RĂZBOIUL RECE

Europa domina lumea la începutul secolului al XX-lea, dar primul şi al doilea Război Mondial au înlăturat această hegemonie. În 1945, Rusia

era forţa militară majoră în Europa, dar America domina lumea în același mod ca Europa în 1900. Statele Unite erau, în 1945, atât o putere

economică, cât şi militară. Datorită acestei combinaţii, clasa conducătoare americană putea începe să viseze la o nouă ordine mondială care să

reflecteze valorile americane. Rusia şi America au fost puteri izolaţioniste până în 1945, prima prin forţa împrejurărilor, a doua datorită propriei

voinţe.

Perioada dintre 1900 şi 1991 poate fi împărţită în două jumătăți egale. Prima jumătate, pâna în 1945, nu le-a pus niciodată pe Rusia şi America

în situaţia de a-şi ameninţa una alteia securitatea. A doua jumătate, din mai 1945 până în decembrie 1991, a fost plină de ostilitate şi aproape că

s-a ajuns în situaţia izbucnirii unui război nuclear.

1. Războiul Rece

Războiul Rece, cel mai important şi complex conflict ce a cuprins omenirea după cel de-al Doilea Război Mondial, a marcat decisiv acest sfârşit

de secol şi mileniu. Timp de 45 de ani între U.R.S.S. şi S.U.A. şi aliaţii acestora a avut loc, în pofida unor perioade de destindere, o confruntare

1
continuă sub toate aspectele: ideologic (comunism versus capitalism); politic (totalitarism versus democrație); economic (economie de stat

versus economie de piaţă) şi militar (Tratatul de la Varşovia versus N.A.T.O.).

Pericolul ce a existat în orice moment ca Războiul Rece să se transforme intr-unul “cald” a dat naştere la o escaladare a cursei înarmărilor fără

precedent în istorie, fiecare dintre cele două mari superputeri intrând în posesia unui arsenal nuclear capabil să distrugă de mai multe ori
1
întreaga planetă.

2
După al doilea război mondial, lumea şi mai ales Europa au stat parcă suspendate între o pace imposibilă şi un război improbabil.

Nici un alt fenomen n-a influenţat atât de mult sistemul internaţional creat de după cel de-al doilea război mondial ca acea confruntare dintre

cele două superputeri SUA şi URSS; până astăzi, ca de altfel şi în viitorul apropriat, antagonismul dintre cele două puteri ca şi blocurile şi

sistemele de alianţe datorate acestora, vor constitui datele esenţiale ale politicii internaţionale, dorinţa bilaterală de destindere devenind pe cât
3
de necesară pe atât de greu înfăptuită.

Părerile istoricilor sînt convergente în mai multe privinţe, şi anume: că este vorba de o stare conflictuală globală, care ia forma unei păci ratate

printr-un război nedeclarat; un război civil al rasei umane, s-a scris; de un război între sisteme politice; de un război al nervilor, care creează o

situație în care nu este vorba nici de un război, nici de pace sau de o stare de pace prin teroare. Se admite, de asemenea, că s-a evitat, totuşi, al

treilea război mondial şi că acesta s-a realizat printr-un comportament condiționat al celor două superputeri protagoniste (SUA şi URSS),

fiecare aflîndu-se sub povara propriului imperiu; că, de-a lungul perioadei, protagoniştii au dovedit adeseori erori de percepţie şi diagnostic,
4
gata să prăbuşească planeta într-o apocalipsă termonucleară.

1.1. Primul Război Mondial 1914-1918

Unii specialişti consideră că anul 1917 marchează începutul războiului rece, an în care bolşevicii au înfiinţat primul stat comunist. Încă din anul

1918, Lenin căutase să stabilească un mod de convieţuire cu lumea capitalistă, fiind convins că supravieţuirea puterii sovietelor este elementul

esenţial în promovarea revoluţiei mondiale. Datorită acestui fapt, pînă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, politica externă sovietică

a fost defensivă. Cu toate acestea, Stalin a agreat doctina marxistă, conform căreia războiul dintre capitalism şi comunism era în cele din urmă

inevitabil, aşa încît Uniunea Sovietică trebuia să devină suficient de bine pregătită din punct de vedere militar pentru a câștiga un astfel de

conflict. Datorită acestei convingeri, precum şi a prezumţiei că eventualele războaie vor fi purtate pe teritorii străine, doctrina militară sovietică
5
a fost ofensivă.

1.2. Al Doilea Război Mondial 1939-1945

1
Dorel Buşe, Sfârşitul Războiului Rece (1989-1991), Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2007, p. 9.
2
Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 9.
3
Wilfried Loch, Împărţirea Lumii. Istoria Războiului Rece 1941-1955, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 1997, p. 9.
4
Martin McCauley, op.cit., p. 9.
5
Ibidem, p. 34.

2
La sfârşitul lui 1945, făuritorii politicii americane se aflau în încurcătură. Postdamul şi conferinţele miniştrilor de externe care îi urmaseră, nu

rezolvaseră nimic. Stalin părea a-şi impune voinţa în Europa de Est fără să-i pese de credinţa în democraţie a Americii. În Polonia, Bulgaria,

România, diplomaţii americani erau invariabili întâmpinaţi de intransigenţa sovietică. Într-o germanie învinsă şi în Italia, Moscova părea să fi
6
uitat înţelesul cuvântului “parteneriat”.

Al doilea război mondial a transformat Rusia în cea mai mare putere militară din Europa şi, pentru prima dată, în actor pe scena mondială, în

mare putere. Singurul său rival real era America şi, astfel, relaţia cu Washingtonul-ul a căpătat o importanţă vitală pentru Moscova. Un

parteneriat pentru pace părea a fi posibil în 1945. Moscova a jucat un rol determinant în negocierile care au dus la înfiinţarea Fondului Monetar

Internaţional (FMI) şi a Băncii Mondiale şi analize favorabile ale beneficiilor ce rezultau din calitatea sa de membru al acestor organisme i-au

fost înaintate lui Stalin în decembrie 1945. Cu toate acestea, prevederea FMI, conform căreia experţii săi ar trebui să aibă acces la date

economice de mare importanţă, incluzînd rezervele de aur, înaintea acordării oricărui împrumut, s-a dovedit a fi prea mult pentru Moscova.
7
Stalin nu dorea ca Occidentul să înţeleagă cît de precară era situaţia economică în Uniunea Sovietică în 1945.

1.3 Începerea Războiului Rece

Cel de-al doilea război mondial abia se terminase cînd omenirea s-a cufundat din nou în ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvînt, al treilea

război mondial, de un tip aparte. Aşa cum a observat marele filozof Thomas Hobbes, “războiul nu constă numai în bătălii sau în actul de a lupta,

ci şi într-o perioadă de timp în care dorinţa de a supune prin luptă este suficient de răspândită” (Hobbes, cap. 13). Războiul rece dintre cele două

tabere, cea a SUA şi cea a URSS, care a dominat scena internaţională în cea de-a doua jumătate a secolului XX a fost indiscutabil o asemenea

perioadă de timp. Generaţii întregi au crescut în umbra războiului nuclear global care, aşa cum se credea, putea să izbucnească în orice moment

şi să devasteze omenirea. Chiar şi cei care nu credeau că vreuna din părţi are intenţia s-o atace pe cealaltă considerau că e greu să nu fie

pesimişti, întrucât Legile lui Murphy reprezintă una dintre cele mai puternice generalizări ale problemelor umane (“Dacă ceva poate să meargă

rău, mai devreme sau mai tîrziu va merge rău”). Cu cât trecea timpul, cu atât apăreau tot mai multe lucruri care ar fi putut să meargă rău, atât

din punct de vedere tehnologic, cât şi politic, într-o confruntare nucleară permanentă, bazată pe presupunerea că numai teama de “distrugerea

mutuală sigură” va împiedica una sau alta din cele două părţi să dea semnalul mereu gata pentru sinuciderea planificată a civilizaţiei. Aceasta nu

s-a întâmplat, dar timp de patruzeci de ani a părut o posibilitate zilnică.

Particularitatea războiului rece a fost că, obiectiv vorbind, nu exista nici un pericol iminent de război mondial. Mai mult chiar, în pofida retoricii

apocaliptice a ambelor părţi, dar mai ales a celei americane, guvernele celor două superputeri acceptau distribuţia globală a puterii de la sfârșitul

celui de-al doilea război mondial, ceea ce avea drept rezultat un echilibru foarte inegal, dar, în esenţă, necontestat al puterii. URSS controla sau

exercita o influenţă predominantă într-o anumită parte a globului –zona ocupată de forţele Armatei roşii şi/ sau alte forţe comuniste înarmate, la

sfîrşitul războiului –şi nu intenţiona să-şi extindă zona de influenţă cu ajutorul forţei militare. SUA exercita controlul asupra restului lumii

capitaliste şi asupra emisferei occidentale şi a oceanelor, preluînd ceea ce mai rămăsese din vechea hegemonie imperială a fostelor puteri
8
coloniale. În schimb, nu intervenea în zona de hegemonie recunoscută a Uniunii Sovietice.

6
Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 1994, p. 392.
7
Martin McCauley, op.cit., p. 35.
8
Eric Hobsbawm, Secolul Extremelor, Editura LIDER, Bucureşti, 1994, pp. 266-267.

3
2. Etapele desfăşurării Războiului Rece

Deşi aspectul cel mai vizibil al războiului rece a fost confruntarea militară şi o cursă a înarmărilor nucleare încă şi mai frenetică în Occident, nu
9
aceasta a fost impactul lui major. Puterile nucleare s-au angajat în trei războaie importante (dar nu una împotriva celeilalte).

2.1. Primul Război Rece 1945-1953

Ca urmare a războiului, Stalin nu dorea să provoace un conflict cu America și a ordonat partidelor comuniste din Europa să participe la

guvernare oriunde era posibil acest lucru, de exemplu în Franţa şi Italia, dar să nu încerce să preia puterea. Ministrul britanic al afacerilor

externe, Ernest Bevin, anticomunist convins, era îngrijorat de sporirea influenţei comuniste. El era pregătit să accepte divizarea Europei încă din

1946, dar trebuia să fie evident că ruşii sunt de condamnat pentru aceasta. Consolidarea puterii comuniste în estul şi sud-estul Europei în 1946,

precum şi eventualitatea câștigării de către comunişti a războiului civil din Grecia au condus în cele din urmă la doctrina Truman şi Planul

Marshall.

Moscova a avut satisfacţia de a vedea lumea împărţită în două tabere antagonice, cea socialistă şi cea capitalistă, ţări ca India şi Indonezia

situându-se în afara acestor înregimentări. Preluarea puterii de către comunişti în Cehoslovacia în februarie 1948, mai mult datorită unor greşeli

ale politicienilor locali decît unor manevre ale Moscovei, a convins mulţi occidentali că tăvălugul comunist se deplasează spre Vest. Blocada

Berlinului, care începe în iunie 1948, o eroare a lui Stalin, a turnat gaz peste foc. O consecinţă directă a blocadei a fost înfiinţarea Republicii

Democrate Germane în est. Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949 a dat naştere unui al doilea potenţial gigant comunist.

Ca ripostă la această situaţie, a fost instituit NATO, la solicitarea vest-europenilor. În iunie 1950, au intervenit noi victorii comuniste împotriva
10
francezilor, în Vietnam, finalizată prin înfrângerea acestora la Dien Bien Phu în 1954.

2.2. Către marginea prăpastiei şi înapoi 1953-1969

Moartea lui Stalin în martie 1953 şi alegerea preşedintelui Eisenhower, care era hotărât să pună capăt războiului Coreean, au marcat o fază de

negocieri între Est şi Vest şi sfârșitul primului război rece. Moscova lansase deja doctrina coexistenţei paşnice în 1952, în urma experimentării
11
reuşite a primei sale bombe atomice. Războiul şi-a pierdut caracterul de inevitabilitate deoarece era atât de distrugator.

Cu toate acestea, perioada 1953-1969 a fost marcată de o politică pe marginea prăpastiei şi de conflicte primejdioase, relaţiile dintre Est şi Vest

devenind extrem de fragile.

Cel mai primejdios incident s-a dovedit a fi criza rachetelor cubaneze din octombrie 1962, care a adus lumea aproape de izbucnirea unui război

nuclear. Această situaţie a rezultat din optimismul exagerat a lui Hruşciov, care credea în iminenta victorie a comunismului, precum şi în faptul
12
că îl putea înfrunta pe preşedintele John F. Kennedy. Criza a avut efectul de a calma lucrurile şi, în 1963, a fost semnat un tratat de interzicere

a testelor nucleare, stabilindu-se o linie permanentă de comunicare directă între Moscova şi Washington.

9
Ibidem, p. 279.
10
Martin McCauley, op.cit., p. 35.
11
Ibidem, p. 36.
12
Ibidem, p. 36.

4
Această epocă de politică pe marginea prăpastiei s-a sfîrşit în cele din urmă cu alegerea preşedintelui Nixon în 1969, după care a început o
13
perioadă de negocieri intense numită destindere, relaxare (detente).

2.3. Destinderea 1969-19789

Destinderea a conferit o nouă fluiditate diplomaţiei europene, un teatru ce fusese ca şi pietrificat după consolidarea finală a sferelor de influenţă
14
Est-Vest, în 1961.

Această fază a durat un deceniu, din 1969 pînă în 1979, şi în acest timp s-au semnat numeroase acorduri internaţionale. Recunoaşterea de către

Statele Unite a faptului că acestea şi Uniunea Sovietică erau pregătite în mod egal din punct de vedere nuclear a condus la semnarea acordului

SALT I, în 1972. Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE) din 1975 a avut ca rezultat semnarea Actului final de la

Helsinki. Sovieticii şi-au atins un scop –recunoaşterea inviolabilităţii graniţelor stabilite în Europa după 1945 -, dar au acceptat faprul că

drepturile omului sînt o problemă de legitimă preocupare internaţională. Acordurile de la Paris au permis Statelor Unite să-şi retragă trupele din

Indochina şi să se încheie astfel un capitol nefericit din istoria lor. Destinderea s-a sfîrşit în 1979 cu invazia sovietică în Afganistan, deşi fusese

şi pînă atunci ţinta criticilor americani conservatori, datorită numeroaselor concesii făcute Moscovei. Mutarea Afganistan a fost rezultatul a

două erori de calcul sovietice : că operaţiunea va dura numai cîteva săptămîni şi că americanii nu vor ridica obiecţii importante. Preşedintele
15
Carter a mărturisit că invazia i-a deschis ochii asupra adevăratei naturi a Uniunii Sovietice.

2.4. Al doilea Război Rece 1979-1985

Pe la mijlocul anilor ’70, era limpede că politica de destindere a lui Kissinger eşuase [ Doc. 5]. Aceasta se bazase pe presupunerea că putea fi

stabilită o alianţă, o legătură reală între cele două superputeri. Înbunătăţirea relaţiilor Washington-ului cu Moscova era percepută ca fiind

dependentă de voinţa Moscovei de a nu provoca SUA în lumea a treia. SALT I şi sporirea schimburilor economice ruso-americane ar fi trebuit

să satisfacă Moscova. Ei bine, nu a fost aşa. Brejnev nu a putut rezista tentaţiei de a-i sprijini pe duşmanii Americii, pentru a impresiona

publicul rus. În Vietnam, victoria comuniştilor din 1975 se datora în mare parte armelor furnizate de către Uniunea Sovietică. În Africa,

Uniunea Sovietică şi Cuba le-au creat multe probleme americanilor. Lipsa de stabilitate a politicii aplicate în lumea a treia a început să arate că

cele două superputeri nu mai stăpâneau acest domeniu. SUA şi Uniunea Sovietică pur şi simplu nu aveau puterea economică necesară pentru ca

voinţa lor să fie strict îndeplinită. Mai mult, Europa de Vest şi Japonia se dezvoltau rapid şi creau o mai mare reprezentare în afacerile politice şi
16
economice mondiale.

13
Ibidem, p. 37.
14
Henry Kissinger, op.cit., p. 638.
15
Martin McCauley, op.cit., p. 37.
16
Ibidem, p. 93.

5
Al doilea război rece a durat din perioada ocupării Afganistanului pînă în martie 1985, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Această perioadă a fost marcată de o creştere rapidă a cheltuielilor militare, în vreme ce ambele părţi vorbeau de nevoia de a fi pregătite pentru
17
război în cazul în care cealaltă parte atacă. Războiul devine din ce în ce mai mult o alternativă.

Regan şi-a descris atitudinea faţă de armele nucleare în memoriile sale:

Nimeni nu ar putea “câştiga” un război nuclear. Totuşi atata vreme cât ar exista arme nucleare, ar exista permanent şi riscul ca ele să fie folosite şi o datp lansată o

armă nucleară, cine ştie unde s-ar ajunge?

18
Visul meu a devenit atunci o lume fără arme nucleare...

17
Ibidem, pp.37-38
18
Henry Kissinger, op.cit., p.680.