Sfârşitul războiului rece.

Relaţiile politice internaţionale în anii ‘80

Anii ‘80 au marcat prăbuşirea unui sistem de relaţii internaţionale, sfârşitul acelui conflict
atipic articulat după 1945. Diplomatul american Henri Kissinger făcea afirmaţia relevantă pentru
mentalităţile analiştilor occidentali cu privire la evoluţiile politice ale războiului rece: „războiul
rece a început când Statele Unite ale Americii se aşteptau la o eră de pace şi a luat sfârşit într-un
moment în care confruntarea părea a se prelungi”.
Două personalităţi sunt considerate reprezentative pentru procesul destructurării sistemului
războiului rece: liderul sovietic, Mihail Sergheevici Gorbaciov, şi preşedintele american, Ronald
Reagan.

Uniunea Sovietică în anii ‘80. Destrămarea lumii comuniste

La mijlocul anilor ‘80, Uniunea Sovietică traversa, după marea stagnare din timpul lui
Brejnev (anii ‘70), o prelungită criză economică. Accidentul de la centrala atomo-electrică de la
Cernobâl (aprilie 1986) reprezenta semnul cel mai vizibil al crizei. Unele analize care circulau în
mediile Kremlinului demonstrau că statul sovietic risca să piardă statutul de superputere la nivelul
anului 2000. Noul lider sovietic, M.S. Gorbaciov, ales în funcţia de secretar general al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice în 1985, a impus un program radical de reforme, menit să
consolideze situaţia ţării şi a comunismului. Povara cheltuielilor militare (43% din PIB) a devenit
presantă în condiţiile stagnării şi în dorinţa de a dinamiza sistemul economic centralist al Uniunii
Sovietice. Pentru ca reducerea fondurilor militare să nu afecteze prestanţa internaţională a statului
sovietic, rangul de competitor global al Statelor Unite, Gorbaciov a propus, alături de ministrul de
externe sovietic – Eduard Şevarnadze –, noua gândire politică. Aceasta viza oprirea cursei
înarmărilor prin impunerea unei noi imagini a statului sovietic, unul normal, nu animat de gândirea
mesianică a stăpânirii lumii. Totodată, au încercat să acrediteze ideea neproductivităţii confruntării
dintre superputeri, propunând un parteneriat Statelor Unite în rezolvarea problemelor globale. În
numeroasele întâlniri dintre liderii celor două state, la Reykiavick (1986), vizite reciproce, Malta
(1989), sovieticii au acceptat să discute probleme delicate, până atunci de neabordat: drepturile
omului, ideea retragerii din Afganistan, dreptul naţiunilor din Estul Europei de a-şi hotărî singure
viitorul. De altfel, intervenţia în Lumea a treia adusese puţine avantaje Moscovei în comparaţie cu
costurile anuale ale implicării şi ale subvenţiilor acordate acestor state (Cuba, Vietnam, Etiopia
etc.). Doctrina Sinatra – necesitatea renunţării la Imperiul exterior sovietic (statele din Europa
centrală şi de est controlate de Moscova) – a înlocuit doctrina Brejnev în abordarea raporturilor cu
ţările socialiste.

1
 Urmare a acestei atitudini a Moscovei, fiecare ţară din lagărul sovietic a dezvoltat propria
linie politică. În 1989, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia („revoluţia de catifea”), RDG, Bulgaria,
România au înlocuit partidele comuniste de la putere, alegând o evoluţie necomunistă. Chemat, cu
prilejul celebrării a 40 de ani de la crearea Republicii Democrate Germane, de liderul comunist est-
german, Erich Honecker, pentru a-i salva regimul supus contestării virulente, Mihail Gorbaciov
consfinţea în octombrie 1989 sfârşitul împărţirii Europei: el afirma că „istoria îi pedepseşte pe cei
care rămân în urma vremurilor”. În noiembrie 1989, zidul Berlinului, simbolul împărţirii Europei
şi a războiului rece, era înlăturat.
Deschiderea liderului sovietic a modificat percepţia publică asupra Uniunii Sovietice,
declanşând o veritabilă gorbimanie printre occidentali. Dar, Gorbaciov s-a dovedit incapabil să
înţeleagă natura comunismului, să-şi înţeleagă propria societate. Comunismul supus reformării nu
mai este comunism, iar impunerea unor reforme economice dure (restructurare –perestroika,
programul Şatalin de reformă economică în 500 de zile) şi respectarea unor drepturi fundamentale
în interior (transparenţă – glasnost, libertatea expresiei, drepturile omului etc.) au condus la haos.
Structurile încremenite ale statului sovietic n-au putut rezista acestor reforme, deoarece sistemul nu
avea capacitatea de a genera iniţiativă şi performanţă. Nemulţumirile printre cadrele partidului şi în
armată faţă de aceste transformări şi retrageri externe succesive, au slăbit poziţia liderului sovietic.
Naţionalismul din republicile sovietice – mai ales din cele baltice şi musulmane – (dorinţa elitelor
locale de a urma o evoluţie independentă de Moscova, după simptomele decăderii marelui stat
sovietic) a contribuit decisiv la prăbuşirea Uniunii Sovietice. După puciul eşuat de la Moscova
(august 1991), organizat de elementele comuniste conservatoare, Uniunea Sovietică s-a dizolvat la
sfârşitul anului 1991.
Cauzele dezintegrării sovietice sunt numeroase:
• Supraestimarea sistemului sovietic de a-şi controla cuceririle politice, militare şi
economice. Uniunea Sovietică fost incapabilă să facă faţă conflictului pe care îl generase.
• Gorbaciov nu a înţeles că fenomenul comunist era problema. A recunoscut stagnarea, dar i-
au lipsit soluţiile, deoarece el însuşi era format de sistem (era un comunist).
• Declinul sistemului sovietic a început cu rutinarea lui, cu erodarea ideologiei chiar în inima
sistemului (KGB, cadrele politice ale Partidului), cu formarea unei nomenclaturi economice care a
creat o economie subterană (capitalistă în fond) dornică de emancipare.

2
 Emmanuel Todd11, un analist al sistemului sovietic, enumeră următoarele cauze ale
descompunerii sferei sovietice:
• Economia sovietică avea un nivel de creştere 0, expansiunea militară mascând regresul
economic.
• Performanţele economice ale Occidentului reprezentau o concurenţă pe care sistemul
sovietic era incapabil s-o suporte.
• Ţările din Est au fost penetrate de modelul occidental.
• Nomenclatura sovietică a admis eşecul centralizării integrale şi nevoia reformelor
economice.
• Orice reformă a sistemului comunist înseamnă distrugerea fundamentelor regimului.
La sfârşitul anilor ‘80, modelul economic socialist era complet discreditat. O cunoscută
butadă din epocă vorbea despre socialism ca despre calea cea mai scurtă între capitalism şi
capitalism. Teama de comunism s-a risipit atunci când a devenit clar că bătălia economică a fost
câştigată.

Statele Unite şi sfârşitul războiului rece

Administraţia Reagan a constituit un moment de cotitură pentru evoluţia societăţii
americane:
• Prin aplicarea ultraliberalismului economic, a readus prosperitatea şi încrederea în
societatea americană.
• Anticomunist militant, a accentuat confruntarea cu Uniunea Sovietică. Stagnarea sovietică
din anii ‘80 făcea posibilă o nouă ofensivă ideologică (desemnând Uniunea Sovietică ca Imperiu al
răului) şi strategică americană. Acţiunea administraţiei Reagan a presupus retorică (lupta pentru
libertate şi democraţie) şi realism machiavelic (nu Statele Unite zdrobind în exterior duşmanul, ci
ajutorarea celor care se opuneau comunismului: democraţii din Polonia, mujahedinii din
Afganistan, dictatorii din America Centrală şi de Sud etc.
• Provocarea fundamentală lansată de preşedintele american a fost întărirea capacităţii
militare americane prin Iniţiativa de apărare strategică (Războiul Stelelor). Deşi proiectul nu era
fezabil, sovieticii au fost obligaţi să privească cu seriozitate resursele financiare ale SUA,
potenţialul tehnologic american şi impactul strategic.

1
Emmanuel Todd, La chutte finale. Essai sur la decomposition de la sphère sovietique, Paris, 1976.

3
 După 1985, în condiţiile noii gândiri politice sovietice de dezangajare, Reagan a fost
suficient de american pentru a înţelege confruntarea şi concilierea ca etape succesive ale politicii.
Teorii cu privire la sfârşitul războiului rece
În 1991, războiul rece se încheiase; democraţia părea a fi marea lui câştigătoare. În mediile
intelectuale a revenit dezbaterea responsabilităţilor asupra războiului rece şi s-a angajat o discuţie
asupra beneficiarului acestui conflict:
a) Uniunea Sovietică nu a reprezentat o reală ameninţare la adresa lumii occidentale.
Sistemul comunist ar fi intrat în destrămare şi fără eforturile războiului rece. Politica americană a
fost, prin urmare, irelevantă. Mai mult, ea a amânat transformarea socială sovietică prin faptul că a
oferit conducerii sovietice un motiv credibil în mobilizarea societăţii. Statele Unite nu au câştigat cu
adevărat războiul rece, ci Uniunea Sovietică l-a pierdut.
b) Dacă a fost o victorie în acest război, ea a aparţinut ideii de democraţie, dincolo de
măsurile geostrategice care au potenţat conflictul Est-Vest.
c) Statele Unite au câştigat războiul rece.
• Au realizat o deplasare majoră a echilibrului puterii.
• Mai ales prin administraţia Reagan, Statele Unite au reuşit să ridice costurile
implicării Uniunii Sovietice în afacerile lumii, încât a făcut războiul rece nenecesar pentru sovietici.
• Au rămas singura putere după 1990.
• Ţările Europei de Est, zonă considerată esenţială pentru securitatea sovietică, s-au
îndreptat spre structurile euro-atlantice (NATO, U. E.)
• Germania unificată (3 octombrie 1990) a devenit membră a NATO.
• Sistemul comunist s-a prăbuşit în toată lumea în faţa forţei economice capitaliste a
Occidentului: în timp ce sovieticii infiltrau ideologic lumea occidentală, americanii au răspuns în
singurul domeniu în care concurenţa este efectiv măsurabilă – economia. Statele Unite au sufocat
Uniunea Sovietică prin competiţia declanşată în domeniul înarmărilor.

Consecinţele războiului rece

a) Reconsiderarea ordinii mondiale după ideile democraţiei americane: viziunea unui nou
parteneriat al naţiunilor bazat pe democraţie, prosperitate etc.
b) O lume a multiplelor conflicte mici. Războiul rece a internaţionalizat conflicte locale,
care altfel ar fi trecut neobservate de lumea civilizată. Cele două superputeri au reuşit, la costuri
enorme, să asigure o anumită stabilitate a relaţiilor politice internaţionale.

4
 c) Statele Unite au rămas singur superputere, dar Washingtonul a înţeles că nu imperiul în
expansiune teritorială, ci infiltrarea economică (şi subsidiar politică) este calea eficientă pentru a
exercita controlul la nivelul relaţiilor internaţionale.
d) Naşterea societăţii civile în Europa de Est şi considerarea ei ca factor esenţial în
prevenirea derapajului puterii politice şi a războiului în raporturile dintre stare.

5
1
Războiul Rece (1947-1991) a fost o confruntare deschisă, nonmilitară (deşi a cauzat cursa înarmării)
şi limitată, care s-a dezvoltat după Al Doilea Război Mondial între două grupuri de state care aveau
ideologii şi sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS şi aliaţii ei, cărora li se mai
spunea şi Blocul oriental sau răsăritean. Celălalt grup cuprindea SUA şi aliaţii lor, numiţi şi Blocul
occidental sau apusean. La nivel militar-politic a fost o confruntare între NATO (North Atlantic Treaty
Organization, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi Pactul de la Varşovia. La nivel economic,
a fost o confruntare între capitalism şi socialism. La nivel ideologico-politic a fost o confruntare între
democraţiile liberale occidentale (aşa-numita "lume liberă," "societatea deschisă") şi regimurile
comuniste totalitare (aşa-numita "societatea închisă"). Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită
"Războiul rece", deoarece nu s-a ajuns la confruntări directe militare dintre supraputeri (nu s-a ajuns la
un război "cald"). Din punctul de vedere al studiilor strategice, nu s-a ajuns şi nu se putea ajunge la un
război "cald", la o confruntare convenţională datorită faptului că ambele supraputeri s-au dotat cu arme
atomice şi nucleare, ceea ce a creat o situaţie strategică de "deterrence", adică de descurajare şi blocare
reciprocă. Alminteri, se ajungea la o distrugere reciprocă totală şi la o catastrofă mondială.
Din punctul de vedere al serviciilor secrete, a fost o confruntare între serviciile occidentale de
"intelligence" (în primul rînd cele americane, CIA, NSA, dar şi cele britanice, germane, franceze,
italiene, etc.) şi serviciile de poliţie politică ale regimurilor totalitare comuniste (în primul rînd, KGB,
dar şi Securitate, STASI, etc.) S-a mai numit "Războiul Rece" şi datorită faptului că a fost purtat între
foştii aliaţi din războiul împotriva regimului totalitar nazist, între două forme de regimuri politice care
aveau aceleaşi rădăcini ideologice, adică lupta democratică pentru emanciparea omului de sub orice
formă de dominaţie. "Războiul rece" a dominat politica externă a SUA şi a URSS încă din 1947, când
s-a folosit pentru prima oară termenul, şi până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Din punct de
vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s-au utilizat presiunea economică,
ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile militare de intensitate
mică şi iminentul război pe scară mare. Războiul Rece s-a încheiat o dată cu prăbuşirea regimurilor
comuniste sovietice şi a URSS, supraputerea care s-a confruntat cu SUA, iar lumea care a rămas este
dominată de o singură supraputere (condiţie descrisă de specialiştii în politică internaţională drept
hegemonie globală a SUA într-o lume care este unipolară, chiar dacă unii specialişti partizani şi, în
general, antiamericani o numesc multipolară).
Războiul imaginar - parte integrantă a Războiului Rece
Termenul a fost lansat de către Mary Kaldor (The Imaginary War. Understanding the East-West
Conflict. Basil Blackwell, Oxford, 1990). Războiul imaginar este o “tehnologie disciplinară”
(termenul e preluat de la Michel Foucault) şi presupune un discurs care “exprimă şi legitimizează
relaţiile de putere din societatea modernă”. Finalitatea “războiului imaginar” e aceea de a “menţine
coeziunea socială” internă a societăţilor implicate în conflict, scopul fiind domestic, nu îndreptat în
afară. Apariţia comunismului a extins, pentru prima dată în istorie, bazele controlului social prin
teroare la scară continentală. Statele Unite au preluat, rafinat şi promovat conceptul într-un ambalaj
“user- friendly” ducând războiul imaginar împotriva duşmanului absolut (vezi Murray J. Edelman
-Constructing the Political Spectacle, Chicago University Press, 1988 cap. 4, The Construction and
Uses of Political Enemies) la următorul nivel, integrându-l după episoadele făţişe gen the red scare în
cultura autohtonă pentru a-l putea reactualiza la nevoie. De actualitate sunt episoadele Saddam Hussein
şi Osama bin Laden, care au permis justificarea unor expresii ca “Axa Răului” (versus subînţeleasa axă
a binelui), sau reactualizarea într-un cadru de acceptare populară generală a expresiei (naziste) “război
total”. Războiul imaginar a fost, astfel, un instrument de bază ce a permis pe plan intern acceptarea
războiului rece pe o perioadă extinsă de timp.