Sunteți pe pagina 1din 4

CONSTITUIREA ONU

Naţiunile Unite este o organizaţie internaţională de state naţionale,


bazată pe egalitatea suverană a membrilor săi. Rolul său este de a menţine
pacea şi securitatea internaţională; de a dezvolta relaţiile de prietenie între
naţiuni; de a realiza cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor
economice, sociale, culturale sau umanitare, şi de a încuraja respectul pentru
drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale ale acestuia.
Organizaţia Naţiunilor Unite este succesoarea “Ligii Naţiunilor”,
organizaţia internaţională formată după primul război mondial. Oricum, Liga a
eşuat în a menţine pacea şi nu a fost capabilă să prevină al doilea război
mondial.
Primul angajament pentru stabilirea unei noi organizaţii internaţionale a
fost semnat prin “Carta Atlanticului”, de către preşedintele Franklin
D.Roosevelt din partea Statelor Unite şi Primul Ministru Winston Churchill din
partea Marii Britanii, în 14 August 1941.
Ei au promis să stabilească “un sistem deschis şi permanent pentru
securitate” şi şi-au exprimat dorinţa de “a determina toate naţiunile să
colaboreze în domeniul economic”. Principiile din Carta Atlanticului au fost
acceptate în Declaraţia Natiunilor Unite semnată pe 1 Ianuarie 1942 de
reprezentanţii a 26 naţiuni aliate care s-au luptat împotriva puterilor Axei în
timpul celui de-al doilea război mondial. În acest document termenul de
“Naţiunile Unite”, sugerat de Roosevelt, a fost pentru prima dată utilizat în mod
formal.
Acţiunea directă de a forma o nouă organizaţie a avut loc la conferinţa
din 1943 de la Moscova. Pe 30 Octombrie reprezentanţii URSS, Marii Britanii,
Chinei şi Statelor Unite, au semnat o declaraţie în care au recunoscut
necesitatea stabilirii unei noi organizaţii internaţionale cât mai curând.
Întâlnindu-se la Teheran, Iran, o lună mai târziu, Roosevelt, Churchill şi
premierul sovietic Joseph Stalin au reafirmat “responsabilitatea supremă pe care
o avem noi şi toate naţiunile unite de a face pace care va …izgoni teroarea
războiului”.
Reprezentanţii celor patru puteri s-au întâlnit în 1944 la Dumbarton
Oaks în Washington D.C. , pentru a lucra la o serie de propuneri pentru
organizaţia internaţională. Ei au căzut de acord asupra unei schiţe de cartă care
specifica scopul, structura şi metodele de operare, dar nu s-au putut înţelege
asupra metodei de vot în Consiliul de Securitate, care trebuia să aibă principala
responsabilitate pentru pace şi securitate.
-1-
Pe 25 Aprilie 1945, delegaţii a 50 de naţiuni s-au întâlnit în San
Francisco, pentru ceea ce a fost oficial recunoscut ca “Conferinţa Naţiunilor
Unite asupra Organizaţiei Internaţionale”. În timpul a două luni, ei au completat
o Cartă constând în 111 articole pe baza schiţei elaborate la Dumbarton Oaks.
Carta a fost aprobată pe 25 Iunie şi semnată a doua zi; a devenit efectivă pe 24
Octombrie, după ratificarea majorităţii semnatarilor.
În Decembrie 1945 Congresul Statelor Unite a invitat ONU să-şi
stabilească sediul în SUA. ONU a acceptat şi în August 1946 s-a mutat
provizoriu în Lake Success, New York. Mai târziu, în acel an, a fost achiziţionat
un loc de pe malul East River în New York City şi au demarat planurile pentru
construirea unui sediu permanent. Complexul a fost terminat la mijlocul anului
1952.
Conform Cartei sale, ONU este deschisă tuturor statelor “iubitoare de
pace” care acceptă obligaţiile organizaţiei. Cele 50 de naţiuni ce au luat parte la
conferinţa de la San Francisco împreună cu Polonia au devenit membre
fondatoare a Naţiunilor Unite.
Din 1945 numărul membrilor a crescut mereu, ajungând până la 185
(Mai 1995).
Carta ONU prevedea constituirea a şase organisme principale, care
aveau să asigure funcţionarea organizaţiei şi care există până azi: Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de
Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.
Toate statele membre sunt reprezentate în Adunarea Generală care este
principalul organ deliberativ al ONU. Adunarea Generală se întruneşte anual în
sesiuni obişnuite sau în sesiuni speciale la cererea majorităţii membrilor sau a
Consiliului de Securitate. Adunarea nu are autoritate de decretare; rezoluţiile
sale sunt recomandate statelor membre dar nu pot fi impuse. Carta permite
adunării să stabilească programe pentru îndeplinirea recomandărilor sale;
printre cele mai importante dintre acestea sunt: Programul de Dezvoltare a
ONU (UNDP), Fondul ONU pentru copii (UNICEF), Înaltul Comisariat pentru
refugiaţi (UNHCR). În 1993 a fost creat Comisariatul pentru Drepturile
Omului, având sediul la Geneva.
Adunarea Generală aprobă bugetul ONU. Fondurile de funcţionare a
ONU reprezintă contribuţia statelor membre. Programele speciale cum sunt
UNICEF şi UNDP sunt uzual finanţate prin contribuţii voluntare.
Consiliul de Securitate, care este în sesiune continuă, este organismul
central al ONU pentru menţinerea păcii. Consiliul are 15 membri, dintre care
5 – China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite, au statut permanent.
Membrii nepermanenţi sunt aleşi la câte 2 ani dintre membrii ONU. Deciziile
consiliului necesită 9 voturi; oricare dintre cei 5 membri permanenţi au drept de
veto.

-2-
Conform Cartei, Consiliul de Securitate este principalul responsabil
pentru menţinerea păcii şi securităţii. Articolele 33 până la 38 din Cartă
autorizează Consiliul de Securitate să încurajeze naţiunile aflate în litigiu să-şi
rezolve problemele prin mijloace paşnice incluzând negocieri, medieri,
concilieri, arbitraj sau judecată. Consiliul poate delega reprezentanţi sau poate
înfiinţa comitete speciale pentru a investiga disputele şi recomanda modul de
rezolvare.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), care se întruneşte annual, are
54 de membri; 18 membri sunt aleşi în fiecare an de Adunarea Generală pentru o
perioadă de 3 ani. ECOSOC coordonează activităţile economice şi sociale ale
ONU. ECOSOC studiază şi recomandă acţiunile asupra unor subiecte
internaţionale cum ar fi: medicină, educaţie, economie şi necesităţi sociale.
ECOSOC stabileşte de asemenea agenţii specializate cum sunt: Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (WHO); Organizaţia Educaţională, Ştiinţifică şi Culturală a
ONU (UNESCO); Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO).
Consiliul de Tutelă supraveghea iniţial regimul şi tratamentul aplicat în
colonii de către puterile coloniale. Rolul său a scăzut pe măsura dispariţiei
coloniilor.
Curtea Internaţională de Justiţie, situată la Haga, este organismul
judiciar al ONU. Curtea este formată din 15 judecători, care sunt aleşi pe 9 ani
de către Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. Curtea rezolvă numai
litigii dintre state, pe baza consimţământului prealabil al părţilor, şi dă avize cu
caracter consultativ în probleme de interes internaţional.
Secretariatul serveşte celelalte organisme ale ONU şi asigură
funcţionarea lui din punct de vedere administrativ. Secretariatul este condus de
un Secretar General numit de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de
Securitate având mandatul de 5 ani.
Scurt timp după al doilea război mondial şi înfiinţarea ONU, cooperarea
politică dintre puterile principale şi în special între SUA şi URSS, s-au degradat
şi lumea a intrat în perioada Războiului Rece. Astfel abilitatea ONU de a
menţine pacea a fost limitată. Aceste limite au dispărut în 1991 când URSS s-a
divizat şi Rusia şi-a preluat locul permanent în Consiliul de Securitate.
Contradicţiile dintre aliaţii din timpul războiului mondial (URSS, Marea
Britanie, SUA) rămâneau nerezolvate. Numeroase antagonisme îi despărţeau:
problema frontierelor, regimurile politice din teritoriile eliberate, situaţia
Germaniei, a Poloniei etc. În repetate rânduri, din cauza unor interese distincte,
SUA şi URSS sunt la un pas de confruntare. Aceasta se manifestă prin: formarea
a două blocuri politico – militare; cursa înarmărilor; competiţia pentru cucerirea
spaţiului cosmic. Mai multe crize zguduie lumea.

-3-
Contradicţiilor dintre Marile Puteri li se caută o rezolvare. O direcţie
este ONU, al cărei rol creşte. “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” pune
bazele unei dezvoltări libere, egale şi democratice, indiferent de sistemul politic.
O altă direcţie priveşte raporturile dintre state, în contextul unui sistem
de dezarmare şi securitate colectivă. Conferinţa pentru securitate şi cooperare în
Europa, de la Helsinki, din august 1975, pune bazele relansării dialogului şi
cooperării internaţionale
Colapsul comunismului în estul Europei şi URSS între 1989 şi 1991, a
deschis noi posibilităţi şi oportunităţi pentru ONU. Sfârşitul rivalităţii dintre
SUA şi URSS a permis ONU să-şi asume un rol mult mai activ în rezolvarea
disputelor din Cambodgia şi Golful Persic.
Trupe internaţionale, sub steagul ONU, au fost trimise pentru a opri
conflictele interne din Cipru (1974) şi Liban (1978) sau agresiunea Irakului
asupra Kuweitului (1990).
În perioada tensiunilor americano – sovietice, SUA nu au reuşit să obţină
decât o singură dată, din partea Consiliului de Securitate, trimiterea de trupe
ONU împotriva unei agresiuni comuniste. Aceasta s-a întâmplat în 1950, când
Coreea de Nord (comunistă) a atacat Coreea de Sud. Lucrul a fost posibil doar
pentru că URSS absenta la acea dată de la lucrările Consiliului, datorită
neînţelegerilor sale cu Statele Unite.
ONU nu este un guvern mondial; mai curând este un instrument flexibil
prin care naţiunile pot coopera pentru a-şi rezolva problemele comune.

-4-