Sunteți pe pagina 1din 19

CUPRINS

Argument................................................................................................................
Capitolul I – Cadrul general........................................................................
1. Relaţiile internaţionale dinaintea celui de-al doilea război mondial..............
2. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi efectele acestuia.......................
3. Realismul- principalul curent în politica internaţională postbelică.....................
Capitolul II- Războiul Rece
1. Perspectivă asupra Războiului Rece.............................................................
2. Cauzele Războiului Rece......................................................................
3. Crizele Războiului Rece...............................................................
Capitolul III- Realismul în relaţiile internaţionale
1. Realismul – paradigmă centrală a relaţiilor internaţională..............................
2. Principiile realismului...................................................................
3. Viziunea lui Morgenthau asupra realismului....................................
4. Realismul şi Războiul Rece............................................................
Concluzii..................................................................................................................
Bibliografie.........................................................................................................

1
Argument

Am ales această temă pentru următoarea lucrare din două motive principale:
În primul rând am considerat realismul unul din curentele de gândire ce au influenţat în
mare măsură domeniul relaţiilor internaţionale, un curent caracterizat prin pragmatismul ideilor
sale, prin obiectivitatea sa în raport cu definirea actorilor din arena internaţională şi a intereselor
acestora. Tocmai datorită acestor caracteristici, Războiul Rece cu tot ce a însemnat el: conflicte
militare, diplomatice, economice, ideologice şi nu numai, poate fi tratat cel mai bine doar din
perspectiva realistă.
Al dilea considerent în alegerea temei la reprezentat tocmai această stare de fapt care a
marcat relaţiile internaţionale din a doua jumătate a secolului XX numită Război Rece. Această
stare de conflict deschis, non-militar, dar în care cursa înarmărilor a fost constantă, s-a manifestat
pe parcursul a mai bine de patru decenii. Războiul Rece nu a fost doar un conflict între două
super-puteri ci a implicat majoritatea statelor lumii, determinând configuarţia sistemului politic
internaţional şi raporturile dintre state. Pe tot parcursul acestei perioade a existat riscul
degenerării într-un război la scară mondială. Cu toate că principalul obiectiv al celor doi
adversari era evitarea acestui lucru au existat câteva momente-cheie, de gestioanrea cărora a
depins o posibilă declanşare a celui de-al treilea război mondial.

2
Capitolul I. Cadrul general
1. Relaţiile internaţionale dinaintea celui de-al doilea război mondial
Practic, relaţiile internaţionale dinainta celei de-a doua conflagraţii mondiale funcţionau după
reglementările stabilite în urma Tratatului de la Versailles din 1919. În primul rând s-a pus
problema Germaniei, considerată principala vinovată pentru începerea războiului. Puterile
învingătoare au vrut să se asigure că Germania nu va mai putea să domine Europa niciodată.
Astfel Germaniei i s-au impus condiţii umilitoare la semnarea tratatului.
Pe lângă problema germană o altă sursă de instabilitate e aşa numită problema balcanică care
s-a ridicat din colapsul Imperiului Otoman şi cel Habsburgic. Populaţiile din zonă au ţinut foarte
mult la ideea de naţionalism, dreptul lor la autoguvernare. Încurajate de dreptul la
autodeterminare promovat în „cele 14 puncte”1 ale lui Woodrow Wilson popoarele din Centrul şi
Estul Europei au format noi state modificând radical harta politică a Europei. Imperiul Ţarist
capătă o noua formă după preluarea puterii de către bolşevici în 1917, URSS devenind un actor
nou cu caracteristici distincte în arena internaţională.
Perioada interbelică a adus un declin pentru statele Europei, în timp ce Statele Unite ale
Americii s-au ridicat din război ca beneficiarul net al conlictului. Dupa sfârşitul primului război
mondial importanţa şi influenţa SUA in arena internaţională devine esenţială: „Într-o vreme în
care Europa nu mai era capabilă să-şi controleze destinul, sfârşitul războiului însemna pentru
SUA începutul, încă ezitant al exercitării unui rol internaţional important”. 2 Astfel SUA
împreună cu marile puteri europene au creat Liga Naţiunilor, organizaţie care s-a dorit a fi un
factor de echilibru în noua balanţă de putere cu rolul de a preveni un viitor conflict. Eşecul Ligii
de a ţine sub control agresiunile japoneze a încurajat dictatorii europeni să nu respecte legea
internaţională considerând că nu se vor confrunta cu sancţiuni din partea acesteia.
Nemulţumirea poporului german faţă de tratatul de la 1919 a favorizat ascensiunea la putere
a Partidului Naţional Socialist al lui Hitler. Odată cu Hitler, Germania îşi recapătă tendinţele
expansioniste şi aspiraţiile de putere mondială. Politica de neagresiune dusă de Marea Britanie şi

1
“Enciclopedia Blackwell a gândirii politice”, Miller, David, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006,
pg 732
2
“Realismul în relaţiile internaţionale”, Guzzini, Stefano, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002,
pg 46

3
Franţa precum şi eşecul Ligii Naţiunilor în a sancţiona Japonia îl încurajează pe Hitler să
invadeze Cehoslovacia. Astfel începe al doilea război mondial.

2. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi efectele acestuia


Al doilea război mondial a adus nişte schimbări fundamentale în politica mondială. După
1945 puterile europene îşi pierd tot mai mult din putere în timp ce potenţialul economic şi militar
al SUA şi URSS creşte simţitor. Ambele ţări ajung la statutul de superputeri.
Colapsul imperialismului din secolul XX a fost o cauză a declinului puterilor vest-
europene. După război imperialismul a fost privit cu ostilitate crescândă pe plan internaţional;
colonialismul şi Charta Naţiunilor Unite erau tot mai des văzute ca incompatibile. Diferiţi factori
au influenţat procesul de decolonizare: atitudinea puterilor coloniale, ideologia şi strategia
forţelor anti-imperialiste cât şi rolul jucat de puterile externe.3 De asemenea factori politici,
economici şi militari au determinat conturarea timpului şi naturii transferului de putere.
În 1945 Imperiul Britanic era extins de-a lungul globului iar între 1947 şi 1980 li s-a
acordat independenţa la 49 de state. După război recunoaşterea tot mai mare a justiţiei
autodeterminării şi a puterii naţionalismului a adus o schimbare în politica imperiului.
Experienţa britanică a decolonizării a stat în contrast cu cea franceză. Franţa a încercat
să-şi menţină influenţa în vechile colonii din care nu s-a retras decât după războaie, cum ar fi cel
din Indochina şi cel din Algeria. O excepţie au reprezentat-o coloniile din Africa franceză; sub
preşedintele Charles de Gaulles, Franţa se retrage, încercând totuşi să-şi menţină influenţa prin
Uniunea Franceză şi mai târziu Comunitatea Franceză.
Ultimul imperiu colonial în Africa a fost cel al Portugaliei. După prăbuşirea regimului
dictatorial din Lisabona urmează retragerea din colonii a trupelor militare.
Marile puteri anti-colonialiste au sprijinit mişcările revoluţionare din ţările aflate sub
dominion străin.
Cel de-al doilea război mondial a reuşit să pună capăt mai multor aspecte care nu-şi mai
găseau locul în acea parte din istorie: imperialismul, structura multipolară aflată într-o continuă
incertitudine chiar de la începutul secolului, a fost înlocuită de bipolarismul SUA- URSS, ţări
participante la război, dar cu situaţii complet diferite. SUA era o superputere militară şi
economică, mult mai puţin afectată de cel de-al doilea război mondial decât statele europene.

3
„International History”, Scott, Len, British Council, Iaşi, 2007

4
URSS, pe de o parte, nu putea fi considerată o putere economică, dar totuşi din punct de vedere
militar avea un cuvânt greu de spus. Axa est-vest s-a stabilizat prin intermediul armelor nucleare.
Cauzele exacte ale confruntării, numite Razboiul Rece, sunt complexe şi incerte. Se poate spune
totuşi ca variaţia economică, interesele politice, vidul de putere şi prabuşirea vechii ordini a creat
sistemul bipolar, în care o mare atenţie era acordată disputei dintre cele două mari puteri.
3. Realismul.
Gândirea politică este influenţată de contextul istoric în care este formulată. Bipolaritatea
de după cel de-al doilea război mondial a determinat curentele relaţiilor internaţionale să se
grupeze în jurul celor doi poli de putere. Gândirea realistă s-a dezvoltat în paralel cu formulările
politice externe a SUA, realismul s-a dovedit astfel a fi principala ei şcoală de gândire de la care
au pornit diferite orientări critice.4
Realismul structurează înţelegerea evenimentelor, conceperea şi desfăşurarea politicii
externe, configurarea conflictelor internaţionale, de fapt o mare parte a secolului XX pornind de
la premisa ca statele sunt motivate mai putin de idealuri, in mare masura motivatia fiind bazata
pe putere, securitate si propriile lor interese, astfel statele vor actiona strict rational, pentru a-şi
păstra şi mări puterea respectiv securitatea.5

4
“Realismul în relaţiile internaţionale”, Guzzini, Stefano, Ed. Institutul European, Iaşi, 2002,
pg 45
5
„Manual de Relaţii Internaţionale”, Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian, Ed. Polirom,
Iaşi, 2006, pg.95

5
Capitolul II. Războiul Rece
1. Perspectivă asupra Războiului Rece.
„După al doilea război mondial, lumea şi mai ales Europa au stat parcă suspendate între o
pace imposibilă şi un război improbabil”.6
Războiul Rece poate fi definit ca un conflict nonmilitar, deschis si limitat, care s-a dezvoltat
după cel de-al doilea război mondial şi s-a încheiat in 1991, între URSS şi SUA, state cu
ideologii şi siteme politice diametral opuse.
Părerile istoricilor şi a autorilor de relaţii internaţionale asupra acestei perioade sunt
diferite: fie că este vorba de o stare conflictuală, care ia forma unei păci ratate printr-un razboi
nedeclarat, de un război civil al rasei umane, de un război între sisteme social-politice, de o stare
de pace prin teroare. Se admite totuşi că s-a evitat al treilea război mondial, şi că aceasta s-a
realizat printr-un comportament condiţionat al celor două super-puteri protagoniste.
Contextul Războiului Rece reflectă incapacitatea de a implementa principiile hotărâte pe
timp de război la conferinţele de la Yalta şi Postgane. În vest exista un sentiment crescând
precum că politica sovietică faţă de Occident era ghidată nu de preocuparea istorică a securităţii
ci de expansiunea ideologică. Doctrina Truman şi politica de îngrădire asociată acesteia
descopereau imaginea defensivă a SUA. În estul Europei forţa socialiştilor democratici şi a altor
anticomunişti a fost sistematic eliminată înstaurând în locul lor regimuri loial marxist-leniniste
excepţie făcând Iugoslavia sub mareşalul Tito care şi-a menţinut independenţa faţă de Moscova.
Termenul de „Război Rece” a fost popularizat de către ziaristul american Walter
Lippmann şi a intrat în limbajul uzual în 1947. Doctrina Truman proclamată în martie 1947
sublinia voinţa americană de a lupta împotriva ameninţării comuniste în Grecia şi Turcia, dar în
realitate era vorba de un legământ cu caracter general de a veni în ajutorul statelor care trebuiaiu
saă facă faţă puterii comuniste. Planul Marshall, anunţat în iunie 1947, a fost conceput pentru a
furniza ajutor şi pentru a reînvia astfel economiile de piaţă epuizate ale Europei. Prosperitatea
economică era percepută ca fiind cel mai eficient antidot împotriva atractivităţii comunismului.
6
Martin McCauley- “Rusia, America si Razboiul Rece, 1949-1991” Ed. Polirom, Iasi, 1999, pg.
9

6
Războiul Rece poate fi înpărţit în patru perioade principale. Primul Război Rece a durat
din perioada ultimilor ani a lui Stalin şi până la moartea sa in 1953. Politica externă rusă în
timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrara riscului. Urmează a doua perioadă, una de
pericol şi confruntare de la moartea lui Stalin până la evidentul interval de destindere care începe
brusc în 1969. Un element esenţial în această perioadă a fost diplomaţia riscantă practicată de
Hruşciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS. Urmează a treia perioadă,
una de destindere şi de manifestare a dorinţelor ambelor superputeri de a-şi normaliza relaţiile şi
a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan din
1979, indiscutabil cea mai gravă greşeală pe care Moscova a făcut-o în politica externă din
timpul întregii perioade sovietice. În perioada a patra a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor
şi o ridicare a temperaturii politice; această perioadă e cunoscută ca al doilea război rece. Acest
proces a fost stopat datorită viziunii inedite a lui Gorbaciov care dorea o reevaluare fundamentală
a politicii externe ruse precum şi negocierea unui nou tip de relaţii cu America. Astfel Moscova
nu va mai sprijini comunismul şi mişcările de eliberare naţională din lume. În pofida acestui fapt
toare beneficiile rezultate au revenit Americii iar prăbuşiea URSS a survenit rapid la sfârşitul
Războiului Rece.
Originea războiului rece trebuie cautată în îngrijorarea de care au fost cuprinse marile
puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franţa, Germania Occidentală) faţă de cursul politicii din
ţările unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie a extinderii sferei de influenţă sovietică.
Aliaţii de până mai ieri, americanii, englezii şi sovieticii, s-au trezit astfel în faţa unor probleme
iremediabile. Acestea vor lua chipul războiului, dar nu cu arma, deoarece aliaţii erau legaţi de
tratatele de pace şi de condiţiile stabilite prin ele, ci folosind căi politice şi diplomatice.
Ameninţarea reprezentată de URSS pentru statele vest europene precum şi angajamentul
asumat de către SUA de a apăra democraţiile occidentale a dus la înfiinţarea NATO, tratat de
alianţă militară semnat în aprilie 1949. “În activitatea sa NATO trebuie să respecte competenţele
celorlalte organizaţii internaţionale, în primul rând a celor europene şi să respecte limitele
determinate de specificul său.”7 Potrivit actului constitutiv8, statele sunt părţi obligate să rezolve
orice diferend ivit între ele numai pe cale paşnică. Atacul unuia dintre membri este considerat

7
Marţian I. Niciu, „Organizaţii internaţionale guvernamentale”, ediţia a doua, Ed. Fundaşiei
„Chemarea”, Iaşi, 1994, pg 101
8
Art. 5 Tratatul privind Organizaţia Atlanticului de Nord
http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm

7
atac asupra Organizaţiei însăşi. Pentru URSS această politică de îngrădire a expansiunii sale
reprezenta tot mai mult o ameninţare militară.
Relaţiile dintre SUA şi URSS de la începutul Războiului Rece au fost influenţate şi de
monopolul nuclear al Americii. Cursa înarmărilor a făcut ca în 1954- 1955 Occidentul să piardă
monopolul nuclear. Pe fondul acestei curse şi a tensiunilor dintre cele două blocuri în 1955
statele din blocul comunist semnează Trataul de la Varşovia, o alianţă militară cu rolul de a
contra-balansa ameninţarea NATO.
2. Cauzele Războiului Rece
Părerile istoricilor şi a specialiştilor în relaţii internaţionale asupra cauzelor războiului
rece diferă în funcţie de orientarea politică şi ideologică.
• Ameninţarea rusească. Toate conflictele şi crizele au fost iniţiate de URSS şi de
expansionismul rusesc care făcea parte integrată din ideologia marxist-leninistă;
aceasta premărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului. Este
genul de teorie în care un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în
relaţiile internaţionale.9
• Imperialismul american. Aceasta este imaginea în oglindă a variantei anterioare,
cu Washingtonul privit ca sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv şi
expansionist. Din nou, responsabilitatea este atribuită acţiunilor unui singur stat în
timp ce partea opusă încearcă să evite conflictul militar.10
• Teoria superputerilor. Dezvoltată de chinezi în anii 60 pentru a demonstra
îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o
aşa numită înţelegere tacită şi o competiţie acerbă între superputeri, având drept
scop dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing şi Moscova, fiind
în acelaşi timp o expresie a insecurităţii chineze.11
• Teoria cursei înarmărilor. Construirea armei nucleare atinsese proporţii care
lăsau impresia că fenomenul este scăpat de sub control. Din această cauză
stoparea cursei înarmărilor şi promovarea dezarmării erau considerate de o

9
McCauley, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece, 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999,
pg.41
10
Ibidem
11
Ibidem

8
importanţă capitală. Această teorie se bucura de popularitate în special în rândul
statelor înscrise în mişcarea pentru pace.12
• Teoria nord sud. Susţinătorii acestei teorii consideră că principalul conflict din
lume este cel dintre nord şi sud, dintre naţiunile bogate şi cele sărace, dintre
statele dominante şi cele dominate. Competiţia pentru poziţia dominantă în lumea
a treia este privită ca sursă a tuturor conflictelor.13
• Teoria vest vest. Politica mondială este dominată de conflicte între statele
capitaliste bogate.Conflictul ruso-american este doar o perdea de fum menită să
ascundă adevăratul conflict care este cel dintre Statele Unite, Japonia şi Uniunea
Europeană. Originile celui de-al doilea război rece se află în conflictele, din ce în
ce mai acute, dintre statele capitaliste bogate. Acestea, la rândul lor, favorizează şi
agravează conflictele din interiorul lumii a treia.14
• Teoria intrastatală. Politica internă a statelor determină politica lor externă.
Schimbările în politica externă sunt legate de modificări ale raportului forţelor
interne, de apariţia unor noi insuficienţe economice, şi de modificări ale structurii
sociale. Politicienii folosesc anumite conjuncturi şi evenimente internaţionale
pentru a rezolva conflictele interne şi pentru a obţine avantaje în faţa
competitorilor naţionali, în lupta internă pentru putere.15
• Teoria conflictului de clasă. Această teorie este clădită pe analiza marxistă a
conflictului de clasă ca promotor al schimbării. Tensiunea este produsul
declinului şi expresia revoluţiei sociale. Conflictul dintre capitalism şi comunism
se manifestă prin tensiunile care apar între super puteri. Mişcarea revoluţionară
din lumea a treia implică şi super puterie în conflict.16
• Viziunea ortodoxă sau tradiţională. Aceasta corespunde tezei anterioare a
ameninţării ruseşti. Rusia a fost permanent ostilă Occidentului şi a cooperat doar
atunci când a fost necesar din punc de vedere tactic. Aceasta a fost, prin definiţie,
o putere expansionistă.17

12
Ibidem, pg. 42
13
Ibidem, pg. 42
14
Ibidem
15
Ibidem
16
Ibidem
17
Ibidem

9
• Viziunea revizionistă. Este un tip de analiză similar celui din teoria despre
imperialismul american de mai sus.18
• Interpretările postrevizioniste. Aceasta caută să evite teoriile cauzei unice ca
sursă a stării conflictuale, eliminând astfel punctele slabe ale celor două teorii
anterioare. Interpretarea ortodoxă acordă prea puţină atenţie nevoilor legitime de
securitate ale Rusiei, în timp ce revizioniştii nu scot în evidenţă modificările
survenite în modalităţile ruseşti de abordare a problemelor, care au condus la
schimbări în politica americană.19
Discursul rostit de Winston Churchill în 1946 în localitatea Fulton din SUA, a dat
“lovitura de deschidere” a razboiului rece, discurs prin care atrăgea atenţia asupra pericolului în
care se aflau democraţiile occidentale, pe punctul de a fi inghiţite de comunism, şi propunea o
strânsă alianţă anglo-americană pentru a le apăra. Şantajul cu bomba atomică nu putea servi
atunci manierei în care politicianul englez vedea rezolvată situaţia. Mai ales că sovieticii
dispuneau şi ei de această armă.
Acest soi de război ciudat a fost inaugurat nu printr-o lovitură de tun, ci printr-un discurs
rămas celebru, care, a fost deschizător de drum al unei noi ere.
3. Crizele Războiului Rece
Războiul Rece a fost jalonat de crize „calde”, momente în care tensiunea dintre Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică a crescut. Echilibrul “terorii nucleare” 20 a împiedicat
însă derapajul. Liderul comunist chinez Zhou Enlai definea plastic raporturile între superputeri,
ca divizate prin structuri politice, economice, ideologice, dar unite prin capacitatea de distrugere
reciprocă21 şi silite, astfel, la convieţuire. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică nu s-au
confruntat militar în mod deschis, dar şi-au măsurat forţele prin intermediul aliaţilor, clienţilor,
cărora le-au oferit ajutor militar, financiar şi diplomatic în Consiliul de Securitate ONU. Este aşa
numitul război prin procură.
Momentele de vârf ale Războiului Rece au fost cele în care confruntarea dintre cele două
puteri a părut inevitabilă: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), războiul din Coreea (1950-
1953) şi criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).

18
Ibidem
19
Ibidem, pg 43
20
Miller, David, „Enciclopedia Blackwell a gândirii politice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006,
pg. 719
21
Stephane, Courtois, “Dicţionarul comunismului”, Ed. Polirom, Bucureşti, 2008, pg. 423

10
Blocada Berlinului
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, teritoriul german şi si in special Berlinul
au fost împărţite de către puterile învingătoare (Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietică
şi Franţa) în patru zone de ocupaţie. Această divizare nu putea fi una permanentă. La nivelul
Berlinului mai întâi, apoi la nivelul întregii Germanii, trebuiau organizate alegeri libere, care să
reflecte voinţa poporului german. Înfrângerea comuniştilor în scrutinul organizat la Berlin
(octombrie 1946) i-a pus pe sovietici într-o situaţie delicată, existând premisele unei unificări a
Germaniei sub un regim defavorabil lor.
Riscul pierderii prestigiului şi a iniţiativei în ceea ce priveşte statul german, măsurile de
normalizare a situaţiei luate de aliaţii occidentali în partea vestică, unificarea celor 3 zone prin
desfiinţarea liniilor de demarcaţie, includerea noului teritoriu în planul de asistenţă american
Marshall, unele decizii privind transferarea puterii către autorităţile alese ale germanilor,
creşterea nivelului de trai au condus la decizia Uniunii Sovietice de a interzice accesul oricăror
transporturi terestre către Berlinul Occidental.22
Răspunsul occidental, organizarea celui mai mare pod aerian din istorie, s-a dorit a fi unul
temporar, până ce va fi găsită o soluţie valabilă. Amploarea ajutorului acordat astfel berlinezilor
(4 mii de tone de alimente, combustibili etc. – chiar o centrală termică a fost adusă şi montată –
zilnic / un avion aterizând la fiecare 3 minute, 2,5 mil. t în total cu o valoare de 500 mil. $) 23 a
dovedit, finalmente, că acela era răspunsul cel mai adecvat. Înfrânţi de consecvenţa
occidentalilor, sovieticii au fost nevoiţi, după asigurări formale în legătură cu organizarea unei
conferinţe ulterioare, să ridice blocada. „Politica de îngrădire”24 americană înregistra astfel o
primă măsură fermă.
Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea, în mai 1949, a două state germane:
Republica Federală Germană, cu capitala la Bonn, şi Republic Democrată Germană, având
capitala în Berlinul de est. Divizarea Europei era consfinţită în mod oficial.
Războiul din Coreea

În regiunea de nord, puterea a fost acaparată de comunişti, având în frunte pe Kim Il Sung
(Kim Ir Sen), iar la Seul s-a dezvoltat un regim pro-american. Sprijinit de Stalin, care dorea prin
22
McCaulez, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece, 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999,
pg. 47
23
Ibidem
24
Stefano, Gruzzini, „Realism şi relaţiile internaţionale”, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000,
pg. 121

11
crearea unui stat coreean puternic să ţină sub control Japonia, aflată sub ocupaţie militară, şi
Republica Populară Chineză, proclamată în octombrie 1949, Coreea de Nord a luat iniţiativa,
încercând să unifice militar Peninsula în 1950. Intervenţia armatelor aliate conduse de generalul
american Douglas MacArthur, în baza unei rezoluţii ONU de restabilire a status-quo antebellum,
a răsturnat situaţia, nord-coreenii fiind respinşi spre graniţa cu China. Implicarea „voluntarilor”
chinezi în conflict a radicalizat războiul, comandantul american solicitând Washington-ului
dreptul de a folosi bomba atomică. Temători de declanşarea unui război nuclear deoarece din
noiembrie 1949 şi Uniunea Sovietică deţinea arma atomică, Statele Unite au preferat să încheie
armistiţiul de la Pam-Mun-Jom. Deşi succesul a fost unul parţial, peninsula rămânând divizată,
americanii au extins politica de îngrădire a comunismului la nivel global.
Criza rachetelor din Cuba
Americanii deţineau proprietăţi pe insulă şi aveau în concesiune elemente de infrastructură
(căi ferate, telecomunicaţii) in Cuba.
Economia cubaneză, orientată exclusiv către vecinul din nord, era una de monocultură
(zahăr, tutun, bumbac). Problemele sociale erau severe, şomajul atingând 30%, în unele perioade
ale anului. Polarizarea societăţii, într-o pătură bogată şi marea majoritate a populaţiei săracă, a
favorizat dezvoltarea unui curent intelectual contestatar.
Purtătorul de cuvânt al mişcării a devenit Fidel Castro, membru al unei familii
aristocratice, educat în mediul iezuit.
Revoluţia cubană a reuşit în 1959, îndepărtând de la putere pe dictatorul Fulgencio Batista.
Fidel Castro, conducător al noii republici, s-a întreptat către Statele Unite, solicitând un plan
Marshall în America Centrală pentru a reduce decalajul faţă de ţările dezvoltate. Refuzul
american a radicalizat poziţia lui Castro care a naţionalizat societăţile americane din insulă şi a
solicitat sprijinul Uniunii Sovietice pentru a scoate ţara din criză.
Încercarea de contrarevoluţie organizată de americani, eşuată după debarcarea din Golful
Porcilor din 1961 a fost urmată de amplasarea de către sovietici a rachetelor cu rază medie de
acţiune pe teritoriul Cubei în octombrie 1962. Descoperirea rampelor de lansare de către un
avion american de spionaj a condus la cea mai gravă criză a războiului rece. Statele Unite au
blocat în larg vasele sovietice ce veneau spre Cuba, ameninţând totodată cu bombardarea insulei

12
dacă rachetele sovietice nu vor fi retrase25. Kremlinul a fost nevoit să facă pasul înapoi, sub
presiunea Consiliului de Securitate ONU şi a statelor din Occidentul Europei care s-au aliniat, în
frunte cu preşedinte Franţei, De Gaulle, în spatele Statelor Unite.
După criză, cele două superputeri a depus eforturi pentru găsirea unor mijloace care să
evite în viitor o asemenea confruntare la vârf: în august 1963, între Casa Albă şi Kremlin, între
J.F. Kennedy şi N.S. Hruşciov, se stabilea o legătură telefonică directă numită firul roşu.
Războiul din Vietnam
Americanii au ajuns la concluzia că Indochina este indispensabilă pentru securitatea lor.
Regiunea nu trebuie lăsată pradă comunismului, în caz contrar răspândirea comunismului în sud-
estul şi sudul Asiei ar deveni de nestăvilit. Regiunea vietnameză aflată la nord de paralela 17
fusese cedată comuniştilor, dar restul trebuia să rămână neschimbat. Kennedy a sporit numărul
de consilieri americani şi le-a permis să se angajeze în lupte, să folosească napalmul şi să
distrugă padurile. Trupele ofensive au început să se înfiltreze în interior. Când a fost asasinat
Kennedy, în noiembrie 1963, efectivele americane prezente în Vietnam erau de peste 16.000 de
oameni. Americanii au crezut că îi pot învinge pe comunişti copleşindu-i prin forţă militară, dar
adevăratele bătălii din sudul Vietnamului au fost de natură, economică şi socială. Până cand
regimul Diem nu a oferit o alternativă superioară comunismului, nu a înregistrat decât
înfrângeri.26
Capitolul III Realismul în relaţiile internaţionale
1. Realismul – paradigma centrală a relaţiilor internaţionale
Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului relaţiilor internaţionale, ce
structurează înţelegerea evenimentelor, conceperea şi desfăşurarea politicii externe, configurarea
conflictelor internaţionale a secolului XX. În mod fundamenral, aceasta are la bază o serie de
consideraţii filosofice asupra naturii umane: omul este rău, egoist şi supus unei înclinaţii naturale
către căutarea puterii, a dominaţiei; ca atare, el trăieşte într-o permanentă nesiguranţă, fiind
marcat de o profundă neîncredere în oameni şi suspiciune la adresa celorlalţi.27 Realismul susţine
că omul este rău şi egois. Natura sa este inevitabil şi fundamental înclinată spre căutarea puterii

25
McCauley, Martin,”Rusia, America şi Războiul Rece 1949- 1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999,
pg. 72
26
McCauley, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999,
pg. 74.
27
Andrei, Miroiu, Sebastian, Ungureanu, „Manual de relaţii internaţionale”, Ed. Polirom, Iaşi,
2006, pg. 95

13
în raport cu ceilalţi, a dominaţiei sale asupra celorlalţi. O astfel de viziune conduce către un
război al tuturor împotriva celorlalţi.
La nivelul politicii internaţionale s-a produs următoarea distincţie fundamentală: în
relaţiile internaţionale lucrăm cu două tipuri de oameni- omul, individul ca eşafodaj al
domeniului relaţiilor internaţionale, şi conducătorul, cel care întemeiază şi conduce statul. Astfel
ne lovim de un dublu determinism.
Pentru autorii realişti nu există nici o schimbare în natuta umană, de unde decurge în mod
necesar că nu există progres. Din acest punct de vedere, realismul este o paradigmă
conservatoare. Aşadar, realismul urmăreşte în ultimă instanţă să investigheze acele concepte
fundamentale şi cadre de gândire pe care le folosim în mod uzual pentru a explica şi exprima
realitatea: putere, raţiune, interes etc. Principala premisă a realiştilor este natura umană.
2. Principiile realismului
Cele şase principii formulate de Morgenthau:
• Politica internaţională este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană.
Aceasta este neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere şi dominaţie asupra
celorlalţi. Pe baza acestor legi obiective ale politicii ce îşi au originea în natura umană
este posibil să concepem o teorie raţională a politicii înternaţionale care le reflectă fidel.28
• Interesul statelor este definit în termeni de putere- conceptul de putere este absolut
necesar şi definitoriu pentru relaţiile internaţionale care, în esenţă, sunt relaţii de putere
înre statele naţionale ale sistemului internaţional. Puterea este un concept central al
viziunii realiste, întrucat este motorul care determină toate raportările reciproce ale
statelor într-un sistem internaţional. Totodată, puterea este conceptul care transformă
politica într-o sferă autonomă în raport cu economia, morala, religia şi alte domenii.29
• Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar
fără un înţeles fix şi definitiv. Acesta este conceptul cheie al realismului clasic şi al
politicii internaţionale. Toate statele acţionează în funcţie de interesele pe care şi le
definesc singure în baza suveranităţii naţionale, în termeni de putere. Astfel că interesul
devine parte a esenţei politice şi nu se alterează în timp sau în spaţiu. Chiar dacă interesul
ca putere este neschimbat în ceea ce priveşte statul, circumstanţele şi condiţiile
28
Andrei, Miroiu, Sebastian, Ungureanu, „Manual de relaţii internaţionale”, Ed. Polirom, Iaşi,
2006, pg. 100
29
Ibidem pg. 101

14
particulare în care acesta operează se modifică totuşi în timp şi spaţiu, ele depinzând de
contextul cultural şi politic general în care este plasat statul.30
• Principiile morale universale nu pot fi aplicate statelor naţionale în forma lor abstractă, ci
trebuie filtrate prin intermediul circumstanţelor concrete de spaţiu şi timp. Morala nu este
unică în timp şi spaţiu, or relaţiile internaţionale au nevoie de o serie de principii
universal valabile în timp şi spaţiu. Puterea este astfel principiul suprem al relaţiilor
internaţionale în paradigma realistă.31
• Trebuie făcută o distincţie clară între aspiraţiile morale la un moment dat al unei naţiuni
şi legile morale. În lupta lor pentru maximizarea puterii şi securităţii, statele care deţin o
putere semnificativ mai mare decât celelalte pot exercita presiuni pentru universalizarea,
generalizarea aspiraţiilor lor morale. Deşi puterile majore sunt cele care impun regulile
după care se ghidează relaţiile interstatale, totuşi trebuie evitată situaţia în care acestea
urmăresc să transforme sistemul după chipul şi asemănarea lor.32
• Principiile realismului menţin autonomia sferei politice în raport cu toate celelalte care ar
trebui să i se subordoneze. Lupta pentru putere şi dominaţie în raport cu ceilalţi, puterea
şi voinţa de putere în sine diferenţiază politica în mod fundamental de orice altă sferă, fie
ea economică, morală, religioasă etc.33
3. Viziunea lui Morgenthau asupra realismului
Morgenthau a criticat cel mai vehement tendinţa generală de a aplica conceptele din sfera
internă la cea internaţională. Subiectul principal al cărţii sale Politics Among Nations este
politica puterii sau, mai bine zis, necesitatea unei astfel de politici.34
Din perspectiva realismului clasic, a lui Morgenthau, balanţa puterii se poate configura în
realitate în forma unuia din următoarele două modele: a.) al opoziţiei directe, atunci când unul
dintre cei doi “poli” (state/alianţe) încearcă să se impună în detrimentul celuilalt (ex. Franţa vs.
coaliţia antinapoleoniană, Japonia vs. China în 1931-1941, Antanta şi puterile asociate vs.
Puterile Centrale în primul război mondial, Aliaţii vs. Axa în al doilea război mondial, SUA vs.
URSS după al doilea război mondial); b.) al competiţiei, când alt(e) stat(e) constituie “miza”
30
Ibidem
31
Ibidem pg.102
32
Ibidem, pg.103
33
Ibidem
34
Stefano, Gruzzini,”Realism şi relaţiile internaţionale”, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000,
pg. 62

15
dintre cei doi poli; aşa cum s-a întâmplat de pildă imediat după al doilea război mondial în
disputele Marea Britanie vs. URSS asupra Iranului, SUA, Franţa şi Marea Britanie vs. URSS
asupra Germaniei postbelice sau, mai recent, URSS vs. China în Asia de Sud-Est
Viziunea lui Morgenthau asupra realismului şi cele trei niveluri ale construcţiei
filosofice:
• Nivelul individual care prezintă natura umană viciată, egoistă prin naştere,
îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorinţă nesăţioasă de
dominaţie şi neschimbătoare.35
• Nivelul statal care spune că statul este principalul actor în relaţiile internaţionale.
Statul este extrem de important în construcţia teoretică a lui Morgenthau deoarece
mediul internaţional este format strict din relaţiile între statele-naţiune în anumite
condiţii. Astfel că statul are o serie de interese pe care şi le defineşte în termeni de
putere, într-un mod raţional şi egoist, şi pe care le urmăreşte în vederea
maximizării puterii şi securităţii proprii.36
• Nivelul sistemic- caracteristica principală a sistemului internaţional, care
determină în mod fundamental relaţiile între statele naţiune, este lipsa unei
autorităţi superioare recunoscută de state. Cu alte cuvinte, sistemul internaţional
este anarhic.37
4. Realismul şi Războiul Rece
Există o posibilitate semnificativă de identificare a unui corp comun de concepte-cheie şi
idei asociate ale paradigmei realiste. Într-un cadru teoretic propriu, şi fireşte, contestabil în
detaliile sale, setul în discuţie poate fi considerat ca axat pe următoarele elemente: asumpţia
anarhiei internaţionale; asumpţia şi abordarea conformă sta-centrică; conceptul şi practica
aferentă a “balanţei de putere” în nuanţe şi versiuni diferite de la un autor la altul; înrudit ideii
anterioare, asumpţia imposibilităţii sau cel puţin a dificultăţii cooperării în siste, în locul căreia
predomină preocuparea pentru câştiguri relative şi practicarea auto-ajutorării, ca principiu
ordonator al sistemului în viziune neorealistă; lupta fiecărui stat fie pentru putere în versiunile
realistă clasică şi neoclasică, fie pentru o poziţie avantajoasă în sistemului internaţional în

35
Andrei, Miroiu, Sebastian, Ungureanu, „Manual de relaţii internaţionale”, Ed. Polirom, Iaşi,
2006, pg. 98
36
Ibidem, pg 99
37
Ibidem

16
termeni de capabilităţi în versiunea neorealistă. Date fiind relaţiile evidente de intercondiţionare
dintre aceste idei şi concepte, în urmărirea aplicabilităţii lor regionale, ele vor fi analizate distinct
numai în măsura în care separarea lor potenţează gradul de înţelegere şi explicaţie.
În privinţa anarhiei, aceasta, deşi înţeleasă diferit în asocierile ei cu alte explicaţii şi
prescripţii, constituie o primă şi fundamentală trăsătură comună a tuturor liniilor de gândire
realiste. Înţelegerea conceptului de anarhie de către realiştii clasici se cuvine nuanţată în sensul
inexistenţei unei autorităţi supranaţionale, a unui guvern internaţional căruia să i se subordoneze
ca răspundere statele – de unde proclamarea acestora în teoria realistă ca principali actori în
relaţiile internaţionale. Consecutiv, câtă vreme în interiorul statelor natura umană este estompată
în manifestare prin autoritate politică ierarhică şi lege, în condiţiile anarhice din sistemul
internaţional ea se manifestă nestingherit: în absenţa guvernului internaţional prevalează legea
junglei, iar statele interacţionează conform modelului bilelor de biliard într-o competiţie generală
nereglementată şi în lipsa oricărei forţe de coagulare a unor interese comune statelor.
Prin comparaţie, pentru neorealişti cauza faptului că în sistemul internaţional diferitele
unităţi se comportă similar, în pofida variaţiilor ţinând de atributele lor şi de interacţiunile dintre
ele38 nu rezidă în natura umană, ci în specificitatea sistemului internaţional, mai precis în anarhia
şi în constrângerile sale structurale asupra comportamentului statelor. Waltz distinge între “două
şi numai două” tipuri posibile de principiu ordonator: ierarhia şi respectiv anarhia. Comparând
sistemul naţional, presupus de Waltz prin excelenţă organizat şi nonviolent, cu sistemul
internaţional, se decelează cu uşurinţă următoarea diferenţă: principiul ordonator al societăţilor
interne este ierarhia, cu variaţiuni specifice în funcţie de tipul regimului (democratic, autoritar),
principiul ordonator al sistemului internaţional fiind, prin contrast, anarhia: relaţiile
internaţionale se caracterizează prin absenţa unor instituţii cu adevărat guvernamentale”, astfel
încât nimeni nu e îndreptăţit să comande, nimeni nu e dator să asculte. Consecutiv, disociind
între haos şi dezordine şi respectiv anarhie (cea din urmă compatibilă cu ordine, stabilitate şi
forme regulate de interacţiune), Waltz consideră că în sistemul internaţional anarhic ordinea nu
este determinată şi asigurată de existenţa unei autorităţi superioare, ci rezultă din interacţiunile
dintre state ca actori formal egali. Cât priveşte actorii, unităţile sistemelor interne sunt diferitele
instituţii care le alcătuiesc (parlament, guvern, etc., şi inextremis chiar indivizii în sine), în timp
ce unităţile politice ale sistemului internaţional sunt mai ales statele.

38
Waltz, Kenneth, “Omul, statul şi războiul”, Ed. Institul European, Iaşi, 2001, pg.87

17
Abordarea stat-centrică reprezintă o a altă trăsătură fundamentală comună autorilor
paradigmei realiste. În viziunea acesteia, singurii actori şi consecutiv unităţi de analiză care
contează în relaţiile internaţionale sunt statele, întrucât acestea cumulează cele mai importante şi
cele mai multe decizii politice. Mai mult chiar, apreciind că miezul substanţei relaţiilor
internaţionale este interacţiunea dintre guvernele statelor suverane, abordarea stat-centrică
legitimează însăşi distinctivitatea disciplinei relaţiilor internaţionale:fără fundamentul
conceptului de stat, cercetătorii ar trebui să renunţe la pretenţia că există ceva unic în privinţa
sferei internaţionale sau interstatale. În ce măsură tocmai unicitatea, specificul Orientului
Mijlociu, rezidă în chiar o reprezentare locală necentrată pe stat, rămâne de stabilit.
În condiţiile de anarhie, scopul oricărui lider de stat în politica externă şi în relaţiile
internaţionale se defineşte conform viziunii realiste clasice ca raţiune de stat şi constă în
promovarea exclusivă a interesului naţional – păstrarea puterii statului pentru a putea supravieţui
(altfel spus, a-şi păstra independenţa) într-un mediu anarhic şi ostil. Similar, pentru neorealişti,
fiecare stat din sistemul international este constrâns în mod automat de structura anarhică să
aplice regula comportamentală a auto-ajutorării. În privinţa acestui principiu, explicând mai
detaliat modul statelor de a reacţiona la constrângerile anarhiei, practic toţi autorii realişti şi
neorealişti apreciază şansele cooperării ca foarte limitate într-un sistem internaţional figurat sub
forma unui “joc cu sumă zero”39. Astfel, la minimum, cooperarea este apreciată ca dificilă
întrucât statele sunt sensibile la modul concret în care ea le-ar putea afecta capabilităţile relative,
prezente sau potenţiale. În “jocul cu sumă zero” al relaţiilor internaţionale, orice sporire în
capabilităţi a unui stat înseamnă o pierdere în securitate pentru celelalte state, în primul rând
pentru cele interacţionând cu statul devenit mai puternic. Nu se poate în general interacţiona şi în
particular coopera în sistemul international astfel încât toată lumea să câştige (opţiuni multiple şi
beneficii mutuale); suma jocului e fixă şi de valoare nulă, astfel încât, în sens static, exact cât
câştigă un stat în putere pierde celălalt. Ca atare, chiar şi în eventualitatea unei cooperări, statele
vor fi interesate nu atât de propriile câştiguri, cât mai ales de diferenţa dintre câştigurile proprii şi
cele ale statelor partenere în cooperare.

Concluzii

39
Ibidem, pg. 88

18
Făcând o trecere în revistă a conţinutului lucrării, putem observa că principiile esenţiale ale
realismului se confirmă din evolutia relaţiilor internaţionale din timpul Războiului Rece,
interpretarea acestor relaţii din perspectiva realistă, fiind una foarte potrivită.

Bibliografie
1. Waltz, Kenneth, “Omul, statul şi războiul”, Ed. Institul European, Iaşi, 2001
2. Stefano, Gruzzini,”Realism şi relaţiile internaţionale”, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000
3. Andrei, Miroiu, Sebastian, Ungureanu, „Manual de relaţii internaţionale”, Ed. Polirom, Iaşi,
2006
4. McCauley, Martin, „Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
5. Stephane, Courtois, “Dicţionarul comunismului”, Ed. Polirom, Bucureşti, 2008
6. Miller, David, „Enciclopedia Blackwell a gândirii politice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
7. Marţian I. Niciu, „Organizaţii internaţionale guvernamentale”, ediţia a doua, Ed. Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi, 1994
8. „International History”, Scott, Len, British Council, Iaşi, 2007
9. Art. 5 Tratatul privind Organizaţia Atlanticului de Nord
http://www.nato.int/docu/basictxt/treaty.htm

19