Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) şi rolul ei în timpul

războiul rece

1. Emergenţa Organizaţiei Naţiunilor Unite.

2. Structurile ONU.
3. Rolul ONU în a doua jumătate a secolului XX.
Organizaţia Naţiunilor Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume.
Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre. ONU are
misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea
internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Sediul central al organizaţiei este
situat în New York.
1.
O organizaţie a statelor lumii care să vegheze la pacea mondială nu este o idee
specifică celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Conceptul de securitate colectivă, unul
concurent celui de “război rece” şi care stă la baza instituţiei, ţine de începutul
modernităţii. La negocierile de pace de la Utrecht (1711 – 1713) s-a luat în discuţie
problema limitării suveranităţii statelor, ca o premisă a înlăturării războaielor, şi
alcătuirea unei “alianţe universale” care să ia toate măsurile necesare, inclusiv militare în
caz de agresiune. Deşi pentru următoarele secole, “independenţa” statelor a fost mult prea
importantă pentru a accepta un asemenea organism suprastatal (acesta fiind motivul
pentru eşecul Societăţii Naţiunilor, instituţia creată după primul război mondial pentru a
face imposibil un viitor conflict, în perioada interbelică), cele două principii esenţiale ale
securităţii colective (alianţa tuturor statelor şi principiul solidarităţii generale împotriva
agresorului) s-au impus factorilor de decizie în plan internaţional.

Crearea ONU.
În timpul celui de-al doilea război mondial (1939 – 1945), preşedintele american
F. D. Roosevelt a propus, pentru a perpetua solidaritatea Naţiunilor unite în războiul
contra Germaniei şi pentru a regla problemele inerente lumii postbelice, crearea unui nou
mecanism de securitate colectivă care să înlocuiască Societatea Naţiunilor (din care SUA

1
nu au făcut parte). În pofida reticenţelor exprimate de britanici (favorabili revenirii la
securitatea regională, după experienţa Societăţii Naţiunilor dintre cele două războaie
mondiale) şi de sovietici (cărora ONU le apărea ca o instituţie anglo-saxonă; neîncrederea
lor era sporită de faptul că fuseseră excluşi din Societatea Naţiunilor în 1939 ca urmare a
războiului cu Finlanda), proiectul unui asemenea for a fost inclus pe agenda discuţiilor
între aliaţi.
• În ianuarie 1942 la Washington era adoptată Declaraţia Naţiunilor Unite de către
Statele Unite şi Marea Britanie, prin care cele două ţări se angajau să realizeze după
război un sistem de pace şi de securitate.
• Hotărârea de a înfiinţa ONU, ca o organizaţie generală fondată pe principiul unei
egale suveranităţi a tuturor statelor paşnice, deschisă tuturor statelor mari şi mici, a
fost luată la Conferinţa miniştrilor de externe ai Statele Unite, Uniunii Sovietice,
Marii Britanii şi Chinei de la Moscova (octombrie 1943).
• Punerea la punct a principiilor a revenit drept sarcină experţilor jurişti, principiile
ONU fiind discutate la Dumbarton Oaks (SUA), în toamna anului 1944.
• Conferinţa de la Ialta (februarie 1945) a liderilor puterilor aliate a analizat propunerile
juriştilor, fiind stabilită componenţa şi procedura de vot din cadrul Consiliului de
Securitate. Membrii Consiliului (Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie,
Franţa – impusă la presiunile Londrei – şi China) aveau statutul de mare putere şi
dreptul de veto asupra oricărei decizii a ONU.
• Momentul final al creării Organizaţiei este semnarea, de către 51 de state fondatoare,
Cartei ONU (San Francisco, 26 iunie 1945). Naţiunile Unite îşi propuneau, obiectivul
fundamental, să realizeze o nouă ordine internaţională care să ferească generaţiile
viitoare de flagelul războiului. În subsidiar, se urmărea modificarea naturii
raporturilor între oameni şi între grupuri sociale (apărarea drepturilor fundamentale
ale omului, impunerea egalităţii între naţiuni, rase, sexe, toleranţa religioasă etc.),
preocuparea pentru favorizarea progresului economic şi social, respectul justiţiei etc.
Principiile ONU aveau rangul de legi internaţionale, trebuind să fie respectate de
toate ţările.

2
 “Marea alianţă” (Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie) nu a
supravieţuit războiului mondial, dar mulţi nutreau, graţie creării ONU, iluzia unei păci
durabile.
2.
Structurile ONU
Instituţiile ONU îşi au sediul, majoritatea, la New-York (acest fapt semnificând
noul raport de forţe internaţional şi decăderea Europei din poziţia de spaţiu principal al
lumii). Sunt trei instituţii centrale:
a) Adunarea Generală – care cuprinde pe delegaţii tuturor statelor membre, care se
întrunesc în sesiuni ordinare şi extraordinare. Este întruchiparea democraţiei în
relaţiile internaţionale, fiecare stat având dreptul la un vot. Teoretic are competenţă
asupra tuturor domeniilor (alegeri, buget, asigurarea păcii, admisia de noi membri).
Orice hotărâre este adoptată cu o majoritate de 2/3 din membri.
b) Consiliul de Securitate ONU – este organul executiv al forului internaţional,
responsabil cu menţinerea păcii. Cuprinde 5 membri permanenţi (Statele Unite,
Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franţa şi China), cu drept de veto asupra oricărei
de hotărâri a ONU, ştirbind astfel egalitatea statelor membre, şi un număr de membri
nepermanenţi (iniţial 6 state, din 1966 – 10), aleşi pentru o perioadă de 2 ani de către
Adunarea Generală. Consiliul de Securitate adoptă recomandările şi deciziile
fundamentale ale ONU cu minim 9 voturi (dar cu unanimitatea celor 5 mari puteri).
c) Secretariatul ONU – reprezintă vasta maşinărie administrativă a Organizaţiei (5000
de funcţionari internaţionali): organizează şedinţele, stabileşte ordinea de zi, pune în
aplicare rezoluţiile Adunării Generale şi, mai ales, cele ale Consiliului de Securitate.
Un rol important îl deţine secretarul general al ONU, ales de Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de 5 ani1.
Alte mecanisme centrale ale ONU:
Consiliul de tutelă: a administra teritoriul fostelor colonii care nu dispun încă de
suveranitate.

1
Secretarii generali ai ONU: norvegianul Trygve Lie (1946 – 1952), suedezul Dag Hammarskjold (1953 -
1961), birmanezul Sithu U. Thant (1961 – 1971), austriacul Kurt Waldheim (1972 – 1981), peruanul Javier
Perez de Cuellar (1982 – 1991), egipteanul Boutros Boutros Ghali (1991 – 1996), ganezul Kofi Anand
(1997…)

3
 Curtea internaţională de Justiţie – cu sediul la Haga, alcătuită din 15 membri
aleşi pe 9 ani, decide prin sentinţe obligatorii asupra conflictelor juridice dintre state.

Consiliul Economic şi Social. Este un organism esenţial pentru ONU (format din
36 de membri, 1/3 din ei shimbându-se anual), deoarece elaborează planuri de redresare
economică, supraveghează respectarea drepturilor omului etc. În general, abordează alte
chestiuni decât cele conflictuale. Structurile afiliate, specializate pe
anumite probleme, susţin – în fapt – acest Consiliu: Fondul Monetar Internaţional
(FMI), Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD, Banca
Mondială), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru alimentaţie (FAO), Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru protecţia copiilor (UNICEF), Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS), Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) etc.
3.
Marile succese ale ONU, marile câştiguri pentru această instituţie, au venit în
domeniile secundare: muncă, sănătate, refugiaţi etc. şi mai puţin din reglementarea păcii.
Pentru că, în pofida marilor principii, ONU reflectă raportul internaţional de forţe:
învinşii au fost excluşi (cel puţin provizoriu), iar învingătorii au alcătuit un directorat
dotat cu puteri executorii de a menţine pacea şi ordinea internaţională. În condiţiile în
care marile puteri au acaparat preocupările de a evita o confruntare generală, ONU a
trebuit să-şi limiteze ambiţiile la reglementarea conflictelor minore. A deţinut un rol de
secundant al marilor puteri în timpul războiului rece, acţionând doar în spaţiile marginale
de decizie şi doar în urma unui acord direct între Statele Unite şi Uniunea Sovietică
(Cipru, India-Pakistan, Liban). În zona geopolitică centrală (de interes a superputerilor),
ONU a jucat un rol minor în raport cu Carta (exp. Războiul din Malvine – insulele
Falkland din 1982, dintre Anglia şi Argentina). Influenţa ONU nu s-a manifestat în
timpul crizelor, ci în situaţiile post-criză, în situaţiile de dezangajare, de menţinere a păcii
(căştile albastre). Un succes relativ, dar care a menţinut ONU în proximitatea deciziilor.
Deşi au existat critici (instituţia a fost acuzată de o excesivă birocratizare, de
cheltuirea necugetată a fondurilor, de portavoce a intereselor marilor puteri etc.),
valorizarea ei s-a făcut prin implicarea în problemele Lumii a treia (sărăcie, foamete).

4
 ONU s-a impus ca o prezenţă constantă în relaţiile internaţionale, în pofida
funcţiunilor reduse pe care le îndeplineşte în plan politic.

ONU - Organizatia natiunilor unite -

Fondata de guvernele unei lumi macinate de razboaie, ONU era menita sa
apere pacea si sa sprijine progresul social si economic. Chiar daca nu are autoritate
globala, ea a facut progrese importante.
Adevaratul punct de cotitura a fost primul razboi mondial. Macelul a fost atat de
inspaimantator incat multi oameni au hotarat ca acesta sa nu se mai repete niciodata.
Ideea a fost incurajata si de guverne, sustinand ca vor duce “un razboi care va pune capat
oricarui razboi”. Iar atunci cand SUA s-au vazut implicate in conflict, unul dintre cele
Patrusprezece Puncte prezentate in ianuarie 1918 de presedintele american Woodrow
Wilson era infiintarea unei “Asociatii Generale a Natiunilor”.
Ca urmare dupa sfarsitul razboiului a fost infiintata in 1919, Liga Natiunilor. Liga a avut
rezultate bune ca organizatie umanitara dar a esuat in prevenirea agresiunilor si
mentinerea pacii mondiale. Autoritatea sa a fost slabita inca de la inceput de absenta
SUA, unde propunerile politice ale lui Wilson au fost respinse de un Congres izolationist.
Apoi s-au instaurat regimuri militariste in Italia, Germania si Japonia. Ele sfidau
internationalismul si din moment ce puterile democratice doreau cu orice pret sa evite un
alt razboi. Liga nu a putut face prea multe pentru a penaliza agresiunea Japoniei
impotriva Chinei saua invaziei italiene din Abisinia(1935). Cand Adolf Hitler a imbratisat
politica expansionista, la inceput (1936-1939) Marea Britanie si Franta au stat linistite, iar
mai apoi (1939) au declarat razboi Germaniei,fara a informa Liga.
In decursul conflagratiei mondiale care a urmat, aliatii s-au prezentat ca luptatori pentru
pace, libertate si decenta impotriva fascismului barbar. In 1941, dupa o intalnire navala in
mijlocul oceanului, Winston Churchill si Franklin D. Roosevelt au emis Carta
Atlanticului, o insiruire de principii la care au aderat in timp multe alte state.Numarul
statelor aliate modificandu-se
Mereu, se facea referire la acestea ca la “Natiunile Unite” si o data cu apropierea
sfarsitului razboiului aceasta denumire insemna o noua asociere de state ce avea sa preia
atributiile Ligii Natiunilor.
In februarie 1945, Roosevelt , Churchill si Stalin au ajuns la o intelegere. In aprilie anul
urmator, a inceput la San Francisco o conferinta internationala care a inceput sa schiteze
Carta Natiunilor Unite; si la 24 oct. 1945 a luat fiinta Organizatia Natiunilor Unite.
Printre scopurile stipulate in Carta se numarau acelea de a pune capat razboiului si de a
lupta pentru drepturile omului, toleranta, progres economic si social. Nici unul dintre
acestea, nici organizarea fundamentala a ONU nu s-au modificat semnificativ din 1945.
“Parlamentul” ONU este adunarea generala in care este reprezentat fiecare stat membru si
are un singur vot. Cu exceptia cazurilor de urgenta, adunarea generala se convoaca doar o

5
data pe an, cea mai mare parte a atributiilor fiind rezolvata de comitete. Punctele sale de
vedere sunt facute publice prin intermediul rezolutiilor.
Consiliul de Securitate
Statele membre au ignorat adesea rezolutiile care le criticau actiunile. Decizia de a
implementa o rezolutie depinde de fapt de Consiliul de Securitate, format din cinci
membri permanenti (SUA; Marea Britanie; Franta; China; Rusia) si o selectie de alte
state, care se modifica, formata din membri nepermanenti. Cand problemele sunt de ordin
pur legal, disputele dintre membri pot fi rezolvate la Curtea Internationala de Justitie de
la Haga.
Membrii Adunarii Generale si ai Consiliului de Securitate isi reprezinta propriile tari dar
exista si un Secretariat format din persoane care lucreaza direct pentru Natiunile Unite si
care au in vedere interesele acestui organism.In fruntea lor se afla Secretarul General ales
de Adunarea Generala el calatoreste neobosit in intreaga lume spre zonele cu probleme,
pentru a investiga, negocia sau pentru a intocmi rapoarte.
Structura Natiunilor Unite mai include si cateva comisii si agentii care sunt conduse de
catre Consiliul Economic si Social al ONU, sau legate intr-un fel sau altul de acesta. Cele
mai cunoscute sunt UNESCO (Organizatia pentru Educatie, Stiinta si Cultura a ONU),
UNICEF (Fundatia pentru Copii a ONU) si OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii).
Acestea si alte organisme au lucrat intens, vreme de mai multe decenii, abordand o gama
variata de probleme, printre care repatrierea refugiatilor, eradicarea unor boli cum ar fi
variola, administrarea ajutoarelor in caz de dezastre, lupta impotriva analfabetismuluisi a
folosirii copiilor la munca, incalcarea drepturilor omului si, in ultimul timp, alertarea
populatiei asupra problemelor de modiu. Realizarile ONU in aceste domenii uneori se
trec cu vederea, mai ales atunci cand noile probleme apar mai rapid decat sunt inlaturate
cele vechi.
Intotdeauna s-a acordat mult mai multa atentie rolului de mentinere a pacii a ONU, care a
fost judecata foarte sever. Dupa 1945 nu a mai existat nici un razboi mondial dar
conflicte mai mici au aparut cam peste tot in lume si au fost stocate arsenale de arme,
capabile sa distruga intreaga viata de pe planeta. ONU a mediat in multe conflicte dar,
practic, nu a reusit sa le stopeze sau chiar sa impuna adoptarea unei solutii.
De fapt acest lucru nu este surprinzator. ONU nu are nici fonduri si nici forte proprii:
trupele “Natiunilor Unite” sunt formate cu sprijinul statelor membre, ale caror contributii
(platite adesea cu mare intarziere sau chiar neplatite) finanteaza activitatile organizatiei.
Astfel, ONU poate realiza doar ceea ce ii permit membri. De-a lungul existentei sale au
existat scindari adanci intre acestia.
Cea mai mare divizare a avut loc in perioada razboiului rece. Rivalitatea pentru putere
dintre cele doua blocuri s-a extins in toata lumea, abia mai existand subiecte care sa
atraga adeziunea tuturor. Aceasta a paralizat activitatea Consiliului de Securitate
deoarece, conform regulamentului sau de functionare orice decizie importanta avand
sustinerea majoritatii putea fi blocata printr-un singur vot de veto, dat de un singur
membru permanent.

6
A existat o singura exceptie de la aceasta situatie:URSS a parasit Consiliul de Securitate
deoarece China continua sa fie reprezentata in Consiliu de nationalistii infranti in locul
comunistilor care conduceau, de fapt, tara. Astfel, cand in 1950 Coreea de Norda invadat
Coreea de Sud. Consiliul de Securitate majoritar occindental a putut autoriza actiuni
militare pentru stoparea agresiunii Nordului. Fortele Natiunilor Unite, formate mai ales
din trupe americane, i-au respins pe nord-coreeni dar apoi a invadat Nordul – o
operatiune care parea mai degraba un contraatac occidental decat una a Natiunilor Unite,
de mentinere a pacii. Insa nici obiectivul propus nu a fost atins, deoarece China a fost
atrasa intr-un razboi care a mai durat doi ani si s-a sfarsit cu un impas. Intregul episod a
fost descurajant pentru cei care sperau ca ONU sa devina o autoritate mondiala.
Realinierea
Vreme de cativa ani, majoritatea membrilor ONU au sprijinit occidentul;mai tarziu, dupa
ce decolonizarea a dus la aparitia a noi state, lumea a treia s-a aliniat adesea alaturi de
blocul comunist si SUA au fost cele care s-au opus prin veto la unele actiuni, ca de
exemplu, in situatia din Orientul Mijlociu. Intre timp, ONU nu putea impiedica agresiuni
ca inabusirea revoltelor din Ungaria (1956) si ale reformelor “Primaverii de la Praga”
(1968) de catre sovietici; iar iar actiunile impotriva dictaturilor comuniste sau a
regimurilor rasiste (ca cele din africa de Sud) erau slabite de temerile Vestului ca
prabusirea acestora ar putea duce la preluarea puterii de catre comunisti.
Chiar si atunci cand au existat acorduri ale marilor puteri privind unele masuri, existau
limite foarte stricte asupra masurilor pe care le puteau intreprinde fortele ONU. S-a
convenit ca nu trebuiau intreprinse interventii active in afacerile interne ale statelor
membre, oricat de represiv ar fi fost guvernul respectiv. Atunci cand fortele ONU erau
solicitate ca forte pentru mentinerea pacii, se presupunea ca acestea vor recurge la forta
doar ca forma de aparare. Bugetul si alte consideratii a facut ca numarul acestora sa fie
mai mic si statele care contribuiau cu unitati din fortele lor armate doreau sa evite
pierderile masive. Practic, operatiunile de mentinere a pacii se desfasurau doar pana cand
cele doua parti implicate in conflict acceptau sa stea deoparte. Atunci cand fortele turcesti
au cotropit teritoriile grecesti din Cipru (1974), fortele ONU care pazeau frontiera nu au
avut altceva de facut decat sa se dea deoparte; si ori de cate ori izbucneau ostilitatile intre
India si Pakistan, fortele de mentinere a ordinii din Kashmir erau la fel de neajutorate
pana in momentul unui nou armistitiu.
Cu alte cuvinte, o lume formata din state independente si suverane nu putea fi si lumea in
care ONU sa aiba o influenta decisiva. Ea a “esuat” insa doar in sensul ca majoritatea
oamenilor faceau presupuneri nerealiste privind realizarile pe care le-ar fi putut atinge.
Privind mai realist, se poate admite ca ONU nu putea face mare lucru pentru a preveni
conflictele. ONU oferea ocazii si oportunitati de negociere si incerca sa previna, sa
limiteze sau sa puna capat ostilitatilor, reprezentand o forta reala in slujba binelui, intr-o
lume violenta.
La sfarsitul anilor 1980, o data cu prabusirea comunismului si sfarsitul razboiului rece si
a divizarii mondiale in tabere armate, au aparut noi sperante. Efectul de “recul” al acestor
evenimente a fost deasemenea foarte important, ducand la prabusirea statelor uni-partide,

7
subminand dictatorii carora anti-comunismul nu le mai garanta sprijinul SUA si lipsindu-
i pe combatantii din razboaiele civile de sprijinul uneia sau ambelor superputeri.
Ca urmare, ONU a intreprins o activitate febrila in domeniul negocierii armistitiilor si
supervizarii alegerilor. Alegerile din Nambia, condusa in trecut de o Afica de Sud care
sfida ONU, a dus la independenta din 1990. Dupa 1990, sistemul rasist din Africa de Sud
a fost eradicat; in 1991 ONU a pus la punct un sistem de amnistiere care permitea
reintoarcerea exilatilor si a ridicat interdictia internationala privind legaturile culturale si
sportive cu Africa de Sud. S-au incheiat acorduri de pace promitatoare, chiar daca inca
fragile, in zbuciumatele Angola, Mozambic, El Salvador si Cambodgia. Si, mai presus de
toate, in perioada crizei din Golf din 1990-91, comunitatea mondiala parea pregatita si
capabila sa actioneze decisiv.
“Noua ordine mondiala”
In aceasta perioada George Bush, presedintele SUA, s-a referit adesea la “noua ordine
mondiala” si unii au inceput sa spere ca ONU s-ar putea implica intr-o guvernare
mondiala. Aceasta abordare optimista trecea insa cu vederea circumstantele exceptionale
ale razboiului din Golf in care Occidentul era puternic motivat pentru o interventie in
forta. Limitele ONU au devenit si mai evidente in conflictele din fosta Iugoslavie. Fortele
ONU au fost trimise pentru a proteja minoritatile si s-au luat initiative valoroase dar, atat
SUA cat si CE, desi erau pregatite pentru a face fata unor atacuri aeriene, au evitat sa se
implice in conflictul periculos al celor trei beligeranti. Evenimentele din anii 1990 din
Angola, Haiti, Liberia si din alte parti au demonstrat din nou dificultatile ONU in
impunerea propriilor decizii.Insa dorinta de actiune persista. In 1992 trupele SUA au
precedat o interventie ONU in zbuciumata Somalie dar au riscat o implicare intr-un “duel
armat” cu razboinicii locali. Retragerea masiva a trupelor ONU din iunie 1995 au lasat
tara in turbulenta. Secretarul General Boutros Boutros-Ghali (1992-96), a facut unele
propuneri foarte clare ce urmareau intarirea organizatiei, cum ar fi crearea unei armate
ONU si o mai mare finantare. Acestea depindeau insa de acordul statelor membre.
Curtea Internationala de Justitie a ONU a facut pasul important de incepere a proceselor
in cauzele privind crimele de razboi din fosta Iugoslavie (1993) si din Ruanda (1995).
Esecul acestora de a aresta suspectii militari si politici principali a amenintat
credibilitatea acestui aspect important al ONU.