arătând că el este doar un obiect al acestei ramuri de drept, prin
legătura de cetăţenie pe care o are cu statul.
În literatura de specialitate se vorbeşte despre actori legitimi care respectă normele
dreptului international public şi actori nelegitimi care încalcă aceste norme. În
ultimele decenii tabloul actorilor internaţionali a devenit unul deosebit de complex întrucât
alături de actorii legitimi s-au afirmat şi actori nelegitimi, precum mişcările teroriste
transfrontaliere şi alte grupuri transfrontaliere (transnaţionale) ale crimei organizate, dar şi
aşa-zise mişcări de eliberare naţională, miliţii şi mişcări de gherilă a căror activitate
depăşeşte frontiera unui stat.
De asemenea, în literature de specialitate se foloseşte noţiunea de actori
transnaţionali care operează ca reţele sau participă în reţele care depăşesc graniţele a două
sau mai multe state, cu alte cuvinte se angajează în relaţii transnaţionale ce leagă sistemele
politice, economice, sociale şi culturale.

2.5. Tendinţe manifestate în sistemul internaţional contemporan

 Statul continuă să fie actorul principal în cadrul relaţiilor internaţionale, în ciuda
presiunii şi concurenţei exercitate de ceilalţi actori. Redăm în continuare tendinţele
sistemului internaţional contemporan.
Constituirea unor organizaţii internaţionale regionale sau cu vocaţie de
universalitate cărora statele membre le transferă dreptul de a adopta hotărâri în anumite
domenii specificate în tratate.
Exemple
Este cazul UE în care politica economică şi monetară este adoptată la nivelul
organizaţiei pentru întreg spaţiul comunitar, hotărârile adoptate fiind obligatorii pentru statele
membre. Se doreşte chiar şi integrarea fiscală a statelor membre, ceea ce înseamnă şi
adoptarea politicii fiscale pentru statele membre de către organele Uniunii. Este şi cazul NATO
sau a ONU în ceea ce priveşte securitatea naţională.

Intensificarea eforturilor normative la nivel universal şi regional în sfera

drepturilor omului. Astfel se pune în discuţie viziunea tradiţională asupra autonomiei
statului.
Exemple
Statele membre ale Consiliului Europei trebuie să recunoască jurisdicţia Curţii
Europene a Drepturilor Omului (CEDO) care funcţionează în cadrul organizaţiei. Eforturi
similare sunt vizibile şi în domeniul democraţiei şi a economiei de piaţă şi avem în
vedere, în acest sens, hotărârile Curţii Europene de Justiţie care funcţionează în cadrul
Uniunii Europene.

Statele trebuie să ţină cont de intercondiţionările manifestate la nivel global, de

existenţa unor domenii de impact pentru opinia publică internaţională, cum ar fi protecţia
mediului ori cea a animalelor, atât în ceea ce priveşte deciziile de politică internă, cât şi
comportamentul pe arena internaţională, sub ameninţarea sancţiunilor specifice.
Concurenţa dintre state şi ceilalţi actori internaţionali nu trebuie privită în termeni
conflictuali. Este mai important să studiem mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor
internaţionale, coaliţiile şi alianţele încheiate, beneficiile cooperării, decât să răspundem la
întrebarea ,,Cine câştigă duelurile dintre state şi ceilalţi actori internaţionali?” .
 Noţiuni generale privind organizaţiile internaţionale
interguvernamentale

Introducere
Din parcurgerea unităţilor anerioare desprindem concluzia că organizaţiile
internaţionale sunt o realitate a societăţii internaţionale contemporane. Ele s-au impus în
ultimele decenii, fiind actori internaţionali importanţi care marchează hotărâtor evoluţia
relaţiilor internaţionale.
Din analiza tabloului internaţional reiese că există organizaţii internaţionale
interguvernamentale şi organizaţii internaţionale neguvernamentale, activitatea acestora
completându-se armonios pentru realizarea marilor idealuri umane.
Constituirea şi funcţionarea celor interguvernamentale presupune cooperarea voluntară
a statelor în vederea atingerii obiectivelor propuse, obiective în funcţie de care distingem mai
multe tipuri de organizaţii.

3.3. Organizaţii internaţionale interguvernamentale şi organizaţii internaţionale

neguvernamentale

O organizaţie internaţională este o asociere statală, reunind

mai multe state, sau nestatală, reunind mai multe persoane fizice
sau juridice având cetăţenie şi naţionalităţi diferite. Prima categorie
de asociaţii poartă numele de Organizaţii Internaţionale Interguvernamentale, iar a
doua categorie, Organizaţii Internaţionale Neguvernamentale.
Deşi numărul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este mai mic (cca.400)
decât numărul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale (cca.13.000), în literatura de
specialitate şi analizele politice se consideră că rolul lor este prevalent pentru că ele presupun
acţiunea statelor şi au potenţialul de a influenţa semnificativ evoluţia internaţională.
Constituirea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este explicată prin necesitatea
organizării politice a societăţii internaţionale, ca o reacţie la anarhia care rezultă din
conflictele internaţionale. Pe de altă parte, unii teoreticieni văd organizaţiile internaţionale ca
fiind embrionul unui guvern mondial, în curs de formare.
Aceste două categorii de asociaţii acoperă toate domeniile activităţii umane.
Cursul de Organizaţii şi relaţii internaţionale priveşte numai organizaţiile
internaţionale interguvernamentale, dar din motive de rigoare ştiinţifică se opreşte şi asupra
celor neguvernamentale, le defineşte, explică funcţionarea şi scopurile acestora.

3.4. Scurt istoric al organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

Asocieri statale au existat încă din antichitate, cele mai multe bazându-se pe egalitatea
între membrii şi libertatea de adeziune.
Exemple
Liga de la Delos (sec. V Î.Hr.) a reprezentat o inovaţie majoră în practica alianţelor
militare ale antichităţii. Era o asociere politico-militară cu caracter permanent. Liga avea
un consiliu convocat anual la Delos, consiliu din care făceau parte reprezentanţii fiecărei
cetăţi aliate, inclusiv Atena, fiecare cetate având dreptul la un vot. Principalul scop era
constituirea unei flote permanente, gata să intervină în favoarea fiecărui aliat. Astfel,
fiecare cetate trebuia să participe cu un contingent de corăbii cu echipaje mobilizate
permanent sau să participe cu o contribuţie la tezaurul comun păstrat în sanctuarul de la
Delos. Liga reputează victorii, dar cunoaşte şi înfrângeri. Mai multe cetăţi încearcă să se retragă
din Ligă, iar atenienii mută tezaurul la Atena, pe Acropole, pedepsind cetăţile rebele prin
confiscarea teritoriilor şi obligarea la plata unui tribut anual.
Până la războiul Peloponesiac, 275 de cetăţi rămân afiliate Ligii.
 Însă, ONUnaţionale interguvernamentale, în accepţiunea actuală a noţiunii, au apărut
mult mai târziu. În anul 1865 a apărut prima organizaţie interguvernamentală propriu-
zisă, Uniunea Telegrafică Internaţională, a cărei constituire a fost impusă de necestitatea
interconectării reţelelor naţionale telegrafice.
Exemple
Uniunea Telegrafică Internaţională (UTI) este precursoarea Uniunii
Internaţionale a Telecomunicaţiilor şi a fost creeată la 17 mai 1865 prin semnarea la
Paris a primei convenţii internaţionale privind telegrafia, scopul fiind acela al adoptării unei
reglementări care să permită comunicarea între utilizatori ai unor servicii de telecomunicaţii
situaţi în ţări diferite.
România a participat activ la activitatea organizaţiei prin trimiterea de delegaţii la
reuniunile UTI, găzduirea de evenimente organizate sub egida UTI şi propuneri de rezoluţii
la reuniunile UTI.
Până la primul război mondial, organizaţiile internaţionale interguvernamentale au
vizat cu preponderenţă domeniul tehnico-economic. Între cele două războaie mondiale ia
naştere prima organizaţie cu vocaţie universală, cu caracter politic – Societatea (Liga)
Naţiunilor. Aceasta a cuprins toate statele suverane existente în acea perioadă, cu excepţia
SUA, deşi a fost creată din iniţiativa preşedintelui american – W. Wilson.
În timpul celui de al doilea război mondial şi în perioada ce i-a urmat au fost create
Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte 17 organizaţii ca instituţii specializate ONU. În Europa,
America Latină, Asia, Africa s-au constituit organizaţii politice şi economice cu caracter
regional şi subregional.

3.5. Factorii care au determinat apariţia şi proliferarea organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale

1. Constituirea Organizaţiilor Internaţionale Interguvernamentale a fost determinată de

factori multipli, dar în primul rând de n ec esit atea prevenirii r ăz boiul ui şi re
glement ării regulilor de purtare a lui. Acesta a fost şi scopul primordial al
constituirii Societăţii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).
2. R evoluţ ia indus trială şi descoperiril e din domeniil e şti inţ ei constituie un alt
factor care a favorizat cooperarea dintre state. Domenii prioritare de cooperare
sunt comerţul, transferul de tehnologie, dezvoltarea regională.
Exemple
Cel mai important mecanism pentru promovarea şi reglementarea comerţului
internaţional a fost Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) creat în 1947. Principiile
lui au fost încorporate în Organizaţia Mondială a Comerţului creată în anul 1995. În anul 1945
au fost create două organizaţii financiare internaţionale care au ca scop creşterea şi dezvoltarea
economică:
Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD).

3. Problemele noi cu care s-a confruntat omenirea au potenţat şi ele creşterea numărului
organizaţiilor internaţionale. Dăm câteva exemple de probleme care au determinat un
plus de cooperare: creşterea populaţiei, sărăcia şi dificultăţile privind asigurarea
hranei, deteriorarea mediului înconjurător şi nevoia de a-l proteja, epuizarea resurselor
naturale, utilizarea spaţiului cosmic.

3.6. Rolul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

Principala funcţie a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este

aceea de a asigura mijloacele de cooperare între state, în domenii de interes
comun. Aceste organizaţii au la bază principiul cooperării voluntare.
 O reţea de organizaţii internaţionale de diverse mărimi şi tipuri leagă în prezent
oamenii din toate ţările, fapt care indică creşterea interdependenţei internaţionale. Aceste
organizaţii furnizează reţeaua instituţională care menţine o anumită ordine mondială chiar şi
atunci când conducătorii şi contextele se schimbă sau când normele internaţionale sunt
subminate de modificările bruşte ale relaţiilor de putere. În centrul acestei reţele se află cea
mai importantă organizaţie internaţională interguvernamentală, Organizaţia Naţiunilor Unite.

3.7. Definiţia organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

O posibilă definiţie, dată de unul dintre raportorii Comisiei de Drept Internaţional a

Organizaţiei Naţiunilor Unite, ar fi următoarea:
Organizaţiile Internaţionale sunt asocieri de state, constituite
prin tratat, înzestrate cu o constituţie şi organe comune, posedând o
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.
3.8. Caracteristicile organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

1. La asociere participă, ca părţi contractante, statele prin reprezentanţii guvernelor.

2. Asocierea se realizează pe baza acordului de voinţă al statelor, acord care se
materializează într-un tratat purtând denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact, etc.
Aceste două elemente disting organizaţiile internaţionale interguvernamentale de
organizaţiile internaţionale neguvernamentale la care părţi sunt persoane fizice şi juridice.
Tratatul impune părţilor o anumită conduită, drepturi şi obligaţii.
3. Asocierea presupune urmărirea unor scopuri, obiective comune cum ar fi menţinerea
păcii, dezvoltarea economică, cooperarea financiară.
4. Organizaţia internaţională interguvernamentală are o structură instituţională proprie,
adică are un număr de organe prin care îşi desfăşoară activitatea potrivit statutului.
5. Pentru a fi calificată drept organizaţie internaţională, asocierea de state trebuie să se
constituie şi să-şi desfăşoare activitatea pe baza normelor de drept internaţional.
6. Organizaţia internaţională interguvernamentală are o personalitate juridică proprie,
adică are drepturi şi obligaţii pe teritoriul statelor membre, în raporturile cu acestea
sau cu alte subiecte de drept internaţional.

3.9. Clasificarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

Clasificarea organizaţiilor internaţională prezintă dificultăţi din cauza diversităţii lor şi

a regulilor care le guvernează funcţionarea. Totuşi putem stabili câteva criterii de clasificare.
1) În funcţie de compoziţie distingem între organizaţii cu caracter universal şi
organizaţii cu caracter regional.
Din cele cu caracter universal pot face parte toate statele lumii, indiferent de sistemul
lor politic, nivelul de dezvoltare economică, orientare religioasă, etc. Ele au un puternic
caracter eterogen.
Pentru calificarea unei organizaţii ca fiind cu caracter universal este suficient ca actele
constitutive să prevadă posibilitatea ca toate statele lumii să adere la ele şi nu este necesar ca
toate statele lumii să fi devenit, în mod efectiv, membre. Tocmai de aceea, mai potrivit ar fi să
le numim organizaţii cu vocaţie universală.

Organizaţiile regionale grupează statele dint-o anumită arie geografică în baza

principiului contiguităţii geografice (apartenenţa la o anumită regiune). Ele au pronunţat
caracter omogen, grupând state cu sisteme politice, economice şi valori culturale apropiate.

2) În funcţie de activitatea pe care o desfăşoară, distingem:

 a) Organizaţii politice care militează pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
neamestecul în treburile interne ale statelor, respectarea integrităţii teritoriale. Acestea
se implică în orice probleme care privesc interesele vitale ale statelor.

Ex: ONU, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

b) Organizaţii tehnice care vizează cooperarea în pe tărâm tehnic.

Ex: Uniunea Poştală Universală (UPU), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor,

Organizaţia Metrologică Mondială.

c) Organizaţii economico-financiare care vizează cooperarea în domeniul economic-

financiar.

Ex: Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Grupul Băncii
Mondiale.

d) Organizaţii cu preocupări în domeniul social care vizează cooperarea pentru apărarea

drepturilor omului.
Ex: Consiliul Europei, Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS).

e) Organizaţii militare care vizează cooperarea politico-militară în vederea asigurării

păcii şi securităţii internaţionale.
Ex: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO/OTAN), OSCE

f) Organizaţii care desfăşoară activităţi culturale și care acordă o mare atenţie evoluţiei
prin educaţie.
Ex: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură (UNESCO)

g) Organizaţii ştiinţifice care vizează cooperarea ştiinţifică.

Ex: Organizaţia Mondială de Proprietate Intelectuală, Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică (AIEA).

Întrucât organizaţiile internaţionale au scopuri principale, dar şi secundare, de multe

ori nespecificate expres, mai potrivit ar fi să le numim preponderent economice, politice,
tehnice, etc.
3) În funcţie de structura instituţională, distingem între organizaţiile de cooperare şi
cele de integrare.
Cele mai multe organizaţii internaţionale sunt de cooperare. Ele se constituie şi
funcţionează cu respectarea principiilor suveranităţii de stat, egalităţii între state şi cooperării
voluntare. Structura lor instituţională este formată dintr-o adunare plenară, un organ cu
compunere restrânsă şi un secretariat. Deciziile acestor organizaţii au valoare de
recomandare pentru statele membre.
Organizaţiile de integrare tind să impună deciziile lor statelor membre,
având caracter supranaţional. Pentru a avea caracter supranaţional trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Deciziile trebuie să aibă forţă obligatorie pentru statele membre şi
cetăţenii acestora.
b) Să aibă organe proprii care să adopte deciziile obligatorii, precum şi mecanisme
de impunere a deciziilor.
 c) Să exercite funcţii guvernamentale fără cooperarea statelor (spre ex., adoptarea
unor politici sociale, economice, monetare, financiare).
d) Amendarea şi revizuirea actelor constitutive, precum şi revizuirea organizaţiei nu
se realizează fără consimţământul organelor organizaţiei.

3.10. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (OING)

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale generează consecinţe pe scena

internaţională şi sunt recunoscute ca actori în sistemul internaţional. Activitatea lor este
foarte diversă, acoperind toate domeniile de activitate.
Ex: Este binecunoscută activitatea unor OING precum Amnesty International,
Societatea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Human Rights Watch,
Freedom House, Greenpeace, Medecins sans Frontieres, Reporters sans Frontieres,
Transparency International şi multe altele care au secţiuni sau au desfăşurat acţiuni inclusiv
în România.
Tot din categoria OING fac parte şi structurile ecleziastice, sindicale, cele
care privesc partidele politice, asociaţii profesionale, federaţiile sportive internaţionale.

Ex:
Structuri ecleziastice: Biserica Catolică
Structuri sindicale: Federaţia Internaţională a Transportatorilor
Organizaţii internaţionale ale partidelor politice: Internaţionala Liberală
Asociaţii profesionale:Asociaţia Internaţională a Universităţilor, Uniunea
Internaţională a Avocaţilor.
Federaţii sportive internaţ ionale: Federaţia Internaţională de Tenis.

În ceea ce priveşte sintagma organizaţie internaţională neguvernamentală, atributul

internaţional poate fi justificat prin sfera acti vit ă ţ ii şi nu în mod necesar
numai prin considerente de ordin structural. Chiar fără a avea structuri în mai multe ţări,
unele OING-uri se implică în jocul politicii globale. Există peste 2000 de OING-uri
recunoscute de ONU ca implicându-se în politica globală. Pentru ca un OING să poată
dobândi statut consultativ pe lângă Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) al ONU
trebuie să îndeplinească o serie de criterii inspirate de principiile şi scopurile ONU,
cum ar fi: să susţină obiectivele ONU, să aibă un anumit grad de democraţie internă, să
nu folosească şi să nu susţină violenţa, să nu promoveze amestecul în treburile interne ale
statelor.
Ex: Prin Rezoluţia 1996/31, adoptată la 25 iulie 1996, Consiliul Economic şi Social al ONU
s-a pronunţat pentru recunoaşterea unui statut consultativ ONG-urilor în raport cu
Organizaţia Naţiunilor Unite.
Caracteristicile OING-urilor:
- Se constituie pe teritoriul unui stat, conform legislaţiei acestuia;
- Au ca membrii persoane fizice şi juridice care urmăresc un scop comun;
- Au un act constitutiv, regulamente de organizare şi funcţionare;
- Au organe proprii;
Mijloacele lor financiare care se compun din contribuţiile obligatorii ale
membrilor, contribuţii voluntare, donaţii, venituri din activităţi proprii. Ele pot beneficia de
sprijin financiar din partea statului sau de anumite facilităţi, cum ar fi asigurarea gratuită a
unui sediu.
Aceste organizaţii au, de regulă, o agendă internă, dar este posibil ca activitatea lor
să devină transfrontalieră atunci când se solicită sprijinul guvernului unui stat străin ori a
societăţii civile a acestuia. Este posibil ca organizaţia neguvernamentală să se asocieze
cu altele din alte ţări, mobilizate de aceleaşi scopuri, sau să-şi constituie secţiuni şi în
străinătate. Astfel, activitatea internă devine internaţională, iar organizaţia
neguvernamentală internă devine internatională, adică ONG-ul devine OING.
 Unitatea de învăţare 4.

Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale

Introducere
OIG reprezintă subiecte de drept internaţional public şi dobândesc de la înfiinţare o
personalitate juridică de drept internaţional public, ceea ce asigură exercitarea de drepturi şi
obligaţii în cadrul sistemului internaţional.
Pe lângă manifestarea unei personalităţi juridice de drept internaţional, OIG, ca asocieri
de state, se manifestă şi în ordinea de drept internă a statelor membre ale organizaţiei
respective sau chiar faţă de state terţe. În acest context OIG dobândeşte o
personalitate juridică de drept intern.

Precizări prealabile

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt acele asocieri ale statelor,

constituite în temeiul acordului lor de voinţă, în scopul realizării unor obiective şi activităţi
determinate în planul relaţiilor internaţionale.
Pentru a beneficia de personalitate juridică internaţională, o organizaţie internaţională
trebuie să întrunească următoarele elemente constitutive:
1. să fie constituită din state în calitate de membri;
2. să fie constituite în temeiul unui tratat multilateral încheiat între statele membre;
3. să aibă o structură instituţională proprie (formată din organe cu funcţionare
permanentă sau periodică şi cu atribuţii determinate de tratatul constitutiv), capabilă să adopte
acte opozabile membrilor organizaţiei.
La aceste elemente, doctrina mai adaugă şi necesitatea conformităţii organizaţiei cu
normele dreptului internaţional.
Odată întrunite aceste elemente, organizaţia internaţională dobândeşte personalitate
juridică internaţională, distinctă de cea a statelor membre.
OIG este titulară de drepturi şi obligaţii pe care le dobândeşte prin voinţa statelor.
Statele membre transferă OIG unele din puterile lor, astfel încât aceasta promovează
interesele comune ale membrilor ei. În acest scop, OIG intră în contact cu alte subiecte de
drept internaţional: state şi alte OIG.
Ele dobândesc personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor ce o compun,
opozabilă erga omnes. Personalitatea juridică a OIG se manifestă:
- în ordinea internaţională (personalitate juridică internaţională) şi
- în ordinea internă a statelor (personalitate juridică de drept intern).

Personalitatea juridică internaţională

Personalitatea juridică internaţională exprimă calitatea de subiect de drept

internaţional. Temeiul ei îl constituie acordul de voinţă al statelor, materializat în actul
constitutiv în care se stabilesc obiectivele, principiile de funcţionare, domeniul de activitate,
structura instituţională a organizaţiei şi competenţa organelor organizaţiei. Actele constitutive
nu prevăd, de regulă, că OIG au personalitate juridică internaţională, ea apare ca implicită. Se
consideră că din moment ce statele împuternicesc OIG să încheie tratate, să pregătească
textile unor convenţii noi sau, cum este cazul, să mobilizeze forte pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, o prevedere referitoare la personalitatea lor juridică internaţională
este superfluă. Prin atribuţiile şi funcţiile cu care sunt învestite prin actul constitutive,
OIG sunt împuternicite să acţioneze pe plan internaţional, ca entităţi distincte, în conformitate
cu regulile stabilite de dreptul international. Actul constitutiv are valoare nu numai prin ce
prevede în mod expres ci şi prin ceea ce el presupune.
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale nu este identică, ea
diferă în funcţie de natura competenţelor fixate prin actul constitutiv. Prin urmare, întinderea
personalităţii juridice diferă de la o organizaţie la alta în funcţie de actele constitutive. Dacă
statele, potrivit dreptului international, sunt egale din punct de vedere juridic şi, în virtutea
acestui principiu, personalitatea lor juridică are un conţinut identic, personalitatea juridică a
organizaţiilor internaţionale cunoaşte o varietate infinită.
Spre deosebire de state, organizaţiile internaţionale au o personalitate juridică
internaţională cu un caracter limitat şi specializat, legat de scopul şi de funcţiile specifice
determinate la constituire. Personalitatea juridică internaţională conferă organizaţiilor
internaţionale următoarele drepturi:
1. de a încheia tratate cu statele membre, cu state terţe sau cu alte organizaţii, cu
excepţia cazurilor în care actul constitutiv interzice acest lucru;
2. de a stabili şi menţine legături cu misiunile permanente ale statelor membre
acreditate pe lângă ele şi de a numi misiuni proprii pe lângă state membre, state terţe sau alte
organizaţii internaţionale;
3. de a înainta plângeri internaţionale pentru daunele suferite de organizaţie sau de
reprezentanţii săi;
4. de a-şi constitui şi gestiona resursele financiare.
De asemenea, organizaţiile internaţionale dobândesc şi o serie de obligaţii, în temeiul
personalităţii lor internaţionale. Astfel, ele sunt obligate să respecte dreptul internaţional şi să-
şi desfăşoare activitatea în conformitate cu normele acestuia.
Organizaţiile internaţionale mai au şi unele competenţe specifice, cum ar fi:
- competenţa normativă – de a elabora norme sau reguli convenţionale de drept
internaţional;
- competenţa de control sau de sancţionare în raporturile cu statele membre.
În ceea ce priveşte opozabilitatea personalităţii juridice internaţionale a OIG
distingem două aspecte:
opozabilitatea faţă de statele membre,
opozabilitatea faţă de celelalte state (nemembre).
Opozabilitatea faţă de statele membre decurge din necesitatea de a îndeplini
scopurile organizaţiei. Organizaţia are organe speciale în acest sens, iar membrii
organizaţiei se angajează să-i acorde sprijin. Organizaţia Internaţională ia măsuri,
întreprinde acţiuni, ia decizii, impune sarcini statelor membre pe care acestea trebuie
să le respecte şi să le îndeplinească. Personalitatea juridică internaţională poate fi mai
largă sau mai restrânsă în funcţie de obligaţiile asumate de statele member prin actul
constitutive, domeniul în care ele operează şi natura organizaţiei – universal sau regional.
 Rezultă deci că opozabilitatea personalităţii juridice internaţionale a organizaţiilor
internaţionale depinde de recunoaşterea acesteia de către terţi. Dar personalitatea juridică a
organizaţiilor internaţionale nu este doar o personalitate recunoscută doar de statele membre,
ci o personalitate internaţională obiectivă, opozabilă erga omnes.

Personalitatea juridică de drept intern

Pentru realizarea scopurilor propuse, organizaţiile internaţionale intră în raporturi

juridice cu persoane fizice sau juridice pe teritoriul statelor membre. Pentru aceasta se impune
ca ele să aibă capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în raporturi pe teritoriul
oricăruia din statele membre şi chiar pe teritoriul unor state nemembre.
Ex:
Atunci când un stat nemembru este interesat de activitatea unei organizaţii, dar nu
are suficient interes pentru a deveni parte a acesteia sau nu îndeplineşte condiţiile de
aderare, el are posibilitatea de a accede la lucrările organizaţiei în calitate de observator sau
membru asociat, potrivit actului constitutiv al organizaţiei. Între organizaţie şi statul nemembru
se pot încheia acorduri speciale, în baza cărora, activităţile organizaţiei, realizate în mod normal
în beneficiul membrilor săi, sunt extinse şi asupra statului nemembru.

Ca urmare a ratificării actului constitutiv, statele membre recunosc personalitatea

juridică de drept intern a organizaţiei, astfel încât aceasta poate întreprinde pe teritoriul lor
toate măsurile şi acţiunile necesare pentru atingerea scopurilor organizaţiei. Totuşi, acest fapt
nu echivalează cu asimilarea organizaţiilor internaţionale cu subiectele de drept intern.
Personalitatea juridică de drept intern se manifestă şi în raport cu statul pe teritoriul
căruia îşi are sediul. Această personalitate semnifică tratamentul de care se bucură organizaţia
internaţională din partea statului de sediu (stat gazdă sau de reşedinţă).
Ex:
Între organizaţie şi statul de sediu încheie acordul de sediu în care se stabilesc
drepturi şi obligaţii reciproce sau, altfel spus, conţinutul personalităţii juridice de drept intern a
organizaţiei internaţionale în raport cu statul de sediu.

Formele de manifestare a personalităţii juridice

Capacitatea de a încheia tratate

Definiţia tratatelor
Tratatul internaţional este acordul de voinţă intervenit între
subiecte ce au capacitatea de a îl încheia în mod valabil (state sau
organizaţii internaţionale), cu intenţia de a stabili raporturi juridice în
conformitate cu dreptul internaţional.
Clasificarea tratatelor
Clasificarea tratatelor se face după mai multe criterii.
Astfel, după efectele tratatelor faţă de părţi, se disting: tratate-legi (cu valoare
normativă) şi tratate-contract (cu efecte comparabile cu cele ale contractelor din dreptul
privat). După criteriul numărului subiectelor, întâlnim tratate bilaterale şi tratate multilaterale.
Aplicarea criteriului calităţii subiectelor determină distincţia dintre tratate între state, tratate
între state şi organizaţii internaţionale şi tratate între organizaţii internaţionale. Un alt criteriu
este cel al obiectului tratatului: tratate politice, militare, economice, culturale etc. După
criteriul aplicării în timp, tratatele pot fi cu termen sau nelimitate în timp. După criteriul
aplicării în spaţiu, distingem tratate universale şi tratate regionale.
 Codificarea dreptului tratatelor este realizată de Convenţia de la Viena privind
dreptul tratatelor (1969).

Unele acte constitutive prevăd expres capacitatea OIG de a încheia tratate, altele nu.
Astfel s-au conturat două curente de opinie:
- se consideră că organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia tratate numai
dacă actele constitutive prevăd acest lucru şi numai în limitele prevăzute de acestea;
- organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia tratate chiar dacă aceasta nu
este prevăzută în mod expres în actele constitutive, în temeiul deciziilor şi regulilor
stabilite de organele organizaţiei şi în temeiul regulilor dreptului internaţional.
Convenţia de la Viena din anul 1986 privitoare la dreptul tratatelor prevede la art.
6:
„Capacitatea unei organizaţii Internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile
acestei organizaţii”. Putem formula următoarele concluzii:
actul constitutiv este principalul temei al acestei capacităţi,
deciz ii le organiz aţi il or i nternaţi onale pot constitui temeiul acestei capacităţi,
dacă actul constitutiv nu conţine prevederi exprese în acest sens, această capacitate se
poate deduce din funcţi il e or ganiz aţi ei ,
organizaţiile internaţionale nu pot încheia acorduri care nu au legătură cu obiectivele,
scopul sau funcţiile organizaţiei.

Dreptul de legaţie
Ca şi statele, organizaţiile internaţionale au dreptul de a fi reprezentate pe lângă alte
subiecte de drept internaţional (legaţie activă) şi de a primi reprezentanţi ai acestora (legaţie
pasivă).
Ex:
Dreptul de reprezentare se exercită prin misiunile diplomatice ale căror funcţii,
structură şi personal sunt reglementate de Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice,
adoptată în 1961 şi intrată în vigoare în 1964, principalul izvor al dreptului diplomatic.

Misiunile diplomatice
Misiunile diplomatice sau reprezentanţele diplomatice au fost definite în doctrină ca
fiind acele "organe ale unui subiect de drept internaţional, instituit în mod permanent pe lângă
un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu asigurarea relaţiilor diplomatice ale acestui
subiect". Misiunile diplomatice se pot clasifica după mai multe criterii: după criteriul duratei,
distingem misiuni permanente şi misiuni temporare; după subiectele relaţiilor diplomatice,
întâlnim misiuni diplomatice între state (ambasade, legaţii, nunţiaturi etc.) şi misiuni
diplomatice între state şi organizaţii internaţionale. Statul care trimite misiunea diplomatică
poartă denumirea de stat acreditant, iar statul care primeşte această misiune se numeşte stat
acreditar.
Articolul 3 al Convenţiei de la Viena stabileşte principalele funcţii ale misiunilor
diplomatice.
Structura şi personalul misiunilor diplomatice
Organizarea internă a misiunii diplomatice este de competenţa statului acreditant.
Structura misiunii diplomatice cuprinde, în general următoarele subdiviziuni:
- şeful misiunii;
- cancelaria – secţia centrală a misiunii, unde are loc primirea şi pregătirea actelor care
sunt de competenţa şefului misiunii şi unde se coordonează munca celorlalte secţii ale
misiunii. Tot aici se păstrează arhivele şi codurile diplomatice;
- secţia politică;
- secţia economică şi comercială;
- secţia sau biroul de presă;
- secţia consulară – gestionează activităţile legate de paşapoarte, vize, actele
administrative, notariale, judiciare, asistenţă şi protecţie consulară;
- biroul ataşatului cultural;
 - biroul ataşatului militar;
- biroul pentru migraţiuni

Personalul misiunii diplomatice se împarte, potrivit art. 1 al Convenţiei de la Viena,

în mai trei categorii: personal diplomatic, personal tehnic- administrativ şi personal de serviciu.

Legaţia activă. Nici o organizaţie internaţională nu este împuternicită expres prin actul
constitutiv să trimită reprezentaţi în statele membre. Totuşi acest lucru se întâmplă.
Ex:
În ţara noastră sunt reprezentate numeroase organizaţii dintre care amintim:
Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională pentru Migraţii.
Organizaţiile internaţionale pot avea misiuni permanente şi misiuni speciale. Misiuni
permanente au rolul de a informa statul despre activităţile desfăşurate şi de a coordona
programele de asistenţă, iar misiuni speciale sunt trimise temporar, cu scop bine determinat.
Asemenea misiuni pot fi trimise şi pe lângă state terţe sau alte organizaţii internaţionale.
Legaţia pasivă. Organizaţiile internaţionale pot primi reprezentanţi dacă acest drept a fost
prevăzut în actele constitutive şi în acordul de sediu. Denumiri folosite sunt „delegaţii
permanente”, „misiune permanentă”, „reprezentant permanent”.
România are asemenea misiuni pe lângă numeroase organizaţii, dintre care amintim:
- Organizaţia Naţiunilor Unite (New York, Geneva, Veneţia),
- Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură - FAO (Roma),
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură - UNESCO
(Paris),
- Consiliul Europei (Strassbourg),
- Uniunea Europeană (Bruxelles),
- Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord - NATO (Bruxelles),
- Comisia Dunării (Budapesta),
- Organizaţia Mondială a Turismului (Madrid).

Recunoaşterea altor subiecte de drept internaţional

Organizaţiile internaţionale intră în contact:
- cu state membre,
- cu state terţe,
- cu alte organizaţii internaţionale,
- cu entităţi nestatale, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională,
Astfel, organizaţiile internaţionale acestea le recunosc acestora calitatea de subiect de
drept internaţional. Echivale ază cu o recunoaştere :
- admiterea ca membru în organizaţie,
- încheierea unui acord,
- invitaţia la o sesiune sau conferinţă.

Capacitatea de a prezenta reclamaţii

Organizaţiile internaţionale trebuie să-şi apere interesele şi să-şi protejeze agenţii, având şi
obligaţia de a răspunde pentru actele acestora. Astfel, atât ele cât şi agenţii lor pot depune
reclamaţii la instanţele internaţionale sau la tribunalele administrative ale organizaţiilor
internaţionale.
Pentru soluţionarea diferendelor dintre state, mijloacele de reglementare sunt cele
paşnice, consacrate în dreptul internaţional public.
Noţiunea de diferend internaţional
Noţiunea de diferend internaţional a fost definite în jurisprudenţa
internaţională ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un
conflict de opinii juridice sau de interese între state".
Principii aplicabile soluţionării diferendelor internaţionale
1. Principiul fundamental aplicabil în materia diferendelor internaţionale este principiul
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.
2. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, cu caracter de normă
imperativă a dreptului internaţional.
3. Declaraţia privind relaţiile prieteneşti dintre state (1970) enumeră şi alte principii
aplicabile în materia soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale:
- principiul bunei credinţe în relaţiile internaţionale;
- principiul non-intervenţiei în afacerile interne ale unui alt stat;
- principiul egalităţii suverane a statelor;
- principiul drepturilor egale şi al auto-determinării popoarelor;
- principiul suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a statelor.

Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale

Potrivit art. 33 al Cartei ONU, mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale sunt:
- mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice: negocieri, anchetă, mediere,
conciliere;
- mijloace jurisdicţionale: arbitrajul şi soluţionarea judiciară.
Acestor mijloace li se adaugă procedurile de soluţionare a diferendelor prin
organizaţii internaţionale sau acorduri regionale.

Mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice

Negocierea (tratativele) este cel mai popular mijloc de soluţionare a
diferendelor între state.
Bunele oficii reprezintă acel mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor
care presupune implicarea unui terţ: persoană sau stat.
Medierea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dacă în cazul
bunelor oficii, implicarea terţului este minimă şi la nivelul stabilirii de contacte
între părţi, în cadrul medierii, acesta joacă un rol mai mare, prin implicarea sa în
soluţionarea pe fond a diferendului.
Ancheta presupune şi ea implicarea unui terţ în soluţionarea unui conflict,
dar cu scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia.
Concilierea presupune de asemenea implicarea unui terţ, numit şi
conciliator. Acesta se implică în investigarea cauzelor disputei dintre părţi şi
prezintă propuneri de soluţionare.
Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale
Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale cuprind
procedurile desfăşurate în faţa unor organe jurisdicţionale permanente sau temporare, create
fie prin tratate internaţionale, fie prin acordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau regional,
organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cu caracter internaţional. Unele instanţe au o
competenţă generală, altele sunt specializate într-un anumit domeniu.
Astfel de instanţe sunt:
- instanţele arbitrale ad-hoc;
- Curtea Internaţională de Justiţie;
- Curtea Europeană de Justiţie (Curtea de Justiţie a UE);
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
- Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului;
- Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării.
 Arbitrajul internaţional
Arbitrajul are un caracter jurisdicţional, deoarece implică o procedură cu caracter
contradictoriu (procedură contencioasă) care se finalizează printr-o hotărâre pronunţată de un
organ independent faţă de părţi, hotărâre obligatorie pentru acestea din urmă. Potrivit art. 37 al
Convenţiei de la Haga din 1907, recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune
sentinţei cu bună credinţă.
Potrivit doctrinei, singura diferenţă dintre arbitraj şi soluţionarea judiciară provine din
modul de selectare a membrilor organelor jurisdicţionale: "în timp ce în procedura arbitrală
aceasta are loc prin acordul părţilor, soluţionarea judiciară presupune existenţa unui tribunal
stabil cu proprii judecători şi propriile reguli de procedură, pe care părţile trebuie să le accepte."
Potrivit art. 92 al Cartei ONU, Curtea Internaţională de Justiţie este unul din organele
principale ale ONU.

Privilegii şi imunităţi
Organizaţiile internaţionale se bucură în statele membre de privilegii şi imunităţi.
Întinderea lor este stabilită în actele constitutive şi în acorduri speciale, cum ar fi acordul de
sediu. Privilegiile şi imunităţile privesc organizaţia internatională (spre exemplu
inviolabilitatea sediului şi arhivei) şi agenţii organizaţiei. Acestea din urmă sunt asimilate
privilegiilor şi imunităţilor agenţilor diplomatici, cum ar fi spre exemplu imunitate de
jurisdicţie, scutirea de impozite şi taxe vamale, dreptul de a folosi paşapoarte diplomatice.
Inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice
Potrivit art. 22 al Convenţiei de la Viena: localurile misiunilor diplomatice sunt
inviolabile. Agenţii statului acreditar nu pot intra în aceste localuri decât cu consimţământul
şefului misiunii. Statul acreditar are îndatorirea specială de a lua toate măsurile necesare
pentru protecţia localurilor misiunii împotriva oricărei ingerinţe sau pagube şi de a preveni
orice tulburare a liniştii misiunii sau atingere adusă demnităţii acesteia.

Inviolabilitatea arhivelor, documentelor şi corespondenţei diplomatice

Arhivele, documentele şi corespondenţa diplomatică sunt şi ele ocrotite de orice
ingerinţă, oriunde s-ar afla, potrivit art. 24 al Convenţiei de la Viena.

Imunităţile şi privilegiile personalului diplomatic

Potrivit art. 29 al Convenţiei de la Viena, persoana unui agent diplomatic este
inviolabilă. Acesta nu va putea fi supus nici unei forme de arest sau detenţie. Statul acreditar îl
tratează cu tot respectul cuvenit şi va lua toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica
orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale. Această inviolabilitate este distinctă
de imunitatea de jurisdicţie penală. Ca şi în cazul inviolabilităţii sediilor, nu există nici o referire
la situaţii de urgenţă.

Imunităţi personale
a) Imunitatea de jurisdicţie penală
b) Imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă
Privilegiile diplomatice reprezintă tratamente speciale aplicate agenţilor
diplomatici de către statul acreditar, în diverse domenii.
a) Libertatea de comunicare a misiunii diplomatice
b) Privilegiile fiscal
c) Privilegiile vamale
d) Alte privilegii

Facilităţile diplomatice constau în înlesniri acordate de statul acreditar misiunilor

diplomatice în scopul desfăşurării normale a activităţii lor.
 Constituirea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

Introducere
Documentul care proclamă constituirea organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale (OIG) este actul constitutiv. Acesta este un tratat multilateral încheiat în
formă scrisă.
Constituirea OIG presupune parcurgerea mai multor etape, corespunzător etapelor
încheierii actului constitutiv.

Actul constitutiv

Organizaţiile internaţionale se constituie prin încheierea unui tratat

multilateral, în formă scrisă, care pentru a-şi produce efectele trebuie să
fie supus ratificării statelor membre.
Exemple
După criteriul formal sau al denumirii apar o multitudine de tipuri de tratate:
- tratatele propriu-zise: tratate de pace, tratate politice, etc.
- convenţiile reglementează un domeniu determinat: drepturile omului,
eliminarea discriminării rasiale, dreptul mării etc;
- pactele desemnează acorduri cu caracter solemn: Pactul Ligii Naţiunilor,
Pactul Briand-Kellogg, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice;
- acordurile sunt înţelegeri încheiate la un nivel mai concret: acorduri
economice, ştiinţifice, culturale;
- cartele şi statutele sunt, de regulă, acte constitutive ale organizaţiilor
internaţionale sau instituţiilor internaţionale: Carta ONU, Carta Organizaţiei
Statelor Americane, Carta Uniunii Africane, Statutul Consiliului Europei,
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie etc.;
- alte tratate şi acorduri ca: protocoale, memorandumuri, concordate,
agremente, etc.

Actul constitutiv al OIG poartă denumiri diferite:

Pact – Societatea Naţiunilor,
Cartă – Organizaţia Naţiunilor Unite,
Constituţie – Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM),
Statut – Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA)
Act constitutiv – Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO),
Articole de Înţelegere – Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), etc.

Cuprinsul actului constitutiv

Actul constitutiv cuprinde următoarele dispoziţii:

- proclamă constituirii unei organizaţii internaţionale,
- reglementează problemelor legate de funcţionarea organizaţiei,
 - enunţă principiile pe care se bazează funcţionarea,
- menţionează scopurile organizaţiei,
- precizează condiţii pentru obţinerea calităţii de membru,
- reglementează compoziţia şi competenţele organelor de conducere şi executive ale
organizaţiei,
- menţionează privilegiile şi imunităţile de care se bucură organizaţia şi reprezentanţii
acesteia,
- enunţă reguli de interpretare a dispoziţiilor actului constitutiv.
Conţinutul concret al actelor constitutive ale OIG diferă de la o organizaţie la alta în
funcţie de tipul acesteia, numărul membrilor, scopurile propuse, durata organizaţiei,
contextul istoric al înfiinţării organizaţiei, etc.

Încheierea actului constitutiv

Încheierea presupune parcurgerea următoarelor

etape:
- negocierea,
- semnarea,
- ratificarea,
- intrarea în vigoare.
Actul constitutiv se deosebeşte de tratatele internaţionale obişnuite întrucât dă naştere unui
nou subiect de drept internaţional, care acţionează în relaţiile internaţionale alături de statele
care l-au creat.
I. Negocierea. Negocierea reprezintă prima etapă a procesului de
încheiere a unui tratat, în care se elaborează conţinutul acestuia. Ea are
loc în cadrul unei conferinţe
diplomatice, convocată de statele care doresc constituirea
organizaţiei.
Exemple
Franţa a iniţiat Conferinţa de la Paris pentru constituirea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO/CECA) Marea Britanie şi China au iniţiat Conferinţa de la
San Francisco pentru constituirea ONU.
Şi organizaţiile internaţionale pot avea iniţiativa unor conferinţe în vederea
constituirii unor organizaţii internaţionale.
Ex:
ONU a iniţiat Conferinţa de la New York din anul 1956 în vederea constituirea Agenţiei
Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA).
Se redactează proiectul de tratat care este dezbătut, amendat (modificat) şi adoptat.
Textul actului constitutiv poate fi adoptat prin:
consens,
votul unanim,
majoritatea calificată a statelor prezente (2/3).

II. Semnarea tratatului de către state. După adoptare, tratatul este semnat, în scopul
autentificării textului.

II. Ratificarea. După semnare, de regulă, tratatul parcurge o procedură internă care îmbracă
forma: ratificării, acceptării, aprobării, procedură prin care statele îşi manifestă
consimţământul de a fi părţi la tratatul constitutiv şi de a fi legate de dispoziţiile tratatului.
Statele care nu au participat la negociere, semnare, ratificare pot deveni ulterior
membre urmând procedura de aderare, dacă actul constitutiv prevede această posibilitate.
III. Intrarea în vigoare. Intrarea în vigoare a tratatelor este momentul de la care acestea
produc efecte şi are loc la data şi după modalităţile stabilite prin dispoziţiile tratatului sau prin
acordul statelor participante la negociere.
 În cazul tratatelor multilaterale, de regulă, intrarea în vigoare se stabileşte în funcţie de
depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare pe lângă unul din guvernele statelor
 părţi sau pe lângă o organizaţie internaţională special desemnată ca depozitar. Intrarea în
vigoare mai poate interveni şi după trecerea unei anumite perioade de timp de la semnare.
Momentul intrării în vigoar e mar che az ă apa riţia unui nou subi ect de
drept internaţional.

Admiterea de rezerve

Prin formularea unei rezerve la tratat, statul îşi exprimă poziţia diferită în legătură cu
aplicarea unor prevederi ale acestuia, refuzul de a fi legat de anumite clauze. Rezervele pot fi
formulate la: semnare, ratificare, aderare.
Articolul 2 alin.1 lit. d al Convenţiei din 1969 defineşte rezerva ca fiind acea
declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când
semnează, acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care îşi manifestă intenţia de a
exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă
de statul respectiv. Această definiţie se aplică rezervelor la tratatele multilaterale.
Art. 19 al Convenţiei prevede că un stat, în momentul în care semnează, ratifică,
acceptă, aprobă un tratat sau aderă la el, poate formula o rezervă, cu condiţia ca:
rezerva să nu fie interzisă de tratat;
tratatul să nu dispună că pot fi făcute numai anumite rezerve printre care nu figurează
rezerva respectivă;
în alte cazuri decât cele prevăzute anterior, rezerva să nu fie incompatibilă cu obiectul şi
scopul tratatului.
Rezervele şi obiecţiile la rezerve pot fi oricând retrase.
Întrucât tratatul reprezintă constituţia unei organizaţii, formularea de rezerve nu este
de dorit pentru că modifică drepturile şi obligaţiile rezultate din tratat, ceea ce conduce la
regimuri juridice diferite pentru statele părţi ale aceleiaşi organizaţii internaţionale. Ori,
principiul de drept internaţional pe care se bazează constituirea şi funcţionarea organizaţiilor
internaţionale şi anume egalitatea între membrii şi uniformitatea de tratament pare să nu
admită practicarea de rezerve. Totuşi, în practica internaţională s-a acceptat ideea că
organizaţia poate aprecia oportunitatea şi admisibilitatea unor rezerve la actul constitutiv.
Această soluţie este consacrată şi de Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor 1969,
în care se arată că în situaţia în care un stat formulează rezerve, organul competent al
organizaţiei se pronunţă asupra rezervei formulate. De regulă, organul competent este
adunarea plenară (Adunarea Generală, Conferinţa, Consiliul etc.).

Modificarea actului constitutiv

Societatea internaţională cunoaşte o permanentă schimbare şi astfel este necesar ca

organizaţiile internaţionale să se adapteze noilor realităţi. Poate apărea nevoia modificării
actului constitutive care conţin, de regulă, dispoziţii cu privire la modificare. Aceste dispoziţii
se referă la:
momentul introducerii propunerii de modificare,
iniţiatorul propunerii (statele, organele organizaţiei),
amploarea modificărilor,
modul cum se adoptă decizia de modificare (votul unanim, votul majorităţii simple,
majoritatea calificată),
condiţiile intrării în vigoare.
Ca şi încheierea, modificarea tratatelor depinde de consimţământul părţilor, în temeiul
principiul libertăţii de voinţă şi al egalităţii suverane a statelor. În general, textele tratatelor
prevăd şi clauzele aplicabile modificării acestora. Uneori, se apelează la aşa-numita clauză a
 unanimităţii, potrivit căreia pentru a interveni o modificare este nevoie de consimţământul
tuturor statelor părţi. Alteori, mai frecvent, pentru o mai mare flexibilitate a procesului de
modificare, se recurge la regula majorităţii părţilor.
Pentru situaţiile în care tratatele nu conţin astfel de referiri exprese la clauzele de
modificare, Convenţia din 1969 stabileşte, în art. 40-41 un set de reguli aplicabile modificării
tratatelor.
Modificare ce se realizează în două forme:
prin revizuire care vizează schimbări de amploare ale actelor constitutive (ex.
obiective, funcţionare).
prin amendare; amendamentele privesc numai probleme punctuale, bine precizate:
crearea de noi organe, modificarea competenţelor, retragerea din organizaţie,
excluderea, etc.
Refuzul acceptării modificărilor de către unele state membre ar trebui să conducă fie la
excludere, fie la retragerea voluntară din organizaţie.

Interpretarea actului constitutiv

Pentru o bună aplicare a tratatului este necesară interpretarea sa uniformă de către

statele membre, ceea ce evită apariţia unor dispute. De regulă, actele constitutive cuprind
dispoziţii cu privire la interpretare şi la modul de soluţionare a problemelor puse de
interpretare.
Regula gen erală de int er pretar e a tratatelor stabilită prin Convenţia de la Viena
1969,
se aplică şi actelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale. Astfel, un tratat
trebuie
int erpretat cu bună -credinţă, urmând sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului , în
contextul lor şi în lumina obiectului şi a scopului său. Buna-credinţă cu care trebuie
interpretate tratatele semni fică evitarea interpretării abuzive a textului tratatului ,
deturnând sensul obişnuit al termenilor, în propriul interes.
Ex:
Interpretarea tratatelor are ca scop asigurarea aplicării lor corecte şi uniforme de către
toate statele părţi. Competenţa principală de a interpreta tratatele internaţionale revine statelor
părţi, dacă acestea nu recurg la interpretarea unui tribunal ad hoc sau a unei instanţe
internaţionale.
Convenţia din 1969 stabileşte regulile generale de interpretare, în art. 31:
- un tratat trebuie interpretat cu bună credinţă potrivit sensului obişnuit;
- interpretarea unui termen general însoţit de un termen special este limitată la
înţelesul indicat de termenul special (doctrina ejusdem generis sau a aplicării
termenilor de acelaşi fel);
- o prevedere expresă exclude orice altă interpretare (expressio unius est exclusio
alterius).
În toate cazurile, interpretarea textului tratatului este supusă principiului efectivităţii: atunci
când o normă este susceptibilă de două sensuri, trebuie înţeleasă în acel sens în care produce
efecte, şi nu în cel contrar producerii acestor efecte.
Din această regulă rezultă trei moduri de interpretare:
- Interpretarea obiectivă – bazată pe textul tratatului (logică, gramaticală,
oficială).
- Interpretarea funcţională – bazată pe scopul şi obiectul tratatului
 - Interpretarea subiectivă – care are în vedere intenţia părţilor (sensul obişnuit al
termenilor tratatului, în contextul lor).
Organizaţiile internaţionale păstrează dreptul de a-şi interpreta propriile tratate. Ele
încredinţează problemele legate de interpretare unuia dintre următoarele organe:
adunarea generală,
altor organe ale organizaţiei,
unor organisme internaţionale specializate.

Dizolvarea organizaţiilor internaţionale

Dizolvarea organizaţiei poate interveni în următoarele situaţii:

 la expirarea termenului pentru care a fost constituită,
 la realizarea sarcinilor pentru care a fost înfiinţată,
 la schimbarea condiţiilor care au determinat constituirea,
 dacă s-a ivit necesitatea creării unei noi organizaţii care să o înlocuiască pe cea veche.
Actele constitutive pot cuprinde dispoziţii privitoare la dizolvare, însă cele mai multe
nu cuprind asemenea dispoziţii. Din momentul dizolvării Organizaţiei Internaţionale,
personalitatea juridică a acesteia încetează.

37
 Participarea la activităţile organizaţiei internaţionale

Introducere
La activităţile organizaţiilor internaţionale participă membrii acesteia. Această calitate
se obţine fie în momentul constituirii organizaţiei, fie ulterior urmând procedura de aderare.
Este vorba de participarea membrilor cu drepturi depline.
La activităţile organizaţiilor internaţionale participă, însă, şi membrii asociaţi, obsevatorii
şi consultanţii, conform actelor constitutive. Este vorba despre o participare secundară, dar care
îmbogăţeşte considerabil activitatea organizaţiilor, sporind impactul global şi regional al acestora.
Actele constitutive şi celelalte documente ale OIG reglementează modul de dobândire a
calităţii de membru, drepturile şi obligaţiile specifice, precum şi pierderea acestei calităţi.

Dobândirea calităţii de membru cu drepturi depline al unei organizaţii

internaţionale

În principiu, organizaţiile internaţionale sunt compuse din state suverane. Statele devin
membre în organizaţiile internaţionale prin participarea la constituirea oraganizaţiei sau prin
admitere într-o organizaţie deja înfiinţată. În aceste sens se face distincţie între membrii fondatori
sau originari şi membrii admişi.
În concluzie, calitatea de membru cu drepturi depline se obţine pe două căi: prin
participare la elaborarea actului constitutiv şi prin parcurgerea procedurii de aderare.
1. Participarea la elaborarea actului constitutiv
Membrii fondatori sau originari ai organizaţiilor internaţionale sunt aceia care au
participat la negocierea şi semnarea actului constitutiv. Distincţia între aceştia şi membrii admişi
ulterior în organizaţie nu prezintă o relevanţă deosebită sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor,
totuşi, prin actele constitutive, membrii fondatori îşi pot rezerva un loc special, anumite
privilegii, facilităţi.
2. Aderarea
Prin aderare, noi subiecte de drept internaţional dobândesc calitatea de membru al
organizaţiei internaţionale. Pentru multe organizaţii, precum Consiliul Europei sau
Organizaţia Statelor Americane, statele sunt în continuare singurele care pot fi admise ca
membre. Totuşi, din raţiuni politice, anumite entităţi precum mişcările de eliberare naţională au
început să fie admise ca membrii cu drepturi depline în organizaţii.
Ex:
Este cazul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP), considerată ca
reprezentantul adevărat al poporului Palestinian şi care devine, în anul 1976, membru deplin în
Liga Arabă.
La 15 noiembrie 1988, la Alger, are loc proclamarea statului Palestina prin Declaraţia de
independenţă adoptată de Consiliul Naţional Palestinian. Adunarea Generală ONU a adoptat
Rezoluţia nr.43/177/15 decembrie1988 prin care a decis ca termenul de Palestina să fie folosit în
sistemul ONU în locul OEP.
În anul 1993 se încheie acordul de la Oslo, intitulat Declaraţie de principii, între OEP şi
Israel care s-au recunoscut reciproc. În anul 1994 este constituită Autoritatea Naţională
Palestiniană, guvern autonom pentru teritoriile evacuate de Israel, care ia locul OEP.
România a recunoscut OEP în anul 1972 şi statul Palestina în 1988, la numai 2 zile de la
proclamarea acestuia.
Pe lângă state şi alte entităţi, ca urmare a creşterii rolului organizaţiilor înternaţionale în
sistemul international, organizaţiile internaţionale au început să admită ca membrii cu drepturi
depline şi alte organizaţii internaţionale. Astfel, în anul 1991 Tratatul constitutiv al FAO,
38
 instituţie specializată ONU pentru alimentaţie şi agricultură, a fost amendat pentru a face
posibilă aderarea ca membru cu drepturi depline a Comunităţilor Europene (CE) la această
organizaţie.
Această înlăturare a criteriului statalităţii în favoarea admiterii şi a altor entităţi ca
membrii cu drepturi depline în organizaţiile internaţionale evidenţiază evoluţia organizaţiilor
internaţionale care nu mai pot fi caracterizate exclusiv ca organizaţii internaţionale interstatale
sau interguvernamentale. Iată de ce în literatura de specialitate recentă s-a reformulat definiţia
organizaţiilor internaţionale, ţinând cont de evoluţia sistemului de relaţii internaţionale, după cum
urmează: organizaţ iile internaţ ionale repr e z int ă asocieri de state sau alt e or ganiz a ţ
ii internaţ ionale care au luat fiinţ ă pe b az a unui tratat int erna ţ ional, care dispun de
voinţ ă
juridi că proprie ş i au cap acit atea d e a adopt a norm e adres ate
membril or săi.
În privinţa admiterii de noi membrii, pe plan internaţional se manifestă următoarele tendinţe:
a) apartenenţa la o organizaţie este condiţionată de obţinerea prealabilă a calităţii de
membru în altă organizaţie .
b) apart enenţa la o anumită zonă geografică nu conduce în mod automat la dobândirea
calităţ ii de membru al unei organi zaţi i i nternaţi onale regional e, fi ind
impuse şi
condiţ ii .
Exemple
Orice stat European care doreşte să adere la Uniunea Europeană trebuie să respecte valorile
commune definite în art.2 din Tratatul privind UE: respectarea demnităţii umane, a libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor
care aparţin minorităţilor naţionale.
Condiţiile de aderare sau criteriile de eligibilitate pot fi grupate după cum urmează:
- politice – existenţa instituţiilor capabile să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile
omului, respectarea şi protecţia drepturilor minorităţilor,
- economice – economie de piaţă funcţională, capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei din UE, capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat
membru care decurg din dreptul şi politicile UE, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii
politice, economice şi monetare, statul candidat să dispună de potenţialul necesar pentru
integrarea sa, prin adaptarea structurilor administrative.
Consiliul Europei solicită statului candidat să probeze că împărtăşeşte idealurile care
reprezintă moştenirea comună a popoarelor Europei şi principiile statului de drept şi este în
măsură să asigure persoanelor de sub jurisdicţia sa respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Admiterea într-o organizaţie presupune îndeplinirea unor condiţii,
diferite de la o organizaţie la alta, uneori foarte precise. Spre exemplu pentru admiterea în UPU
(Uniunea Poştală Universală) statul trebuie să aibă un serviciu poştal propriu.

c) fragmentarea sistemului international şi apariţia de noi state.

Apariţia de noi s tate poate interveni în două situaţii:
- când are loc unirea a două sau mai multe state într -un stat federal ca în cazul
unificării Germaniei,
- când are loc dezmembrarea unui stat federal în mai multe state , cum este
cazul dezmembrării URSS, RSF Iugoslavia, desprinderii Pakistanului din India.
În aceste cazuri se pune problema succesiunii la calitatea de membru. În cazul
unificării, noile state iau locul celor vechi în cadrul organizaţiilor, înlocuirea având loc automat,
fără a se mai parcurge procedura admiterii. În cazul dezmembrării, statele desprinse parcurg
procedura aderării. Astfel, cele 12 state desprinse din URSS au aderat la ONU, continuatoarea
URSS fiind considerată Republica Federativă Rusia.
În toate cazurile, aderarea este un act bilateral, se încheie un acord între statul viitor
membru şi organizaţie. Din acest punct de vedere este important de evidenţiat care este
39
organul îndrituit de organizaţie să decidă primirea de noi membri, iar, din partea statului
candidat, care este organul, potrivit constituţiei sale, căruia aparţine decizia finală a aderării.
Regula cu cea mai largă aplicabilitate este cea a hotărârii de admitere luată cu o majoritate de
2/3, de către organul plenar al oganizaţiei (adunare generală, conferinţă, etc.). Odată adoptată
decizia organizaţiei internaţionale de primire a unui nou membru şi îndeplinirea de către statul
candidat a formalităţilor constituţionale interne, instrumentele de ratificare/aprobare se depun de
către statul candidat la statul sau organizaţia depozitară. După parcurgerea acestor etape, statul
candidat obţine calitatea de membru şi, din acest moment, devin efective drepturile şi obligaţiile
decurgând din această calitate.

Situaţii speciale de dobândire a calităţii de membru

1. Membrii asociaţi. Majoritatea organizaţiilor internaţionale permit obţinerea calităţii de

membru asociat, spre exemplu Uniunea Europeană, Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
Uniunea Poştală Universală. Această calitate dă dreptul de participare la activitatea
organizaţiei, însă nu dă dreptul de a fi ales în organele organizaţiei şi nici dreptul la vot.
Este o participare incompletă, secundară. Se pot ivi mai multe situaţii.
- Este posibil ca statul să dorească să facă parte dintr-o organizaţie, dar nu
îndeplineşte toate condiţiile de aderare. (Ex: România a încheiat cu Uniunea Europeană un
acord de asociere în anul 1993.)
- Statul doreşte să participe la activitatea unei organizaţii internaţionale regionale, dar
face parte dintr-o altă regiune.
Fenomenul de asociere externă, specific Uniunii Europene care a încheiat acorduri de
asociere cu grupe de state, spre exemplu cu ţările mediteraneene (Turcia, Cipru, Malta,
Iugoslavia) şi cu ţările în curs de dezvoltare din Africa, Pacific, Caraibe.

2. Observatorii. Statutul de observator se acordă:

a. Statelor nemembre. Acestea pot participa la activitatea organizaţiei în baza
unei invitaţii de participare;
b. Statelor membre ale organizaţiei, dar care nu fac parte din unul sau mai multe
dintre organele cu compunere restrânsă ale organizaţiei, în cazul în care au un
interes particular într-o problemă ce se dezbate în acel organ;
c. Mişcărilor de eliberare naţională recunoscute ca autorităţi ce controlează un
anumit teritoriu aflat în procesul de constituire a unui stat independent.
Exemple
Adunarea Generală ONU a adoptat în anul 2012 Rezoluţia nr.67/19 prin care
conferă Palestinei statutul de stat nemembru observator. Astfel, Palestina
se transformă din ,,entitate palestiniană” în stat. Rezoluţia ONU recunoaşte
statalitatea Palestinei.

d. Altor organiz aţi i i nternaţi onale.

Drepturile care decurg din statutul de observator sunt limitate şi sunt, în esenţă,
următoarele:
- acces la şedinţele organizaţiei;
- primirea documentelor organizaţiei;
- dreptul de a face, în anumite condiţii, declaraţii.
Nu au drept de vot şi deci nici dreptul de a face parte din organele organizaţiei. De
regulă, drepturile observatorilor sunt reglementate prin acordurile în temeiul cărora fiecare
organizaţie conferă calitatea de observator. Între organizaţiile internaţionale se încheie anual
acorduri privind schimbul de observatori.
3. Consultanţii. Statutul de consultant se acordă, în principal, unor organizaţii int ernaţi
onaleneguverna mentale , dar OIG se pot adresa şi unor firme private sau unor specialişti cu
înalt prestigiu profesional şi care se bucură de recunoaştere naţională şi internaţională.
40
 Consultarea unor firme private şi specialiştilor este uzitată mai ales în cadrul organizaţiilor
cu un grad înalt de specializare. Organizaţiile apelează la consultanţi în vederea rezolvării
unor probleme de specialitate, pentru găsirea unor soluţii care implică cunoştinţe de
specialitate.

Pierderea calităţii de membru

1. Retragerea voluntară. Cea mai mare parte a actelor constitutive prevăd posibilitatea
retragerii voluntare. Soluţia este una firească având în vedere că activitatea OIG se bazează pe
cooperarea voluntară a membrilor săi. Sunt prevăzute şi termene precise de la care este
posibilă retragerea. Aceasta deoarece retragerea membrilor poate şubrezi structura şi
coeziunea organizaţiei. În toate cazurile, membrul care doreşte să se retragă trebuie să notifice
organizaţiei hotărârea sa. În practica internaţională se cunosc numeroase asemenea cazuri de
notificări. Spre exemplu, în anul 1965 ministrul de externe al Indoneziei a notificat oficial
Secretarului General al ONU că Indonezia a decis să se retragă din organizaţie.

Din practica internaţională reiese că în numeroase cazuri, datorită schimbării

împrejurărilor sau concesiilor reciproce, notificarea retragerii nu a fost urmată de
retragerea efectivă din organizaţie sau, dacă s-a produs retragerea, statele statele au revenit în
organizaţie. Astfel, în exemplul de mai sus, în anul 1966 guvernul indonezial a informat
Secretarul general al ONU că a decis să reia deplina cooperare cu Naţiunile Unite.

2. Excluderea din organizaţie are o dublă relevanţă: este o sancţiune care se aplică
membrului organizaţiei, dar şi o măsură de protecţie a organizaţiei internaţionale. Ca
sancţiune, excluderea se aplică atunci când statul încalcă repetat şi flagrant dispoziţiile actului
constitutiv. Prin excluderea acestuia, se asigură buna funcţionare a activităţii organizaţiei.
Statul pierde drepturile rezultând din calitatea de membru, dar şi obligaţiile faţă de organizaţia
internaţională. Cazurile de excludere sunt puţine.
Ex: În anul 1939, URSS este exclusă din Societatea Naţiunilor ca urmare a agresiunii
împotriva Finlandei.
În cazul în care actele constitutive nu prevăd dispoziţii cu privire la excludere,
celelalte state membre exercită presiuni pentru a determina „retragerea voluntară”. Dacă
presiunile se dovedesc ineficiente există posibilitatea amendării actului constitutiv prin
includerea unor prevederi referitoare la excludere. Din practica internaţională reiese că
adoptarea unei propuneri de amendare a actului constitutiv este suficientă pentru ca statul să
se retragă din organizaţie, fără a mai aştepta ratificarea propunerii de amendare.
Ex: În anul 1961, Africa de Sud ,,s-a retras voluntar” din OIM (Organizaţia
Internaţională a Muncii) ca urmare a presiunilor exercitate asupra ei în cadrul organizaţiei, din
cauza nerespectării drepturilor omului.
3. Dispariţia unui membru. Dispariţia unui stat ca subiect de drept internaţional conduce
automat la pierderea calităţii de membru al organizaţiei.
4. Dizolvarea organizaţiei. În cazul dizolvării, organizaţia îşi încetează existenţa, iar
statele membre îşi pierd calitatea de membru.

Suspendarea calităţii de membru

În situaţiile expres prevăzute de actele constitutive, nerespectarea anumitor obligaţii nu

atrage excluderea din organizaţie, ci suspendarea calităţii de membru şi a dreptului la vot. Cel
41
mai des caz de suspendare a dreptului la vot intervine în cazul neachitării contribuţiilor băneşti
obligatorii la bugetul organizaţiei. Astfel, ONU, UNESCO şi OIM prevăd această sancţiune.

Structura organizaţiilor internaţionale

Introducere
Din perspectivă organizatorică, structura organizaţiilor internaţionale cuprinde organe
plenare şi organe cu compunere restrânsă, organe principale şi organe subsidiare, organe
politice, administrative şi jurisdicţionale.
În funcţie de numărul statelor reprezentate în cadrul organelor respective, structura
organizaţiilor internaţionale cuprinde organe plenare şi organe cu compunere restrânsă. În funcţie
42
de relaţia dintre organele organizaţiei, organizaţiile dispun de organe principale şi organe
subsidiare, iar în funcţie de natura activităţii acestor organe distingem între organele politice,
administrative şi jurisdicţionale.

Factorii care determină structura organizaţiilor internaţionale

Structura instituţională a organizaţiilor internaţionale este determinată de următorii

factori:
- natura activităţii organizaţiei;
- numărul membrilor ei;
- scopurile organizaţiei;
- modul de participare la luarea deciziilor;
- condiţiile politice, economice, sociale, tehnice existente în momentul constituirii
organizaţiei.

Clasificarea organelor organizaţiilor internaţionale

În doctrină, opiniile exprimate cu privire la clasificarea organizaţiilor internaţionale prin

folosirea unor criterii identice, nu a putut conduce la stabilirea unei clasificări unanim acceptate.
Totuşi, în încercarea de sistematizare şi analiză a structurilor instituţionale prin care operează
organizaţiile internaţionae, distingem trei categorii de organe.
În funcţie de numărul statelor reprezentate în cadrul organelor respective, structura
organizaţiilor internaţionale cuprinde organe plenare şi organe cu compunere restrânsă. În
funcţie de relaţia dintre organele organizaţiei, organizaţiile dispun de organe principale şi
organe subsidiare, iar în funcţie de natura activităţii acestor organe distingem între organe
politice, administrative şi jurisdicţionale.

Organe principale şi organe subsidiare

Organe principale
Organele principale sunt cele prevăzute în actul constitutiv, iar cele subsidiare sunt cele
create de un organ principal sau prin delegarea puterilor acestuia.
O trăsătură a tuturor organizaţiilor internaţionale este aceea că organelor principale
ale acestora, denumite şi organe supreme, nu li se poate modifica compoziţia şi competenţele
decât prin amendarea sau revizuirea actului constitutiv, ca rezultat al voinţei statelor membre. În
afara compoziţiei şi competenţelor, actele constitutive mai precizează şi denumirea organelor
principale.
Organe subsidiare
Organele subsidiare, denumite şi organe auxiliare, organe subordonate, comisii,
subcomisii, grupe de lucru, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să fie instituite de unul sau mai multe organe principale ale organizaţiei,

funcţiile lor să fie delegate de organele principale,

deciziile sau concluziile acestora să nu fie obligatorii pentru organele principale.

Organe plenare şi organe cu compunere restrânsă

Organe plenare
Fiecare organizaţie are cel puţin un organ plenar în care sunt reprezentate toate statele
membre, astfel încât fiecare membru să poată participa la elaborarea politicii organizaţiei în
vederea atingerii obiectivelor propuse. În afara organelor plenare există şi organe cu compunere
43
 restrânsă, cu activitate permanentă sau periodică, în care nu sunt reprezentate toate statele
membre.
Din categoria organelor plenare fac parte adunările generale, adunările parlamentare,
comisiile plenare, reuniunile speciale. Adunarea generală este organul suprem al organizaţiei
care stabileşte orientările generale ale activităţii acesteia.
Ex:
Organul plenar poate purta şi alte denumiri decât cea de adunare generală şi anume:
„conferinţă” (UNESCO),
„congres” (UPU),
„consiliu” (OCDE),
„comitetul miniştrilor” (Consiliul Europei),
„consiliul guvernatorilor” (FMI, BIRD).

În general, adunarea generală este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre,
acestea fiind libere, în principiu să-şi desemneze reprezentanţii. Există însă organizaţii care conţin
reguli precise cu privire la compunerea organului suprem.
Ex:
Consiliul UE nu este format din membri permanenţi. La fiecare reuniune a Consiliului,
statele membre trimit miniştrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de discuţii, spre
exemplu, miniştrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de mediu. Reuniunea
respectivă se va numi Consiliul de mediu. Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor
externe este prezidat permanent de aceeaşi persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru
politica externă şi de securitate comună. Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de
resort din ţara care deţine preşedinţia UE în momentul respectiv.
Delegaţiile statelor membre sunt formate din şeful delegaţiei, membrii, supleanţi,
consilieri, experţi. Şeful delegaţiei reprezintă statul membru, dar el poate delega puterile sale
unui alt membru al delegaţiei.
Trebuie precizat că numărul de voturi de care dispune fiecare stat nu este determinat de
numărul membrilor delegaţiei, ci deciziile adunării generale sunt luate potrivit principiului
„un stat un vot”. Adunarea generală poate priva un stat de exerciţiul dreptului său de a
participa la vot, prin refuzul de a accepta deplinele puteri ale reprezentanţilor
statuluirespectiv la lucrările sale. În condiţii normale, aprobarea deplinelor puteri este o
formalitate, fiind un act de procedură. La fiecare sesiune a adunării generale se constituie un
Comitet de verificare a deplinelor puteri. Acesta întocmeşte un raport, aprobat de adunarea
generală. Verificarea deplinelor puteri nu vizează autenticitatea documentului ca atare, ci
competenţa organului care l-a eliberat în ţara emitentă. Astfel, legitimitatea guvernului emitent
este luată în considerare.
În unele organizaţii, actele constitutive prevăd prezenţa în adunarea plenară a unor
reprezentanţi guvernamentali de rang înalt (şefi de stat sau de guvern, miniştrii). Pentru a se
evita absenţa îndelungată a acestora din capitalele respective, se delegă competenţa pregătirii
deciziilor unui eşalon inferior compus din reprezentanţi ai statelor membre, de obicei la nivel de
ambasadori. Spre exemplu, în UE a fost constituit Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
(COREPER). Este vorba despre adunări plenare de rang inferior.
Ex:
Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi sau COREPER este responsabil, conform
art. 240 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, de pregătirea lucrărilor Consiliului
Uniunii Europene. Acesta este format din reprezentanţi ai statelor membre cu rang de ambasadori
ai statelor membre ale Uniunii Europene şi este prezidat de către statul membru care deţine
preşedinţia Consiliului. COREPER ocupă un loc central în sistemul de luare a deciziilor Uniunii,
este atât un forum pentru dialog (între reprezentanţii permanenţi şi între ei şi capitalele lor) şi un
mijloc de control politic (îndrumare şi control asupra activităţii grupurilor de experţi). COREPER
efectuează un astfel de control preliminar al problemelor aflate pe agenda Consiliului UE.
44
 COREPER funcţionează în două configuraţii:
- COREPER I care se ocupă cu problemele tehnice;
- COREPER II, care se ocupă cu problemele politice, comerciale, economice sau
instituţionale.
COREPER se ocupă cu toate domeniile lucrărilor Consiliului UE în afară de problemele agricole.
Agenda de lucru a Consiliului (Consiliul de agricultură) pregătite de Comitetul Special petru
agricultură.
Unele organizaţii (UE, Consiliul Europei) şi-au creat adunări parlamentare în care statele
sunt reprezentate de parlamentari din parlamentele naţionale, numărul de locuri atribuit fiecărui
stat fiind determinat, în principiu, de mărimea populaţiei.
Adunările generale îşi pot constitui organe subordonate – comisii, comitete, grupe de
lucru – în cadrul cărora se analizează, paralel cu lucrările adunării plenare, diferite puncte de pe
ordinea de zi sau aspecte ale acestora.

Organe cu compunere restrânsă

Organele cu compunere restrânsă sunt acelea în care nu sunt reprezentate toate
statele membre, cel mai important fiind organul executiv, purtând diferite denumiri.

Ex: Consiliul de Securitate ONU, Consiliul Executiv al OMS

Reprezentarea în aceste organe diferă de la o organizaţie la alta, urmând aplicarea a

trei principii.
Reprezentarea geografică echitabilă. Acest principiu se referă la faptul că statele aceleiaşi
regiuni exprimă, în general, puncte de vedere similare, urmărindu-se reprezentarea tuturor
regiunilor. Se rezervă un anumit număr de locuri pentru fiecare regiune geografică.
Accesul tuturor membrilor, prin rotaţie, în organele cu componenţă restrânsă şi la
conducerea organizaţiei sau, pe scurt, principiul rotaţiei. Există tendinţa alegerii celor mai
reprezentative state din regiune şi cea a alegerii cu precădere a statelor care exprimă poziţiile cele
mai echilibrate. Principiul rotaţiei depinde de termenul pentru care se face alegerea: cu cât
termenul este mai scurt, cu atât se asigură posibilitatea reprezentării în timp a mai multor state.
Exemple În Consiliul de Securitate ONU, mandatul membrilor nepermanenţi este de 2 ani.
Reprezentarea echitabilă a intereselor diferitelor grupe de state, clasificate după alte
criterii decât cele geografice, spre exemplu: ţări dezvoltate/ţări în curs de dezvoltare,
importatori/exportatori, producători/consumatori.

Organele cu compunere restrânsă au două categorii de competenţe:

- rezultate din cuprinsul actelor constitutive,
- rezultate din deciziile organului plenar.
În principal, ele pregătesc deciziile pe care urmează să le ia organul plenar, pun în
aplicare aceste decizii, supraveghează executarea acestor decizii de către celelalte organisme
ale organizaţiei sau de către statele membre. Astfel, Consiliul de Securitate, organ cu compunere
restrânsă, are responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi
atunci când îşi exercită funcţiile în domeniu, Adunarea generală nu poate face nici o
recomandare în legătură cu situaţia care se află în atenţia Consiliului, decât dacă acesta i-o cere,
plasând acest organ într-o poziţie de independenţă faţă de Adunarea Generală.

Organe politice, jurisdicţionale şi administrative

Organele politice
Organele politice sunt acelea care stabilesc orientarea generală a activităţii

45
 organizaţiei. De regulă, organul politic este şi organul plenar, adică acela în care sunt
reprezentate toate statele membre al organizaţiei. Spre exemplu, organul plenar şi politic al ONU
este Adunarea Generală.
Organele jurisdicţionale
Organele jurisdicţionale sunt Curţile de Justiţie din structura organizaţiilor
internaţionale. Trebuie precizat că sunt puţine Organizaţii Internaţionale care au organe
jurisdicţionale proprii. Printre ele se numără ONU, în a cărei Cartă la art. 7 se prevede
constituirea Curţii Internaţionale de Justiţie, ca organ principal al organizaţiei. De asemenea, UE
are în structura sa Curtea Europeană de Justiţie, una din cele mai importante instanţe
internaţionale.
În sistemul ONU au fost create şi organe speciale de jurisdicţie administrative (tribunal
administrative), în scopul reglementării conflictelor internaţionale intervenite între instituţiile
ONU şi funcţionarii sau agenţii lor.
Ex:
Tribunalul Administrativ al Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Jurisdicţia
acestui tribunal a fost acceptată şi de alte organizaţii din sistemul ONU, cum ar fi UNESCO,
FAO, OMS. Banca Mondială are şi ea propriul tribunal administrativ. Este vorba despre
Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din domeniul investiţiilor.
Pe plan internaţional, pentru aplicarea unor convenţii internaţionale multilaterale au
fost constituite organe de jurisdicţie cu competenţă specializată. Astfel, în 1982 a fost creat
Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, iar în 1950 a fost creată Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.

Organe administrative
Din această categorie fac parte secretariatele, ca organe cu caracter permanent
conduse, de regulă, de o persoană care îndeplineşte funcţia de Secretar General şi care
răspunde de buna funcţionare internă a organizaţiei. Alte atribuţii ale secretariatului ar fi aceea
de informare şi documentare a organizaţiei, de pregătire a reuniunilor, de propunere a unor
acţiuni, de executare a unor decizii ale organizaţiei, de reprezentare a organizaţiei, competenţe în
domeniul bugetar. Anual întocmeşte rapoartele organizaţiilor.
Necesitatea constituirii secretariatului a apărut ca urmare a faptului că organele
plenare şi cele cu compunere restrânsă se întrunesc de regulă periodic. Secretariatul are menirea
de a asigura permanenţa organizaţiei. Conducătorii secretariatelor pot purta denumirea de
secretar general (ONU, NATO, UE), director general (OIM, FMI, OMS, UNESCO) ori
preşedinte (BIRD). Perioada de timp pentru care sunt aleşi variază de la o organizaţie la alta (în
general 4 – 5 ani). Conducătorii secretariatelor sunt aleşi din rândul personalităţilor care se
bucură de încrederea statelor membre şi beneficiază de prestigiu internaţional, recunoscut
în domeniul lor de activitate. Secretarul general reprezintă organizaţia în raporturile cu alte
subiecte de drept internaţional şi are dreptul să încheie acorduri, să primească scrisorile de
acreditare ale reprezentanţilor misiunilor acreditate pe lângă respectiva organizaţie, să numească
reprezentanţi pe lângă alte organizaţii internaţionale sau state.
Personalul secretariatului este de obicei numeros, iar persoanele care lucrează aici sunt
funcţionari internaţionali. Prin funcţionar internaţional se înţelege orice persoană însărcinată
de o organizaţie internaţională să execute, continuu şi exclusiv, atribuţii determinate în
interesul ansamblului statelor membre ale organizaţiei respective. Astfel, funcţionarii
internaţionali trebuie:
să lucreze exclusiv pentru organizaţie,
activitatea lor să aibă permanenţă şi continuitate,
să se supună regulilor rezultând din statutul lor de funcţionari internaţionali.
De regulă, aceşti funcţionari sunt numiţi direct de secretarul general. Totuşi există organizaţii
în care ei sunt aleşi de adunarea plenară (FAO) sau organul executiv (FMI). Aprobarea sau
consultarea guvernelor ţărilor de origine nu este obligatorie, dar se practică.
46
 Criteriul principal de recrutare este cel al calificării, al competenţei profesionale. Există trei
categorii de funcţionari:
- permanenţi ,
- temporari, angajaţi pe o perioadă determinată, fără a se avea în vedere angajarea lor
permanentă,
- auxiliari, angajaţi pentru efectuarea unor misiuni, activităţi determinate şi a căror
angajare se încheie la îndeplinirea misiunii.
Funcţionarii secretariatelor au următoarele
obligații:
- să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu,
- să nu primească instrucţiuni de la guvernele ţărilor de origine sau de la alte autorităţi
decât de la conducerea organizaţiei care i-a angajat,
- imparţialitate şi discreţie în exercitarea atribuţiilor lor,
- să nu se angajeze în activităţi incompatibile cu calitatea de angajaţi ai unei organizaţii
internaţionale,
- să nu se pronunţe public (fără a fi împuterniciţi în acest sens) în legătură cu activităţile şi
interesele organizaţiei,
- sa nu se angajeze în activităţi politice,
- să nu primească cadouri şi să nu beneficieze de favoruri.
Aceștia se bucură de privilegiile şi imunităţile prevăzute în actele constitutive ale
organizaţiei. Cea mai importantă este imunitatea de jurisdicţie în baza căreia nu pot fi supuşi
jurisdicţiei locale din statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea, cu privire la acte
decurgând din exercitarea funcţiei lor oficiale. De asemenea, ei nu au obligaţia de a se
înregistra ca străini, sunt scutiţi de plata taxelor vamale pentru bunuri de strictă trebuinţă
(îmbrăcăminte, mobilă, alimente etc.), sunt scutiţi de impozit pe salarii, etc.
Sediul secretariatului se află, de regulă, în localitatea unde îşi are sediul organizaţia.

Unitatea de învăţare 8.

Funcţionarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale

Introducere
Funcţionarea a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale are în vedere procesul
decizional şi exercitarea efectivă a funcţiilor normative, executive, administrative şi jurisdicţionale
cu care au fost învestite organele organizaţiei.
Cele mai multe dintre acestea se întrunesc periodic în sesiuni, procedura urmată în cadrul
acestora fiind reglementată în actele constitutive şi celelalte documente ale organizaţiei. Deciziile
adoptate au valoare de recomandare sau valoare juridică obligatorie.

Apecte generale privind sesiunile organizaţiilor internaţionale

Actul constitutiv reglementează funcţionarea organizaţiei internaţionale, astfel încât

fiecare organizaţie internaţională prezintă trăsături specifice. Totuşi, în cele ce urmează, vom
încerca formularea unor reguli cu aplicabilitate generală.

47
 Organele plenare şi cele cu compunere restrânsă nu îşi desfăşoară
activitatea, de regulă, în mod permanent, ci ele se reunesc periodic, aceste reuniuni
sau întruniri purtând denumirea de sesiuni.
Ex: Adunarea Generală ONU se întruneşte într-o sesiune anuală, cu durată limitată.
O sesiune are o dată oficială de deschidere şi una de închidere şi se compune din mai
multe şedinţe (întâlniri, reuniuni) care se pot ţine de două sau trei ori pe zi. Între două şedinţe,
sesiunea se consideră întreruptă sau amânată. Dacă, deşi a trecut o perioadă mai lungă de timp,
lucrările sesiunii nu au fost reluate, are loc fie închiderea sesiunii, urmând ca ea să fie redeschisă
după un anumit interval de timp, fie suspendarea lucrărilor sesiunii, urmând ca reluarea acestora
să aibă loc după perioada de timp convenită.
Organele plenare se întâlnesc în sesiuni ordinare şi extraordinare. Cele ordinare dezbat
problemele de ansamblu ale organizaţiei, iar cele extraordinare sunt destinate dezbaterii
unor probleme speciale, a căror rezolvare reclamă urgenţă.
Frecvenţa şi durata sesiunilor depind de ansamblul problemelor cu care se confruntă
organizaţia şi de numărul problemelor înscrise pe ordinea de zi. Organele plenare ale unor
organizaţii se întrunesc anual, la doi ani sau chiar la intervale mai lungi de timp.
Ex: Se întrunesc anual organele plenare ale ONU şi FMI; Se întrunesc odată la doi ani organele
plenare ale UNESCO şi FAO;Se întruneşte odată la cinci ani organul plenar al UPU.

Organele cu compunere restrânsă se reunesc, de obicei, la intervale mai scurte de timp,

dat fiind specificul atribuţiilor acestora (au caracter executiv, îndeplinesc funcţii executive).
Durata sesiunilor diferă de la o organizaţie la alta, fiind favorizate însă sesiunile scurte din
motive de celeritate (necesitatea adoptării rapide a deciziilor) şi economice (cheltuielile care
grevează bugetul organizaţiei trebuie să fie cât mai mici).
Cheltuielile ocazionate de desfăşurarea sesiunilor pot fi grupate în două categorii:
- cheltuieli administrative (secretariat, săli de conferinţe, traduceri etc.) suportate din
bugetul organizaţiei,
- cheltuieli legate de participarea la lucrări a delegaţiilor ţărilor membre (diurnă şi
costul transportului); în privinţa acestora practica internaţională nu este uniformă.
Ex: ONU plăteşte numai costul transportului pentru cinci delegaţi din fiecare stat membru. FMI
şi BIRD suportă atât cheltuielile de transport cât şi diurnal membrilor delegaţiilor
participante.
OMS şi UNESCO nu suportă nici cheltuielile de transport şi nici diurna pentru delegaţiile
participante la sesiunile organelor plenare, dar le suportă pe ambele la sesiunile organelor cu
compunere restrânsă.

În mod obişnuit sesiunile organizaţiilor internaţionale se ţin la sediul acestora, dar ele se pot
reuni şi în alte localităţi decât cea de sediu din diferite raţiuni: pentru a întări raporturile
organizaţiei cu un anumit stat sau cu o anumită regiune, pentru a spori interesul unui stat, grup de
state sau a unei regiuni pentru activitatea organizaţiei, etc.

Conducerea sesiunilor

De obicei, în cadrul fiecărei sesiuni se alege o persoană care conduce lucrările

acesteia, persoana care poartă denumirea de preşedinte. Alegerea preşedintelui presupune
prealabile negocieri. În unele organizaţii nu se organizează alegeri, ci reprezentanţi ai statelor
membre prezidează lucrările sesiunilor, prin rotaţie, spre exemplu în Consiliul de Securitate
ONU. Pentru stabilirea ordinii rotaţiei există reguli, criterii diferite de la o organizaţie la alta,
cum ar fi ordinea alfabetică sau data intrării în organizaţie.
48
 Preşedintele are următoarele atribuţii:
- conduce dezbaterile sesiunii respective,
- decide asupra unor probleme de procedură,
- iniţiază discuţii cu delegaţiile participante,
- propune soluţii problemelor înscrise pe ordinea de zi,
- atunci când numărul voturilor pro şi contra unei soluţii sunt egale, votul
preşedintelui este decisiv.
Preşedintele este ajutat de unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. Preşedintele şi
vicepreşedinţii alcătuiesc biroul sesiunii. Din acesta mai pot face parte şi alte persoane
potrivit prevederilor actelor constitutive sau regulamentelor organizaţiei. Biroul asigură
conducerea generală a sesiunii.
Din birou fac parte şi raportorii. În cadrul organelor subordonate organelor plenare sau
cu compunere restrânsă se alege sau se numeşte un raportor care are menirea de a
informa organele superioare asupra stadiului lucrărilor. Ei întocmesc în acest scop un raport care
rezumă discuţiile purtate, propunerile făcute şi soluţiile adoptate împreună cu motivarea
acestora. În întocmirea raportului, raportorul este ajutat de secretariatul organizaţiei sau, dacă nu
este numit un raportor, raportul este întocmit de secretariat.

Procedura urmată în cadrul sesiunilor

Lucrările sesiunilor organizaţiei se desfăşoară cu respectarea unor reguli de procedură. Un

prim pas îl constituie alegerea biroului sesiunii. Urmează aprobarea ordinii de zi a reuniunii.
Trebuie precizat că proiectul ordinii de zi trebuie comunicat membrilor organizaţiei,
într-un timp rezonabil, înainte de deschiderea oficială a sesiunii, astfel încât aceştia să poată
stabili compoziţia delegaţiei şi mandatul acesteia la sesiunea respectivă. Este posibil ca ordinea
de zi, ulterior comunicării acesteia statelor membre, să fie modificată (anumite probleme să fie
scoase şi transmise unor viitoare sesiuni, să fie trecute noi puncte pe ordinea de zi), situaţie care
ridică serioase probleme compunerii delegaţiilor.
După alegerea biroului şi aprobarea ordinii de zi, se trece la dezbateri generale. În cadrul
acestora, şefii delegaţiilor participante expun punctul de vedere al guvernelor pe care le
reprezintă cu privire la problemele înscrise pe ordinea de zi. Timpul acordat ţinerii unui
discurs este de obicei limitat. Paralel cu dezbaterile oficiale au loc şi dezbateri neoficiale,
între delegaţiile participante având loc consultări, negocieri, desfăşurate în sălile de conferinţe şi
în afara acestora. Astfel, se pregătesc puncte de vedere, iniţiative, poziţii şi soluţii comune.

Adoptarea hotărârilor

Actele organizaţiilor internaţionale poartă diverse denumiri: decizii, rezoluţii,

declaraţii, recomandări, hotărâri.
Adoptarea oricărei decizii presupune parcurgerea următoarelor etape:
- iniţiativa (propunerea) deciziei poate aparţine statelor membre, secretarului
organizaţiei, membrilor asociaţi, consultanţilor şi observatorilor, în limitele
permise de actele constitutive,
- negocierea,
- redactarea textului,
- adoptarea deciziei.
O iniţiativă îmbracă forma unui proiect de rezoluţie, recomandare, hotărâre,
declaraţie. Dacă aparţine unui stat membru, în redactarea proiectului respectiv se implică, în
afara delegaţiei căreia îi aparţine iniţiativa, şi alte delegaţii, în calitate de coautori. De obicei
aceste proiecte sunt comunicate celorlalte state membre înainte de data fixată pentru
deschiderea oficială a sesiunii.

49
 Orice delegaţie poate propune amendamente, înainte sau în cursul dezbaterilor. Are
loc negocierea proiectului respectiv în cadrul dezbaterilor, redactarea textului final al
rezoluţiei (deciziei etc.), urmând adoptarea propriu-zisă a ei.
În practica internaţională sunt întâlnite următoarele moduri de adoptare a hotărârilor:
1. Consensul – semnifică acord între membrii organizaţiei asupra unei anumite
probleme, fără ca aceasta să fie supusă la vot. Această procedură de adoptare a deciziilor s-a
impus treptat în practica mai recentă a organizaţiilor internaţionale şi, în consecinţă, actele
constitutive ale acestora nu conţin, de regulă, prevederi referitoare la consens. Elementele
definitorii ale consensului sunt:
- constatarea acordului general fără a se recurge la vot,
- absenţa oricărei obiecţiuni din partea vreunui reprezentant faţă de adoptarea
hotărârii,
- nu orice observaţie formulată faţă de o propunere trebuie considerată obiecţie, ci
numai aceea care constituie un obstacol în adoptarea ei.
2. Unanimitatea. Ca modalitate de adoptare a unei hotărâri este prezentă în actele
constitutive ale unor organizaţii international, spre exemplu în UE. În jurisprudenţă şi doctrină
s-a arătat că unanimitatea este întrunită chiar dacă unii membrii se abţin.
Ex: Regula unanimităţii cvorumului de prezenţă sau de vot a fost dominantă la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Astfel, regula unanimităţii a fost
prevăzută în art.5 din Pactul Societăţii Naţiunilor.
Carta ONU a fost cea care a rupt tradiţia acestei reguli, adoptând majoritatea ca regulă
principală de vot. Unanimitatea nu a mai fost prevăzută nici în cadrul instituţiilor specializate
ONU. Ea a rămas ca regulă de vot în doar câteva organizaţii internaţionale, cum ar fi adoptarea
unor hotărâri ale Consiliului de Miniştri în cadrul Consiliului Europei sau ale Consiliului
Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD).

3. Votul ponderat. Regula generală de adoptare a deciziilor în cadrul organizaţiilor este

,,un stat un vot”, însă există organizaţii în care anumite state au un număr mai mare de voturi,
având o putere de vot sporită şi deci o capacitate sporită de a influenţa deciziile. Acest sistem
poate crea tensiuni în procesul decizional, dacă nu sunt luate în considerare şi interesele
statelor mici sau care au un număr redus de voturi.

Ex: Votul ponderat este utilizat în UE și organizații financiare din sistemul ONU (FMI și Banca
Mondială)
4. Majorităţi. În terminologia organizaţiilor internaţionale noţiunea de majoritate exprimă
numărul de voturi necesare pentru adoptarea hotărârilor. Distingem patru categorii de
majorităţi:
- majorit ate simplă : o hotărâre este luată cu majoritate simplă când în favoarea ei
votează jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi şi votanţi.
- majorit ate absolută : o hotărâre este luată cu majoritate absolută când în favoarea ei
votează jumătate plus unu din numărul total al membrilor votanţi ai organizaţiei.
- majorit ate relativă : întâlnită în cazul propunerilor cu mai multe variante, fiind
considerată votată varianta care întruneşte mai multe voturi. Spre exemplu, dacă o
variantă întruneşte 60% din voturi şi a doua 40% din voturi, este adoptată prima.
- majoritate calificată : de 2/3 , 3/4 etc.
Ex:
Majoritatea a devenit regula dominantă a adoptării hotărârilor în cadrul
organizaţiilor internaţionale. Majoritatea calificată poate fi exprimată în procente sau în numere
absolute. Hotărârile pe aspecte importante ale activităţii organizaţiei sunt adoptate cu
majoritate de 2/3 a membrilor prezenţi şi votanţi. Ca exemplu de exprimare a regulii majorităţii în
numere absolute, menţionăm prevederile art.27 parag.3 din Carta ONU, potrivit căreia deciziile
Consiliului de Securitate pe chestiuni neprocedurale se adoptă cu votul favorabil a 9 state membre,
50
incluzând votul statelor membre permanente. Această prevedere asigură statelor membre
permanente în cadrul Consiliului de Securitate dreptul de a se opune oricărei hotărâri – dreptul de
veto.
Practica organizaţiilor internaţionale a impus următoarele metode de votare:
1. Votul deschis – este cel mai des întâlnit. În documentele sesiunii se înscriu
numărul de voturi înregistrate (nu şi modul în care a votat fiecare delegaţie).
2. Votul prin apel nominal – se înregistrează fiecare delegaţie şi modul cum a votat
aceasta.
3. Votul secret – folosit în special la alegerea persoanelor din conducerea
organizaţiei şi în unele probleme de procedură.
4. Votul prin corespond enţă – se recurge la această modalitate atunci când
deciziile reclamă adoptarea lor urgentă, organizaţia nu se află în sesiune şi nu
se poate aştepta viitoarea sesiune. Voturile prin corespondenţă se
înregistrează prin intermediul secretariatului organizaţiilor.

Valoarea juridică a hotărârilor organizaţiilor internaţionale

Organele organizaţiilor internaţionale adoptă numeroase decizii, unele având valoare

obligatorie, altele valoare de recomandare.
Organizaţia adoptă reguli pentru reglementarea funcţionării şi administrării sale,
precum şi pentru adaptarea activităţii sale la evoluţia mediului international. Cele mai multe
asemenea acte sunt obligatorii pentru statele membre şi sunt cunoscute sub denumirea de
dreptul intern al organizaţiei internaţionale. Aceste acte au o valoare normativă de drept
international public şi sunt recunoscute ca izvoare de drept internaţional public. Din categoria
dreptului intern fac parte şi rezoluţiile cu privire la funcţionarea organelor organizaţiei, la
înfiinţarea unor organe subsidiare, regulamentele privind statutul funcţionarului internaţional.
Organizaţiile adoptă şi acte cu valoare de recomandare adresată membrilor
organizaţiei. Adoptarea de recomandări constituie, de multe ori, regula în cadrul organizaţiilor
internaţionale de cooperare. Dar chiar şi în cazul actelor cu valoare de recomandare, uneori se
poate prevedea o obligaţie în sarcina membrilor.
Deciziile organelor organizaţiilor internaţíonale, altele decât cele care fac parte din
dreptul intern, pot fi obligatorii pentru statele membre, dar aceasta este mai degrabă excepţia
decât regula în cadrul organizaţiilor de cooperare. Aceste decizii au de cele mai multe ori
destinatar individual sau un grup de destinatari, cum este cazul anumitor rezoluţii ale
Consiliului de Securitate ONU sau ale FMI. Dar deciziile obligatorii pot avea şi caracter
general.
În ceea ce priveşte tratatele încheiate de organizaţie cu alte subiecte de drept
internaţional, contractele încheiate cu personalul internaţional care lucrează în cadrul
organizaţiei şi contractele de achiziţii, acestea sunt reglementate de actele constitutive şi
celelalte documente ale organizaţiei, de alte reglementări internaţionale şi/sau de legea
statului pe teritoriul căruia au fost încheiate.
Pentru organizaţiile de integrare majoritatea hotărârilor au valoare juridică obligatorie.

51
 Mijloacele financiare ale organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale

Introducere
Pentru desfăşurarea actictivităţii lor, organizaţiile internaţionale au nevoie de fonduri.
Aspectele financiare ale OIG care privesc bugetul, metode de stabilire a acestuia, contribuţia
membrilor, reprezintă elemente importante ale activităţii unei organizaţii. Sursele de finanţare
cuprind contribuţiile obligatorii ale statelor membre, contribuţii voluntare, donaţii, venituri
provenind din activităţile organizaţiei. Veniturile organizaţiei sunt folosite pentru susţinerea
cheltuielilor administrative şi operaţionale necesare funcţionării acesteia.

Noţiunea de buget

Pentru a-şi desfăşura activitatea, organizaţiile internaţionale efectuează cheltuieli,

acoperite, în mare parte, prin contribuţiile statelor membre.
Bugetul este actul juridic intern, cu forţă obligatorie, prin care organizaţiile
internaţionale îşi estimează veniturile şi cheltuielile, pe o perioadă determinată de timp.
Bugetul este temeiul juridic al colectării fondurilor şi al efectuării cheltuielilor. Actele
constitutive ale organizaţiilor international pot cuprinde dispoziţii privitoare la:
- compoziţia (structura) bugetului,
52
 - procedura de aprobare,
- execuţia bugetară,
- controlul execuţiei bugetare.
În cazul în care acestea nu se prevăd expres în actele constitutive, organizaţiile adoptă
regulamente care detaliază aspectele bugetare menţionate.
Majoritatea organizaţiilor internaţionale au bugete anuale. Există şi organizaţii în
care bugetele se stabilesc pentru o perioadă mai lungă de timp.
Ex: În ONU bugetul organizaţiei de adoptă pentru o perioadă de doi ani.
Se alcătuieşte de obicei un proiect de buget care este aprobat în adunarea plenară a
organizaţiei.
În ONU proiectul de buget este întocmit de Secretarul General ONU şi este aprobat
de Adunarea Generală ONU.
Bugetul este planul financiar al organizaţiei pentru o perioadă determinată de timp,
plan care are două părţi: resurse (venituri) şi cheltuieli.

Resursele bugetare

Resursele bugetare alee organizaţiei pot proveni din contribuţii obligatorii, contribuţii
voluntare, donaţii şi venituri provenind din activităţile organizaţiei.
Contribuţii obligatorii
Aceste venituri reprezintă 90% din buget, în aproape toate organizaţiile internaţionale.
În privința cotei de contribuție a statelor s-au impus 3 principii:
1) Principiul cotelor egale de contribuţie care presupune ca toţi membri să participe în mod
egal la bugetul organizaţiei. Este reţinut de puţine organizaţii internaţionale dat fiind faptul că
performanţele economice a statelor membre sunt diferite.
2) Principiul opţiunii clasei de contribuţ ie potrivit căruia fiecare membru alege o anumită
clasă de contribuţie, potrivit căreia urmează să participle la bugetul organizaţiei.
3) Principiul scării de repartizare potrivit căruia fiecărui stat membru îi este atribuit un
anumit procent din cheltuielile organizaţiei. Este cel mai răspândit sistem. Stabilirea cotei de
contribuţie se face potrivit unor criterii de performanţă economică, cum ar fi Produsul Intern
Brut, Produsul Naţional Brut, Venitul Naţional, Venitul Naţional pe locuitor. Scara
contribuţiilor este revăzută periodic, fiind introduse limite minime şi maxime.
Organele plenare au competenţă exclusivă în stabilirea contribuţiei. În general, statele îşi
achită cu regularitate contribuţiile. Pentru cele care nu-şi îndeplinesc această obligaţie, actele
constitutive prevăd sancţiuni, care cel mai adesea sunt: pierderea dreptului de vot (ONU) şi
pierderea dreptului de reprezentare (Consiliul Europei, Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică). Totuşi nu se recurge cu uşurinţă la aceste sancţiuni preferându-se găsirea unor
soluţii pentru ca membru restant să-şi îndeplinească obligaţia financiară.

Contribuţii voluntare
Acestea se referă la programe şi acţiuni aprobate de organul plenar, susţinute integral sau
parţial prin contribuţii voluntare. ex. Fondul Naţiunilor Unite pentru ajutorarea copiilor
(UNICEF), Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi (UNHCR).

Ex: Aceste contribuţii sunt întâlnite în special în sistemul ONU. Există numeroase programe
aprobate de Adunarea Generală finanţate parţial sau integral din contribuţii voluntare,
precum: Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), UNICEF, Programul Alimentar
Mondial realizat în comun de ONU, FAO şi Programul NU pentru Dezvoltare şi care poate
fi caracterizat cea mai amplă activitate finanţată de ONU prin contribuţii voluntare. Pentru
derularea programului s-a admis ca o parte a contribuţiei să constea în produse.
Contribuţiile voluntare pot proveni de la :
53
 - state membre,
- state nemembre,
- surse private.

Donaţii
Donaţiile se primesc din partea statelor sau particularilor şi sunt oferite, de obicei, la
începutul activităţii organizaţiilor şi se referă la clădiri şi terenuri pentru sedii, săli de conferinţe,
reprezentanţe, biblioteci, dar şi pentru dotarea acestora.
O formă specială de sprijin financiar nerambursabil o reprezintă transferul de fonduri
de la o organizaţie international la alta, transfer care echivalează cu o donaţie.

Venituri din activităţi proprii

Acestea pot proven din vânzarea de publicaţii, studii, materiale documentare, închirieri de
spaţii, emisiuni de timbre, de titluri de valoare, dobânda percepută la împrumuturile acordate,
servicii prestate statelor membre. Specific organizaţiilor de integrare şi celor financiare este
faptul că aceste venituri sunt majoritare, conferindu-le independenţă de funcţionare.
Ex: UE şi-a constituit începând cu 1980 un sistem de venituri proprii format din:
- impozite pe salariile funcţionarilor,
- amenzile aplicate operatorilor economici care încalcă normele comunitare,
- tarif vamal extern comun,
- taxa pe valoarea adăugată,
- impozitul asupra Venitului Naţional Brut.
BIRD acumulează venituri din dobânzile percepute la împrumuturile pentru investiţii.
FMI realizează venituri din dobânzile acordate statelor pentru echilibrarea balanţei de plăţi.
Ponderea acestor venituri este considerabilă şi în cadrul altor organizaţii.

Ex: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) realizează importante venituri
din sumele pe care le percepe pentru închirierea echipamentelor, materialelor, aparatelor şi
serviciilor prestate statelor membre.
Centrul de Mediere şi Arbitraj care funcţionează în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Proprietăţii Intelectuale aduce venituri importante organizaţiei din activităţile de mediere,
arbitraj, soluţionare administrativă a litigiilor care au ca obiect drepturi de proprietate
intelectuală.

Cheltuielile bugetare

Există două categorii de cheltuieli: administrative şi operaţionale.

Cheltuielile administrative privesc plata personalului, chirii, organizarea sesiunilor, dotări.
Cheltuielile operaţionale privesc derularea programelor organizaţiei.
Prin actele constitutive sau regulamente, anumite organe sunt îndrituite cu execuţia
bugetară. Dacă nu sunt cheltuite toate fondurile, surplusurile sunt returnate statelor membre,
de regulă prin reducerea contribuţiei lor în anul următor.
Controlul execuţiei bugetare se realizează pe două căi:
- controlul intern realizat de serviciile de control ale organizaţiei.
- control extern – organizaţia apelează la experţi numiţi de adunările plenare.

54
 Organizaţia Naţiunilor Unite

Introducere

Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională cu vocaţie
de universalitate. A fost constituită în anul 1945 şi are ca scopuri principale menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale şi cooperarea dintre state. Carta ONU reglementează funcţionarea
organizaţiei, funcţionare pe care o vom surprinde în secţiunile următoare.
Contribuţia deosebit de importantă pe care ONU a adus-o şi continuă să o aducă la pacea şi
securitatea mondială, la dezvoltarea şi progresul global sunt fapte de necontestat şi tot atâtea
argumente în favoarea continuării funcţionării sale.

Societatea Naţiunilor

Societatea Naţiunilor (în limba franceză) sau Liga Naţiunilor (în limba engleză) a fost
creată la initiativa preşedintelui american Woodrow Wilson care a propus constituirea unei
organizaţii având ca obiect furnizarea de garanţii reciproce de independenţă politică şi teritorială
atât statelor mari, cât şi celor mici. Deşi, preşedintele Wilson a iniţiat constituirea organizaţiei,
initiativă pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1919, SUA nu a făcut parte din
organizaţie, ca urmare a rezistenţei pe care a întâmpinat-o proiectul în Senatul American .
Această decizie a făcut ca prima organizaţie cu vocaţie de universalitate să rămână o organizaţie
predominant europeană şi cu arie de acţiune limitată.
Pactul Societăţii Naţiunilor, tratatul său constitutiv, a fost adoptat în cadrul Conferinţei
de Pace de la Paris (1919), făcând parte integrantă din Tratatul de Pace de la Versailles, data
oficială a constituirii fiind 10 ianuarie 1920. Scopul principal al organizaţiei a fost promovarea
păcii şi prevenirea războiului. Sistemul de securitate colectivă prevăzut în Pact se baza pe
obligaţiile de dezarmare asumate de statele membre prin art.8, pe rezolvarea pe cale paşnică a
diferendelor şi prin reglementarea recurgerii la război prevăzute în art.11 şi
15 din Pact, precum şi pe garanţiile colective de independenţă ale fiecărui membru prevăzute de
art.10 din Pact, întărite de sancţiunile prevăzute la art.16 şi 17 din Pact. Pentru rezolvarea pe
55
cale paşnică a diferendelor care puteau duce la o încălcare a păcii, Pactul prevedea obligativitatea
pentru părţile diferendului de a recurge la soluţionarea lui prin arbitraj sau ancheta Consiliului
Societăţii Naţiunilor.
Articolul 10 din Pact conţine o restricţie largă a utilizării forţei astfel:,, membrii
Societăţii Naţiunilor îşi asumă obligaţia să respecte şi să menţină integritatea teritorială şi
independenţa politică existentă a tuturor statelor membre ale Societăţii împotriva oricărei
agresiuni externe. În cazul în care o asemenea agresiune sau ameninţare cu agresiunea va avea
loc, Consiliul Societăţii Naţiunilor va stabili mijloacele prin care o asemenea obligaţie va fi
îndeplinită.” Aceste dispoziţii consacră pentru prima oară într-o formă instituţionalizată politica
păcii, precum şi stabilirea unui sistem de securitate colectivă, introducând proceduri şi structuri
care să asigure respectarea păcii. Statele se obligau să recunoască organul executiv al
organizaţiei, Consiliul Societăţii Naţiunilor, ca ultimul arbitru al oricărei probleme care privea
pacea şi securitatea internaţională.
Structura Societăţii Naţiunilor, pe care o vom regăsi la majoritatea organizaţiilor
international posbelice, a constat în trei organe principale: Adunarea Generală, Consiliul şi
Secretariatul.
Adunarea Generală reprezenta organul plenar al organizaţiei, care se întrunea anual şi în
competenţa căreia intra orice problemă care afecta pacea lumii. Adunarea a funcţionat ca organ
deliberativ, având puterea de adopta rezoluţii şi recomandări care nu obligau statele membre.
Deciziile erau luate în Adunare, cu unanimitate, după regula „un stat un vot”. Diplomatul
român Nicolae Titulescu a deţinut pentru doi ani consecutiv, 1930 şi 1931, preşedinţia Adunării
Generale.
Consiliul era organul executiv al organizaţiei, era format din membrii permanenţi şi
nepermanenţi şi se întrunea de cinci ori pe an, putând fi convocat şi în situaţii urgente. Deciziile
erau luate cu unanimitatea celor prezenţi.
Secretariatul era compus din funcţionari internaţionali şi avea menirea de a pregăti
agenda Adunării şi Consiliului şi de a publica rapoartele întâlnirilor, funcţionând ca serviciu
administrativ pentru organizaţie.
În temeiul art.14 din Pact, a fost creată Curtea Permanentă de Justiţie, considerată
precursoarea Curţii Internaţionale de Justiţie care funcţionează în present ca organ principal
ONU.
Societatea Naţiunilor a reuşit să soluţioneze şi să aplaneze un număr mare de conflicte
(cca. 30), însă aceste succese s-au referit la state mici şi mijlocii.
Ex: În anul 1925 guvernul bulgar a înştiinţat Consiliul Societăţii Naţiunilor că trupele greceşti au
invadat Bulgaria. Preşedintele Consiliului a cerut Greciei încetarea focului, retragerea trupelor, a
trimis observatori militari în teren pentru evaluarea situaţiei şi a numit o comisie de anchetă
pentru a recomanda modalităţi de soluţionare a conflictului. Conflictul a fost stins şi s-a restabilit
pacea.
Activitatea organizaţiei s-a dovedit însă ineficientă în raport cu marile puteri, a căror
expansiune nu a reuşit să o stăvilească. Excepţie fac doar sancţiunile economice aplicate
Italiei în anul 1935 pentru o perioadă de timp limitată şi surprinzătoarea excludere a URSS
din anul 1939 ca urmare a invadării Finlandei. În anii ’30 puterile Axei au promovat o politică
expansionist şi s-au retras voluntar din organizaţie.
Succesul relativ obţinut de Societatea Naţiunilor în domeniul economic, financiar,
sănătate, transport şi telecomunicaţii, problem sociale şi de muncă a fost umbrit de eşecul
organizaţiei în privinţa menţinerii păcii şi prevenirii războiului.
În data de 18 aprilie 1946, Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor a decis
dizolvarea organizaţiei printr-o simplă rezoluţie. Multe din funcţiile sale au fost preluate de ONU
sau instituţiile sale specializate, dar aceasta din urmă este considerată succesoarea Societăţii
Naţiunilor numai în sens politic. Tot în acest sens se vorbeşte despre Societatea Naţiunilor că
este precursoarea ONU. În ciuda eşecului, Societatea Naţiunilor a oferit o largă experienţă,
folosită de organizaţia care i-a urmat – ONU.
56
 Înfiinţarea Ligii a reprezenta cea mai importantă contribuţie la progresul organizaţiilor
internaţionale pe care a avut-o o organizaţie în istorie. S-a contrat clar conceptul de organizaţie
internaţională cu vocaţie universală, cu o structură bine definită, cuprinzând organe cu
competenţe şi proceduri clar definite.

Constituirea ONU

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui american Franklin Roosevelt şi a

fost folosită pentru prima dată în Declaraţia Naţiunilor Unite prin care reprezentanţii a 26 de state
se angajau să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Declaraţia a fost semnată la Washington,
la data de 1 ianuarie 1942. La această declaraţie au aderat ulterior alte 22 de state.
Ideea constituirii ONU a fost exprimată oficial în anul 1943, prin declaraţia semnată la
Moscova de reprezentanţii SUA, URSS, Marii Britanii şi Chinei. Doi ani mai târziu, la 25 aprilie
1945, începeau lucrările Conferinţei de la San Francisco pentru constituirea ONU, lucrări care au
durat două luni şi s-au finalizat cu adoptarea Cartei ONU. Textul Cartei cuprinde 19 capitole şi
111 articole, a fost aprobat în unanimitate în sesiunea plenară la 25 iunie 1945 şi a intrat în
vigoare la 24 octombrie 1945 când membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi majoritatea
celorlalte state semnatare au depus instrumentele de ratificare.

Scopurile ONU

Scopurile pentru care a fost creată ONU sunt înscrise în art. 1 al Cartei şi anume:
1) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale - constituie scopul principal al
organizaţiei, rolul preponderent în realizarea lui revenindu-i Consiliului de Securitate.
În realizarea acestui scop, O.N.U. va lua măsuri colective eficace pentru prevenirea
şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau
altor violări ale păcii şi va înfăptui, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei
şi dreptului internaţional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter
internaţional care ar putea duce la o violare a păcii.
2) realizarea cooperării internaţ onale în domeniul economic şi social , principalul
organ desemnat de Cartă pentru înfăptuirea lui fiind Consiliul Economic şi
Social (ECOSOC).
3) cooperarea internaţională pentru promovare a şi încurajare a respectării
drepturilor omului şi libertăţi lor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex , limbă
sau religie , principala responsabilitate în acest sens purtând-o Adunarea Generală şi
ECOSOC.

ONU se doreşte a fi un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către

atingerea acestor scopuri comune.

Principiile ONU

Articolul 2 din Carta ONU stabileşte principiile pe baza cărora organizaţia şi statele
membre vor acţiona pentru înfăptuirea scopurilor consacrate la art. 1 şi anume:
1) nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa,
2) soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale,
3) neamestecul în treburile interne ale statelor,
4) îndatorirea statelor de a coopera între ele,
5) dreptul popoarelor la autodeterminare,
6) egalitatea suverană a statelor,
7) îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).
57
 Pace, securitate, cooperare, justiţie, drept internaţional, relaţii paşnice între toate naţiunile,
egalitate în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărî soarta, respectul demnităţii omului
sunt valori comune ale tuturor naţiunilor, pe care O.N.U., centrul coordonator al acţiunilor
internaţionale, este chemată să le promoveze. În realizarea scopurilor organizaţiei, este nevoie să
fie respectate principiile cuprinse în articolul 2 al Cartei, mijlocul cel mai sigur pentru atingerea
unor obiective majore, urmărite de omenire de-a lungul secolelor.
Identificăm astfel un număr de concepte care, de la adoptarea Cartei O.N.U, s-au
încorporat în filosofia umanistă a zilelor noastre. Este o filosofie întemeiată pe încrederea în
posibilitatea progresului omenirii, în posibilităţile ei de a clădi un viitor mai bun, pe virtuţile
raţiunii, echităţii şi înţelegerii între popoare, pe existenţa unor interese comune tuturor. Carta
reprezintă astfel un efort al raţiunii umane de a instaura o nouă ordine în relaţiile internaţionale,
în armonie cu aceste concepte fundamentale.
Principiile Cartei şi-au câştigat respectul în lumea de azi. Structura conceptuală a
scopurilor şi principiilor Cartei nu constituie o încercare de modelare arbitrară a realităţii, ci o
sinteza de tendinţe cu existenţă obiectivă în viaţa internaţională, indiferent de animozităţile şi
caracterul contradictoriu al evenimentelor în curs de desfăşurare. Necesităţile de ordin economic
şi politic, care determină înmulţirea şi diversificarea relaţiilor dintre state, reclamă crearea şi
respectarea în relaţiile internaţionale a unor re guli d e co nduit ă de max im ă
generalitate ş i obligativitate – principiile relaţiilor dintre state. Fără existenţa şi aplicarea unor
asemenea principii, relaţiile dintre state ar sta sub semnul arbitrarului, al domniei celui mai
tare şi a legilor junglei. Principiile după care statele trebuie să se călăuzeasca în relaţiile dintre
ele nu sunt numai precepte politice şi morale. Ele au, în acelaşi timp, forţ a obligatorie a
normelor de drept, constituind principii fundamentale de drept internaţ ional, care detin locul
central ş i predomi nant î n sistemul normelor acestui drept.

Dobândirea calităţii de membru ONU

Calitatea de membru ONU se dobândeşte pe două căi:

- prin participarea la elaborarea actului constitutiv,
- prin aderare.
În consecinţă, s-a ajuns la existenţa a două categorii de membrii: membrii originari
sau membrii fondatori şi membrii admişi ulterior. Membrii originari sunt toate cele 51 de
state care au participat la Conferinţa de la San Francisco, la redactarea Cartei ONU. Prin aderare
numărul membrilor ONU a sporit necontenit.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Cartă pot deveni membre ONU ,,toate statele iubitoare de pace
care acceptă obligaţiile Cartei şi care, după aprecierea Organizaţiei, sunt capabile şi dispuse să
le îndeplinească”. Statul care doreşte să dobândească calitatea de membru înaintează Consiliului
de Securitate o cerere de aderare, însoţită de o declaraţie că acceptă obligaţiile cuprinse în
Cartă. Admiterea ca membru se face printr-o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea
Consiliului de Securitate. Hotărârea se ia cu majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi.

Pierderea calităţii de membru ONU

Pierderea calităţii de membru ONU are loc în următoarele situaţii:

- dizolvarea organizaţiei,
- dispariţia unui stat membru,
- retragerea voluntară,
- excluderea,
- suspendarea.
Carta nu cuprinde dispoziţii privitoare la retragerea din organizaţie. S-a apreciat totuşi că
Naţiunile Unite nu urmăresc să oblige statele membre să coopereze în cadrul organizaţiei,

58
orice stat putându-se retrage dacă se simte constrâns, datorită unor „împrejurări
excepţionale”.
Un stat poate fi exclus din ONU dacă „încalcă în mod persistent principiile cuprinse în Cartă”
(spre exemplu, excluderea Africii de Sud în anul 1974). Decizia de excludere va fi luată de
Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de 2/3 din numărul
membrilor prezenţi şi votanţi. Statul exclus nu mai poate face parte nici din instituţiile
specializate ale ONU sau din organizaţiile internaţionale care condiţionează calitatea de membru
de cea de membru ONU.
Un membru ONU poate fi suspendat din exerciţiul drepturilor decurgând din calitatea de
membru în cazul în care Consiliul de Securitate a întreprins împotriva acestuia o acţiune
preventivă sau de constrângere. Decizia de suspendare se ia de Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi.
Repunerea în drepturi a statului suspendat se poate realiza de Consiliul de Securitate, fără
intervenţia Adunării Generale.

Organele principale ONU

Articolul 7 alin. 1 din Carta ONU precizează că organizaţia are următoarele organe
principale :
- Adunarea Generală,
- Consiliul de Securitate,
- Consiliul Economic şi Social (ECOSOC),
- Consiliul de Tutelă,
- Curtea Internaţională de Justiţie,
- Secretariatul.

Adunarea Generală ONU

Compunerea Adunării Generale

Adunarea Generală este singurul organ principal al Naţiunilor Unite care se compune
din toţi membrii organizaţiei. Adunarea Generală este o conferinţă diplomatică, este un for de
deliberare în care orice stat, mare sau mic, poate să-şi formuleze ideile, să discute o problemă,
să propună o rezolutie. Adunarea Generală a dobândit, din ce în ce mai mult, o poziţie de
supraveghere generală asupra activităţilor organizaţiei. Carta a intenţionat să confere Adunării
Generale rolul de cel mai reprezentativ organ al Naţiunilor Unite, să-i confere funcţii dintre
cele mai cuprinzătoare, esenţiale pentru activitatea organizaţiei.
Delegaţiile statelor în Adunarea Generală sunt formate din cel mult cinci reprezentanţi
şi tot atâţia supleanţi, precum şi din atâţia consilieri, consilieri tehnici şi experţi câţi consideră
necesar fiecare delegaţie. ONU suportă numai cheltuielile privind transportul celor cinci
membrii ai delegaţiei.
Imediat după deschiderea sesiunii Adunării Generale se numeşte o comisie de
verificare a deplinelor puteri, formată din nouă membri, pentru a verifica conformitatea
deplinelor puteri ale delegaţilor cu Regulamentul interior al Adunării. În practica ONU, prin
verificarea deplinelor puteri ale reprezentanţilor, emanate de la şeful statului, şeful guvernului
sau ministrul afacerilor externe s-a pus în discuţie, de fapt, prezenţa unor ţări în cadrul
Adunării Generale, reprezentativitatea anumitor delegaţii la sesiunile Adunării Generale şi, nu
în ultimul rând, legitimitatea organului trimiţător, emitent al deplinelor puteri.

59
 Competenţele Adunării Generale

Adunarea generală asigură supravegherea generală a activităţilor organizaţiei,

pentru buna funcţionare a ei.
Ex:
Consiliului de Securitate şi celelalte organe principale ONU au obligaţia de a
prezenta rapoarte Adunării Generale, ceea ce subliniaza rolul acesteia de supraveghere generală
a activităţii Naţiunilor Unite. Este important pentru funcţionarea organizaţiei ca toţi membrii să
primească informaţii referitoare la felul cum îşi îndeplinesc atribuţiile toate organele şi să-şi
expună punctul de vedere în legatura cu aceasta.
Dintre rapoartele primite de Adunarea Generală, cel mai cuprinzator este Raportul
anual al Secretarului General, care trece în revistă toate activităţile organizaţiei şi problemele
de interes general, prezentat Adunarii înainte de începerea fiecarei sesiuni. Consiliul de
Securitate prezintă Adunarii Generale rapoarte anuale şi speciale care trebuie să cuprindă o
dare de seamă cu privire la măsurile luate de acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale.
Discutând rapoartele, Adunarea Generala poate face recomandari exprimându-şi
indirect nemulţumirea faţă de felul cum un organ a acţionat într-o anumită problemă,
propunând unele măsuri noi sau atragând atenţia asupra felului în care această
problemă a fost tratată de Adunare.
Competenţele de ansamblu ale Adunării Generale sunt precizate la art. 10 al Cartei
ONU. Astfel, „Adunarea generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în
cadrul prezentei Carte, sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele
prevăzute în prezenta Cartă”, putând face „recomandări membrilor Naţiunilor Unite sau
Consiliului de Securitate, în orice asemenea chestiuni sau cauze”. Putem conchide că puterile
şi funcţiile Adunării Generale se extind în toate domeniile ce ţin de competenţa ONU.
COMPETENŢE:
- Alege metodele de organizare a propriilor lucrări.
- Desemnează membrii altor organe ale ONU.
- Stabileşte regulile după care Secretarul General numeşte funcţionarii organizaţiei.
- Admite noi membrii la propunerea Consiliului de Securitate.
- Alege Secretarul General ONU.
- Face recomandări având drept scop promovarea cooperării internaţionale în domeniul
politic şi încurajează dezvoltarea dreptului internaţional şi codificarea lui. Astfel, a
fost creată Comisia de Drept Internaţional (CDI), principalele teme studiate în cadrul ei
finalizându-se sub forma unor convenţii internaţionale.
Ex:
Convenţia de la Geneva din anul 1958 asupra dreptului mării, Convenţia de la Viena din anul
1969 privind dreptul tratatelor.
- Promovează, alături de ECOSOC, cooperarea în domeniul economic şi social.
- Discută orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
putând face recomandări statului sau statelor interesate ori Consiliului de Securitate,
conform art.10, 11, 12, 14 din Carta ONU.
- Încurajează respectarea drepturilor omului. Astfel, a fost adoptată Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Pactele internaţionale cu privire la drepturile civile şi
politice, la cele economice, sociale şi culturale. De asemenea, au fost elaborate
numeroase convenţii şi declaraţii vizând protecţia unor drepturi specifice
(incriminarea genocidului, crimelor de război, sclaviei, torturii, reglementarea azilului,
 etc.) sau protecţia unor categorii de persoane (refugiaţi, apatrizi, femei, copii,
handicapaţi, deţinuţi).
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. A fost adoptată la 10 decembrie 1948 de
către Adunarea Generală a ONU, fiind primul document cuprinzător în sfera drepturilor
omului adoptat de o organizaţie internaţională.
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi politice
şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la
securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului,
dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunoaşte dreptul la viaţă
privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de
întrunire şi dreptul la liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale
individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin
reprezentanţi liber aleşi. Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac
parte: dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului,
dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare,
dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Articolul 27 se referă la drepturile culturale: “orice
persoană are dreptul de a participa liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se bucura de
valorile artistice şi de a beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”. Declaraţia
Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală ONU ca rezoluţie, deci
nu are putere obligatorie.
Pactele internaţionale privind drepturile omului. Cele două Pacte internaţionale au fost
adoptate de Adunarea Generală ONU şi deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după
un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având
statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi.
Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)
Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie decât
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări este
articolul 27, care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice,
religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor,
de cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie sau de a folosi limba proprie.
Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt menţionate de DUDO se numără: libertatea de
a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în
mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane, dreptul copilului de a
dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecţie decurgând din statutul său de
minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate de DUDO care nu se regăsesc în Pact:
dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi a primi azil şi dreptul la cetăţenie.
Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin Pact, acsta instituie un mecanism de
aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înfiinţat prin tratat şi
format din 18 experţi independenţi aleşi pentru o perioadă de 4 ani.

Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)

Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de
condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate; dreptul
la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător;
dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la
educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală. Ratificând PIDESC, un stat nu se angajează să
confere tuturor drepturilor enumerate un efect imediat, ci doar să utilizeze la maximum toate
resursele sale disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina realizare a acestor drepturi.
PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau
individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au
adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact.
Pactul nu înfiinţa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează
doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC).
Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat cu înfiinţarea
Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi
cu titlu personal şi nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere
tehnic, Comitetul este un organ al ONU, mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în
examinarea rapoartelor statale.

Organizarea lucrărilor

Adunarea Generală se întruneşte odată pe an, în sesiune ordinară care se

desfăşoară din a treia zi de marţi a lunii septembrie şi până la mijlocul lunii decembrie, iar în
cazul unei agende încărcate, se poate prelungi în anul următor. Adunarea Generală se poate
întruni şi în sesiuni extraordinare, convocate de Secretarul General, la cererea Consiliului de
Securitate ori a majorităţii statelor membre. Sesiunile extraordinare sunt convocate în termen
de 15 zile de la primirea unei cereri în acest sens de către Secretarul General. În practica s-
au adaugat la sesiunile extraordinare sau speciale şi cele de urgenţ ă care se convoacă de
către Secretarul General în termen de 24 de ore de la primirea cererii din partea Consiliului de
Securitate sau a majorităţii membrilor.
La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea fixează durata ei. Ea poate decide o întrerupere
temporara a lucrărilor şi reluarea lor la altă dată. Se alege un preşedinte potrivit principiului
rotaţiei, asigurându-se posibilitatea tuturor grupurilor de state (Asia, Africa, Europa
Răsăriteană, America Latină, Europa Occidentală, America de Nord şi alte state) să ajungă la
preşedinţia adunării. Se alege un birou şi se aprobă ordinea de zi. Ordinea de zi a Adunării
Generale are urmatoarele capitole: a) raportul Secretarului General asupra lucrărilor
organizaţiei; b) rapoartele celorlalte organe principale, ale organelor subsidiare ale Adunarii şi
ale instituţiilor specializate ONU (dacă sunt prevăzute în acordurile încheiate cu acele
instituţii); c) punctele stabilite de Adunarea Generală la sesiunea anterioară şi reînscrise de ea
pe ordinea de zi a respectivei sesiuni; d) toate punctele propuse de alte organe principale; e)
toate punctele propuse de statele membre; f) punctele privind bugetul pe anul viitor şi darea
de seamă de executare a bugetului pe anul ce expiră; g) puncte propuse de state care nu sunt
membre în O.N.U. în legătura cu diferende la care sunt părţi. Numărul punctelor de pe ordinea
de zi a Adunării Generale a crescut an de an, variind de obicei între 90 si 100.
Adunarea generală lucrează atât în plen cât şi în cele 7 Comitete Plenare, în funcţie de
natura problemelor cu care se ocupă fiecare comitet.
Hotărârile se adoptă potrivit principiului un stat, un vot cu majoritate absolută, fiecare
membru dispunând de un vot. Este vorba de „chestiuni importante” (menţinerea păcii,
compunerea organizaţiei şi calitatea de membru, compunerea organelor principale, buget).
Pentru toate celelalte chestiuni, hotărârile se iau cu majoritate simplă. Hotărârile se iau şi prin
consens, deşi această modalitate de vot nu este prevăzută în Cartă, atunci când faţă de o
anumită propunere nu există nici o obiecţie.
Cu excepţia alegerii de membrii în diversele organe, care se face prin vot secret şi
anume prin completarea unor buletine cu numele statului respectiv, votul este deschis, prin
ridicarea mâinii, de obicei a cartoanelor cu numele statului caruia îi aparţine delegaţia.
Hotărârile Adunării Generale au valoare de recomandare, neavând forţă
juridică obligatorie. Excepţie fac hotărârile privind funcţionarea internă a organizaţiei.
 Consiliul de Securitate ONU
Compunere

Consiliul de Securitate este un organ cu compunere restrânsă, având ca principală

competenţă menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Având funcţii circumscrise strict
acestui domeniu, are puteri speciale de decizie şi actiune în prevenirea şi rezolvarea
conflictelor internaţionale. Ca organ destinat să facă faţă crizelor internaţionale, nu numai
prin negocieri şi metode de rezolvare paşnică, ci şi prin acţiuni prompte şi eficace,
compunerea sa trebuie să îndeplinească o dublă cerinţă: de a fi limitată la un număr mic de
state şi de a cuprinde, obligatoriu şi permanent, marile puteri, a căror cooperare a fost
considerată decisivă pentru preîntâmpinarea şi stingerea focarelor de tulburare a păcii.
Consiliul de Securitate cuprinde 2 categorii de membrii: permanenţi (în număr de
5) şi nepermanenţi (în număr de 10).
Membrii permanenţi: SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă,
China.
Membrii nepermanenţi sunt în număr de 10, aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă
de 1 an, urmărindu-se o repartiţie geografică echitabilă şi luându-se în considerare
contribuţia statelor la menţinerea păcii mondiale. Acelaşi stat nu poate fi ales două mandate
consecutive.

Funcţionare

Consiliul de Securitate are o funcţionare permanentă şi în acest scop, fiecare

membru numeşte un reprezentant permanent la sediul organizaţiei.
Preşedinţia se asigură prin rotaţie, câte o lună, de reprezentantul fiecărui stat membru.
Cel mai important aspect al procedurii Consiliului de Securitate consta în sistemul de
votare. Carta prevede următoarele referitor la aceasta materie: 1. Fiecare membru al
Consiliului de Securitate dispune de un vot. 2. Hotărârile Consiliului de Securitate în
problemele de procedură vor fi luate cu votul afirmativ a 9 membri. 3. Hotărârile
Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi luate cu votul afirmativ a 9
membri, în care sunt cuprinse voturile tuturor membrilor permanenţi. În cazul în care un
stat membru al Consiliului este parte într-un diferend supus acestuia, el se va abtine de la
vot. Deci, Carta stabileste principiul unanimitatii marilor puteri, membre permanente în
Consiliul de Securitate, în problemele de fond pe care acesta este chemat să le rezolve,
astfel încât un membru permanent, prin votul sau negativ – asa numitul „veto" – poate
bloca orice hotarâre de fond a Consiliului de Securitate, inclusiv cele privind întreprinderea
unei acţiuni în caz de violare a păcii şi a actelor de agresiune. Dacă între membrii
Consiliului de Securitate există neinţelegeri cu privire la determinarea caracterului de
fond sau de procedura a unei probleme, se cere un vot care să include şi pe cel al
membrilor permanenţi. Abţinerea de la vot nu este interpretată vot negativ. Tot mai mult
hotărârile se adoptă prin consens.

Competenţe

Puterile şi funcţiile Consiliului de Securitate, definite în prevederile capitolului V, VI

şi VII al Cartei (Consiliul de Securitate), sunt următoare:
a) atribuţiile Consiliului în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale (cap. VI).
În baza cap. VI din Cartă se desfăşoară operaţ iunile militare de menţ ine re a păcii sub
mandat O.N.U., ori numai autorizate de O.N.U.;
Ex:
„Operaţiunile de menţinere a păcii” constituie un mecanism de intervenţie dezvoltat de
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pentru menţinerea păcii internaţionale, având
următoarele particularităţi:
- aceste misiuni sunt iniţiate de Adunarea Generală sau Consiliului de Securitate,
- se compun din contingente militare ale statelor membre şi misiuni de observatori,
- mandatul (competenţele) şi durata desfăşurării operaţiunilor sunt stabilite de
organizaţie,
- sunt plasate sub autoritatea Secretarului General ONU.
b) atribuţiile Consiliului în cadrul acţiunilor ce pot fi întreprinse în caz de ameninţări
contra păcii, violari ale ei şi acte de agresiune, implicând şi aplicarea unor măsuri de
constrângere fără folosirea forţei armate şi cu folosirea acesteia (cap. VII). Consiliul de
Securitate foloseşte mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor (tratative, mediere, arbitraj,
anchetă, conciliere etc.), iar în cazurile în care constată existenţa unor situaţii pe care le
califică drept o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune, acest
organ este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie prin care poate dispune măsuri
coercitive culminând cu utilizarea forţei armate (spre exemplu folosirea embargoului şi ruperea
relaţiilor diplomatice).
c) atribuţiile Consiliului de Securitate în raporturile dintre O.N.U. şi organizaţiile ori
acordurile regionale având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii internaţionale într-o
anumită regiune geografică (cap. VIII).
Trebuie observat că răspunderea principală a Consiliului de Securitate în
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale nu reduce răspunderea în acest domeniu a
Adunarii Generale ca organ format din toate statele şi căruia Consiliul de Securitate, după
cum prevede Carta, trebuie sa-i prezinte spre examinare rapoarte anuale şi când este cazul,
rapoarte speciale. În afara funcţiilor privind direct menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, Carta a conferit Consiliului de Securitate mai multe atribuţii aditionale.
Referitor la funcţionarea organizaţiei, Consiliul are atribuţia de a face recomandări cu
privire la admiterea de noi state, de suspendare a unui membru împotriva căruia
întreprinde o acţiune de constrângere şi de excludere a celui care a încălcat sistematic
principiile Cartei. Numirea Secretarului General de către Adunarea Generală se face la
recomandarea Consiliului de Securitate. Consiliul de Securitate are şi funcţii referitoare la
Curtea Internaţională de Justiţie: adoptă recomandări sau
măsuri pentru executarea hotarârilor care nu sunt aduse la îndeplinire de către o parte
în litigiu, recomandă Adunarii Generale condiţiile necesare aderării la statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie a statelor nemembre O.N.U. (de exemplu Elveţia).

Consiliul Economic şi Social CES (ECOSOC)

ECOSOC este organul care, sub autoritatea Adunării Generale,

coordonează activităţile economice şi sociale desfăşurate în sistemul ONU. Este un organ
cu compunere restrânsă. Adunarea Generală alege în fiecare an 15 membrii ECOSOC
pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea realegerii. Deşi Carta nu a prevăzut vreun
criteriu pentru alegerea membrilor ECOSOC, în practică membrii permanenţi ai
Consiliului de Securitate sunt continuu realesi, iar pentru restul locurilor se urmează
principiul reprezentării regionale. Anual se desfăşoară o sesiune principală şi două cu
caracter organizatoric dupa un program de lucru în care chestiunile de pe ordinea de zi sunt
sistematizate pe grupuri de probleme. Lucrările sunt conduse de un birou compus dintr-un
preşedinte şi trei vicepresedinţi care conduc fiecare lucrările celor trei comitete ale sesiunii
(economic, social şi de coordonare) şi sunt aleşi în fiecare an. Dezbaterile se desfăşoara
după procedura folosită în Adunarea Generală. Toate deciziile se adoptă cu majoritatea
simplă de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi. Statele sunt reprezentate de miniştri sau
înalţi functionar.
Competenţele ECOSOC sunt largi: cooperare în domeniul economic, social,
cultural, educaţie, sănătate, drepturile omului, având un rol de execuţie în raport cu
Adunarea Generală. Este forumul principal de dezbatere a acestor probleme şi de adoptare
a unor recomandări şi strategii de dezvoltare. Se realizează studii, au loc conferinţe,
sunt pregătite proiecte de convenţii. Sunt organizate grupe de experţi pe diferite
probleme, ECOSOC fiind abilitat să consulte şi organizaţii internaţionale
neguvernamentale.
Funcţiile ECOSOC sunt stabilite în art. 62-66 din Carta O.N.U.. Aceste funcţii pot
fi împărţite în mai multe categorii. O prima categorie o reprezintă funcţiile îndeplinite în
cadrul Consiliului: studii, rapoarte şi recomandări în problemele cooperării economice,
sociale, culturale, educative, sanitare; recomandări în scopul de a promova respectarea
efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; elaborarea de proiecte de
convenţii în domeniile sale de competenţă, spre a fi supuse dezbaterilor Adunarii Generale;
convocarea de conferinţe internaţionale în acele domenii. A doua categorie de funcţii se
refera la instituţiile specializate: încheierea de acorduri în care să se prevadă condiţiile prin
care acestea vor fi legate de organizaţie, acordurile urmând a fi supuse aprobării Adunarii
Generale; coordonarea activităţii acestor instituţii, folosind în acest scop consultări ori
recomandări adresate lor, Adunarii Generale şi statelor membre. A treia categorie de
funcţii se referă la activitatea organelor principale ale O.N.U.: informaţii şi sprijin acordate,
la cerere, Consiliului de Securitate şi Consiliului de Tutelă în probleme care intră în
competenţa ECOSOC. O ultimă categorie de funcţii se referă la îndeplinirea de servicii, cu
aprobarea Adunării Generale, la cererea membrilor organizaţiei sau a instituţiilor
specializate, funcţie ce se concretizează în variate programe de asistenţă tehnică în
domenii diverse, destinate în primul rând tărilor în curs de dezvoltare. Organele
subsidiare ale ECOSOC sunt comisii în domeniul economic şi social, ca şi pentru
încurajarea drepturilor omului. Numărul acestor organe subsidiare a crescut, pe
măsură ce orientarea ECOSOC în direcţia cooperarii economice şi sociale a devenit
tot mai pregnantă. Unele dintre comisiile ECOSOC au caracter tehnic sau funcţional, în
timp ce altele au caracter regional. Uneori se recurge la grupuri de experţi ce se
constituie în comisii ad-hoc.
Conform Cartei, ECOSOC poate lua măsuri pentru consultări cu organizaţii
neguvernamentale, atât internaţionale cât şi naţionale. Organizatiile neguvernamentale cu o
competenţă largă au statut consultativ A, cele cu competenţă mai restrânsă au statut
consultativ B, iar altele sunt doar înscrise într-o evidenţă ţinută de Secretarul General.
După cum figurează într-o categorie sau alta, organizaţiile neguvernamentale au drepturi
mai largi sau mai limitate de a participa la activitatea ECOSOC.
O.N.U. se bazează pe multe organizaţii neguvernamentale, pentru a putea
finanţa unele dintre programele pe care le iniţiază, dar aceste organizaţii neguvernamentale
nu se situează sub autoritatea sau controlul său. Această implicare face ca limita dintre
funcţiile organizaţiilor internaţionale interguvernamentale şi neguvernamentale să
devină foarte subţire. Exemple în acest sens pot fi Fondul Naţiunilor Unite pentru
copii (UNICEF) şi Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie. Aceste organizaţii
internaţionale utilizează fonduri asigurate de diverse organizaţii neguvernamentale.
Creşterea numărului de state membre ale O.N.U. şi a amplificarea activităţii organelor
acesteia s-au desfăşurat în paralel cu creşterea interdependenţei ce s-a manifestat în
relaţiile internaţionale după cel de-al doilea război mondial.

Consiliul de Tutelă
 A fost creat pentru teritoriile foste colonii şi care nu au atins un deplin grad de
autoguvernare, obiectivul regimului de tutelă instituit prin Carta ONU constând în
promovarea progresului tehnic, economic, social, dar sprijinirea acestora pentru evoluţie
progresivă spre autoguvernare şi independenţă. Începând din 1993 sistemul de tutelă nu se
mai aplică nici unui teritoriu şi deci Consiliul de Tutelă nu se mai întruneşte.

Curtea Internaţională de Justiţie

Curtea Internaţională de Justiţie este organul principal judiciar al O.N.U., al cărui statut,
parte integrantă din Cartă, reproduce cu puţine modificări statutul Curţii Permanente de
Justiţie creată sub egida Societăţii Naţiunilor. Totuşi, Curtea Internaţională de Justiţie a fost
considerată la San Francisco ca fiind o instanţă judiciară nouă.
Carta stabileşte că toţi membrii O.N.U. sunt părţi la Statutul Curţii. Pot deveni însă părţi
la statut şi state nemembre, cum este Elveţia. Statele părţi într-un litigiu supus Curţii sunt
obligate să se conformeze hotărârii ei. Dacă nu o respectă, Consiliul de Securitate, la cererea
celeilalte părţi, va face recomandări sau va examina măsurile pentru aducerea la îndeplinire a
hotărârii. Statutul Curţii, care conţine dispoziţii în legatură cu organizarea, competenţa şi
funcţionarea acesteia, este completat de un regulament de procedură.
Judecătorii sunt aleşi atât de Adunarea Generală, cât şi de Consiliul de Securitate,
pentru 6 ani, cu posibilitatea realegerii. Sunt aleşi cei care întrunesc majoritatea absolută de
voturi, fară a se aplica, în Consiliul de Securitate, principiul unanimitatii.
Curtea este competentă să judece litigiile dintre state pe care acestea cad de acord să i
le supună judecăţii. Se pot adresa Curţii numai statele, nu şi persoanele fizice sau juridice ori
alte organizaţii.

Spre deosebire de justiţia internă, justiţia internaţională are un caracter facultativ sau
voluntar, neexistând deocamdată un mecanism de urmărire a aplicarii hotărârilor Curţii.
Totuşi, Consiliul de Securitate poate lua unele măsuri coercitive, dacă consideră că în cazurile
de nerespectare sunt aplicabile prevederile capitolelor VII sau VIII din Carta (respectiv
acţiuni în caz de ameninţări împotriva păcii, de violari ale păcii şi de acte de agresiune şi
acorduri regionale). În Statutul Curţii există o prevedere în temeiul căreia statele pot declara
că acceptă să supună Curţii orice diferende cu caracter juridic, recunoscând jurisdicţia
obligatorie a Curţii pentru asemenea diferende. Deciziile sunt obligatorii numai pentru statele
părţi ale litigiului supus judecăţii Curţii. În soluţionarea litigiilor Curtea aplică:
- convenţii internaţionale,
- cutuma internaţională,
- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate,
- hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti de drept public ai
diferitelor naţiuni.

În afară de această funcţie, care se îndeplineşte după o procedură judiciară similară

cu cea a tribunalelor interne, Curtea acordă, la cerere, avize consultative Adunării
Generale, Consiliului de Securitate şi instituţiilor specializate ONU în care îşi exprimă
opinia în probleme de drept privind aplicarea Cartei şi funcţionarea organelor O.N.U..
Aceste avize nu au forţă obligatorie, dar în practică acestea sunt respectate de cei cărora li
se adresează.

Secretariatul ONU
 Compunerea secretariatului. Secretariatul este compus, după cum se arată în
Cartă, din Secretarul General şi personalul necesar organizaţiei. Secretarul General este
numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate pe o perioada de 5
ani, putând fi reales pentru încă un al doilea mandat.
Personalul secretariatului este numit de secretarul general.
Secretarul General. Secretarul General este cel mai înalt funcţionar administrativ al
organizaţiei. În această calitate el va participa la toate şedintele celorlalte organe
principale, va îndeplini orice alte funcţii ce-i sunt încredinţate de aceste organe şi va
întocmi, spre a-l înainta Adunării Generale, Raportul anual asupra activităţii organizaţiei.
Asadar, Secretarul General este învestit de către Carta cu atribuţii administrative şi
executive.
Practica O.N.U. împarte aceste atributii în mai multe categorii:
Prima categorie este alcatuită din funcţiile administrative şi executive de ordin
general. Sunt cuprinse aici atribuţiile Secretarului General în legatură cu sesiunile organelor
Naţiunilor Unite (redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor şi sedinţelor, examinarea
deplinelor puteri, asigurarea cu personalul şi serviciile necesare). O serie de funcţii
însemnate de aceeaşi natură sunt îndeplinite de secretarul general în privinţa coordonării
sesiunilor, sedinţelor, programelor de lucru şi problemelor ce trebuie examinate cu
prioritate, inclusiv coordonarea activităţii O.N.U. cu cea a instituţiilor specializate.
Secretarul General este preşedintele Comitetului Administrativ pentru Coordonare, ce
functioneaza din 1947 şi în compunerea căruia intră directorii instituţiilor specializate şi al
Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. Comitetul are un rol important în
asigurarea funcţionării vastului mecanism al sistemului O.N.U.
Este un rol complementar celui ce revine ECOSOC, căruia Comitetul este obligat
sa-i prezinte rapoarte.
O altă funcţie a secretarului general priveşte pregătirea lucrărilor diferitelor organe şi
executarea rezoluţiilor acestora. În acest cadru, Secretarul General, prin membrii
secretariatului, asigură elaborarea de studii, proiecte, operaţiuni tehnice laborioase în
legătură cu documentele O.N.U., cum ar fi întocmirea proceselor verbale de sedinţă,
multiplicarea şi distribuirea lor, ca şi a diverselor propuneri şi amendamente, sprijinirea
raportorilor în elaborarea rapoartelor, multiplicarea şi distribuirea lor şi alte operaţiuni
asemanatoare.
Potrivit rezoluţiilor ce se adopta de diverse organe, Secretarul General este însărcinat
uneori numai să le comunice statelor membre, informând organele O.N.U. despre felul în
care sunt aplicate, solicitând informaţii şi observatii în legatură cu aceste rezoluţii sau
alte documente ale O.N.U.. În alte cazuri, Secretarul General urmează să colaboreze la
executarea rezoluţiei, ori să execute el însuşi anumite acţiuni prevăzute în rezoluţie.
Secretarului General îi sunt încredinţate prin Cartă atribuţii de înregistrare a tuturor
tratatelor încheiate de statele membre, întocmirea unui repertoriu pentru acordurile
încheiate de O.N.U. şi instituţiile specializate, asigurând şi publicarea lor într-o colecţie
a O.N.U.
Secretarul General este şi depozitarul a numeroase convenţii internaţionale, în
primul rând al celor încheiate în cadrul O.N.U., al instrumentelor de ratificare şi aderare
la aceste convenţii şi al altor documente conexe, având şi o serie de obligaţii de inştiintare a
statelor părţi.
Printre funcţiile tehnice ale Secretarului General sunt incluse operaţiile
pentru culegerea de informaţii, elaborarea de studii, acordarea de asistenţă şi redactarea
documentelor în chestiuni procedurale potrivit hotărârilor sedinţelor organelor O.N.U.
Secretarul general are atribuţii şi în domeniul financiar. El pregăteşte prevederile
bugetare pe care le prezintă statelor membre şi Comitetului Consultativ pentru Programe
Administrative şi Bugetare, face expuneri în faţa Comitetului Adunării Generale pentru
probleme administrative şi financiare. După adoptarea bugetului, controlează utilizarea
fondurilor, administrează bugetul, ordonă plăţi, primeşte contribuţiile voluntare şi este
depozitarul fondurilor organizaţiei.
Bugetul O.N.U. constă în trei elemente distincte: bugetul de bază, bugetul pentru operaţiunile
de pace şi bugetul pentru programele voluntare. Statele membre participă la bugetul unor
operaţiuni de pace şi ale unor programe voluntare după cum cred de cuviinţă. Programele ce
sunt subventionate din bugetul de bază şi unele dintre operatţiunile de pace nu sunt lăsate la
aprecierea statelor, bugetul respectiv fiind evaluat în Adunarea Generală. Mecanismul, foarte
precis de altfel, prin care se evalueaza capacitatea de plată a fiecarui stat membru este destul de
complicat, dar în linii mari evaluarea cuantumului contribuţiei fiecarui stat este în strânsă
corelaţie cu capacitatea sa de plată, respective cu produsul intern brut pe locuitor raportat la
produsul intern brut total. Astfel, S.U.A. care au cele mai mari resurse dintre statele lumii
contribuie cu 25% din bugetul de bază (dar mai puţin decât contribuţia pe care o plateau la
înfiinţarea organizaţiei, care era de 50% din bugetul de bază). În acelasi timp, mai multe zeci
de state dintre cele mai sărace au o contribuţie redusă la bugetul organizaţiei, adica cu 0,01%.
S.U.A. ramân în continuare principalul contribuabil la bugetul acţiunilor de pace şi la bugetul
programelor voluntare.
Secretarul General, direct sau prin membrii Secretariatului împuterniciţi în acest scop,
îndeplineşte şi atribuţii de reprezentare a O.N.U. în raporturile cu statele membre, cu
misiunile permanente ale acestora, cu instituţiile specializate şi alte organizaţii şi conferinţe
internaţionale. Din împuternicirea altor organe principale, el încheie acorduri internaţionale în
numele O.N.U.. Secretarul general încheie contracte pentru serviciile ce se prestează
organizaţiei şi contractele de muncă cu personalul Secretariatului.
Personalul Secretariatului este numit de Secretarul General, conform regulilor
stabilite de Adunarea Generală, pe baza criteriilor de competenţă şi integritate precum şi pe
baza unei repartiţii geografice echitabile. Pe plan internaţional, convenţia cu privire la
imunitaţile şi privilegiile O.N.U., ca şi convenţiile asemănătoare ale instituţiilor
specializate au stabilit pentru funcţionarii internaţionali şi expertii organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale un statut apropiat de cel al personalului diplomatic, Secretarul General,
directorii instituţiilor specializate şi subsecretarii fiind asimilaţi cu diplomaţii. În calitate de
funcţionari internaţionali, atât ei cât şi Secretarul General, nu vor solicita şi nu vor primi
instrucţiuni de la vreun guvern sau altă autoritate exterioară organizaţiei. Sunt răspunzători
numai faţă de ONU.

Instituţiile specializate din sistemul ONU

Alături de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, unul din scopurile principale

ONU se referă la realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi
încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În
realizarea acestui scop, diferitele instituţii specializate, înfiinţate prin acorduri
interguvernamentale, vor fi puse în legătură cu Naţiunile Unite prin intermediul
ECOSOC, organul care coordonează activitatea instituţiilor specializate şi care le
sprijină în realizarea obiectivelor lor sociale, culturale, economice, umanitare. Fiecare
instituţie specializată ONU, odată constituită, încheie un acord cu ECOSOC în
care sunt stabilite condiţiile viitoarei cooperări care va consta în consultări, raportări
periodice, participare reciprocă la lucrările organelor organizaţiilor, recomandări
adresate acestor organizaţii şi statelor membre prin intermediul Adunării Generale ONU.
Instituţiile specializate ONU sunt organizaţii internaţionale interguvernamentale,
cu o personalitate juridică distinctă de ONU, constituite prin tratat, acţionând în
domenii precis determinate şi urmărind obiective specifice.
Din sistemul ONU fac parte 17 instituţii specializate şi Agenţia Internaţională
pentru Energia Atomică care, deşi nu este considerată o instituţie specializată, este
inclusă în sistemul ONU având în vedere relaţiile acesteia cu Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate şi ECOSOC. Aşadar, sistemul ONU cuprinde:
1. Uniunea Poştală Universală
2. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
3. Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile
4. Organizaţia Meteorologică Mondială
5. Organizaţia Maritimă Internaţională
6. Organizaţia Internaţională a Muncii
7. Organizaţia Mondială a Sănătăţii
8. Fondul Monetar Internaţional
9. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
10. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare
11. Societatea Financiară Internaţională
12. Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale
13. Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă
14. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură
15. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
16. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
17. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
18. Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică.

România şi O.N.U.

România a fost admisă în O.N.U. la 14 decembrie 1955, către finele celei de a X-a
sesiuni a Adunării Generale. Rezoluţia nr.A/RES/ 995 (X)/1955 a consfinţit calitatea
României de membru în organizaţia mondială creată cu zece ani mai devreme.
La 10 iulie 1947 guvernul român a adresat secretarului general al O.N.U. cererea de
admitere în organizaţie. A trebuit însă să treacă mai mult de opt ani de la acest demers până
când România să fie admisă în O.N.U., în primul rând datorită nerespectarii unor prevederi ale
Tratatului de Pace de la Paris referitoare la respectarea drepturilor omului, nerespectare
datorată practicilor regimului comunist instaurat în România după alegerile din noiembrie
1946.
Cu toate acestea, în anul 1948 România a devenit membră a trei instituţii specializate
din sistemul Naţiunilor Unite: Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Meteorologică
Mondială şi Uniunea Poştală Universală, în Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor fiind
deja membră din perioada interbelică. România a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite,
împreună cu alte 15 state: Albania, Bulgaria, Kampuchia, Ceylon (Sri Lanka), Finlanda,
Iordania, Islanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, Spania si Ungaria. Un an mai târziu
ţara noastră îşi reia activitatea în Organizaţia Internaţională a Muncii, a cărei membră
fondatoare era din anul 1919. Apoi aderă la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Stiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), precum şi la Comisia Economică a O.N.U. pentru
Europa, în care avea statut de observator încă din 1949.
Ulterior ţara noastră participă, în calitate de membru fondator, la crearea unor
organizaţii internaţionale ca Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (1957), devine
membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (1961), aderă la
Organizaţia Intenaţională a Aviaţiei Civile (1965), la Organizaţia Interguvernamentală
Consultativă pentru Navigaţia Maritimă, iar în 1971 devine membră la Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.). În anul 1972 România devine membră a două organisme
financiare din Sistemul Naţiunilor Unite: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.) şi Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.).
În prezent România face parte din toate instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor
Unite, în cadrul cărora desfăşoară o amplă activitate de cooperare cu toate statele lumii.
 România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-1977,
1990-1991 şi 2004-2005, precum şi în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-
1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 şi 2007-2009.
România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales, al
Consiliului de Securitate. Din această poziţie a contribuit concret la punerea în practică a
prevederilor din Carta ONU referitoare la organizaţiile regionale, prin promovarea unui
proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 (RCS/1631/2005).
Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă: este, deopotrivă, prima
rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui
organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale.
În ceea ce priveşte raportarea la priorităţile de maximă actualitate ale ONU,
România se alătură eforturilor generale de identificare, negociere şi aplicare a unor formule
eficiente de reformare a sistemului Naţiunilor Unite.
România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a
participa la procesul decizional din cadrul Organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra
situaţiei internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea,
participarea României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa
armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi militare
multinaţionale pentru menţinerea stabilităţii internaţionale. În acest sens, România
urmăreşte cu atenţie evoluţiile conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii, în
vederea intensificării şi diversificării implicării ei în aceste operaţiuni.
România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii
Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, care a fost înfiinţat în 2006. În mai 2011,
România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului Drepturilor Omului
(CDO), pentru mandatul iunie 2011 - decembrie 2014. În noua calitate a României de ţară
donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 este implicată într-o
nouă formă de cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de ţara noastră cu un
număr important de instituţii ale ONU, cu activitate în domeniul dezvoltării.
Consemnarea în documentele bilaterale încheiate de ţara noastră cu diverse
alte state a ataşamentului faţă de principiile şi scopurile Naţiunilor Unite şi a voinţei
de a recurge la mecanismele O.N.U., precum şi acordarea de către mass-media
românească a unor spaţii largi activiăţii desfăşurate de O.N.U. oglindesc şi ele locul
important pe care-l ocupa O.N.U. în ansamblul politicii externe româneşti şi în percepţia
opiniei publice din ţara noastră. Contributia deosebit de importantă pe care O.N.U. a adus-
o şi continuă să o aducă la pacea şi securitatea mondială, la dezvoltarea şi progresul global
ramân fapte de necontestat şi tot atâtea argumente în favoarea supravieţuirii sale. Statele
lumii au obligaţia morală de a continua să colaboreze pentru a asigura popoarelor şi
naţiunilor lor, ca şi umanităţii în întregul său, un viitor lipsit de pericolul unor noi
conflagraţii, aşa cum iniţiatorii Organizaţiei Naţiunilor Unite l-au gândit în momentul
semnării Cartei sale.
 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
NATO/OTAN

Introducere

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation,

NATO) este o alianţă politico-militară formată din 28 de state din America de Nord şi
Europa, creată cu scopul de a proteja libertatea şi securitatea statelor membre prin mijloace
politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la 4 Aprilie
1949 la Washington DC. Organizaţia oferă structurile necesare pentru facilitarea
consultărilor şi cooperării între statele membre în domenii politice, militare, ştiinţifice,
educaţionale.

Originile Alianţei

Între 1945 şi 1949, puse în faţa necesităţii imediate de reconstrucţie economică, ţările
Europei Occidentale şi aliaţii lor nord-americani, au privit cu îngrijorare politicile şi
metodele expansioniste ale Uniunii Sovietice. Îndeplinindu-şi promisiunile luate în timpul
războiului de a-şi reduce potenţialul de apărare şi de a demobiliza trupele, guvernele
occidentale au observat intenţia clară a conducerii sovietice de a-şi menţine forţa militară
la întreaga sa capacitate. Mai mult, în lumina obiectivelor ideologice declarate ale
Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelul de respectare a Cartei Naţiunilor Unite
şi a acordurilor internaţionale stabilite la sfârşitul războiului nu garantau suveranitatea
naţională sau independenţa statelor democratice ameninţate de acte de agresiune externă
sau de subversiune din interior. Ca o temere în plus, s-a mai adăugat şi realitatea
faptului că în Europa Occidentală şi de Est, precum şi în state din alte regiuni, s-au
impus forţe nedemocratice de guvernământ, au avut loc represiuni asupra opoziţiei şi
încălcarea drepturilor omului.
Imediat după cel de-al doilea război mondial, o serie de evenimente politice au agravat
situaţia internaţională. Semnarea Tratatului de la Bruxelles în martie 1948, a marcat
hotărârea a cinci ţări vest-europene, Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie,
de a dezvolta un sistem de apărare comun şi de a întări legăturile astfel încât să poată
rezista în faţa ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa securităţii lor.
Negocierile cu S.U.A şi Canada au creat cadrul formării unei singure Alianţe Nord-
Atlantice, bazată pe garanţii de securitate şi angajamente comune între Europa şi America
de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de către Puterile
Tratatului de la Bruxelles să se alăture acestui proces.
Aceste negocieri s-au concretizat prin semnarea Tratatului de la Washington în
aprilie 1949, instituindu-se astfel, un sistem comun de securitate bazat pe un parteneriat
între cele 12 ţări. În 1952, Grecia şi Turcia au aderat la Tratat, Republica Federală a
Germaniei intră şi ea în Alianţă în 1955, iar în 1982 Spania devine de asemenea membră
NATO. În 1999 Republica Cehă, Ungaria, Polonia aderă la NATO. Un nou val de aderări a
adus în 2004 alte şapte ţări membre: România, Lituania, Letonia, Estonia, Bulgaria şi
Slovacia.
Alianţa Nord-Atlantică a fost fondată pe baza unui tratat între statele membre, acceptat
de către acestea în urma dezbaterilor publice şi a unor procese parlamentare specifice.
Fiecare ţară membră este obligată să îşi asume atât riscurile, cât şi responsabilităţile, dar şi
 avantajele securităţii colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord
internaţional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului.
De la crearea Alianţei şi până în prezent, s-a scurs o jumătate de secol de istorie. În
marea parte a acestei perioade principalul obiectiv NATO a fost acela de a asigura
apărarea imediată şi securitatea ţărilor membre. Chiar dacă NATO va continua să asigure
securitatea membrilor săi şi să simbolizeze comunitatea destinului popoarelor reunite
sub semnul ataşamentului pentru democraţie, acestor funcţii şi responsabilităţi li se vor
adăuga altele noi, într-un context cu totul diferit.
Scopurile Alianţei

NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia, securitatea

Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este
manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susţinerea
intereselor lor comune în problema securităţii.
Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun faţă de
cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora.
Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei, susţin faptul că nici o ţară membră, nu poate
fi forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale în cazul apariţiei unor
ameninţări asupra securităţii sale. Fără a priva statele membre de a-şi asuma
responsabilităţile suverane în domeniul apărării, Alianţa le ajută să îşi atingă obiectivele
de securitate naţională în urma unui efort colectiv.
Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949, actul constitutiv al Alianţei, a fost încheiat
în spiritul art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite care afirmă dreptul inalienabil al statelor
independente la apărarea individuală sau colectivă. Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic,
asigură structura care permite implementarea obiectivelor Alianţei. Este o organizaţie
interguvernamentală, în cadrul căreia, ţările membre îşi păstrează neatinse, suveranitatea şi
independenţa. Organizaţia asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme
şi în care ţările membre iau decizii politice şi militare care le pot afecta securitatea.
Organizaţia, oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi cooperării între
statele membre, în domenii politice, militare, economice, ştiinţifice, educaţionale.
Astfel, ideea de securitate împărtăşită de către membrii Alianţei, indiferent de diferenţele
specifice sau de capacităţile militare naţionale, contribuie la stabilitatea din zona Euro-
Atlantică. Se creează condiţii care favorizează extinderea cooperării între membrii Alianţei
şi alte ţări.
Mijloacele prin care Alianţa îşi exercită politicile de securitate, include
menţinerea unei capacităţi militare suficiente pentru a preveni un eventual război şi pentru
a asigura o apărare adecvată, o capacitate generală de rezolvare a crizelor care ar putea
afecta securitatea membrilor săi şi promovarea activă a dialogului cu alte naţiuni şi a unei
abordări a securităţii europene în spiritul ajutorului reciproc, care să includă măsuri de
dezvoltare în domeniul controlului armamentului şi al dezarmării. Alianţa este o asociere
de state libere, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii comune şi
prin relaţii stabile cu alte ţări.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation,
NATO) este o alianţă defensivă politico-militară formată din 28 de state din America de
Nord şi Europa creată cu scopul de a proteja libertatea şi securitatea statelor membre prin
mijloace politice şi militare în conformitate cu Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la 4
Aprilie 1949 la Washington DC.
Principiul fundamental de activitate al NATO este angajarea comună în sprijinul
cooperării reciproce între statele membre, bazată pe indivizibilitatea şi securitatea
membrilor săi. Articolul 5 al NATO se referă la dreptul la apărare colectivă, care stipulează
că un atac asupra unuia sau a mai mulţi membri NATO va fi considerat ca fiind un atac
împotriva tuturor membrilor, aşa cum prevede Carta Naţiunilor Unite. În cadrul Tratatului,
ţările membre se angajează să-şi menţină şi să-şi dezvolte capacităţile de apărare, individual
şi colectiv, creând premize pentru planificarea apărării colective. În conformitate cu
Articolul 10 al Tratatului, Alianţa rămâne deschisă pentru aderarea viitoare a altor
state europene în măsură să favorizeze dezvoltarea principiilor NATO şi să contribuie la
securitatea regiunii Atlanticului de Nord.
Ex:
NATO este deschis către primirea de noi membrii, în conformitate cu politica
„uşilor deschise”. Potrivit acestei politici, orice stat european care poate contribui la
promovarea obiectivelor Alianţei expuse în Tratatul de la Washington şi la
întărirea securităţii în spaţiul euro-atlantic poate fi invitat să devină membru al NATO. Cea
mai recentă rundă de extindere a avut loc la 1 aprilie 2009, odată cu aderarea la NATO a
Albaniei şi Croaţiei. Principalul instrument pentru pregătirea pentru aderare este Planul de
acţiune în vederea obţinerii calităţii de membru al NATO (Membership Action Plan-MAP),
prin intermediul căruia NATO furnizează asistenţă în pregătirea pentru aderare. Procesul
MAP constă în planuri de acţiuni convenite anual de aliaţi cu statele candidate, în funcţie de
nevoile specifice ale acestora, ale căror rezultate sunt evaluate, de asemenea, anual.
Participarea la procesul MAP nu presupune automat aderarea la NATO, aceasta fiind
condiţionată de îndeplinirea criteriilor de aderare. Un alt instrument, corespunzător unui
stadiu premergător celui de candidat, este Dialogul intensificat. În prezent, Ucraina şi
Georgia participă la Dialogul intensificat cu NATO. România este membru al Alianţei din
2004.
În alte articole ale Tratatului, fiecare din statele membre se angajează să contribuie la
dezvoltarea unor relaţii internaţionale de pace şi prietenie prin promovarea valorilor
democratice şi libertăţii individuale a cetăţeanului. În vederea întăririi securităţii şi
stabilităţii spaţiului euro-atlantic, Alianţa este pregătită să contribuie la
angajarea activă în managementul crizelor şi prevenirea conflictelor, precum şi
promovarea parteneriatul şi cooperării cu alţi actori internaţionali, cu scopul
sporirii încrederii reciproce. Tratatului Atlanticului de Nord subliniază importanţa
fundamentală a procesului de consultare pe scară largă în cadrul Alianţei, ori de câte
ori unul dintre state îşi simte securitatea ameninţată implicând o decizie luată prin
consens de statele aliate.

Emblema NATO

Emblema NATO a fost adoptată de către Consiliul Nord-Atlantic ca simbol al

Alianţei Atlantice, în octombrie 1953. Cercul reprezintă unitatea şi cooperarea, în timp ce
roza vânturilor simbolizează direcţia comună spre pace pe care o urmează ţările membre ale
Alianţei Atlantice.

Mecanismul politic şi de luare a deciziilor NATO

Consiliul Nord-Atlantic (NAC) este principala autoritate decizională a Alianţei

Nord- Atlantice şi este alcătuit din Reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre,
care se întrunesc cel puţin o dată pe săptămână. Consiliul este singurul organism înfiinţat
oficial prin Tratatul Nord-Atlantic şi investit cu autoritatea de a stabili atâtea organisme
subsidiare cât este necesar, în scopul aplicării Tratatului. Atunci când trebuie adoptate
decizii, se acţionează pe baza unanimităţii şi a acordului comun. În funcţie de subiectul
supus discuţiei, comitetul superior, responsabil în domeniul respectiv, preia rolul
conducător în pregătirea întrunirilor Consiliului şi în aplicarea deciziilor adoptate de către
acesta. Secretariatul Consiliului este asigurat de către diviziile şi birourile de profil al
Secretariatului Internaţional, care deţine un rol coordonator în difuzarea deciziilor
adoptate şi în asigurarea executării mandatului Consiliului.
Comitetul pentru Planificarea Apărării (DPC) este compus din Reprezentanţi
permanenţi, dar se întâlneşte şi la nivel de miniştrii ai apărării cel puţin de două ori pe an
şi tratează majoritatea problemelor şi subiectelor legate de planificarea apărării colective.
Comitetul pentru Planificarea Apărării oferă consiliere autorităţilor militare ale
NATO şi, în aria responsabilităţii sale, are aceleaşi funcţii şi atribuţii, precum şi
aceeaşi autoritate ca şi Consiliul asupra problemelor aflate în competenţa sa.
Lucrările Comitetului pentru Planificarea Apărării sunt pregătite de o serie de comitete
subordonate cu responsabilităţi specifice, în special de Comitetul de Revizuire a Apărării,
care supraveghează procesul de planificare a forţelor în cadrul NATO şi examinează alte
chestiuni legate de structura militară integrată.

Grupul pentru Planificare Nucleară (NPG) se întruneşte de câteva ori pe an la

nivel de miniştri ai apărării din ţările membre care fac parte din Comitetul NATO de
Planificare a Apărării. Aici ei se întâlnesc pentru a discuta chestiuni politice specifice
asociate forţelor nucleare, care includ siguranţa, securitatea şi viabilitatea armelor
nucleare, sistemele de informaţii şi comunicaţii, aspecte ale desfăşurării de forţe şi alte
probleme generale de interes comun, ca de exemplu controlul armelor nucleare şi
proliferarea nucleară.

Adunarea Parlamentară a NATO (NATO PA) este organul interparlamentar care

oferă parlamentarilor posibilitatea de a analiza împreună problemele care fac obiectul unor
preocupări sau interese comune. Adunarea este complet independentă faţă de NATO, dar
constituie o verigă de legătură între parlamentele naţionale şi Alianţă, care încurajează
parlamentele naţionale să ţină cont de preocupările acesteia în procesul de legiferare.
Recomandările şi rezoluţiile pe care le formulează sunt transmise guvernelor şi
parlamentelor naţionale, unor organizaţii importante şi Secretariatului general al NATO,
care îşi face cunoscută poziţia după consultarea Consiliului Nord-Atlantic.
AP NATO are 257 membri (titulari, cu drept de vot) din parlamentele celor 28 de
ţări membre NATO şi 66 delegaţi (fără drept de vot) din parlamentele a 14 state
asociate (Federaţia Rusă, Ucraina, Austria, Azerbaidjan, Suedia, Elveţia, Georgia,
Armenia, R. Moldova, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, Finlanda, Serbia şi
Muntenegru). La reuniuni participă şi parlamentari din ţări cu statut de observator precum
Japonia şi Kazakstan, reprezentanţi ai Parlamentului European, ai Adunării Parlamentare a
OSCE şi ai Adunării Uniunii Europei Occidentale, ai Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei şi ai delegaţiilor mediteraneene asociate (Algeria, Israel, Iordania, Mauritania şi
Maroc).
În fiecare an au loc două sesiuni plenare ale AP NATO (respectiv o sesiune
de primăvară, în luna mai, şi o sesiune de toamnă, în perioada octombrie-noiembrie).
Sesiunile plenare sunt găzduite prin rotaţie de ţările membre şi cele asociate. La sesiunea
de toamnă, comisiile adoptă recomandări politice care sunt supuse votului plenului
Adunării şi transmise Consiliului Nord Atlantic. Anual, în luna decembrie, se organizează
la Washington D.C. Forumul Parlamentar Transatlantic, la care poate participa orice
membru al Adunării şi care permite parlamentarilor AP NATO să dezbată cu experţii
americani chestiuni specifice privind Alianţa.
Pentru transpunerea în practică a hotărârilor adoptate de aceste instituţii
decizionale ale NATO şi deci pentru realizarea scopurilor Alianţei, organizaţia dispune de
o complexă structură civilă şi militară.

Structurile civile
NATO
 Cartierul General al NATO

Cartierul General al NATO din Bruxelles este atât sediul politic al Alianţei, cât
şi reşedinţa permanentă a Consiliului Nord-Atlantic. Aici se află birourile
reprezentanţilor permanenţi şi ale delegaţiilor naţionale, ale Secretariatului General şi
Secretariatului Internaţional, ale reprezentanţilor militari naţionali, al Preşedintelui
Comitetului Militar şi ale Statului Major Militar Internaţional. De asemenea, găzduieşte
şi misiunile diplomatice ale statelor membre, Statul major pentru consultare, comandă
şi control (C3) al Cartierului General, precum şi unele agenţii ale NATO.
La Cartierul General al NATO lucrează peste 3000 de angajaţi permanenţi.
Dintre aceştia, circa 1400 sunt membri ai delegaţiilor naţionale şi reprezentanţi militari
naţionali ai NATO. Secretariatul Internaţional şi agenţiile internaţionale numără
aproximativ 1300 de salariaţi civili, iar Statul Major Militar Internaţional are 350 de
membri, dintre care circa 80 de civili. De asemenea, reprezentanţii oficiali ai
misiunilor diplomatice sau ai birourilor de legătură dintre ţările partenere dispun de
birouri la Cartierul General al NATO.

Reprezentanţi permanenţi şi delegaţii naţionale

Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Nord-Atlantic de un

ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită din
consilieri şi oficiali, care îşi reprezintă ţările în diferite comitete ale NATO. În multe
privinţe, delegaţiile sunt asemănătoare unor mici ambasade. Amplasarea delegaţiilor în
cadrul aceleiaşi clădiri le permite să menţină, uşor şi rapid, contacte oficiale şi
neoficiale, atât între ele, cât şi cu serviciile Secretariatului Internaţional al NATO, sau
cu reprezentanţii ţărilor partenere.

Secretarul General

Secretarul General este numit de către guvernele ţărilor membre în funcţia

de preşedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al Comitetului pentru planificarea apărării şi al
Grupului pentru planificare nucleară, de preşedinte în funcţiune al altor comitete
superioare ale NATO. El este un om de stat cu înalt prestigiu international.
Totodată, el este şi preşedintele Consiliului pentru Parteneriat Euro-Atlantic
şi al Grupului de cooperare mediteraneană, dar şi preşedinte asociat (împreună cu
reprezentantul Rusiei şi reprezentantul ţărilor membre NATO, funcţionând ca preşedinte
onorific) al Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia. De asemenea, este şi preşedinte
asociat, alături de reprezentantul ucrainean, al Comisiei NATO- Ucraina.
Secretarul General este responsabil cu promovarea şi dirijarea procesului de
consultare şi de adoptare a deciziilor în cadrul Alianţei. El poate propune teme de discuţie
şi elementele decizionale şi este abilitat să rezolve pe cale amiabilă posibilele
divergenţe între ţările membre. Este responsabil de conducerea Secretariatului
Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei, atât în relaţiile externe şi în
comunicarea şi contactele cu guvernele membre, cât şi cu mass-media. Adjunctul
Secretariatului General îl asistă pe acesta în exercitarea funcţiilor sale şi îl înlocuieşte în
caz de absenţa. El prezidează Forţele operative
la nivel înalt pentru controlul armelor convenţionale, Grupul executiv de lucru, Comitetul
NATO pentru apărarea aeriană, Comisia consultativă comună, Comitetul mixt pe
probleme de proliferare, precum şi alte câteva Grupuri ad-hoc şi de lucru.
Secretarul General răspunde de conducerea Secretariatului Internaţional în
ansamblu şi are sub autoritate directă un Cabinet şi Biroul Secretarului Internaţional.
Secretariatul Internaţional este format din reprezentanţi ai ţărilor membre şi serveşte
Consiliul, precum şi comitetele şi grupurile de lucru subordonate acestuia, dar şi Consiliul
Parteneriatului Nord- Atlantic, Consiliul Permanent Comun NATO-Rusia, Comisia
NATO-Ucraina şi Grupul de cooperare mediteraneană. El acţionează atât ca secretariat,
cât şi ca personal de consultanţă politică şi operativă, şi funcţionează pe baza permanentă,
abordând o largă varietate de probleme relevante pentru Alianţa şi pentru ţările partenere.

Secretariatul Internaţional

Activitatea Consiliului Nord-Atlantic şi a comitetelor subordonate acestuia este

sprijinită de un Secretariat Internaţional, al cărui personal este alcătuit din cetăţeni ai
ţărilor membre, fie recrutaţi direct de către Organizaţie, fie detaşaţi de către guvernele
respective. Membrii Secretariatului Internaţional răspund în faţa Secretarului General şi se
subordonează Organizaţiei pe toată perioada serviciului lor.
Secretariatul Internaţional este format din Biroul Secretarului General, cinci
departamente operative, Biroul administrativ şi Biroul Inspectorului financiar. În fruntea
fiecărui departament se află un Secretar General adjunct, care prezidează, de obicei,
principalul comitet care tratează problemele aflate în competenţa sa. Cu ajutorul structurii
lor pe direcţii, secţiuni şi servicii, departamentele sprijină lucrările comitetelor în diferite
domenii de activitate.
Secretariatul Internaţional sprijină procesul de realizare a consensului şi de
adoptare a
deciziilor între ţările membre şi partenere şi este responsabil cu pregătirea şi
supravegherea reuniunilor şi deciziilor comitetelor NATO şi ale instituţiilor create pentru
coordonarea diferitelor forme de parteneriat bilateral şi multilateral, înfiinţate încă de
la sfârşitul Războiului Rece, cu ţări nemembre. În plus, există un număr de agenţii şi
organizaţii civile localizate în diferite ţări membre, cu responsabilităţi în domenii precum:
logistica de consum, logistica de producţie şi echipamente, planificarea situaţiilor de
urgenţă civilă, coordonarea traficului aerian şi apărarea antiaeriană, războiul electronic.

Structurile militare NATO

Comitetul militar

Reprezentanţii permanenţi ai NATO se întâlnesc, la nivel de ambasadori, în cadrul

Consiliului Nord-Atlantic, sub preşedinţia Secretarului General, pentru a dezbate şi a
aproba politica Alianţei. La intervale regulate, Consiliul şi alte comitete politice
superioare, în primul rând Comitetul de planificare al apărării (DPC) şi Grupul de
planificare nucleară (NPG), se reunesc la Bruxelles sau în alte capitale ale Alianţei, la
nivel de miniştri de externe şi ai apărării şi, uneori, în cazul reuniunilor de vârf, la nivel
de şefi de stat şi de guvern.
Deciziile adoptate de către fiecare din aceste organisme au acelaşi statut şi
reprezintă politica aprobată de ţările membre, indiferent de nivelul la care au fost adoptate.
Comitetele specializate, alcătuite la rândul lor din oficiali reprezentând diversele ţări, sunt
subordonate acestor organisme superioare. Această organizare pe comitete reprezintă
mecanismul de bază care oferă Alianţei mijloacele de consultare şi de adoptare de decizii,
asigurând reprezentarea fiecărui stat membru la toate nivelele şi în toate domeniile de
activitate ale NATO.
Activitatea curentă a Comitetului Militar este asigurată de reprezentanţii militari
care acţionează în numele Șefilor de Stat major din ţările lor. Ei acţionează în calitate de
reprezentanţi naţionali, apărând cât mai bine interesele ţărilor lor, rămânând în acelaşi
timp deschişi la negocieri şi discuţii, pentru obţinerea consensului. Aceasta implică adesea
compromisuri, atunci când obţinerea acordului este în interesul întregii Alianţe şi serveşte
la promovarea scopurilor politice şi obiectivelor sale globale. În consecinţă,
reprezentanţii militari dispun de suficientă autoritate pentru a permite Comitetului
Militar să îşi îndeplinească misiunile colective şi să adopte decizii prompte.
Comitetul este abilitat să recomande autorităţilor politice ale NATO acele măsuri
considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acţiune a Alianţei. Principalul său
rol este de a stabili orientările şi de a oferi consiliere asupra doctrinei şi strategiei militare.
Consiliază Comandanţii strategici ai NATO, ai căror reprezentanţi participă la întrunirile
sale, asupra problemelor militare şi este răspunzător în faţa Consiliului, de administrarea
generală a problemelor militare ale Alianţei, precum şi de funcţionarea eficientă a
agenţiilor Comitetului Militar.
Comitetul ajută la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei şi
realizează o evaluare anuală pe termen lung a forţei şi capacităţilor ţărilor şi zonelor care
prezintă un risc la adresa intereselor NATO. În plus, responsabilităţile sale pe timp de
criză, tensiune sau război sunt acelea de a oferi Consiliului şi Comitetului pentru
Planificarea Apărării sfaturi cu privire la situaţia militară şi de a face recomandări pentru
utilizarea forţei militare, aplicarea planurilor de circumstanţă şi elaborarea unor reguli
corespunzătoare de angajament.
Comitetul Militar se întâlneşte în fiecare zi de joi, după întrunirile ordinare ale
Consiliului, ce au loc miercurea, astfel încât să poată pune în practică fără întârziere
deciziile acestuia. În practică, întâlnirile pot fi convocate ori de câte ori este necesar si
atât Consiliul, cât şi Comitetul Militar se întrunesc mult mai frecvent decât prevede orarul
săptămânal.
În mod normal, Comitetul Militar se reuneşte de trei ori pe an în sesiuni la
nivel de şefi de Stat major (CHODS). Două dintre aceste întâlniri ale Comitetului Militar
au loc la Bruxelles, iar cealaltă este găzduită de una din ţările NATO, prin rotaţie.

Preşedintele Comitetului Militar

Preşedintele Comitetului Militar (CMC) este ales de către şefii de Stat major şi
desemnat în funcţie pe o perioadă de trei ani. El acţionează exclusiv în calitate
internaţională şi autoritatea sa derivă de la Comitetul Militar, în faţa căruia răspunde
pentru îndeplinirea îndatoririlor sale. În mod normal, el prezidează toate reuniunile
Comitetului Militar. În absenţa sa, atribuţiile îi sunt preluate de către preşedintele-adjunct
al Comitetului Militar (DCMC).
Preşedintele Comitetului Militar este atât purtătorul de cuvânt, cât şi reprezentantul
acestuia. El conduce activităţile zilnice ale Comitetului şi stabileşte în numele acestuia
directivele şi orientările necesare, adresate Directorului Statului Major Militar
Internaţional. De asemenea, el reprezintă Comitetul Militar la reuniunile la nivel înalt,
cum ar fi cele ale Consiliului Nord-Atlantic, ale Comitetului pentru planificarea apărării şi
ale Grupului de planificare nucleară, în calitate de consilier pe probleme militare.
Prin funcţiile sale, preşedintele Comitetului Militar are, totodată, un important rol
public, fiind şi principalul purtător de cuvânt pe probleme militare ale Alianţei, în
contactele cu mass-media. Efectuează vizite oficiale şi reprezintă Comitetul Militar atât în
ţările Alianţei, cât şi în cele cu care NATO urmăreşte să dezvolte legăturile stabilite în
cadrul Programului Parteneriatului pentru Pace, al Consiliului Parteneriatului
Euro-Atlantic, Consiliului
Permanent Comun NATO-Rusia, Comisiei NATO-Ucraina, Grupului de cooperare
mediteraneană şi Iniţiativei pentru Europa de sud-est. În acelaşi timp, este şi preşedintele
din oficiu al Biroului academic consultativ al Colegiului de Apărare al NATO.
 Comandanţi Strategici

Comandanţii Strategici ai NATO (SC), respectiv Comandantul suprem al

forţelor aliate din Europa (SACEUR) şi Comandantul suprem al forţelor aliate din Atlantic
(SACLANT), sunt răspunzători, în faţa Comitetului Militar, pentru orientarea şi
coordonarea generală a problemelor militare ale Alianţei, în cadrul ariilor lor de comandă.
De asemenea, ei consiliază şi Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este
reprezentat pe lângă NATO de militari cu grad de general sau amiral, care îi ajută
menţinând legături strânse cu oficialităţile politice şi militare de la Cartierul General,
dar şi prin asigurarea eficienţei fluxului informaţional şi comunicaţiilor în ambele
direcţii. Reprezentanţii participă la reuniunile Comitetului Militar şi oferă consiliere cu
privire la activităţile acestuia, în concordanţă cu opiniile comandanţilor lor.

Statul Major Militar Internaţional

Statul Major Militar Internaţional (IMS) este condus de un Director cu rang de

general sau amiral, desemnat, pentru această poziţie, de către ţările membre şi
selecţionat de Comitetul Militar (DIMS). Sub conducerea sa, IMS este responsabil cu
planificarea, evaluarea şi recomandarea politicii privind problemele militare, pe care le
supune analizei Comitetului Militar, precum şi cu asigurarea aplicării imediate a politicilor
şi deciziilor Comitetului.
IMS este compus din personal militar detaşat, de ţările membre, pentru a ocupa
funcţii la Cartierul General al NATO, în scopul desfăşurării unei activităţi la nivel
internaţional, în interesul comun al Alianţei şi nu doar în numele ţării lor. Unele posturi
din cadrul Statului Major Militar Internaţional sunt ocupate de personalul civil, care
îndeplineşte atribuţii administrative şi de sprijin. IMS sprijină activitatea Comitetului
Militar prin pregătirea şi supravegherea aplicării deciziilor sale, fiind activ implicat şi în
procesul de cooperare cu ţările din Europa centrală şi de est, în cadrul iniţiativei
Parteneriatului pentru Pace (PfP).
Coordonarea activităţii Statului major şi controlul Fluxului informaţional şi
comunicaţional, cât şi în interiorul IMS, cât şi între IMS şi alte organisme de la Cartierul
General al NATO, constituie responsabilitatea unui Coordonator executiv din cadrul
Biroului directorului IMS. Împreună cu subordonaţii săi, acesta oferă, de
asemenea, sprijin administrativ Comitetului Militar, precum şi consiliere pe probleme de
procedură. Directorul Statului Major Militar Internaţional este asistat şi de cinci Directori
adjuncţi, fiecare dintre aceştia conducând câte un departament funcţional separat.

Forţele Militare Integrate

Toate ţările care aleg să facă parte din structura militară a NATO contribuie cu
forţe armate care, împreună, constituie structura militară integrată a Alianţei. În
concordanţă cu principiile fundamentale care guvernează relaţia dintre instituţiile politice
şi militare în ţările democratice, structura militară integrată rămâne sub îndrumare şi
control politic la cel mai înalt nivel.
Rolul structurii armate integrate este de a oferi cadrul organizaţional pentru
apărarea teritoriului ţărilor membre împotriva ameninţării la adresa securităţii şi stabilităţii
lor, potrivit art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord care vizează, în principal, faptul că
atacul asupra oricărui membru este considerat un atac împotriva tuturor. Activităţile
Alianţei care ies de sub incidenţa art. 5 sunt denumite ,,Operaţiuni non-articol 5”.
 În cadrul acestei structuri armate integrate, Alianţa menţine capacităţile militare
necesare îndeplinirii întregului spectru al activităţilor NATO. În ceea ce priveşte apărarea
colectivă prevăzută de art. 5 al Tratatului, forţele militare integrate ale Alianţei trebuie să
fie capabile să descurajeze orice potenţial act de agresiune împotriva acesteia, iar în cazul
în care un atac s-ar produce, să oprească avansarea agresorului la cât mai mare distanţă
cu putinţă şi să garanteze independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor
membre. Totodată, forţele armate trebuie să fie pregătite să contribuie la prevenirea
conflictelor şi să dirijeze operaţiunile de rezolvare a crizelor. Forţele Alianţei au un
rol esenţial în promovarea cooperării şi înţelegerii cu partenerii NATO şi cu alte state,
mai ales în cadrul ajutorului acordat ţărilor partenere în pregătirea pentru o posibilă
participare la operaţiunile PfP aflate sub comanda NATO. Astfel, ele contribuie la
menţinerea păcii, la asigurarea intereselor comune în materie de securitate ale
membrilor Alianţei, precum şi la păstrarea securităţii şi stabilităţii zonei euro-atlantice.

Ex:

În cadrul Alianţei există o reţea de instituţii al căror scop este pregătirea forţelor
armate ale statelor membre astfel încât acestea să poată avea o acţiune promtă şi eficientă.
Activităţile de instruire şi exerciţiile NATO sunt planificate şi conduse având ca bază
priorităţile Alianţei, cerinţele Comandanţilor Strategici şi Cerinţele Militare Minime
convenite.
Mai mult chiar, aliaţii au început să analizeze posibilitatea lansării unei Iniţiative
NATO de Instruire pentru forţele militare ale ţărilor nemembre şi organizaţiilor
internaţionale din unele regiuni precum Europa, Orientul Mijlociu şi Africa. Un obiectiv
cheie este de a ajuta ţările interesate săfacă astfel încât forţele lor militare să fie mai bine
pregătite şi interoperabile cu cele ale aliaţilor. Alte posibile obiective, dacă acestea sunt
dorite de părţile implicate, ar putea include asistenţa acordată acestor ţări în lupta împotriva
terorismului şi modernizarea structurilor lor de apărare.
Din sistemul instituţiilor NATO în domeniul educaţiei fac parte:
- Colegiul de Apărare NATO
- Școala NATO
- Școala NATO de Sisteme de Comunicaţii şi Informaţii
- Centre de Instruire
- Centre de Excelenţă
Structura militară integrată include forţe armate puse la dispoziţia NATO de către
ţările membre participante, conform condiţiilor stabilite. Actualmente, aceste forţe sunt
clasate în trei categorii, şi anume, Forţele de reacţie imediată şi rapidă, Forţele
principale de apărare şi Forţele de întărire.
Forţele de reacţie sunt forţe terestre, aeriene şi maritime polivalente extrem de
mobile, menţinute la un nivel înalt de pregătire şi disponibile în termen scurt, pentru a
asigura o reacţie militară promptă în caz de criză.
Forţele de reacţie imediată au componente terestre, maritime şi aeriene, precum
Forţele navale permanente ale Alianţei, staţionate în Atlantic şi în Mediterană sau Cartierul
General al Forţelor mobile (Terestre) (AMF(L)) din cadrul Comandamentului aliat pentru
Europa (ACE).
Forţele de reacţie rapidă au alte componente terestre, aeriene şi maritime, precum
Cartierul General al trupelor de reacţie rapidă ACE şi Cartierul General al
diviziei multinaţionale (centrale) (MND(C)).
Forţele principale de apărare includ forţe terestre, aeriene şi maritime active şi de
rezervă, capabile să asigure descurajarea inamicului şi apărarea în faţa ameninţării cu forţa
sau în caz de agresiune. Aceste forţe au în compunere unităţi multinaţionale şi naţionale cu
nivele variate de pregătire şi care includ patru corpuri de armată principale,
multinaţionale: unul danezo-german, unul olandezo-german şi două germano-americane.
Unele dintre aceste forţe pot fi angajate şi în operaţiuni care nu intră sub incidenţa art. 5.
Forţele de întărire sunt alcătuite din alte forţe armate menţinute la diferite nivele de
pregătire şi disponibilitate, care pot fi trimise ca întăriri în orice regiune sau arie maritimă a
NATO, în scopuri de descurajare, gestionare a crizelor sau apărare.
 Bibliografie

1. Bogdan Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,

2013.
2. Constantin Ghe. Balaban, Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la început de
secol XXI, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006.
3. Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008.
4. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public.Volumul I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010.
5. Valentin Constantin, Drept internaţional public, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010.
6. Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, Relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
7. Beatrice Onica-Jarka, Structuri de cooperare interguvernamentală instituţionalizată,
Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009.
8. Cristian Jura, Rolul organizaţiilor neguvernamentale pe plan internaţional, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2003.
9. Cristian Jura, 271 de organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2013.
10. Magdalena-Denisa Lungu, Rolul organizaţiilor internaţionale în soluţionarea paşnică
a diferendelor internaţionale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
11. Mircea Maliţa, Tablouri din Razboiul Rece, Ed..C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
12. Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept internaţional public, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2010.
13. Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu, Manual de relaţii internaţionale, Ed.
Polirom, Iaşi, 2006.
14. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public. Sinteze, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2012.
15. Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
16. Daniel Ștefan Paraschiv, Sistemul sancţiunilor în dreptul internaţional public, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti,2012.
17. Ioan Rusu, Organizaţii şi relaţii internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
18. https://www.ces.ro/legislatie/ro/9