Organizaţia Naţiunilor Unite

Introducere

Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională cu

vocaţie de universalitate. A fost constituită în anul 1945 şi are ca scopuri principale
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi cooperarea dintre state. Carta ONU
reglementează funcţionarea organizaţiei, funcţionare pe care o vom surprinde în secţiunile
următoare.
Contribuţia deosebit de importantă pe care ONU a adus-o şi continuă să o aducă la
pacea şi securitatea mondială, la dezvoltarea şi progresul global sunt fapte de necontestat şi tot
atâtea argumente în favoarea continuării funcţionării sale.

Societatea Naţiunilor

Societatea Naţiunilor (în limba franceză) sau Liga Naţiunilor (în limba engleză) a
fost creată la initiativa preşedintelui american Woodrow Wilson care a propus constituirea
unei organizaţii având ca obiect furnizarea de garanţii reciproce de independenţă politică şi
teritorială atât statelor mari, cât şi celor mici. Deşi, preşedintele Wilson a iniţiat constituirea
organizaţiei, initiativă pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1919, SUA nu a
făcut parte din organizaţie, ca urmare a rezistenţei pe care a întâmpinat-o proiectul în Senatul
American . Această decizie a făcut ca prima organizaţie cu vocaţie de universalitate să rămână
o organizaţie predominant europeană şi cu arie de acţiune limitată.
Pactul Societăţii Naţiunilor, tratatul său constitutiv, a fost adoptat în cadrul
Conferinţei de Pace de la Paris (1919), făcând parte integrantă din Tratatul de Pace de la
Versailles, data oficială a constituirii fiind 10 ianuarie 1920. Scopul principal al organizaţiei a
fost promovarea păcii şi prevenirea războiului. Sistemul de securitate colectivă prevăzut în
Pact se baza pe obligaţiile de dezarmare asumate de statele membre prin art.8, pe rezolvarea
pe cale paşnică a diferendelor şi prin reglementarea recurgerii la război prevăzute în art.11 şi
15 din Pact, precum şi pe garanţiile colective de independenţă ale fiecărui membru prevăzute
de art.10 din Pact, întărite de sancţiunile prevăzute la art.16 şi 17 din Pact. Pentru rezolvarea
pe cale paşnică a diferendelor care puteau duce la o încălcare a păcii, Pactul prevedea
obligativitatea pentru părţile diferendului de a recurge la soluţionarea lui prin arbitraj sau
ancheta Consiliului Societăţii Naţiunilor.
Articolul 10 din Pact conţine o restricţie largă a utilizării forţei astfel:,, membrii
Societăţii Naţiunilor îşi asumă obligaţia să respecte şi să menţină integritatea teritorială şi
independenţa politică existentă a tuturor statelor membre ale Societăţii împotriva oricărei
agresiuni externe. În cazul în care o asemenea agresiune sau ameninţare cu agresiunea va
avea loc, Consiliul Societăţii Naţiunilor va stabili mijloacele prin care o asemenea obligaţie
va fi îndeplinită.” Aceste dispoziţii consacră pentru prima oară într-o formă instituţionalizată
politica păcii, precum şi stabilirea unui sistem de securitate colectivă, introducând proceduri şi
structuri care să asigure respectarea păcii. Statele se obligau să recunoască organul executiv al
organizaţiei, Consiliul Societăţii Naţiunilor, ca ultimul arbitru al oricărei probleme care privea
pacea şi securitatea internaţională.
 Structura Societăţii Naţiunilor, pe care o vom regăsi la majoritatea organizaţiilor
international posbelice, a constat în trei organe principale: Adunarea Generală, Consiliul şi
Secretariatul.
Adunarea Generală reprezenta organul plenar al organizaţiei, care se întrunea anual şi
în competenţa căreia intra orice problemă care afecta pacea lumii. Adunarea a funcţionat ca
organ deliberativ, având puterea de adopta rezoluţii şi recomandări care nu obligau statele
membre. Deciziile erau luate în Adunare, cu unanimitate, după regula „un stat un vot”.
Diplomatul român Nicolae Titulescu a deţinut pentru doi ani consecutiv, 1930 şi 1931,
preşedinţia Adunării Generale.
Consiliul era organul executiv al organizaţiei, era format din membrii permanenţi şi
nepermanenţi şi se întrunea de cinci ori pe an, putând fi convocat şi în situaţii urgente.
Deciziile erau luate cu unanimitatea celor prezenţi.
Secretariatul era compus din funcţionari internaţionali şi avea menirea de a pregăti
agenda Adunării şi Consiliului şi de a publica rapoartele întâlnirilor, funcţionând ca serviciu
administrativ pentru organizaţie.
În temeiul art.14 din Pact, a fost creată Curtea Permanentă de Justiţie, considerată
precursoarea Curţii Internaţionale de Justiţie care funcţionează în present ca organ principal
ONU.
Societatea Naţiunilor a reuşit să soluţioneze şi să aplaneze un număr mare de conflicte
(cca. 30), însă aceste succese s-au referit la state mici şi mijlocii.
Ex: În anul 1925 guvernul bulgar a înştiinţat Consiliul Societăţii Naţiunilor că trupele greceşti
au invadat Bulgaria. Preşedintele Consiliului a cerut Greciei încetarea focului, retragerea
trupelor, a trimis observatori militari în teren pentru evaluarea situaţiei şi a numit o comisie de
anchetă pentru a recomanda modalităţi de soluţionare a conflictului. Conflictul a fost stins şi s-
a restabilit pacea.
Activitatea organizaţiei s-a dovedit însă ineficientă în raport cu marile puteri, a căror
expansiune nu a reuşit să o stăvilească. Excepţie fac doar sancţiunile economice aplicate
Italiei în anul 1935 pentru o perioadă de timp limitată şi surprinzătoarea excludere a URSS
din anul 1939 ca urmare a invadării Finlandei. În anii ’30 puterile Axei au promovat o politică
expansionist şi s-au retras voluntar din organizaţie.
Succesul relativ obţinut de Societatea Naţiunilor în domeniul economic, financiar,
sănătate, transport şi telecomunicaţii, problem sociale şi de muncă a fost umbrit de eşecul
organizaţiei în privinţa menţinerii păcii şi prevenirii războiului.
În data de 18 aprilie 1946, Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor a decis
dizolvarea organizaţiei printr-o simplă rezoluţie. Multe din funcţiile sale au fost preluate de
ONU sau instituţiile sale specializate, dar aceasta din urmă este considerată succesoarea
Societăţii Naţiunilor numai în sens politic. Tot în acest sens se vorbeşte despre Societatea
Naţiunilor că este precursoarea ONU. În ciuda eşecului, Societatea Naţiunilor a oferit o largă
experienţă, folosită de organizaţia care i-a urmat – ONU.
Înfiinţarea Ligii a reprezenta cea mai importantă contribuţie la progresul
organizaţiilor internaţionale pe care a avut-o o organizaţie în istorie. S-a contrat clar
conceptul de organizaţie internaţională cu vocaţie universală, cu o structură bine definită,
cuprinzând organe cu competenţe şi proceduri clar definite.

Constituirea ONU
 Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui american Franklin Roosevelt şi a
fost folosită pentru prima dată în Declaraţia Naţiunilor Unite prin care reprezentanţii a 26 de
state se angajau să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Declaraţia a fost semnată la
Washington, la data de 1 ianuarie 1942. La această declaraţie au aderat ulterior alte 22 de
state.
Ideea constituirii ONU a fost exprimată oficial în anul 1943, prin declaraţia semnată la
Moscova de reprezentanţii SUA, URSS, Marii Britanii şi Chinei. Doi ani mai târziu, la 25
aprilie 1945, începeau lucrările Conferinţei de la San Francisco pentru constituirea ONU,
lucrări care au durat două luni şi s-au finalizat cu adoptarea Cartei ONU. Textul Cartei
cuprinde 19 capitole şi 111 articole, a fost aprobat în unanimitate în sesiunea plenară la 25
iunie 1945 şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 când membrii permanenţi ai Consiliului
de Securitate şi majoritatea celorlalte state semnatare au depus instrumentele de ratificare.

Scopurile ONU

Scopurile pentru care a fost creată ONU sunt înscrise în art. 1 al Cartei şi anume:
1) menţinerea păcii şi securităţii internaţionale - constituie scopul principal
al organizaţiei, rolul preponderent în realizarea lui revenindu-i Consiliului de Securitate.
În realizarea acestui scop, O.N.U. va lua măsuri colective eficace pentru
prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de
agresiune sau altor violări ale păcii şi va înfăptui, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu
principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau
situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o violare a păcii.

2) realizarea cooperării internaţ onale în domeniul economic şi social , principalul

organ desemnat de Cartă pentru înfăptuirea lui fiind Consiliul Economic şi
Social (ECOSOC).
3) cooperarea internaţională pentru promovare a şi încurajare a respectării
drepturilor omului şi libertăţi lor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex ,
limbă sau religie , principala responsabilitate în acest sens purtând-o Adunarea Generală
şi ECOSOC.

ONU se doreşte a fi un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către

atingerea acestor scopuri comune.

Principiile ONU

Articolul 2 din Carta ONU stabileşte principiile pe baza cărora organizaţia şi statele
membre vor acţiona pentru înfăptuirea scopurilor consacrate la art. 1 şi anume:
1) nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa,
2) soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale,
3) neamestecul în treburile interne ale statelor,
4) îndatorirea statelor de a coopera între ele,
5) dreptul popoarelor la autodeterminare,
 6) egalitatea suverană a statelor,
7) îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).
Pace, securitate, cooperare, justiţie, drept internaţional, relaţii paşnice între toate
naţiunile, egalitate în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a-şi hotărî soarta, respectul
demnităţii omului sunt valori comune ale tuturor naţiunilor, pe care O.N.U., centrul
coordonator al acţiunilor internaţionale, este chemată să le promoveze. În realizarea scopurilor
organizaţiei, este nevoie să fie respectate principiile cuprinse în articolul 2 al Cartei, mijlocul
cel mai sigur pentru atingerea unor obiective majore, urmărite de omenire de-a lungul
secolelor.
Identificăm astfel un număr de concepte care, de la adoptarea Cartei O.N.U, s-au
încorporat în filosofia umanistă a zilelor noastre. Este o filosofie întemeiată pe încrederea în
posibilitatea progresului omenirii, în posibilităţile ei de a clădi un viitor mai bun, pe virtuţile
raţiunii, echităţii şi înţelegerii între popoare, pe existenţa unor interese comune tuturor. Carta
reprezintă astfel un efort al raţiunii umane de a instaura o nouă ordine în relaţiile
internaţionale, în armonie cu aceste concepte fundamentale.
Principiile Cartei şi-au câştigat respectul în lumea de azi. Structura conceptuală a
scopurilor şi principiilor Cartei nu constituie o încercare de modelare arbitrară a realităţii, ci o
sinteza de tendinţe cu existenţă obiectivă în viaţa internaţională, indiferent de animozităţile şi
caracterul contradictoriu al evenimentelor în curs de desfăşurare. Necesităţile de ordin
economic şi politic, care determină înmulţirea şi diversificarea relaţiilor dintre state, reclamă
crearea şi respectarea în relaţiile internaţionale a unor re guli d e co nduit ă de
max im ă generalitate ş i obligativitate – principiile relaţiilor dintre state. Fără existenţa şi
aplicarea unor asemenea principii, relaţiile dintre state ar sta sub semnul arbitrarului, al
domniei celui mai tare şi a legilor junglei. Principiile după care statele trebuie să se
călăuzeasca în relaţiile dintre ele nu sunt numai precepte politice şi morale. Ele au, în
acelaşi timp, forţ a obligatorie a normelor de drept, constituind principii fundamentale de
drept internaţ ional, care detin locul central ş i predomi nant î n sistemul normelor acestui
drept.

Dobândirea calităţii de membru ONU

Calitatea de membru ONU se dobândeşte pe două căi:

- prin participarea la elaborarea actului constitutiv,
- prin aderare.
În consecinţă, s-a ajuns la existenţa a două categorii de membrii: membrii originari
sau membrii fondatori şi membrii admişi ulterior. Membrii originari sunt toate cele 51 de
state care au participat la Conferinţa de la San Francisco, la redactarea Cartei ONU. Prin
aderare numărul membrilor ONU a sporit necontenit.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Cartă pot deveni membre ONU ,,toate statele iubitoare de
pace care acceptă obligaţiile Cartei şi care, după aprecierea Organizaţiei, sunt capabile şi
dispuse să le îndeplinească”. Statul care doreşte să dobândească calitatea de membru
înaintează Consiliului de Securitate o cerere de aderare, însoţită de o declaraţie că acceptă
obligaţiile cuprinse în Cartă. Admiterea ca membru se face printr-o hotărâre a Adunării
Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate. Hotărârea se ia cu majoritate de 2/3 din
membrii prezenţi şi votanţi.
 Pierderea calităţii de membru ONU

Pierderea calităţii de membru ONU are loc în următoarele situaţii:

- dizolvarea organizaţiei,
- dispariţia unui stat membru,
- retragerea voluntară,
- excluderea,
- suspendarea.
Carta nu cuprinde dispoziţii privitoare la retragerea din organizaţie. S-a apreciat totuşi că
Naţiunile Unite nu urmăresc să oblige statele membre să coopereze în cadrul
organizaţiei, orice stat putându-se retrage dacă se simte constrâns, datorită unor
„împrejurări excepţionale”.
Un stat poate fi exclus din ONU dacă „încalcă în mod persistent principiile cuprinse în
Cartă” (spre exemplu, excluderea Africii de Sud în anul 1974). Decizia de excludere va fi
luată de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de 2/3
din numărul membrilor prezenţi şi votanţi. Statul exclus nu mai poate face parte nici din
instituţiile specializate ale ONU sau din organizaţiile internaţionale care condiţionează calitatea
de membru de cea de membru ONU.
Un membru ONU poate fi suspendat din exerciţiul drepturilor decurgând din calitatea de
membru în cazul în care Consiliul de Securitate a întreprins împotriva acestuia o acţiune
preventivă sau de constrângere. Decizia de suspendare se ia de Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate, cu majoritate de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi.
Repunerea în drepturi a statului suspendat se poate realiza de Consiliul de Securitate, fără
intervenţia Adunării Generale.

Organele principale ONU

Articolul 7 alin. 1 din Carta ONU precizează că organizaţia are următoarele

organe principale :
- Adunarea Generală,
- Consiliul de Securitate,
- Consiliul Economic şi Social (ECOSOC),
- Consiliul de Tutelă,
- Curtea Internaţională de Justiţie,
- Secretariatul.

Adunarea Generală ONU

Compunerea Adunării Generale

Adunarea Generală este singurul organ principal al Naţiunilor Unite care se

compune din toţi membrii organizaţiei. Adunarea Generală este o conferinţă diplomatică,
este un for de deliberare în care orice stat, mare sau mic, poate să-şi formuleze ideile, să
discute o problemă, să propună o rezolutie. Adunarea Generală a dobândit, din ce în ce mai
mult, o poziţie de supraveghere generală asupra activităţilor organizaţiei. Carta a
intenţionat să confere Adunării Generale rolul de cel mai reprezentativ organ al Naţiunilor
 Unite, să-i confere funcţii dintre cele mai cuprinzătoare, esenţiale pentru activitatea
organizaţiei.
Delegaţiile statelor în Adunarea Generală sunt formate din cel mult cinci
reprezentanţi şi tot atâţia supleanţi, precum şi din atâţia consilieri, consilieri tehnici şi
experţi câţi consideră necesar fiecare delegaţie. ONU suportă numai cheltuielile privind
transportul celor cinci membrii ai delegaţiei.
Imediat după deschiderea sesiunii Adunării Generale se numeşte o comisie de
verificare a deplinelor puteri, formată din nouă membri, pentru a verifica conformitatea
deplinelor puteri ale delegaţilor cu Regulamentul interior al Adunării. În practica ONU,
prin verificarea deplinelor puteri ale reprezentanţilor, emanate de la şeful statului, şeful
guvernului sau ministrul afacerilor externe s-a pus în discuţie, de fapt, prezenţa unor
ţări în cadrul Adunării Generale, reprezentativitatea anumitor delegaţii la sesiunile
Adunării Generale şi, nu în ultimul rând, legitimitatea organului trimiţător, emitent al
deplinelor puteri.

Competenţele Adunării Generale

Adunarea generală asigură supravegherea generală a activităţilor organizaţiei,

pentru buna funcţionare a ei.
Ex:
Consiliului de Securitate şi celelalte organe principale ONU au obligaţia de a
prezenta rapoarte Adunării Generale, ceea ce subliniaza rolul acesteia de supraveghere generală
a activităţii Naţiunilor Unite. Este important pentru funcţionarea organizaţiei ca toţi membrii să
primească informaţii referitoare la felul cum îşi îndeplinesc atribuţiile toate organele şi să-şi
expună punctul de vedere în legatura cu aceasta.
Dintre rapoartele primite de Adunarea Generală, cel mai cuprinzator este Raportul
anual al Secretarului General, care trece în revistă toate activităţile organizaţiei şi problemele de
interes general, prezentat Adunarii înainte de începerea fiecarei sesiuni. Consiliul de
Securitate prezintă Adunarii Generale rapoarte anuale şi speciale care trebuie să cuprindă o
dare de seamă cu privire la măsurile luate de acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale.
Discutând rapoartele, Adunarea Generala poate face recomandari exprimându-şi indirect
nemulţumirea faţă de felul cum un organ a acţionat într-o anumită problemă, propunând unele
măsuri noi sau atragând atenţia asupra felului în care această problemă a
fost tratată de Adunare.

Competenţele de ansamblu ale Adunării Generale sunt precizate la art. 10 al Cartei

ONU. Astfel, „Adunarea generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în
cadrul prezentei Carte, sau care se referă la puterile şi funcţiile vreunuia din organele
prevăzute în prezenta Cartă”, putând face „recomandări membrilor Naţiunilor Unite sau
Consiliului de Securitate, în orice asemenea chestiuni sau cauze”. Putem conchide că puterile
şi funcţiile Adunării Generale se extind în toate domeniile ce ţin de competenţa ONU.
COMPETENŢE:
- Alege metodele de organizare a propriilor lucrări.
- Desemnează membrii altor organe ale ONU.
- Stabileşte regulile după care Secretarul General numeşte funcţionarii organizaţiei.
 - Admite noi membrii la propunerea Consiliului de Securitate.
- Alege Secretarul General ONU.
- Face recomandări având drept scop promovarea cooperării internaţionale în domeniul
politic şi încurajează dezvoltarea dreptului internaţional şi codificarea lui. Astfel, a
fost creată Comisia de Drept Internaţional (CDI), principalele teme studiate în cadrul ei
finalizându-se sub forma unor convenţii internaţionale.
Ex:
Convenţia de la Geneva din anul 1958 asupra dreptului mării, Convenţia de la Viena din anul
1969 privind dreptul tratatelor.

- Promovează, alături de ECOSOC, cooperarea în domeniul economic şi social.

- Discută orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
putând face recomandări statului sau statelor interesate ori Consiliului de Securitate,
conform art.10, 11, 12, 14 din Carta ONU.
- Încurajează respectarea drepturilor omului. Astfel, a fost adoptată Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Pactele internaţionale cu privire la drepturile civile şi
politice, la cele economice, sociale şi culturale. De asemenea, au fost elaborate
numeroase convenţii şi declaraţii vizând protecţia unor drepturi specifice
(incriminarea genocidului, crimelor de război, sclaviei, torturii, reglementarea azilului,
etc.) sau protecţia unor categorii de persoane (refugiaţi, apatrizi, femei, copii,
handicapaţi, deţinuţi).
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. A fost adoptată la 10 decembrie 1948 de
către Adunarea Generală a ONU, fiind primul document cuprinzător în sfera drepturilor
omului adoptat de o organizaţie internaţională.
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi politice
şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la
securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul
la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunoaşte dreptul la viaţă privată şi
dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire
şi dreptul la liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv
dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei la
asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plată egală pentru
muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la
educaţie. Articolul 27 se referă la drepturile culturale: “orice persoană are dreptul de a participa
liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de
progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”. Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost
adoptată de Adunarea Generală ONU ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie.
Pactele internaţionale privind drepturile omului. Cele două Pacte internaţionale au fost
adoptate de Adunarea Generală ONU şi deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după
un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având
statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi.
Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice (PIDCP)
 Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie decât
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări este
articolul 27, care conţine angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice,
religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alţi membri ai grupului lor, de
cultura proprie, de a profesa şi practica propria religie sau de a folosi limba proprie. Printre
drepturile garantate de Pact care nu sunt menţionate de DUDO se numără: libertatea de a nu fi
închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod
omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane, dreptul copilului de a dobândi o
cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecţie decurgând din statutul său de minor. Cu
toate acestea, există şi drepturi enunţate de DUDO care nu se regăsesc în Pact: dreptul de
proprietate, dreptul de a solicita şi a primi azil şi dreptul la cetăţenie.
Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin Pact, acsta instituie un mecanism de
aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înfiinţat prin tratat şi
format din 18 experţi independenţi aleşi pentru o perioadă de 4 ani.

Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (PIDESC)

Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de
condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din sindicate; dreptul
la securitate socială; dreptul la protecţia familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător;
dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul la
educaţie; dreptul de a participa la viaţa culturală. Ratificând PIDESC, un stat nu se angajează să
confere tuturor drepturilor enumerate un efect imediat, ci doar să utilizeze la maximum toate
resursele sale disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina realizare a acestor drepturi.
PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau
individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au
adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact.
Pactul nu înfiinţa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează
doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC).
Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat cu înfiinţarea
Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi
cu titlu personal şi nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere tehnic,
Comitetul este un organ al ONU, mandatul său fiind acela de a asista ECOSOC în
examinarea rapoartelor statale.

Organizarea lucrărilor

Adunarea Generală se întruneşte odată pe an, în sesiune ordinară care se

desfăşoară din a treia zi de marţi a lunii septembrie şi până la mijlocul lunii decembrie, iar în
cazul unei agende încărcate, se poate prelungi în anul următor. Adunarea Generală se poate
întruni şi în sesiuni extraordinare, convocate de Secretarul General, la cererea Consiliului de
Securitate ori a majorităţii statelor membre. Sesiunile extraordinare sunt convocate în termen
de 15 zile de la primirea unei cereri în acest sens de către Secretarul General. În practica s-
au adaugat la sesiunile extraordinare sau speciale şi cele de urgenţ ă care se convoacă de
către Secretarul General în termen de 24 de ore de la primirea cererii din partea Consiliului de
Securitate sau a majorităţii membrilor.
 La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea fixează durata ei. Ea poate decide o întrerupere
temporara a lucrărilor şi reluarea lor la altă dată. Se alege un preşedinte potrivit principiului
rotaţiei, asigurându-se posibilitatea tuturor grupurilor de state (Asia, Africa, Europa
Răsăriteană, America Latină, Europa Occidentală, America de Nord şi alte state) să ajungă la
preşedinţia adunării. Se alege un birou şi se aprobă ordinea de zi. Ordinea de zi a Adunării
Generale are urmatoarele capitole: a) raportul Secretarului General asupra lucrărilor
organizaţiei; b) rapoartele celorlalte organe principale, ale organelor subsidiare ale Adunarii şi
ale instituţiilor specializate ONU (dacă sunt prevăzute în acordurile încheiate cu acele
instituţii); c) punctele stabilite de Adunarea Generală la sesiunea anterioară şi reînscrise de ea
pe ordinea de zi a respectivei sesiuni; d) toate punctele propuse de alte organe principale; e)
toate punctele propuse de statele membre; f) punctele privind bugetul pe anul viitor şi darea
de seamă de executare a bugetului pe anul ce expiră; g) puncte propuse de state care nu sunt
membre în O.N.U. în legătura cu diferende la care sunt părţi. Numărul punctelor de pe ordinea
de zi a Adunării Generale a crescut an de an, variind de obicei între 90 si 100.
Adunarea generală lucrează atât în plen cât şi în cele 7 Comitete Plenare, în funcţie de
natura problemelor cu care se ocupă fiecare comitet.
Hotărârile se adoptă potrivit principiului un stat, un vot cu majoritate absolută, fiecare
membru dispunând de un vot. Este vorba de „chestiuni importante” (menţinerea păcii,
compunerea organizaţiei şi calitatea de membru, compunerea organelor principale, buget).
Pentru toate celelalte chestiuni, hotărârile se iau cu majoritate simplă. Hotărârile se iau şi prin
consens, deşi această modalitate de vot nu este prevăzută în Cartă, atunci când faţă de o
anumită propunere nu există nici o obiecţie.
Cu excepţia alegerii de membrii în diversele organe, care se face prin vot secret şi
anume prin completarea unor buletine cu numele statului respectiv, votul este deschis, prin
ridicarea mâinii, de obicei a cartoanelor cu numele statului caruia îi aparţine delegaţia.
Hotărârile Adunării Generale au valoare de recomandare, neavând forţă
juridică obligatorie. Excepţie fac hotărârile privind funcţionarea internă a organizaţiei.

Consiliul de Securitate ONU

Compunere

Consiliul de Securitate este un organ cu compunere restrânsă, având ca principală

competenţă menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Având funcţii circumscrise strict
acestui domeniu, are puteri speciale de decizie şi actiune în prevenirea şi rezolvarea
conflictelor internaţionale. Ca organ destinat să facă faţă crizelor internaţionale, nu numai
prin negocieri şi metode de rezolvare paşnică, ci şi prin acţiuni prompte şi eficace,
compunerea sa trebuie să îndeplinească o dublă cerinţă: de a fi limitată la un număr mic de
state şi de a cuprinde, obligatoriu şi permanent, marile puteri, a căror cooperare a fost
considerată decisivă pentru preîntâmpinarea şi stingerea focarelor de tulburare a păcii.
Consiliul de Securitate cuprinde 2 categorii de membrii: permanenţi (în număr de 5)
şi nepermanenţi (în număr de 10).
Membrii permanenţi: SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă,
China.
Membrii nepermanenţi sunt în număr de 10, aleşi de Adunarea Generală pentru o perioadă
de 1 an, urmărindu-se o repartiţie geografică echitabilă şi luându-se în considerare
 contribuţia statelor la menţinerea păcii mondiale. Acelaşi stat nu poate fi ales două mandate
consecutive.

Funcţionare

Consiliul de Securitate are o funcţionare permanentă şi în acest scop, fiecare

membru numeşte un reprezentant permanent la sediul organizaţiei.
Preşedinţia se asigură prin rotaţie, câte o lună, de reprezentantul fiecărui stat membru.
Cel mai important aspect al procedurii Consiliului de Securitate consta în sistemul de
votare. Carta prevede următoarele referitor la aceasta materie: 1. Fiecare membru al
Consiliului de Securitate dispune de un vot. 2. Hotărârile Consiliului de Securitate în
problemele de procedură vor fi luate cu votul afirmativ a 9 membri. 3. Hotărârile
Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi luate cu votul afirmativ a 9
membri, în care sunt cuprinse voturile tuturor membrilor permanenţi. În cazul în care un
stat membru al Consiliului este parte într-un diferend supus acestuia, el se va abtine de la
vot. Deci, Carta stabileste principiul unanimitatii marilor puteri, membre permanente în
Consiliul de Securitate, în problemele de fond pe care acesta este chemat să le rezolve,
astfel încât un membru permanent, prin votul sau negativ – asa numitul „veto" – poate
bloca orice hotarâre de fond a Consiliului de Securitate, inclusiv cele privind întreprinderea
unei acţiuni în caz de violare a păcii şi a actelor de agresiune. Dacă între membrii
Consiliului de Securitate există neinţelegeri cu privire la determinarea caracterului de
fond sau de procedura a unei probleme, se cere un vot care să include şi pe cel al membrilor
permanenţi. Abţinerea de la vot nu este interpretată vot negativ. Tot mai mult hotărârile se
adoptă prin consens.

Competenţe

Puterile şi funcţiile Consiliului de Securitate, definite în prevederile capitolului V, VI

şi VII al Cartei (Consiliul de Securitate), sunt următoare:
a) atribuţiile Consiliului în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale (cap. VI).
În baza cap. VI din Cartă se desfăşoară operaţ iunile militare de menţ ine re a păcii sub
mandat O.N.U., ori numai autorizate de O.N.U.;
Ex:
„Operaţiunile de menţinere a păcii” constituie un mecanism de intervenţie dezvoltat de
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate pentru menţinerea păcii internaţionale, având
următoarele particularităţi:
- aceste misiuni sunt iniţiate de Adunarea Generală sau Consiliului de Securitate,
- se compun din contingente militare ale statelor membre şi misiuni de observatori,
- mandatul (competenţele) şi durata desfăşurării operaţiunilor sunt stabilite de
organizaţie,
- sunt plasate sub autoritatea Secretarului General ONU.

b) atribuţiile Consiliului în cadrul acţiunilor ce pot fi întreprinse în caz de ameninţări

contra păcii, violari ale ei şi acte de agresiune, implicând şi aplicarea unor măsuri de
constrângere fără folosirea forţei armate şi cu folosirea acesteia (cap. VII). Consiliul de
Securitate foloseşte mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor (tratative, mediere, arbitraj,
anchetă, conciliere etc.), iar în cazurile în care constată existenţa unor situaţii pe care le
califică drept o ameninţare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune, acest
organ este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie prin care poate dispune măsuri
coercitive culminând cu utilizarea forţei armate (spre exemplu folosirea embargoului şi ruperea
relaţiilor diplomatice).

c) atribuţiile Consiliului de Securitate în raporturile dintre O.N.U. şi organizaţiile ori

acordurile regionale având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii internaţionale într-o
anumită regiune geografică (cap. VIII).

Trebuie observat că răspunderea principală a Consiliului de Securitate în menţinerea

păcii şi securităţii internaţionale nu reduce răspunderea în acest domeniu a Adunarii
Generale ca organ format din toate statele şi căruia Consiliul de Securitate, după cum
prevede Carta, trebuie sa-i prezinte spre examinare rapoarte anuale şi când este cazul,
rapoarte speciale. În afara funcţiilor privind direct menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, Carta a conferit Consiliului de Securitate mai multe atribuţii aditionale.
Referitor la funcţionarea organizaţiei, Consiliul are atribuţia de a face recomandări cu
privire la admiterea de noi state, de suspendare a unui membru împotriva căruia
întreprinde o acţiune de constrângere şi de excludere a celui care a încălcat sistematic
principiile Cartei. Numirea Secretarului General de către Adunarea Generală se face la
recomandarea Consiliului de Securitate. Consiliul de Securitate are şi funcţii referitoare la
Curtea Internaţională de Justiţie: adoptă recomandări sau
măsuri pentru executarea hotarârilor care nu sunt aduse la îndeplinire de către o parte
în litigiu, recomandă Adunarii Generale condiţiile necesare aderării la statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie a statelor nemembre O.N.U. (de exemplu Elveţia).

Consiliul Economic şi Social CES (ECOSOC)

ECOSOC este organul care, sub autoritatea Adunării Generale,

coordonează activităţile economice şi sociale desfăşurate în sistemul ONU. Este un organ
cu compunere restrânsă. Adunarea Generală alege în fiecare an 15 membrii ECOSOC
pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea realegerii. Deşi Carta nu a prevăzut vreun
criteriu pentru alegerea membrilor ECOSOC, în practică membrii permanenţi ai Consiliului
de Securitate sunt continuu realesi, iar pentru restul locurilor se urmează principiul
reprezentării regionale. Anual se desfăşoară o sesiune principală şi două cu caracter
organizatoric dupa un program de lucru în care chestiunile de pe ordinea de zi sunt
sistematizate pe grupuri de probleme. Lucrările sunt conduse de un birou compus dintr-un
preşedinte şi trei vicepresedinţi care conduc fiecare lucrările celor trei comitete ale sesiunii
(economic, social şi de coordonare) şi sunt aleşi în fiecare an. Dezbaterile se desfăşoara
după procedura folosită în Adunarea Generală. Toate deciziile se adoptă cu majoritatea
simplă de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi. Statele sunt reprezentate de miniştri sau
înalţi functionar.
Competenţele ECOSOC sunt largi: cooperare în domeniul economic, social,
cultural, educaţie, sănătate, drepturile omului, având un rol de execuţie în raport cu
Adunarea Generală. Este forumul principal de dezbatere a acestor probleme şi de adoptare
a unor recomandări şi strategii de dezvoltare. Se realizează studii, au loc conferinţe, sunt
pregătite proiecte de convenţii. Sunt organizate grupe de experţi pe diferite probleme,
ECOSOC fiind abilitat să consulte şi organizaţii internaţionale neguvernamentale.
Funcţiile ECOSOC sunt stabilite în art. 62-66 din Carta O.N.U.. Aceste funcţii pot fi
împărţite în mai multe categorii. O prima categorie o reprezintă funcţiile îndeplinite în
cadrul Consiliului: studii, rapoarte şi recomandări în problemele cooperării economice,
sociale, culturale, educative, sanitare; recomandări în scopul de a promova respectarea
efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; elaborarea de proiecte de
convenţii în domeniile sale de competenţă, spre a fi supuse dezbaterilor Adunarii Generale;
convocarea de conferinţe internaţionale în acele domenii. A doua categorie de funcţii se
refera la instituţiile specializate: încheierea de acorduri în care să se prevadă condiţiile prin
care acestea vor fi legate de organizaţie, acordurile urmând a fi supuse aprobării Adunarii
Generale; coordonarea activităţii acestor instituţii, folosind în acest scop consultări ori
recomandări adresate lor, Adunarii Generale şi statelor membre. A treia categorie de funcţii
se referă la activitatea organelor principale ale O.N.U.: informaţii şi sprijin acordate, la
cerere, Consiliului de Securitate şi Consiliului de Tutelă în probleme care intră în
competenţa ECOSOC. O ultimă categorie de funcţii se referă la îndeplinirea de servicii, cu
aprobarea Adunării Generale, la cererea membrilor organizaţiei sau a instituţiilor
specializate, funcţie ce se concretizează în variate programe de asistenţă tehnică în
domenii diverse, destinate în primul rând tărilor în curs de dezvoltare. Organele
subsidiare ale ECOSOC sunt comisii în domeniul economic şi social, ca şi pentru
încurajarea drepturilor omului. Numărul acestor organe subsidiare a crescut, pe
măsură ce orientarea ECOSOC în direcţia cooperarii economice şi sociale a devenit
tot mai pregnantă. Unele dintre comisiile ECOSOC au caracter tehnic sau funcţional, în
timp ce altele au caracter regional. Uneori se recurge la grupuri de experţi ce se constituie
în comisii ad-hoc.
Conform Cartei, ECOSOC poate lua măsuri pentru consultări cu organizaţii
neguvernamentale, atât internaţionale cât şi naţionale. Organizatiile neguvernamentale cu o
competenţă largă au statut consultativ A, cele cu competenţă mai restrânsă au statut
consultativ B, iar altele sunt doar înscrise într-o evidenţă ţinută de Secretarul General. După
cum figurează într-o categorie sau alta, organizaţiile neguvernamentale au drepturi mai
largi sau mai limitate de a participa la activitatea ECOSOC.
O.N.U. se bazează pe multe organizaţii neguvernamentale, pentru a putea
finanţa unele dintre programele pe care le iniţiază, dar aceste organizaţii neguvernamentale
nu se situează sub autoritatea sau controlul său. Această implicare face ca limita dintre
funcţiile organizaţiilor internaţionale interguvernamentale şi neguvernamentale să
devină foarte subţire. Exemple în acest sens pot fi Fondul Naţiunilor Unite pentru
copii (UNICEF) şi Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie. Aceste organizaţii
internaţionale utilizează fonduri asigurate de diverse organizaţii neguvernamentale.
Creşterea numărului de state membre ale O.N.U. şi a amplificarea activităţii organelor
acesteia s-au desfăşurat în paralel cu creşterea interdependenţei ce s-a manifestat în
relaţiile internaţionale după cel de-al doilea război mondial.

Consiliul de Tutelă
 A fost creat pentru teritoriile foste colonii şi care nu au atins un deplin grad de
autoguvernare, obiectivul regimului de tutelă instituit prin Carta ONU constând în
promovarea progresului tehnic, economic, social, dar sprijinirea acestora pentru evoluţie
progresivă spre autoguvernare şi independenţă. Începând din 1993 sistemul de tutelă nu se
mai aplică nici unui teritoriu şi deci Consiliul de Tutelă nu se mai întruneşte.

Curtea Internaţională de Justiţie

Curtea Internaţională de Justiţie este organul principal judiciar al O.N.U., al cărui statut,
parte integrantă din Cartă, reproduce cu puţine modificări statutul Curţii Permanente de
Justiţie creată sub egida Societăţii Naţiunilor. Totuşi, Curtea Internaţională de Justiţie a fost
considerată la San Francisco ca fiind o instanţă judiciară nouă.
Carta stabileşte că toţi membrii O.N.U. sunt părţi la Statutul Curţii. Pot deveni însă părţi
la statut şi state nemembre, cum este Elveţia. Statele părţi într-un litigiu supus Curţii sunt
obligate să se conformeze hotărârii ei. Dacă nu o respectă, Consiliul de Securitate, la cererea
celeilalte părţi, va face recomandări sau va examina măsurile pentru aducerea la îndeplinire a
hotărârii. Statutul Curţii, care conţine dispoziţii în legatură cu organizarea, competenţa şi
funcţionarea acesteia, este completat de un regulament de procedură.
Judecătorii sunt aleşi atât de Adunarea Generală, cât şi de Consiliul de Securitate,
pentru 6 ani, cu posibilitatea realegerii. Sunt aleşi cei care întrunesc majoritatea absolută de
voturi, fară a se aplica, în Consiliul de Securitate, principiul unanimitatii.
Curtea este competentă să judece litigiile dintre state pe care acestea cad de acord să i
le supună judecăţii. Se pot adresa Curţii numai statele, nu şi persoanele fizice sau juridice ori
alte organizaţii.

Spre deosebire de justiţia internă, justiţia internaţională are un caracter facultativ sau
voluntar, neexistând deocamdată un mecanism de urmărire a aplicarii hotărârilor Curţii.
Totuşi, Consiliul de Securitate poate lua unele măsuri coercitive, dacă consideră că în cazurile
de nerespectare sunt aplicabile prevederile capitolelor VII sau VIII din Carta (respectiv
acţiuni în caz de ameninţări împotriva păcii, de violari ale păcii şi de acte de agresiune şi
acorduri regionale). În Statutul Curţii există o prevedere în temeiul căreia statele pot declara
că acceptă să supună Curţii orice diferende cu caracter juridic, recunoscând jurisdicţia
obligatorie a Curţii pentru asemenea diferende. Deciziile sunt obligatorii numai pentru statele
părţi ale litigiului supus judecăţii Curţii. În soluţionarea litigiilor Curtea aplică:
- convenţii internaţionale,
- cutuma internaţională,
- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate,
- hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti de drept public ai
diferitelor naţiuni.

În afară de această funcţie, care se îndeplineşte după o procedură judiciară similară

cu cea a tribunalelor interne, Curtea acordă, la cerere, avize consultative Adunării
Generale, Consiliului de Securitate şi instituţiilor specializate ONU în care îşi exprimă
opinia în probleme de drept privind aplicarea Cartei şi funcţionarea organelor O.N.U..
Aceste avize nu au forţă obligatorie, dar în practică acestea sunt respectate de cei cărora li
se adresează.
 Secretariatul ONU

Compunerea secretariatului. Secretariatul este compus, după cum se arată în Cartă,

din Secretarul General şi personalul necesar organizaţiei. Secretarul General este numit de
Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate pe o perioada de 5 ani,
putând fi reales pentru încă un al doilea mandat.
Personalul secretariatului este numit de secretarul general.
Secretarul General. Secretarul General este cel mai înalt funcţionar administrativ al
organizaţiei. În această calitate el va participa la toate şedintele celorlalte organe
principale, va îndeplini orice alte funcţii ce-i sunt încredinţate de aceste organe şi va întocmi,
spre a-l înainta Adunării Generale, Raportul anual asupra activităţii organizaţiei. Asadar,
Secretarul General este învestit de către Carta cu atribuţii administrative şi executive.
Practica O.N.U. împarte aceste atributii în mai multe categorii:
Prima categorie este alcatuită din funcţiile administrative şi executive de ordin
general. Sunt cuprinse aici atribuţiile Secretarului General în legatură cu sesiunile organelor
Naţiunilor Unite (redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor şi sedinţelor, examinarea
deplinelor puteri, asigurarea cu personalul şi serviciile necesare). O serie de funcţii
însemnate de aceeaşi natură sunt îndeplinite de secretarul general în privinţa coordonării
sesiunilor, sedinţelor, programelor de lucru şi problemelor ce trebuie examinate cu prioritate,
inclusiv coordonarea activităţii O.N.U. cu cea a instituţiilor specializate. Secretarul General
este preşedintele Comitetului Administrativ pentru Coordonare, ce functioneaza din 1947 şi
în compunerea căruia intră directorii instituţiilor specializate şi al Agenţiei Internaţionale
pentru Energia Atomică. Comitetul are un rol important în asigurarea funcţionării vastului
mecanism al sistemului O.N.U.
Este un rol complementar celui ce revine ECOSOC, căruia Comitetul este obligat
sa-i prezinte rapoarte.
O altă funcţie a secretarului general priveşte pregătirea lucrărilor diferitelor organe şi
executarea rezoluţiilor acestora. În acest cadru, Secretarul General, prin membrii
secretariatului, asigură elaborarea de studii, proiecte, operaţiuni tehnice laborioase în
legătură cu documentele O.N.U., cum ar fi întocmirea proceselor verbale de sedinţă,
multiplicarea şi distribuirea lor, ca şi a diverselor propuneri şi amendamente, sprijinirea
raportorilor în elaborarea rapoartelor, multiplicarea şi distribuirea lor şi alte operaţiuni
asemanatoare.
Potrivit rezoluţiilor ce se adopta de diverse organe, Secretarul General este însărcinat
uneori numai să le comunice statelor membre, informând organele O.N.U. despre felul în
care sunt aplicate, solicitând informaţii şi observatii în legatură cu aceste rezoluţii sau
alte documente ale O.N.U.. În alte cazuri, Secretarul General urmează să colaboreze la
executarea rezoluţiei, ori să execute el însuşi anumite acţiuni prevăzute în rezoluţie.
Secretarului General îi sunt încredinţate prin Cartă atribuţii de înregistrare a tuturor
tratatelor încheiate de statele membre, întocmirea unui repertoriu pentru acordurile încheiate
de O.N.U. şi instituţiile specializate, asigurând şi publicarea lor într-o colecţie a
O.N.U.
Secretarul General este şi depozitarul a numeroase convenţii internaţionale, în
primul rând al celor încheiate în cadrul O.N.U., al instrumentelor de ratificare şi aderare
la aceste convenţii şi al altor documente conexe, având şi o serie de obligaţii de inştiintare a
statelor părţi.
Printre funcţiile tehnice ale Secretarului General sunt incluse operaţiile
pentru culegerea de informaţii, elaborarea de studii, acordarea de asistenţă şi redactarea
documentelor în chestiuni procedurale potrivit hotărârilor sedinţelor organelor O.N.U.
Secretarul general are atribuţii şi în domeniul financiar. El pregăteşte prevederile
bugetare pe care le prezintă statelor membre şi Comitetului Consultativ pentru Programe
Administrative şi Bugetare, face expuneri în faţa Comitetului Adunării Generale pentru
probleme administrative şi financiare. După adoptarea bugetului, controlează utilizarea
fondurilor, administrează bugetul, ordonă plăţi, primeşte contribuţiile voluntare şi este
depozitarul fondurilor organizaţiei.
Bugetul O.N.U. constă în trei elemente distincte: bugetul de bază, bugetul pentru operaţiunile
de pace şi bugetul pentru programele voluntare. Statele membre participă la bugetul unor
operaţiuni de pace şi ale unor programe voluntare după cum cred de cuviinţă. Programele ce
sunt subventionate din bugetul de bază şi unele dintre operatţiunile de pace nu sunt lăsate la
aprecierea statelor, bugetul respectiv fiind evaluat în Adunarea Generală. Mecanismul, foarte
precis de altfel, prin care se evalueaza capacitatea de plată a fiecarui stat membru este destul de
complicat, dar în linii mari evaluarea cuantumului contribuţiei fiecarui stat este în strânsă
corelaţie cu capacitatea sa de plată, respective cu produsul intern brut pe locuitor raportat la
produsul intern brut total. Astfel, S.U.A. care au cele mai mari resurse dintre statele lumii
contribuie cu 25% din bugetul de bază (dar mai puţin decât contribuţia pe care o plateau la
înfiinţarea organizaţiei, care era de 50% din bugetul de bază). În acelasi timp, mai multe zeci
de state dintre cele mai sărace au o contribuţie redusă la bugetul organizaţiei, adica cu 0,01%.
S.U.A. ramân în continuare principalul contribuabil la bugetul acţiunilor de pace şi la bugetul
programelor voluntare.
Secretarul General, direct sau prin membrii Secretariatului împuterniciţi în acest scop,
îndeplineşte şi atribuţii de reprezentare a O.N.U. în raporturile cu statele membre, cu
misiunile permanente ale acestora, cu instituţiile specializate şi alte organizaţii şi conferinţe
internaţionale. Din împuternicirea altor organe principale, el încheie acorduri internaţionale în
numele O.N.U. Secretarul general încheie contracte pentru serviciile ce se prestează
organizaţiei şi contractele de muncă cu personalul Secretariatului.
Personalul Secretariatului este numit de Secretarul General, conform regulilor
stabilite de Adunarea Generală, pe baza criteriilor de competenţă şi integritate precum şi pe
baza unei repartiţii geografice echitabile. Pe plan internaţional, convenţia cu privire la
imunitaţile şi privilegiile O.N.U., ca şi convenţiile asemănătoare ale instituţiilor
specializate au stabilit pentru funcţionarii internaţionali şi expertii organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale un statut apropiat de cel al personalului diplomatic, Secretarul General,
directorii instituţiilor specializate şi subsecretarii fiind asimilaţi cu diplomaţii. În calitate de
funcţionari internaţionali, atât ei cât şi Secretarul General, nu vor solicita şi nu vor primi
instrucţiuni de la vreun guvern sau altă autoritate exterioară organizaţiei. Sunt răspunzători
numai faţă de ONU.

Instituţiile specializate din sistemul ONU

Alături de menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, unul din scopurile principale

ONU se referă la realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi
încurajarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În
realizarea acestui scop, diferitele instituţii specializate, înfiinţate prin acorduri
interguvernamentale, vor fi puse în legătură cu Naţiunile Unite prin intermediul
ECOSOC, organul care coordonează activitatea instituţiilor specializate şi care le
sprijină în realizarea obiectivelor lor sociale, culturale, economice, umanitare. Fiecare
instituţie specializată ONU, odată constituită, încheie un acord cu ECOSOC în care
sunt stabilite condiţiile viitoarei cooperări care va consta în consultări, raportări
periodice, participare reciprocă la lucrările organelor organizaţiilor, recomandări
adresate acestor organizaţii şi statelor membre prin intermediul Adunării Generale ONU.
Instituţiile specializate ONU sunt organizaţii internaţionale interguvernamentale, cu
o personalitate juridică distinctă de ONU, constituite prin tratat, acţionând în domenii
precis determinate şi urmărind obiective specifice.
Din sistemul ONU fac parte 17 instituţii specializate şi Agenţia Internaţională
pentru Energia Atomică care, deşi nu este considerată o instituţie specializată, este
inclusă în sistemul ONU având în vedere relaţiile acesteia cu Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate şi ECOSOC. Aşadar, sistemul ONU cuprinde:
1. Uniunea Poştală Universală
2. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
3. Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile
4. Organizaţia Meteorologică Mondială
5. Organizaţia Maritimă Internaţională
6. Organizaţia Internaţională a Muncii
7. Organizaţia Mondială a Sănătăţii
8. Fondul Monetar Internaţional
9. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
10. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare
11. Societatea Financiară Internaţională
12. Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale
13. Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă
14. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură
15. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială
16. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
17. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
18. Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică.

România şi O.N.U.

România a fost admisă în O.N.U. la 14 decembrie 1955, către finele celei de a X-a
sesiuni a Adunării Generale. Rezoluţia nr.A/RES/ 995 (X)/1955 a consfinţit calitatea României
de membru în organizaţia mondială creată cu zece ani mai devreme.
La 10 iulie 1947 guvernul român a adresat secretarului general al O.N.U. cererea de
admitere în organizaţie. A trebuit însă să treacă mai mult de opt ani de la acest demers până
când România să fie admisă în O.N.U., în primul rând datorită nerespectarii unor prevederi ale
Tratatului de Pace de la Paris referitoare la respectarea drepturilor omului, nerespectare
 datorată practicilor regimului comunist instaurat în România după alegerile din noiembrie
1946.
Cu toate acestea, în anul 1948 România a devenit membră a trei instituţii specializate
din sistemul Naţiunilor Unite: Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Meteorologică
Mondială şi Uniunea Poştală Universală, în Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor fiind
deja membră din perioada interbelică. România a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite,
împreună cu alte 15 state: Albania, Bulgaria, Kampuchia, Ceylon (Sri Lanka), Finlanda,
Iordania, Islanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, Spania si Ungaria. Un an mai târziu
ţara noastră îşi reia activitatea în Organizaţia Internaţională a Muncii, a cărei membră
fondatoare era din anul 1919. Apoi aderă la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Stiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), precum şi la Comisia Economică a O.N.U. pentru
Europa, în care avea statut de observator încă din 1949.
Ulterior ţara noastră participă, în calitate de membru fondator, la crearea unor
organizaţii internaţionale ca Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (1957), devine
membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (1961), aderă la
Organizaţia Intenaţională a Aviaţiei Civile (1965), la Organizaţia Interguvernamentală
Consultativă pentru Navigaţia Maritimă, iar în 1971 devine membră la Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.). În anul 1972 România devine membră a două organisme
financiare din Sistemul Naţiunilor Unite: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.) şi Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.).
În prezent România face parte din toate instituţiile specializate din sistemul Naţiunilor
Unite, în cadrul cărora desfăşoară o amplă activitate de cooperare cu toate statele lumii.
România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-1977,
1990-1991 şi 2004-2005, precum şi în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-
1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 şi 2007-2009.
România a deţinut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales, al
Consiliului de Securitate. Din această poziţie a contribuit concret la punerea în practică a
prevederilor din Carta ONU referitoare la organizaţiile regionale, prin promovarea unui
proiect de rezoluţie privind cooperarea ONU cu organizaţiile regionale în menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 (RCS/1631/2005).
Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă: este, deopotrivă, prima
rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui
organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale.
În ceea ce priveşte raportarea la priorităţile de maximă actualitate ale ONU,
România se alătură eforturilor generale de identificare, negociere şi aplicare a unor formule
eficiente de reformare a sistemului Naţiunilor Unite.
România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a
participa la procesul decizional din cadrul Organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei
internaţionale la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea
României la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi
disponibilitatea politică a României de a se implica în activităţi militare multinaţionale pentru
menţinerea stabilităţii internaţionale. În acest sens, România urmăreşte cu atenţie evoluţiile
conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii, în vederea intensificării şi diversificării
implicării ei în aceste operaţiuni.
România susţine eforturile vizând eficientizarea şi asigurarea credibilităţii Consiliului
ONU pentru Drepturile Omului, care a fost înfiinţat în 2006. În mai 2011, România a fost
aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului Drepturilor Omului (CDO), pentru
mandatul iunie 2011 - decembrie 2014. În noua calitate a României de ţară donatoare de
asistenţă pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 este implicată într-o nouă formă de
cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de ţara noastră cu un număr important de
instituţii ale ONU, cu activitate în domeniul dezvoltării.
Consemnarea în documentele bilaterale încheiate de ţara noastră cu diverse
alte state a ataşamentului faţă de principiile şi scopurile Naţiunilor Unite şi a voinţei
de a recurge la mecanismele O.N.U., precum şi acordarea de către mass-media
românească a unor spaţii largi activiăţii desfăşurate de O.N.U. oglindesc şi ele locul
important pe care-l ocupa O.N.U. în ansamblul politicii externe româneşti şi în percepţia
opiniei publice din ţara noastră. Contributia deosebit de importantă pe care O.N.U. a adus-
o şi continuă să o aducă la pacea şi securitatea mondială, la dezvoltarea şi progresul global
ramân fapte de necontestat şi tot atâtea argumente în favoarea supravieţuirii sale. Statele
lumii au obligaţia morală de a continua să colaboreze pentru a asigura popoarelor şi
naţiunilor lor, ca şi umanităţii în întregul său, un viitor lipsit de pericolul unor noi
conflagraţii, aşa cum iniţiatorii Organizaţiei Naţiunilor Unite l-au gândit în momentul
semnării Cartei sale.