Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

Facultatea de Istorie

Organizația Națiunilor Unite

Garanții pentru respectarea drepturilor omului

Cuprins
1. Introducere ;
2. Societatea Naţiunilor, precursoarea ONU ;
3. Scopul și sarcinile ONU;
4. Declarația Universală a Drepturilor Omului ;
5. Conținutul Declarației Universale a Drepturilor Omului ;
6. Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
7. Concluzii.
Bibliografie.

1. Introducere
 Organizaţia Naţiunilor Unite (organizaţie politică universală) este cea mai importantă
organizaţie internaţională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are 193 de
state membre.
ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului,
cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional.
Sediul central al organizaţiei este situat în New York.
Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a
fost nivelul scăzut de solidaritate între aliaţi. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general
de pace. Obiectivul acestuia fiind menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta
ONU menţionează în preambulul său trei finalităţi : respectul drepturilor funadamentale ale
persoanei umane, respectul dreptului internaţional şi al dreptăţii de promovare a progresului
social general într-un climat de libertate.
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a fost creată la 24 octombrie 1945 de către 51 de
ţări, care erau hotărâte să menţină pacea prin intermediul dezvoltării cooperării internaţionale şi
asigurării securităţii colective. În prezent, 189 de ţări sunt membre ONU, aproape toate ţările
lumii.
Când statele devin membre ONU îşi asumă obligaţiile stipulate în Statutul ONU, care
reprezintă un acord internaţional ce reflectă principiile de bază ale relaţiilor internaţionale.
Statutul, ONU urmăreşte patru scopuri în activitatea sa: menţinerea păcii internaţionale şi
securităţii, dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni, cooperarea internaţională la
soluţionarea problemelor internaţionale şi încurajarea respectării drepturilor omului şi deţinerea
poziţiei de centru pentru coordonarea acţiunilor naţiunilor la atingerea scopurilor comune.

2. Societatea Naţiunilor, precursoarea ONU

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state
în scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale,
ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea
unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a
preveni repetarea primului război mondial.
 În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată
ale cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele
sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului.
La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a
constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina
elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al
acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat în
vigoare la 10 ianuarie 1920.
Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi
prevenirea războiului.
Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D.
Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie 1942,
prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva
Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată de miniştrii de externe ai
SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) şi ambasadorului
Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).
Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor
Unite privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea
reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate
elaborării Cartei ONU.
În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu
vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în
care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci
reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze
eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune” .

3. Scopul si sarcinile ONU

 Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi pentru realizarea cărora
acţionează statele membre şi organizaţia ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.
Primul şi cel mai important dintre acestea este menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Aliniatul întâi al aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin
măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea
actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin aplanarea şi soluţionarea diferendelor
sau a situaţiilor cu caracter internaţional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace
paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional.
În al doilea rând, după menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Carta subliniază, ca
scop al Organizaţiei, realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Pentru
atingerea acestui obiectiv, ca şi în cazul menţinerii păcii şi securităţii globale, Carta conţine
prevederi precise privind atribuţiile organelor sau organizaţiilor din sistemul său, în sarcina
cărora cade realizarea acestui obiectiv.
Un al treilea obiectiv al ONU, consfiinţit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării
internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei,
principalele responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt încredinţate Adunării
Generale şi Consiliului Economic şi Social.
Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Carta
stabileşte un set de principii în baza cărora vor acţiona, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate,
atât Organizaţia, cât şi statele membre.

4. Declarația Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată şi adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocaţie universală în acest
domeniu şi stabileşte o concepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi
libertăţile omului, deschizând calea spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor
omului.
 După 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de
convenţii şi declaraţii prin care s-a avut în vedere şi instituirea unor mecanisme specifice de
protecţie a acestor drepturi.
După cum enunţă prima propoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane reprezintă „fundamentul libertăii, justiţiei şi
păcii în lume” şi a fost proclamată ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele
şi naţiunile” în ceea ce priveşte respectul faţă de drepturile omului.
Ea face referire la numeroase drepturi - civile, politice, ecomomice, culturale şi sociale –
la care oamenii de pretutindeni sunt îndreptăţiţi.
La nivel internaţional universal există două etape în evoluţia protecţiei internaţionale a
drepturilor omului:
1. etapa declaratorie care coincide cu adoptarea Declaraţiei universale a drepturilor
omului;
2. etapa convenţională, marcată de de două tratate internaţionale în materie, adiţionale
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului: Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice şi Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale – deschise spre
semnare în 1966. În România au intrat în vigoare în 1976. După un îndelung proces de
cristalizare, instituţia drepturilor omului face parte atât din ordinea juridică internă cât şi din cea
internaţională. În acest sens, sunt determinate un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale
oamenilor – unii faţă de alţii, ale statelor – de a apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii
comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în fiecare
ţară, intervenind situaţiile în care drepturile omului sunt în încălcate într-un anumit stat. Prin
urmare instituţia drepturilor omului are un caracter bivalent – este instituţie de drept intern, dar în
acelaşi timp şi una de drept internaţional.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată şi proclamată de Adunarea
Generală a O.N.U. la data de 10 decembrie 1948.
Convenţia Europeană a fost adoptată la Roma în 1950 de către Statele membre ale
Consiliului Europei şi a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din 1994. Filiaţia Declaraţiei
Europene la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este de netăgăduit: în Preambulul
Convenţiei este în mod solemn subliniat ataşamentul la principiile şi valorile enunţate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi faptul că garanţia colectivă nu va privi decât
anumite drepturi înscrise în aceasta. Marile principii sunt de altfel commune
In Declaraţie, ideea principală este că libertatea persoanei a căpătat o valoare
imprescriptibilă şi internaţională. Aceasta înseamnă că omul deţine pentru sine un ansamblu de
drepturi opozabil tuturor, şi în particular, Statelor suverane.
Esenţa protecţiei drepturilor omului se bazează în sistemul european pe următoarea
afirmaţie fundamentală „orice om, urmare a originii sale, a naturii şi destinului său are drepturi
imprescriptibile faţă de care nu ar trebui să se prevaleze nici o raţiune de stat.”.
Pornind de la ideea că oamenii sunt toţi membri ai unei familii, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului prevede că aceştia se nasc liberi şi egali ca demnităţi şi ca drepturi şi că
fiecare se poate prevala (folosi) de toate drepturile fără nici o deosebire, în special de rasă, sex,
religie, naţionalitate sau în orice altă situaţie. Acestei formulări îi corespunde articolul 1 din
Convenţia Europeană conform căruia drepturile omului sunt recunoscute oricărei persoane ce se
află sub jurisprudenţa unui stat contractant, oricare ar fi naţionalitatea sau statutul său în cadrul
societăţii şi fără nici o discriminare. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede, de
asemenea, că toţi indivizii trebuie să acţioneze în spiritul fraternităţii.
În Convenţia Europeană sunt concretizate diversele libertăţi care fac obiectul unei
anumite protecţii, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului constituind text de referinţă
parţial, dat fiind particularităţile Convenţiei Europene.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cuprinde 30 de articole, iar Convenţia
Europeană conţine 66 de articole.
Dintre drepturile enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, autorii
Convenţiei Europene au inclus în Titlul I din Conveţie toate drepturile care se raliază la ideea de
libertate politică: dreptul la viaţă, la interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante,
siguranţa şi dreptul la un proces echitabil, respectarea vieţii private şi familiale, libertatea de
expresie şi a informaţiei, libertatea conştiinţei şi a religiei, libertatea de întrunire şi de asociere;
toate acestea vor fi completate prin Protocoalele adiţionale adoptate ulterior; în raport cu textul
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, lipsesc şi alte drepturi şi libertăţi, dintre care,
semnificative sunt drepturile sociale.
La nivel ONU s-a apreciat necesitatea transformării obligaţiilor de principiu din cuprinsul
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în obligaţii juridice de reglementare a unor măsuri
de implementare; astfel, s-a hotărât redactarea proiectelor celor 2 Pacte Internaţionale, respectiv :
1. Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966
prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU, intrat în vigoare la 23 martie 1976;
2. Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale adoptat la 16
decembrie 1966 printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU; intrat în vigoare la 3 ianuarie
1976. Perioada de discuţii, proiectare şi negociere a celor 2 Pacte a durat 18 ani şi a vizat textele
separate ale celor 2 Convenţii Internaţionale cu caracter de universalitate.

5. Conținutul Declarației Universale a Drepturilor Omului

Declarația Universală a Drepturilor Omului este primul document internaţional prin care
se proclamă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cu scopul de a servi, aşa cum se
arată în preambului acesteia, „ca ideal comun către care trebuie să tindă popoarele şi toate
naţiunile pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii, având permanent în vedere
această declaraţie, să se străduiască, prin învăţătură şi educaţie, să dezvolte respectul pentru
aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure, prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional,
recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă atât în cadrul statelor membre înseşi, cât şi în
teritoriile aflate sub jurisdicţia lor”.
Declaraţia afirmă că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi
şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii, fiecare om având dreptul de a
se prevala de toate drepturile şi libertăţile fără nici o deosebire de rasă, de culoare, de sex, de
limbă, de religie, de opinie politică sau de altă natură, de origine naţională sau socială, de avere,
de naştere sau decurgând din orice altă situaţie şi fără a se face vreo deosebire bazată pe statutul
politic, juridic sau internaţional al ţării sale.
Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul la o protecţie egală a legii fără nici o
discriminare.Ei au dreptul de a li se recunoaşte personalitatea juridică, oriunde s-ar afla.
Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitate.Ea nu poate fi ţinută în
sclavie sau robie, nu va fi supusă la tortură, la pedepse ori tratamente crude, inumane sau
degradante.
Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente
împotriva actelor care violează drepturile sale fundamentale, recunoscute prin Constituţie sau
prin lege şi să fie ascultată în mod egal, echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial
care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, ca şi asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptată împotriva sa.
Ea nu va putea fi arestată, deţinută sau exilată în mod arbitrar, este prezumată ca
nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cadrul unui proces public şi cu
asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării sale şi nu va putea fi condamnată pentru acţiuni
sau omuisiuni care la data când s-a produs fapta pentru care este acuzată nu constituiau un act
delictuos potrivit dreptului intern sau internaţional, iar în caz de vinovăţie nu i se va putea aplica
o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul
delictuos.
Orice persoană are dreptul la protecţia legii îpotriva oricărei imixtiuni arbitrare în viaţa sa
particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, ca şi împotriva oricărei atingeri
aduse onoarei sau reputaţiei sale.
Ea are dreptul să circule liber şi să-şi aleagă reşedinţa în interiorul unui stat, să părăsească
orice ţară, inclusiv ţara sa, şi să revină de unde a plecat.
În cazul în care este persecutată, orice persoană are dreptul să caute şi să beneficieze de
azil în orice ţară, cu excepţia situaţiei în care este urmărită pentru comiterea unei infracţiuni de
drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
Ea are dreptul la o cetăţenie şi nu poate fi lipsită în mod arbitrar de cetăţenia sa ori de
dreptul de a-şi schimba cetăţenia.
Bărbatul şi femeia ajunşi la vârsta nubilă au dreptul legal şi fără restricţii în privinţa rasei,
cetăţeniei sau religiei, de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie, căsătoria putându-se încheia
numai cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi.
Orice persoană are dreptul la proprietate şi nu va fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea
sa.
Omul are dreptul la libertatea gândirii şi a conştiinţei, precum şi la libertatea religiei, care
implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile religioase, precum şi libertatea de a-şi
manifesta religia, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea riturilor.
De asemenea, el are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, inclusiv dreptul de a
nu fi tulburat pentru opiniile sale şi de a primi sau răspândi, fără consideraţii de frontieră,
informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.
 Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică, fără a putea fi,
însă, obligată să facă parte dintr-o asociaţie.
În calitate de membru al societăţii, orice om are dreptul la securitate socială, la
satisfacerea drepturilor sale economice, sociale şi culturale, ţinându-se seama de organizarea şi
resursele fiecărei ţări, şi anume: la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi
satisfăcătoare de muncă, la ocrotire împotriva şomajului, la odihnă şi timp liber, inclusiv o
limitare rezonabilă a timpului de muncă, la concedii periodice plătite şi la asocierea în sindicate
pentru apărarea intereselor sale.
Orice persoană are, de asemenea, dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării
sănătăţii sale, a bunăstării sale şi a familiei, la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate,
văduvie, bătrâneţe sau în cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor
împrejurări independente de voinţa sa, mama şi copilul având dreptul la ajutor şi ocrotire
speciale.
De asemenea, are dreptul la învăţătură, la învăţământ elementar şi general gratuit şi acces
la învăţământul tehnic, profesional si superior, părinţii având dreptul prioritar de a alege felul
educaţiei ce urmează să fie dată copiilor lor.
Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii şi
să se bucure de binefacerile artei, ştiinţei, precum şi la protecţia intereselor morale şi
patrimoniale care decurg din opera ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.
În acelaşi timp, „Declaraţia universală a drepturilor omului” afirmă că fiecare persoană
are îndatoriri faţă de colectivitatea în care trăieşte şi că exercitarea drepturilor şi libertăţilor
omului este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării
recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor
juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică, nefiind
permise activităţile sau actele care ar duce la desfiinţarea drepturilor omului enunţate în
Declaraţie, săvârşite de un stat sau de orice persoană.

6. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Are sediul în Franţa, la Strasbourg, vechea capitală a Alsaciei franceze; în prezentarea

organizării Curţii Europene a Drepturilor Omului se face distincţie între situaţia anterioară şi cea
ulterioară intrării în vigoare, la 1 noiembrie 1998, a Protocolului nr. 11 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului; Curtea este (sau a fost) unul dintre cele 3 organe (alături de Comisia
Europeană a Drepturilor Omului şi de Comitetul Miniştrilor) cu rolul de a asigura garantarea
drepturilor consacrate de Convenţie.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în forma sa iniţială prevedea crearea
Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului ca organe ale
Consiliului Europei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost instituită alături de Comisia
Europeană a Drepturilor Omului de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în vederea
asigurării, respectării angajamentelor statelor-părţi. Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei, era un organ jurisdicţional
specializat în materia drepturilor omului, cu activitate nepermanentă şi cu jurisdicţie facultativă.
Curtea avea competenţă materială generală (toate drepturile consacrate de Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului în materia drepturilor civile şi politice) şi competenţă teritorială limitată la
nivel regional european.
Hotărârile Curţii nu cuprindeau formula executorie. Pentru executarea hotărârilor, statele
contractante nu erau obligate, şi în principiu, se lăsa la aprecierea acestora alegerea mijloacelor
prin care să se aducă la îndeplinire

7. Concluzii

Sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost elaborată Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului (10 decembrie 1948).
De-a lungul timpului, instituţia drepturilor omului s-a materializat într-o primă generaţie
a drepturilor omului şi anume drepturile civile şi politice ale cetăţeanului. Ele exprimă libertăţile
individuale clasice. S-au născut în dreptul intern şi sunt primele care au apărut la nivelul
dreptului intern. Sunt consacrate prin declaraţiile de drepturi ale revoluţiilor burgheze. Drepturile
civile şi politice sunt drepturi de inspiraţie liberală. Tradiţional ele sunt libertăţi negative,
presupunând o obligaţie de abţinere din parea statului, constând în faptul de a nu le încălca.
Treptat, aceste drepturi dobândesc şi o dimensiune pozitivă, statul fiind obligat să ia măsuri şi să
presteze servicii pentru a asigura respectarea lor.
 Cea de-a doua generaţie a drepturilor omului o constituie drepturile economice, sociale şi
culturale. Ele asigură participarea individului la viaţa economică, socială şi culturală. Au apărut
odată cu dezvoltarea capitalismului, dar sunt drepturi de orientare socialistă. Aceste drepturi
presupun obligaţii pozitive din partea statului şi realizarea lor depinde de nivelul de dezvoltare
economică atins de fiecare stat. Statele comuniste dau întâietate afirmării drepturilor economice,
sociale şi culturale, pentru a masca situţia drepturilor civile. Apar în dreptul intern şi se extind în
sfera internaţională.
A treia generaţie a drepturilor omului, numite şi drepturile de solidaritate, s-a dezvoltat ca
o consecinţă firească, şi este dată de dreptul la dezvoltare, dreptul la viaţă, dreptul la un mediu
înconjurător sănătos de viaţă, dreptul de beneficia de patrimoniul comun al umanităţii. Aceste
drepturi au apărut direct la nivel internaţional.
În literatura de specialitate este criticată includerea acestor drepturi în categoria
drepturilor omului, pe motivul că acestea sunt vagi sub aspectul conţinutului şi că nu este clar
nici cine sunt titularii drepturilor (fiind greu de spus dacă sunt drepturi individuale ori drepturi
colective, aparţin statelor sau comunităţii internaţionale), nici cine sunt titularii obligaţiilor
corelative (statele, un grup de state, comunitatea internaţională). Între cele trei generaţii de
drepturi ale omului există relaţii de interdependenţă, drepturile civile şi politice neputând fi
garantate independent de cele ce privesc viaţa economică şi socială, iar acestea la rândul lor se
cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din generaţia a treia.
Drepturile omului constituie în zilele noastre o problematică ce poate fi abordată pe
planul filosofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe planul juridic unde
constituie obiect al reglementărilor internaţionale şi de drept intern.
Prin aceste drepturi Declaraţia constituie un document de referinţă în afirmarea condiţiei
umane şi a protecţiei internaţionale a persoanelor într-o societate democratică modernă şi a avut
într-adevăr un rol deosebit de important în lupta de emancipare a popoarelor supuse dominaţiei
străine şi menţinute într-o stare deplorabilă sub acest aspect, ca şi în lupta dusă de păturile
sociale defavorizate pentru cucerirea drepturilor lor sociale şi economice.
Ea a avut , de asemenea, şi are în continuare un rol important în formarea unui veritabil
drept cutumiar al drepturilor omului, recunoscut ca atare, dezvoltat şi fortificat din punct de
vedere juridic prin obligaţiile pe care statele şi le-au asumat în mod concret de a consacra, a
respecta şi a face respectate asemenea drepturi.
 Bibliografie

1. Bârsan Corneliu, Eftimie Marius, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

Editura Hamangiu, 2009;

2. Corneliu Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului. Surse,

instituţii, proceduri, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

3. Mazilu Dumitru, Drepturile omului. Concept, exigenţe şi realităţi

contemporane, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

4. Miga-Beșteliu Raluca, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura

Beck, Bucureşti, 2006;

5. Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a

Drepturilor Omului şi în Constituţia României, Editura All Beck, Bucureşti,
1998;

6. Voicu Marin, Protecţia europeană a drepturilor omului, teorie şi

jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;