I.

RĂZBOIUL RECE SAU LUMEA ÎNTRE O PACE RATATĂ ŞI UN RAZBOI

NEDECLARAT (1947-1991)

"Războiul rece" a dominat politica externă a SUA şi a URSS încă din 1947, când s-a
folosit pentru prima oară termenul, şi până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Din punct
de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s-au utilizat presiunea
economică, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile
militare de intensitate mică şi iminentul război pe scară mare. Războiul Rece s-a încheiat o
dată cu prăbuşirea regimurilor comuniste sovietice şi a URSS, supraputerea care s-a confruntat
cu SUA, iar lumea care a rămas este dominată de o singură supraputere.
Originea războiului rece trebuie căutată încă de la victoria revoluţiei bolşevice şi
apariţia statului sovietic şi de la divizarea marilor puteri pe criterii ideologice bine delimitate.
S-a adăugat politica agresivă a Kremlinului în anii celui de-al doilea război mondial,
concretizată în câteva acţiuni semnificative, în care regulile după care funcţionează
democraţiile veritabile au fost brutal încălcate. Avem aici în vedere pactul Ribbentrop-
Molotov şi protocolul adiţional secret din 23 august 1939, invadarea Poloniei, la 17 septembrie
şi a Finlandei, la 30 noiembrie 1939. Anexarea statelor baltice Estonia, Letonia şi Lituania, în
iunie 1940, a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, luna următoare.
Astfel, deşi sursele războiului rece au inclus şi elemente culturale şi ideologice, el se va
manifesta ca o luptă pentru supremaţie între Uniunea Sovietică şi Statele Unite.
Vorbind despre cursa declanşată între cele două superputeri, după 1945, trebuie să
facem câteva observaţii, în primul rând, disputa americano-sovietică avea Europa în prim-
plan, dar conflictele armate s-au desfăşurat în afara bătrânului continent. În acelaşi timp,
rivalitatea dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a fost utilizată pentru ocultarea şi
rezolvarea unor grave probleme interne de care s-au lovit cele două state.
Evoluţia războiului rece în timpul lui Ronald Reagan
Abordarea democrată a războiului rece s-a dovedit un eşec complet. Dacă promotorii
destinderii au fost criticaţi mai ales pentru cinismul lor, în schimb idealismul politicii externe a
lui Carter a dus la o serioasă subestimare a capacităţilor Uniunii Sovietice şi Tratatului de la
Varşovia. Noul preşedinte, republicanul Ronald Reagan, era decis să schimbe complet această
viziune, înlocuind în războiul rece negocierea cu confruntarea efectivă şi întărind capacitatea
militară a SUA. Din primul an al mandatului său bugetul apărării a crescut enorm; pentru
întâia dată cheltuielile militare ale NATO le-au depăşit pe cele ale Tratatului de la Varşovia iar
America a devenit principalul vânzător mondial de armament (ceea ce a permis o
machiavellică rezolvare a crizei ostatecilor din Iran). În 1982, Reagan a expus şi bazele
ideologice ale politicii sale externe: URSS era „Imperiul Rău”, sursă a tuturor problemelor
politice şi economice din lume.
Scenariile războiului atomic elaborate de experţii occidentali, culminând cu „Iniţiativa
de Apărare Strategică” (Războiul Stelelor), au provocat mari temeri la Moscova, convingându-
i pe liderii sovietici că Statele Unite erau nu doar pregătite, ci şi dispuse să declanşeze un atac
atomic; în acelaşi timp ele au pus capăt mişcării anti-nucleare pacifiste din Europa
Occidentală, convingând populaţia ţărilor NATO de necesitatea instalării de arsenale atomice
în vederea prevenirii unei iminente agresiuni a „Imperiului Rău”. Punctul culminant al acestei
evoluţii a fost atins în martie 1983, când Reagan a iniţiat Războiul Stelelor(care s-a dovedit un
eşec). Totul părea desprins dintr-un scenariu ştiinţifico-fantastic.
La rândul său, Reagan a avut un argument suplimentar după ce ruşii au doborât în
septembrie 1983 un avion de pasageri sud-coreean, zborul KA 007, care dintr-o eroare se
abătuse de pe culoarul de zbor planificat. Au murit atunci toate cele 269 de persoane aflate la
bord numai datorită faptului că sovieticii confundaseră avionul sud-corean cu un avion de
spionaj; acţiunea lor a fost calificată drept „crimă împotriva umanităţii”. Două luni mai târziu
trupele SUA au invadat minuscula insulă caraibiană Granada, unde se instalase un guvern
revoluţionar de stânga şi au transformat această intervenţie într-o dovadă a supremaţiei şi
hotărârii Statelor Unite de a nu permite nici o infiltrare sovietică. Tensiunea a ajuns la maxim
la sfârşitul anului, când un exerciţiu nuclear NATO l-a făcut pe preşedintele rus Kosâghin să se
teamă de izbucnirea războiului atomic.
Această epocă de febrilitate militară şi retorică apocaliptică s-a încheiat odată cu al
doilea mandat al lui Reagan, coincizând cu venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov
(1985).
Linia dură a Washingtonului, supranumită şi doctrina Reagan 1, concretizată în doctrina
războiului stelelor impusă de preşedintele Ronald Reagan şi, mai ales politica reformistă,
1
Principiu enunţat ta începutul preşedinţiei lui Ronald Reagan,principiu potrivit căruia Statele Unite vor recurge la
forţa militară pentru a se opune influenţei sovietice în ţările Lumii a treia. în practică, aceasta însemna trimiterea de
ajutor militar unor asemenea insurgenţi anticomunişti, precum cei din Nicaragua
perestroïka, iniţiată la Kremlin după 1985, de către noul secretar general al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, vor contribui la încheierea conflictului. . La
11 martie 1985, a doua zi după decesul lui Cernenko, Gorbaciov va deveni secretar general al
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Venirea lui la putere va aduce şi încheierea
războiului rece.
II. U.S.A versus U.R.S.S. – Reagan versus Gorbaciov

A doua jumătate a anilor '80 se caracterizează printr-o normalizare rapidă a relaţiilor

dintre URSS şi puterile occidentale, în fruntea cărora se aflau Statele Unite. Pe de altă parte, se
observă, printre elitele sovietice, o creştere a conştiinţei faptului că, în caz de conflagraţie
nucleară, nu vor putea exista nici învingători, nici învinşi. Occidentalii nu mai sunt
„imperialiştii" cei răi din vechea ideologie; ei devin chiar posibilii parteneri cu care să se
coopereze în interesul tuturor.
Fără a renega comunismul şi cuceririle sale, Mihail Gorbaciov recunoaşte clemenţa
valorilor morale şi etnice comune întregii omeniri, pacea şi dezvoltarea, care, de altfel,
reprezintă valorile supreme. În sfârşit, Mihail Gorbaciov, marele mesager al intereselor noii
URSS pe scena mondială, ştie de minune să se folosească de mass-media occidentală. Modul
său direct de a vorbi, atitudinea net deosebită de cea a predecesorilor săi l-au făcut o adevărată
vedetă în Occident.
În 1983, în timp ce începea desfăşurarea primelor rachete Pershing şi a rachetelor de
croazieră, menite să răspundă provocării pe care o reprezentau rachetele sovietice SS-20,
preşedintele Statelor Unite îşi expunea Iniţiativa de Apărare Strategică, numită „războiul
stelelor": un proiect vizînd să dezvolte pe termen lung un sistem de protecţie anti-rachetă
extrem de costisitor şi din această cauză considerat inaccesibil sovieticilor. În Vest, mulţi îl
consideră irealist şi mult prea scump. Armă de descurajare economică şi tehnologică, acesta
urmărea mai ales să-i facă pe conducătorii de la Kremlin să simtă că pe terenul cursei
înarmărilor extrem de sofisticat în secolul XX, ţara lor nu avea nici mijloacele financiare, nici
resurse în materie de inovaţii tehnice care să-i permită să facă faţă acestei provocări.
Gorbaciov nu voia lichidarea „socialismului real", ci pur şi simplu restabilirea unei
legături între partide, stat şi o liberalizare controlată.
două mari personalităţi politice: Ronald Reagan şi Mihail Sergeevichi Gorbaciov
 II.1.1. Mihail Gorbaciov
(1931-)
Cuvintele „Internaţionalei Comuniste" au fost intonate de milioane de oameni din
întreaga lume pe parcursul secolului XX. Pentru cei flămînzii, cei săraci, cei nevoiaşi - nu
numai din Uniunea Sovietică ci şi din Europa de Est, China, Cuba şi o mulţime de ţări din
lumea a treia acel imn a inoculat speranţa unei vieţi mai bune, o viaţă plină de fericire şi nu de
nenorociri.
Visul comunist al unei vieţi bazate pe egalitate, o lume în care bogaţii nu-i vor mai
oprima pe săraci nu s-a împlinit. În schimb, guvernările comuniste, care se presupunea ca sunt
instrumentele de modelare a unui viitor de aur, au transformat de cele mai multe ori visul într-
un coşmar.
O vreme, în anii care au urmat după cel de al doilea război mondial, se părea că liderii
comunişti ambiţioşi şi foarte disciplinaţi ar putea, într-adevăr, să-şi transpună în realitate
năzuinţa de a controla politica întregii planete Pămînt. Erijîndu-se în eliberatori, aveau toate
şansele să devină stapînii lumii.
In loc de aceasta, în anii '80, situaţia a început să se schimbe. În Europa de Est, ţările
comuniste s-au eliberat rînd pe rînd de sub jugul puternicei Uniuni Sovietice. Polonia,
Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria şi Germania de Est şi-au declarat autonomia faţă
de URSS. În Africa, Asia şi America Latină, ţări ca Angola şi Nicaragua au respins modelul
guvernărilor structurate iniţial în Rusia de Lenin şi Stalin.
De remarcat că Uniunea Sovietică, în sine, nu a făcut practic nimic pentru a stopa
farîmiţarea vastului sau imperiu universal, construit în decursul multor ani, cu un preţ atît de
mare. In schimb, spre uimirea multora, figura centrală a imperiului comunist a aclamat deschis
ceea ce el a numit „perestroika", cu alte cuvinte restructurarea comunităţii internaţionale. Cu
timpul, afirma acel lider, întreagă omenire va deveni un loc al păcii, guvernat de „raţiune şi
logică", nemaifiind un loc al războiului. „Relaţiile de bună vecinătate, deschidere şi încredere
reciprocă", spunea el, „vor înlocui instinctele brutale" şi agresivitatea, pînă cînd, în final, se
va instaura o „securitate universală" pentru toate „popoarele şi guvernările de pe planeta
noastră".
Cel care a pronunţat aceste cuvinte era Mihail Gorbaciov, preşedintele URSS, atunci
cînd a primit Premiul Nobel pentru pace în decembrie 1990.
 In martie 1985, la cîteva ore după anunţarea oficială a morţii lui Cernenko, Mihail
Sergheievici Gorbaciov a devenit secretar general al Partidului Comunist. Acum el era cel care
deţinea puterea supremă într-o ţara care poseda un enorm arsenal de arme nucleare.
În acelaşi timp, Uniunea Sovietică era o ţară cu probleme serioase. Rezervele de
cărbune şi fier cândva mari, scădeau rapid. Producţia industrială se diminuase, la fel ca şi
producţia agricolă.
Între timp, Statele Unite şi aliaţii lor din Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO) investeau milioane de dolari în arme moderne - costisitoare rachete noi, teleghidate,
bombardiere noi -, toate reprezentând ultimele cuceriri în materie de ştiinţă. Cu fiecare zi ce
trecea, Uniunea Sovietică rămînea tot mai în urmă.
II.1.2. Ronald Reagan
(1911-2004)
Despre Ronald Regan, Margret Thatcher2 a declarat:“Ronald Reagan a făcut mai mult
decât oricare leader pentru a câştiga Războiul Rece împotriva Uniunii Sovietice, şi a făcut-o
făra să fi tras un singur foc de armă.“
Iar, tot despre cel supranumit “Marele Comunicator” pentru geniul său de a explica
simplu situaţii politice complexe, să dăm, spre exemplu, faimoasele sale formulări: “Marşul
libertăţii şi democraţiei va arunca marxim-leninsmul în lada de gunoi a istoriei “(Londra,
1982) sau “Domnule Mihail Gorbaciov, deschideţi această poartă! Domnule Gorbaciov,
dărâmaţi acest zid!” (Poarta Brandemburg, Zidul Berlinului, 1987, adresându-se lui Mihail
Gorbaciov ).
Lui Ronald Regan îi datorăm, practic, încetarea Războiului Rece, Prăbuşirea Zidului
Berlinului (şi astfel declanşarea Revoluţiilor anti-comuniste în Europa 1989, culminând cu
distrugerea blocului comunist est-european), declararea Războiului împotriva terorismului
internaţional (bombardarea Libiei, 1986 ), şi nu în ultimul rând, renaşterea economiei
americane după criza din anii ’80 (renaştere care a reechilibrat economia mondială, atunci). Pe
patul de spital, scăpat cu viaţă din încercarea de asasinat din martie 1981, Ronald Regan
declara că Dumnezeu i-a încredinţat o misiune sfântă... distrugerea comunismului. Ronald
Regan şi-a implinit misiunea - întrutotul şi genial, deasemenea.

2
 Sfârşitul războiului rece
Criza comunismului în U.R.S.S. Eşecul reformelor gorbacioviste.
M.Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin două
concepte: Glasnosti şi Perestroika3. Glasnosti-ul avea drept scop să trezească societatea
sovietică din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. Prin perestroika trebuia
încurajată pentru un ansamblu de reforme prin care se urmărea reconcilierea socialismului cu
democraţia. El a încercat să salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care
să ducă la eliminarea trăsăturilor sale cele mai odioase însă fără a aboli fundamentele sale
ideologice.
Pentru el acestea vizau o perfecţionare a mecanismului social-economic comunist, şi
nicidecum răsturnarea regimului politic. Până în anul 1990, atât demersurile cât şi acţiunile
politice ale lui Gorbaciov, pendulau între hotărârea pentru reforme radicale şi teama că astfel
de reforme vor prăbuşi sistemul comunist.
. Luând act de pierderea puterii sale Mihail Gorbaciov şi-a anunţat demisia la televiziune pe 25
decembrie 1991. El recunoştea oficial moartea URSS. În fapt atât comunismul cât şi imperiul
nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale de dispariţie.

3
Reformele sale au încercat să ducă Rusia spre democraţie şi economia de piaţă; dar ele au lovit în acelaşi timp
în partid şi în nomenclatură, singurele forţe capabile să menţină unitatea colosului sovietic.