INTRODUCERE ÎN STUDIUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ŞI STUDII DE

SECURITATE
Curs 3.

Evoluţia sistemului internaţional în perioada interbelică

Impactul Primului Război Mondial asupra politicii internaţionale a fost unul foarte profund.
Distrugerile materiale şi pierderile de vieţi omeneşti au lăsat întreaga Europă în ruină. Conferinţa de
la Paris (1919-1920) a urmărit să instituie o nouă ordine mondială, complet diferită de cea care
condusese la Marele Război. Soluţia a fost adusă de Statele Unite, singura putere care la sfârşitul
conflagraţiei era considerabil mai influentă decât în 1917, când intrase în război. Această soluţie a
constat în instituirea unui nou principiu al relaţiilor internaţionale – principiul securităţii colective.
Idealismul (liberalismul) wilsonian a încercat scoaterea războiului în afara legii, prin intermediul
unor mecanisme instituţionale.
Sistemul securităţii colective – care statua principiul interdependenţei în materie de securitate
a tuturor actorilor sistemului şi al necesităţii cooperării dintre aceştia în materie de securitate –
opera prin intermediul unor organizaţii de securitate, cum a fost Liga Naţiunilor (1919). Se dorea
înlocuirea balanţei de putere cu un sistem instituţional care să reglementeze relaţiile internaţionale.
Acest fapt a schimbat radical principiul de reglementare al relaţiilor internaţionale, trecându-
se de la politica de putere a sistemului european la o politică a cooperării.
Tulburările cele mai puternice ale sistemului în urma acestor schimbări s-au resimţit întocmai
în Europa, unde marile puteri europene cu tradiţia unei politici de forţă au privit cu suspiciune
politica nouă a cooperării sau au folosit-o în propriul interes. Criza economică a accentuat şi mai
mult tensiunile politice deja existente între puterile europene, până când în 1939 războiul s-a
declanşat din nou.
În anii ’30 ai secolului trecut, pentru prima dată în istorie sistemul internaţional era confruntat
de trei mari puteri, diferite: Statele Unite, Germania şi Rusia sovietică. Deşi configuraţia sistemului
era una tripolară, era instabilă datorită faptului că doi dintre aceștia – Rusia sovietică şi Germania
nazistă – erau revizionişti. În al doilea rând, Statele Unite (ca mare putere a sistemului) a preferat
iniţial să „paseze responsabilitatea” (până în decembrie 1941), după care acţionează cu rol de
„balansator”, în sensul în care intervenţia sa în război a înclinat considerabil şi decisiv raportul de
forţe. Intervenţia SUA va produce şi un dezechilibru la nivel sistemic, care la sfârşitul războiului se
va traduce în schimbarea configuraţiei sistemice – lumea devine bipolară, cu doi poli de putere ce se
întâlnesc într-un registru al puterii superior celui al puterilor europene (SUA şi URSS). Este
momentul în care puterile europene îşi pierd rolul esenţial în politica internaţională, iar sistemul
internaţional tradiţional al puterilor europene se prăbuşeşte, centrul de putere mutându-se la
Washington, unde va rămâne până în zilele noastre.
Pierderea rolului jucat anterior de Europa va declanşa şi procesul de decolonizare, ale cărui
consecinţe asupra sistemului se vor resimţi imediat. Acesta apare ca o continuare a procesului de
fragmentare a sistemului internaţional iniţiat încă din secolul al XIX-lea. Înainte de toate, popoarele
din vechile colonii îşi dobândesc acum libertatea, fie prin simpla dezangajare a puterilor majore din
zonele respective, fie ca urmare a dezvoltării extraordinare a ideologiilor naţionaliste în colonii; însă
procesul formării statale ridică foarte multe probleme. Acest lucru le transformă imediat în ţinte
sigure ale extinderii sferelor de influenţă ale celor două superputeri. Astfel iau naştere statele Lumii
a Treia, care cuprind teritorii extinse în Africa, Asia Centrală şi de Sud şi America Latină. Mai mult
decât atât, creşterea numărului de actori in sistemul internaţional creează noi falii mondiale de

1
conflict, care nu sunt neapărat legate de interesele marilor puteri, dar care atrag foarte repede terţi şi
se accentuează cu violenţă maximă. Este cazul, de pildă, al conflictelor din Orientul Mijlociu,
Africa, Indochina şi din America Latină.
Evoluţia sistemului internaţional în perioada Războiului Rece (1945-1991)
Configuraţia sistemului internaţional în timpul Războiului Rece este bipolară, iar politica
internaţională este monopolizată aproape în întregime de către cei doi mari poli de putere: SUA şi
URSS. Politica internaţională, chiar şi la nivelul subsistemelor, este controlată de cele două
superputeri. Termenul superputere se aplică acestor doi coloşi pentru a surprinde capacităţile
militare, tehnologice, economice, politice etc. de care dispun. Deşi la sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial au existat trei puteri considerate învingătoare (SUA, Marea Britanie şi URSS), doar
două controlau într-o manieră covârşitoare capacităţile economice, politice şi militare ale
momentului. Factorii ce au alimentat tensiunea crescândă dintre cele două superputeri şi au condus
la declanşarea şi alimentarea continuă a Războiului Rece au fost:
1. Încărcătura ideologică a confruntării dintre cele două superputeri, în care fiecare
parte adoptă ideologii incompatibile în esenţă. Deşi între SUA şi URSS a existat o alianţă în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial, sistemele lor politice, economice etc. erau complet diferite şi
incompatibile. Această alianţă, oarecum incompatibilă, a funcţionat atât timp cât Germania a
ameninţat că devine stat hegemon în Europa, iar Japonia în Asia şi Pacific.
2. Confruntarea directă a celor două puteri expansioniste, în lupta pentru hegemonie
asupra sistemului.
3. Existenţa în sistem a unei puteri revoluţionare: URSS. Aceasta este profund
antisistem, contestă întregul sistem internaţional, începând chiar cu bazele acestuia, modul în care
este construită puterea în toate celelalte state, precum şi modul în care puterea este distribuită la
nivel internaţional.
Caracteristica esenţială a Războiului Rece constă tocmai în faptul că el nu a fost un conflict
armat deschis, în sensul tradiţional al conceptului. Războiul Rece a constat mai curând într-o extinsă
cursă a înarmărilor pe fundalul unei incompatibilităţi ideologice ireconciliabile între cei doi actori
angrenaţi într-o luptă „paşnică” pentru putere în sistemul internaţional. Confruntări directe între
trupele americane şi cele sovietice nu au existat pe teritoriul nici unuia dintre cele două state, ceea
ce nu înseamnă că nu au existat confruntări între ele. Dimpotrivă, confruntări între SUA şi URSS au
existat – este adevărat – într-o manieră indirectă, prin intermediul şi pe teritoriul unor terţi de la
periferia sistemului internaţional (în Lumea a Treia).
În perioada Războiului Rece sistemul s-a întors la tradiţionala balanţă de putere, în maniera sa
simplă cu doar două talere. Echilibrul puterii nu a fost unul constant şi egal între cele două părţi ale
balanţei pe tot parcursul Războiului Rece. Pentru o perioadă relativ scurtă de timp, SUA şi-a
asigurat prin dezvoltarea armei nucleare un avantaj comparativ faţă de URSS. Acest avantaj este
contrabalansat în 1949, când Rusia îşi construieşte şi ea propria armă nucleară.
Cele două superputeri îşi împart întregul glob pământesc în sfere de influenţă. Prin
intermediul politicii de „îngrădire” (containment) a Statelor Unite şi a uneia de expansiune
teritorială a Uniunii Sovietice (doctrina Jdanov), cele două superputeri ajung să-şi delimiteze sferele
de influenţă la nivel global, ajungând „să aibă graniţe comune”. Tensiunile dintre cele două
superputeri cresc sau descresc, iar Războiul Rece trece prin perioade succesive de „încălzire” şi
„răcire”:
I. Prima etapă a Războiului Rece ţine de debutul acestuia la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial (1945-1946).

2
 Două momente au marcat debutul Războiului Rece: primul este discursul prim-ministrului W.
Churchill al Marii Britanii, la 5 martie 1946, la Fulton (Missouri), care a tras semnalul de alarmă
asupra unei „cortine de fier” ce coboară asupra Europei, „din Sttetin, în Balcani, până în Triest, în
Adriatica”. Al doilea moment semnificativ îl reprezintă publicarea articolului The Sources of Soviet
Conduct (iulie 1947), în revista „Foreign Affairs”, semnat de George Kennan, fost diplomat al
ambasadei Statelor Unite la Moscova, care susţinea că Uniunea Sovietică urmăreşte o politică
expansionistă deliberată (confirmând temerile lui Churchill că sovieticii duceau o politică
imperialistă). Kennan recomanda americanilor o politică de „îngrădire” (containment) a
comunismului ca mijloc de a stăvili şi învinge Uniunea Sovietică. Aceasta urmărea să împiedice
URSS să-şi depăşească sfera de influenţă şi teritoriul propriu-zis, pe care îl ocupa în a doua parte a
anilor ’40. În ultimă instanţă, acest tip de politică a dus la încheierea Războiului Rece.
Întreaga primă etapă a Războiului Rece s-a aflat sub influenţa doctrinei Truman (1947),
bazată pe politica de „îngrădire” a Uniunii Sovietice. Harry S. Truman, preşedinte al Statelor Unite
între 1945 şi 1953, a moştenit un context internaţional extrem de tensionat, îndeosebi prin
ambiguităţile pe care Conferinţa de pace de la Potsdam (1945) şi ulterioarele întâlniri ale miniştrilor
de externe ale celor trei mari (URSS, SUA şi Marea Britanie) nu le rezolvaseră. Dintre acestea, cele
mai periculoase erau, desigur, soarta teritoriilor eliberate de armatele americane şi sovietice, una
înaintând dinspre vest, iar cealaltă dinspre est. Situaţia era cu atât mai îngrijorătoare cu cât poziţiile
marilor puteri europene nu erau foarte temeinice în această perioadă: Franţa şi Marea Britanie erau
epuizate în urma războiului, Germania era împărţită în patru sfere de ocupaţie militară, iar Rusia îşi
continua extinderea spre Vest (având în faţă statele balcanice sfâşiate de război şi incapabile să se
apere, precum şi marile puteri europene incapabile să-i opună rezistenţă). În acest context, Truman
a reuşit să obţină o foarte largă solidaritate din partea statelor aliate, care aveau să devină o parte
integrantă a politicii externe americane pentru cel puţin încă patru decenii.
Truman a realizat astfel dubla necesitate a politicii externe americane: în primul rând,
necesitatea unei contribuţii financiare majore a Statelor Unite la sprijinirea statelor din vestul
Europei în scopul redresării economice. Astfel, s-a născut la 12 martie 1947 Planul Marshall,
considerat a fi parte a politicii americane de a sprijini popoarelor libere); în al doilea rând, era vorba
despre securitatea Europei Centrale şi de Vest. Ca atare, el a dezvoltat ideea creării Organizaţiei
Tratatului Nord-Atlantic (NATO) în 1949, prima alianţă militară pe timp de pace din istoria Statelor
Unite, după cea cu Franţa de la sfârşitul Războiului de independenţă din 1776-1783. Astfel, politica
externă americană s-a conturat la două niveluri: îngrădirea expansiunii diplomatice a URSS;
îngrădirea extinderii militare a URSS.
În această primă perioadă a Războiului Rece se constată o revenire la politica de securitate
colectivă şi la o perspectivă wilsoniană în relaţiile internaţionale, în sensul interpretării acţiunilor
statelor mai curând în termeni de principii morale/imorale, mai degrabă decât în termeni de mişcări
strategice. Această abordare a avut consecinţe importante, confruntarea SUA-URSS fiind prezentată
îndeosebi ca o luptă între „Bine” şi „Rău” şi nu ca o luptă pentru hegemonie asupra sistemului
internaţional. Cu toate acestea însă, lupta pentru hegemonie se configurează ca atare, pe măsură ce
sferele de influenţă sunt treptat conturate cu tot mai multă precizie: Europa Centrală şi de Vest e
unită sub conducerea Statelor Unite, în timp ce URSS îşi alătură statele Europei Orientale şi de Sud-
Est.
II. A doua etapă este marcată de izbucnirea Primei Crize a Berlinului (1948-1949). Spre
deosebire de etapa anterioară, această a doua etapă este una mult mai activă în ceea ce priveşte
politica externă americană, fiind marcată de profunde confruntări şi crize; de altfel a fost cea mai

3
dură şi sângeroasă dintre toate etapele Războiului Rece: Prima Criză a Berlinului (1948-1949);
războiul din Coreea (1950-1953); a Doua Criză a Berlinului (1957-1962); „criza rachetelor” din
Cuba (octombrie 1962); războiul din Vietnam (1965-1975). Aşadar, această a doua etapă este
zguduită de numeroase ciocniri violente în terţe părţi între cei doi mari poli sistemici.
Dacă în Prima Criză a Berlinului SUA se regăseau oarecum în aceiaşi parametri strategici ai
politicii externe gândite în prima etapă a Războiului Rece, odată cu războiul din Coreea aceşti
parametri se schimbă şi ei radical. Atacarea Coreei de Sud de către Coreea de Nord în iunie 1950, la
adăpostul ajutorului promis de către URSS, a impus Statelor Unite o serie de ajustări majore ale
politicii de containment. O astfel de ajustare majoră a fost necesitatea unei implicări internaţionale
active a SUA şi, mai mult decât atât, globale. Legitimarea acţiunilor americane continua să se
centreze asupra unor considerente de „morală” (apărarea principiului universal al democraţiei).
Cele două superputeri îşi consolidează în această perioadă legitimitatea de a interveni pe
teritoriul unor terţi, pentru a apăra o balanţă de putere existentă (şi configurată de politica de
îngrădire), declarându-se informal păstrătorii acesteia. Particularitatea esenţială a acestei perioade şi
a întregului Război Rece, în ansamblu, este tocmai faptul că între cele două superputeri nu există o
ciocnire militară directă propriu-zisă. De asemenea, nu au existat confruntări – nici măcar indirecte
– între cei doi poli sistemici pe teritoriul vreunuia dintre ei. Confruntările se petrec pe teritoriul unor
terţi şi prin intermediul acestora Războiul din Coreea şi, mai târziu, cel din Vietnam sunt exemple
elocvente ale acestei particularităţi. De obicei, aceste confruntări sunt situate la periferia sistemului
internaţional, de regulă în zonele în care sferele de influenţă ale celor două superputeri se întâlnesc
sau în zonele strategic vizate de ambele state: Cuba, Asia de Sud-Est etc.
„Criza rachetelor” din Cuba a fost cea care a determinat iminenţa unei ciocniri directe între
cele două superputeri. Posibilitatea atât de clară a unei ciocniri cu potenţiale efecte catastrofale
pentru întregul sistem internaţional a conferit o perspectivă diferită asupra confruntării, ducând
ulterior la o înţelegere extrem de serioasă între cele două superputeri: absenţa intervenţiei reciproce
în sfera de influenţă a celeilalte. Această înţelegere este marcată de acordul Statelor Unite de a nu
interveni în Cuba şi de a-şi retrage rachetele nucleare din Turcia, contra promisiunii Uniunii
Sovietice de a-şi retrage rachetele din Cuba. În acest context însă, se prefigurează o altă
particularitate a acestei etape: absenţa unei strategii formale şi formal recunoscute de politică
externă a Uniunii Sovietice (bineînţeles, dincolo de nivelul declarativ); spre deosebire de SUA, care
are o politică externă coerentă şi consistentă: respingerea oricărei tendinţe de expansiune a URSS,
fie ea diplomatică, teritorială, militară etc.
Pierderea avantajului strategic al Statelor Unite în 1948, când URSS dezvoltă şi testează şi ea
prima bombă nucleară, a condus la o tensionare şi mai mare a relaţiilor dintre cele două state, însă
pe o perioadă relativ scurtă de timp, deoarece principiul distrugerii mutuale legat de posibilitatea
unui răspuns nuclear (în cazul unui prim atac) din partea ambelor părţi a echilibrat balanţa de forţe
militare, producând treptat o relaxare a relaţiilor dintre cele două părţi. Această relaxare treptată s-a
produs şi pe fondul înţelegerii de nonintervenţie reciprocă în sfera de influenţă a celeilalte puteri, a
echilibrării raportului de forţe militare prin constituirea de către statele comuniste a Pactului de la
Varşovia (1955), precum şi în contextul luptelor interne din cadrul Uniunii Sovietice după moartea
lui Stalin. Toate acestea au determinat URSS să se concentreze asupra treburilor interne ce începeau
să apară în sfera ei de influenţă – cum a fost cazul Revoluţiei din Ungaria (1956).
III. A treia etapă, de relaxare a relaţiilor dintre SUA şi URSS, s-a caracterizat prin încercarea
politică de cooperare dintre cei doi poli sistemici. Astfel că în intervalul cuprins aproximativ între
1968 şi 1978 se produce o destindere a relaţiilor SUA-URSS. În această perioadă nu mai există

4
crize între cele două superputeri, nici măcar crize indirecte, la nivelul terţilor. Odată cu semnarea
tratatelor SALT I şi SALT II (Strategic Arms Limitation Treaty), care stipulau reducerea reciprocă a
armamentului nuclear), precum şi a momentului Helsinki (1975 – când se desfăşoară Conferinţa
pentru Securitate şi Cooperare în Europa; care a generat instituirea CSCE, redenumită ulterior
OSCE) se observă o schimbare a tonului relaţiilor dintre SUA şi URSS, ambele state fiind dispuse
să-şi facă unele concesii minime unul celuilalt. Astfel, în 1975, la Helsinki, cele două superputeri
rezolvă problema graniţelor în Europa, recunoscându-şi fiecare, în mod formal, sferele de influenţă
europene, însă relativa relaxare a relaţiilor ruso-americane nu a mers niciodată atât de departe încât
să se ajungă la un acord de coexistenţă paşnică.
Această relaxare s-a produs şi pe fondul conştientizării de către SUA costurilor
angajamentului global pe care şi-l asumase. Perspectiva este dată de eşecul intervenţiei SUA în
Vietnam, război a cărui pierdere i-a costat pe americani bani, capital de imagine, credibilitate şi
prestigiu internaţional. Situaţia a produs o schimbare fundamentală în politica externă americană
faţă de URSS şi întregul sistem în ansamblul său. Accentul politicii externe americane se îndreaptă
acum tocmai asupra interesului naţional, pe fondul unei nevoi de eliberare de sub presiunile
internaţionale pe care şi le asumase încă de la începutul Războiului Rece. Mai mult decât atât, spre
deosebire de doctrina Truman (care presupunea o politică de îngrădire a Uniunii Sovietice, care să o
determine în cele din urmă să implodeze, prăbuşindu-se sub greutatea propriului sistem), doctrina
lui Richard Nixon (preşedinte în perioada 1969-1974) nu mai făcea din schimbarea societăţii
sovietice o precondiţie a negocierilor.
IV. A patra etapă şi ultima este declanşată de izbucnirea războiului din Afghanistan, după ce
URSS atacă şi invadează Afghanistanul în iarna anului 1979. Cele două superputeri revin la un
trend ascendent din punct de vedere al ostilităţii dintre cele două sisteme. Până la sfârşitul
Războiului Rece se produce o retensionare a relaţiilor dintre cele două superputeri, cunoscută şi sub
numele de al doilea Război Rece. Această ultima etapă este marcată doar de o singură criză:
războiul din Afghanistan.
La sfârşitul anilor ’70, URSS deţinea deja un avantaj în privinţa armelor convenţionale (în
condiţiile în care echilibrul nuclear tindea să se stabilizeze). Ca atare, SUA provoacă la începutul
anilor ’80 o reluare a cursei înarmărilor convenţionale, pentru a echilibra balanţa militară şi
convenţională. Simultan, doctrina lui Ronald Reagan (preşedinte între 1981 şi 1989) ajunge să
propulseze pe agenda internaţională problema construirii scutului antirachetă, care ar fi protejat
SUA şi pe aliaţii lor de un eventual atac nuclear din partea Uniunii Sovietice. Cele două elemente –
considerate împreună şi privite în contextul incapacităţii sistemului economic sovietic de a genera o
creştere economică în stare să susţină această cursă a înarmărilor – au produs în cele din urmă
colapsul comunismului. Anul 1989 este marcat sub efectul dominoului de revoluţii anticomuniste
paşnice sau violente în Europa de Est, în urma cărora se creează o serie nouă de state democratice,
iar dezmembrarea Uniunii Sovietice marchează încheierea Războiului Rece (1991). Unele teorii,
cum este şi cea a lui Paul Kennedy, susţin faptul că acest colaps al comunismului se datorează
supraextinderii teritoriale – URSS şi-a extins imperiul în aşa măsură, încât beneficiile obţinute de pe
urma extinderilor succesive au fost depăşite de costurile unor astfel de întreprinderi, ceea ce a
condus la o imposibilitate efectivă a Uniunii Sovietice de a face faţă cheltuielilor uriaşe generate de
menţinerea imperiului.
Sistemul internaţional după prăbuşirea Uniunii Sovietice
Sfârşitul Războiului Rece a condus la crearea unui mediu internaţional ce se întâlnea pentru
prima dată în istorie la nivel sistemic: unipolarismul. În sistem există acum o singură superputere,

5
cu interese globale şi capacitate militară aptă să le susţină. Această situaţie există şi în zilele noastre
la nivel sistemic, deşi în decursul anilor ’90 sistemul suferă o serie de schimbări importante.
În anii ’90, fenomen care continuă şi în prezent, avem de-a face cu un proces intens de
fragmentare a sistemului internaţional, ceea ce conduce încă o dată la creşterea numărului
membrilor sistemului internaţional. Acest proces este accentuat suplimentar de războaiele etnice din
Europa de Sud-Est (mai ales în fosta Iugoslavie) şi de procesul de constituire şi consolidare a
statelor africane, sud-asiatice, din Orientul Mijlociu, America Latină, Pacific etc.
Pe fondul hegemoniei sistemice americane, politica statelor din sistemul internaţional suferă
un proces de orientare cu preponderenţă către nivelul subsistemului. Astfel, se produce o regândire
a politicii externe a statelor, din punct de vedere diplomatic, economic şi militar, la nivel
subsistemic. Această tendinţă este marcată de apariţia şi dezvoltarea unui set de organizaţii
internaţionale de tipul UE, ASEAN (Association of South-East Asian Nations - Asociaţia Naţiunilor
din Asia de Sud-Est), NAFTA (North American Free Trade Agreement - Acordul Nord-American
de Liber-Schimb), Mercosur (Mercado Común del Sur - Piaţa Comună a Sudului), Uniunea Statelor
Africane etc.
De asemenea, una dintre caracteristicile principale ale acestei perioade o reprezintă
transformările din cadrul sistemului legate de natura actorilor ce relaţionează în interiorul său.
Teoriile globalizării susţin că trăim de fapt într-o lume în care interdependenţa dintre state a crescut
într-un mod exponenţial, respectiv şi responsabilitatea reciprocă a statelor sistemului. Această epocă
este marcată de actori transnaţionali ca jucători semnificativi în sistemul internaţional, care au
modificat modul clasic de operare al relaţiilor internaţionale
Această tendinţă este însoţită de orientarea spre un multipolarism în dezvoltare. Deja există la
nivel mondial o serie de mari puteri în ascensiune: China (cu o economie şi un arsenal militar în
plină dezvoltare, ce culminează cu un program de construcţie de arme nucleare); Japonia (mai
degrabă o putere economică, decât militară); UE (care este în proces de constituire etatică);
Federaţia Rusă (o putere militară, decât economică, care şi-a reluat ofensiva de a-şi recăpăta vechile
sfere de influenţă) etc.
oate aceste caracteristici delimitează lumea relaţiilor internaţionale în care trăim astăzi, iar
greutatea interpretării vine şi din faptul că traversăm o perioadă de schimbare în sistemul
internaţional, a cărui analiză nu o putem definitiva decât în momentul încheierii sale.