INFORMAȚIILE ÎN RĂZBOIUL RECE

Studiu de caz:
Criza rachetelor din Cuba – 1962

Colonel (r) dr. Mircea Tănase

În primăvara anului 1946, primul ministru britanic Winston Churchill în
discursul rostit la Universitatea Fulton din Missouri, SUA, făcea un apel la
popoarele anglofone pentru a se uni şi a face faţă ameninţării sovietice,
care devenea din ce în ce mai periculoasă după ce aruncase o cortină de
fier asupra Europei. După majoritatea istoricilor epocii contemporane,
acesta este momentul declanşării aşa-numtului Război Rece, cel care avea
să marcheze, indiscutabil, următoarea jumătate de secol, în care omenirea
a stat sub ameninţarea declanşării unui nou conflict mondial, în care cei
doi mari protagonişti, SUA şi URSS, aliaţi în tocmai încheiatul cel de-al
Dolea Război Mondial, se înverşunau să-şi impună hegemonia într-o lume
bulversată politic, economic şi, mai ales, ideologic, între socialismul
pretins ştiinţific şi capitalismul pretins liberal.
După capitularea Germaniei, la 9 mai 1945, şi a Japoniei, la 14 august
acelaşi an, al Doilea Război Mondial fusese, teoretic, încheiat. Ar fi
trebuit să urmeze o binemeritată perioadă de pace, de dorit cât mai
lungă, pentru refacerea economică atât a învinşulor, cât şi a
învingătorilor. Dar, cum după fiecare război urmează împărţirea prăzii, în
cazul în care această chestiune nu fusese strict reglementată prin
acorduri şi tratate ferme, a urmat o perioadă de tatonări, şicanări şi, în
final ameninţări între cei care până de curând fuseseră, din convingere
sau de nevoie, aliaţi contrau unor duşmani comuni, cel de-al Treilea
Reich în Europa şi Japonia în Extremul Orient.
Odată aceştia răpuşi, urma ca invingătorii să se înţeleagă asupra
modului cum vor gestiona lumea postbelică, în principal continentul
european, cu o Germanie prăbuşită şi cu o serie de sateliţi de-ai săi,
de asemenea vulnerabili la orice tendinţă de expansiune teritorială şi
ideologică a marilor învingători. Aceştia, după o aparentă coeziune
de interese, îşi vor dovedi reciproc incompatibilitaea ambiţiilor
postbelice. Se dovedea, încă o dată, că arareori o alianţă
supravieţuieşte victoriei.
Monopolul atomic american, după demonstraţiile de la Hiroshima şi
Nagasachi din august 1945, nu avea să dureze prea mult şi, chiar dacă însuşi
preşedintele american Harry Truman afirmase, la 9 august 1945 – în chiar
ziua lansării celei de-a dou bombe atomice asupra Japoniei, la Nagasaki, că
ieşim din acest război drept cea mai puternică naţiune a lumii, naţiunea cea
mai puternică, poate, a întregii istorii , tot el va face cunoscut aceleiaşi lumi,
la 23 septembrie 1949, că ruşii tocmai experimentaseră o bombă atomică.
Dar tot el afirmase că aceasta este prea periculoasă pentru a fi încredinţată
unei lumi fără de principii , fapt pentru care a încercat, fără succes însă, să
direcţioneze puterea nucleului spre scopuri paşnice, într-o lume care, cu
siguranţă, avea nevoie de această energie pentru a se restarta spre o nouă
evoluţie, de data aceasta mult mai spectaculoasă.
Anii care au urmat încheierii celui de-al Doilea Război Mondial au fost
marcaţi de această nouă competiţie pe tărâmul cercetării nucleare şi
producerea de noi arme capabile să confere celor doi protagonişti
argumentele unui dialog de pe poziţii de forţă. În acelaşi timp, prin
noua împărţire a teritoriului european, o parte din ţările vechiului
continent deveneau sateliţi ai celor două puteri. Printre acestea,
România îşi va trăi propriul calvar sub dominaţia militară şi ideologică
a marelui vecin de la răsărit.
Războiul rece se va face simţit însă nu doar în Europa, ci peste tot
unde interesele celor două state, SUA şi URSS, devenite superputeri
prin arsenalul nuclear mereu sporit, se vor intersecta. Dorind să
aşeze SUA în tabăra şi în fruntea lumi libere, preşedintele Truman
semna, la 22 mai 1947, legea privind ajutorul economic pentru
Grecia şi Turcia, ameninţate, dincolo de colapsul economic, de
pericolul comunist, de care URSS nu era deloc străină, dată fiind
dorinţa dintotdeauna a imperiului ţarilor de a controla Strâmtorile
şi a-şi asigura ieşirea la mările calde ale planetei. Ajutorul dat
popoarelor libere, aşa-numita Doctrină Truman, situa SUA în fruntea
cruciadei antibolşevice care avea să continue, din păcate, destul de
mult, finalizată doar după detrămarea URSS în 1991.
Confruntarea dintre cele două mari puteri se va face pe toate
planurile, mai puţin în plan militar direct, însă nu de puţine ori, în
diferitele conflicte locale care au marcat lumea postbelică, vectorii
militari ai celor două state s-au confruntat în mod direct. Ne referim
aici, în primul rând, la tehnica şi armamentul angajate în aceste
confruntări, de provenienţă americană sau sovietică, la consilierii
militari, la susţinerea politică şi economică a protagoniştilor. De
departe însă, cea mai aprigă confruntare a fost în domeniul
intelligence-ului şi nu de puţine ori luptătorii de pe frontul invizibil au
decis, prin ceea ce au obţinut şi oferit comanditarilor lor, prilej de
înfierbântare sau de domolire a pornirilor belicoase.
 Criza rachetelor din Cuba – ameninţări, declaraţii false şi informaţii
reale
Criza rachetelor din Cuba a fost, în opinia celor mai mulţi istorici,
punctul culminant al încleştării mute dintre sovietici şi americani în
perioada Războiului Rece. Probabil, dacă evenimentele şi-ar fi urmat
cursul firesc – în accepţiunea dată acestui termen din punct de vedere
al escaladării unei crize – s-ar fi putut finaliza cu declanşarea celui de-
al Treilea Război Mondial, desigur unul nuclear, ale cărui perspective
nu puteau fi decât catastrofale pentru omenire. Din fericire, criza a fost
o ciocnire doar pe frontul informaţiilor şi cel al diplomaţiei, fără să se
ajungă la declanşarea conflictului militar propriu-zis, deşi mulţi
specialişti consideră că acest moment a fost foarte aproape.
La 14 octombrie 1962, criza a ieşit la suprafaţă, prin descoperirea, de
către avioanele americane de cercetare – celebrele avioane-spion U-2
–, a bazelor sovietice de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba, la 80
de mile de coastele americane. Statele Unite nu au reacţionat imediat
pentru eliminarea prin distrugere a acestor rachete purtătoare de
focoase termonucleare, cu rază medie de acţiune de 2000 km, ci au
considerat că este mai prudent să impună o carantină severă în largul
coastelor cubaneze şi astfel să împiedice navele sovietce să mai aducă
alte rachete pe insulă.
Desigur, pentru început, sovieticii nu s-au lăsat impresionaţi de
discursul ferm – televizat! – al preşedintelui american J.F.Kennedy,
care a subliniat că SUA nu va rămâne impasibilă la această
ameninţare clandestină, nesăbuită şi provocatoare ce ameninţă
pacea mondială şi nu va mai tolera existenţa acestor amplasamente
de rachete, ameninţând că va trece la acţiune militară. De altfel, mulţi
dintre oamenii politici americani, reuniţi în Comitetul
Executiv/ExCom, îi cereau cu insistenţă preşedintelui să declanşeze
un atac aerian asupra bazelor sovietice din Cuba. Forţele militare
americane au intrat deja în stare de alertă, DEFCON-2, cel mai înalt
nivel atins vreodată în perioada Războiului Rece.
Se pare că liderul sovietic Nikita Hruşciov a înţeles seriozitatea
acestui mesaj, dar a căutat să obţină şi unele avantaje în schimbul
acceptului de a se retrage din Cuba. În timp ce navele sovietice se
supuneau blocadei navale americane încetinându-şi, schimbându-şi
mersul sau chiar întorcându-se din drum – un singur vas sovietic,
petrolierul Bucureşti (!), a fost lăsat să-şi continue drumul, americanii
apreciind că nu poate avea armament la bord –, lucrările la bazele
sovietice de lansare din Cuba continuau. După ce a cerut iniţial, în
schimbul retragerii, ca americanii să nu atace Cuba, Hruşciov a mărit
miza, cerând şi demontarea bazelor de rachete americane din Turcia,
unul dintre aliaţii de bază ai americanilor în NATO.
Chiar dacă şi-a atras puternice critici din partea colaboratorilor săi
apropiaţi, preşedintele american Kennedy a acţionat cu mult
discernământ – bazat, desigur, pe informaţiile primite de la structurile
specializate, care i-au oferit certitudinea că URSS nu avea, la vremea
respectivă, posibilitatea să ameninţe şi să lovească efectiv teritoriul
SUA – şi a căutat să evite riposta militară, chiar dacă tensiunea fusese
amplificată la maxim de doborârea în Cuba a unui avion-spion
american U-2 şi moartea pilotului acestuia, iar Pentagonul se
declarase ferm pentru un atac aerian decisiv. În acelaşi timp, a dispus
dezarmarea bazelor de rachete americane din Turcia, însă în mod
discret, pentru a preîntâmpina o reacţie negativă a acestui important
aliat. De altfel, americanii aveau amplasate în Turcia rachete de
generaţii mai vechi, tip PGM-19 Jupiter şi PGM-17 Thor, iar retragerea
lor nu a afectat simţitor politica nucleară a SUA.
Criza rachetelor din Cuba s-a încheiat prin declaraţia lui Hrusciov, la
28 octombrie 1962, că va demonta şi retrage până la sfârşitul anului,
toate armele ofensive sovietice din Cuba, şi prin încetarea, în luna
noiembrie a aceluiaşi an, a blocadei navale americane. .Cine a câştigat
şi cine a pierdut din această confruntare a nervilor, orgoliilor,
declaraţiilor belicoase şi, mai ales, aşa cum vom vedea, a serviciilor
secrete, care reuşiseră să aducă omenirea în pragul colapsului?
Părerile sunt împărţite. Opinia publică, în special, a cotat ca cea mai
benefică atitudine pe cea a preşedintelui american Kennedy, cel care
s-a opus pornirilor militariste ale unora dintre principalii săi
colaboratori. Teoriile conspiraţiei, atât de gustate de o parte a
publicului, nu se sfiesc să avanseze chiar ideea că asasinarea acestuia,
în anul următor, în timpul unui turneu la Dallas, nu ar fi străină de
această poziţie diferită a preşedintelui american faţă de cei care ar fi
A câştigat liderul sovietic Nikita Hruşciov din această confruntare
deschisă? Desigur, dar nu cât s-ar fi aşteptat, însă a trebuit să se
mulţumească şi cu atât, mai ales că a jucat, deşi îndrăzneţ şi agresiv,
totuşi destul de imprudent, poate chiar foarte riscant, ţinând cont de
faptul că, la momentul respectiv, raportul de forţe sovieto-american,
cel puţin în domeniul nuclear, îi era complet defavorabil. Liderul de la
Kremlin avea însă alte atu-uri în acest joc al ameninţărilor şi
intimidărilor cu americanii, în primul rând posibilitatea de manevră pe
teritoriul european, unde deţinea un avantaj considerabil în ceea ce
priveşte armamentul convenţional. După aventura în Cuba, URSS a
luat foarte în serios problema înarmării nucleare şi, la sfârşitul anilor
’60 ai secolului trecut, a atins paritatea nucleară cu SUA, rachetele sale
intercontinentale fiind în măsură să lovească orice oraş american.
Dintr-o altă perspectivă, poate cel mai neaşteptat beneficiu l-a avut
Cuba, căreia preşedintele Kennedy i-a promis că nu o va ataca,
angajament pe care l-au respectat şi ceilalţi preşedinţi care i-au succedat
la Casa Albă.
Criza rachetelor din Cuba a constituit, în opinia tuturor analiştilor şi
istoricilor militari, cel mai periculos punct al Războiului Rece. Atunci, în
octombrie 1962, lumea s-a aflat cel mai aproape de apocalipsa nucleară.
Se pare că şi cei doi lideri ai celor două superputeri militare au înţeles
acest lucru şi, conştienţi de responabilităţile pe care le au nu doar faţă de
propriile popoare, ci faţă de întreaga omenire, au acceptat să abordze cu
mai mult discernământ şi cu mai puţine orgolii această chestiune. Un
prim pas a fost instalarea unei linii telefonice directe (linia roşie) între
Casa Albă şi Kremlin, dar şi semnarea unor acorduri de reducere a
arsenalelor nucleare.
Cum au reuşit serviciile secrete americane să ofere informaţiile cele mai
veridice asupra potenţialului nuclear sovietic şi cum au influenţat poziţia
liderului de la Casa Albă, iată o nouă provocare la care am încercat să
răspundem în lucrarea de faţă. O abordare succintă a confruntării sovieto-
americane din perspectiva serviciilor de informaţi ale celor două state ne
poate ajuta să înţelegem mai bine rolul decisiv al acestora în marile
confruntări internaţionale, de ieri, de azi şi, desigur, de mâine.
Confruntarea din Cuba a fost doar partea vizibilă – e drept, de scurtă
durată, însă cu mare impact asupra comunităţii internaţionale – a
competiţiei permanente dintre cele două superputeri mondiale, URSS şi
SUA, pe toată perioada Războiului Rece. Lupta reală, cea care a contat cu
adevărat, s-a dus însă pe frontul invizibil, unde s-au confruntat, necruţător,
serviciile de informaţii ale celor state. S-a demonstrat, încă o dată, poziţia
dominantă a serviciilor guvernamentale de informaţii în actul decizional al
celor care dictează politica lumii în orice moment al istoriei universale.
La începutul anului 1957, evaluările CIA nu conduceau către concluzia că
URSS ar produce rachete balistice intercontinentale/ICBM, dar era clar
că producerea acesteia devenise unul dintre cele mai importante
obiective imediate ale sovieticilor. Se estima că acest lucru ar fi putut fi
posibil în 1960-1961.Preşedintele american Eisenhower era oarecum
liniştit, SUA deţinea încă superioritatea nucleară strategică. Hrusciov însă
era mult mai agresiv în declaraţii, ameninţând că URSS era în curs de
realizare a unei rachete balistice cu focos de hidrogen care ar fi putut
lovi orice punct de pe glob. Deja în rândul administraţiei americane, dar
nu numai, începea să se instaleze neliniştea, mai ales că programul
nuclear american se mişca foarte încet, iar experimentul American Atlas
– prima rachetă balistică intercontinentală – a fost un eşec total, după ce
racheta a explodat la doar câteva minute după lansare, din motive
necunoscute,
Temerile erau justificate, mai ales că sovieticii au marcat din nou în
octombrie 1957, când au lansat Sputnik, primul satelit în jurul
Pâmântului, ceea ce, desigur, confirma superioritatea sovieticilor în
tehnologia rachetelor, chiar şi a ICBM-urilor. Se spune că lansarea
Sputnik-ului a fost, pentru americani, ca şi un atac Pearl-Harbor
ştiinţific. Şi pentru a nu-şi reproşa dezastrul de la sfârşitul anului 1941,
americanii au revizuit politica administraţiei Eisenhower de limitare a
fondurilor alocate apărării – aceste reduceri de buget veneau într-un
moment când securitatea naţională nu şi le putea permite! – ,astfel că
celor 38 milioane de dolari impuşi de Eisenhower li s-au adăugat 1,26
miliarde de dolari pentru anul fiscal 1958, majoritatea pentru
cercetarea şi dezvoltarea ICBM-urilor.
Sovieticii jucau însă în continuare foarte tare, chiar dacă la
cacialma, după cum s-a văzut mai târziu, dar cum
informaţiile veneau de la cel mai înalt nivel – declaraţia
ministrului apărării, mareşalul Rodion Malinovski, la un
Cogres al Partidului Comunist – americanii erau din ce în ce
mai neliniştiţi. Cum puteau însă verifica veridicitatea
declaraţilor sovietice?
În vara lui 1957, preşedintele american Dwight D. Esenhower a fost
nevoit să consimtă sporirea numărului de avioane U-2 trimise pentru a
spiona situaţia ICBM–urilor sovietice chiar la ele acasă, după hărţile
americanilor la Baiconur, în Kazahstan, la est de Marea Aral). Dar ceea
ce au văzut, de la înălţimea- şi siguranţa strategică de 75.000 picioare –
a creat mai multă confuzie decât clarificări, atât de necesare
americanilor. Era clar că sovieticii testau un model de ICBM – pe care îl
numiseră, la vremea respectivă. SS-6, dar cât de amplu era acest
program, cât de eficientă era această rachetă, nu se ştia, chiar dacă se
bănuia că este de două ori mai mare decât ATLASUL din cadrul
programului TITAN american. Însă faptul că lichidul criogenic cu care era
încărcată racheta obliga la o mare atenţie în manevrare şi un timp de
instalare destul de mare – până la chiar două săptămâni – devenea o
servitute pentru sovietici şi un avantaj pentru americani.
În continuare însă, CIA făcea estimările bazate pe absenţa unor date
concrete, ceea ce a lăsat loc la mari îndoieli în estimările de
informaţii. Cu toate acestea, administraţia americană era extrem de
rezervată – am putea spune chiar zgârcită – în a aproba mai multe
zboruri ale avioanelor U-2 deasupra spaţiului sovietic, din teama că
o eventuală doborâre a unui asemenea avion de către sovietici ar fi
tensionat şi mai mult relaţiile americano-sovietice.
Chiar dacă CIA şi constructorul Lockheed dăduseră garanţii că
altitudinea celor 75000 de picioare (aproape 25000 m) la care
zbura U-2 îl făcea de neatins de către orice rachetă sol-aer sau
avion de vânătoare, radarele sovietice l-au prins în ecrane. Moscova
a protestat, iar Washingtonul a decis să ţină pentru o perioadă
aviaonele la sol, căutând să obţină informaţii despre rachetele de
pe deja identificatele baze de lansare din Turkmenistan cu ajutorul
radarelor cu rază lungă de acţiune pe care le aveau instalate pe
teritoriul aliatului său din NATO, Turcia.
În perioada 1957-1961 sovieticii reuşiseră să inducă ideea că stau mai
bine decât SUA la producţia de rachete balistice intercontinentale dar
americanii s-au edificat abia după ce au recurs la noile tehnologii –
primii sateliţi de recunoaştere.
Mai târziu, s-a dovedit că la sfârşitul anilor ‘50 amploarea programului
sovietic ICBM era mult mai redusă decât cea declarată de oficialii de la
Moscova, ba mai mult, era vorba doar de propagandă. Care le reuşise
însă, americanii oferindu-şi astfel explicaţia faptului că în perioada mai
1958-februarie 1959 staţiile lor radar din Turcia nu înregistraseră nici o
lansare sovietică, ba mai mult, concluzionând că Hrusciov nu minţise
când afirmase că a terminat programul de testare şi că a dispus
rachetele în baze ascunse.
Aşadar, până în 1960 americanii nu aveau un punct de vedere clar
asupra rachetelor balistice sovietice şi începuseră deja să-i bănuiaacă
pe sovietici de dezinformare. Eisehhower a fost nevoit să autorizeze o
nouă misiune U-2 deasupra URSS, deşi nu vroia să tensioneze şi mai
mult relaţiile cu aceasta, mai ales înaintea summitului est-vest care
uram să aibă loc peste douî săptămâni la Paris.
Francis Gary Powers, cel mai experimentat pilot de U-2 din cadrul
CIA, avea deja 27 de zboruri de succes deasupra teritoriului Uniunii
Sovietice. La 1 mai 1960 a fost doborât însă cu o rachetă a artileriei
antiaeriene sovietice – care făcuse progrese spectaculoase în ultima
perioadă de timp – iar capturarea lui a reprezentat, după cum afirmă
unii specialişti ai domeniului, cel mai mare insucces al serviciilor de
informaţii americane din perioada Războiului Rece.
A urmat însă succesul programului CORONA, un satelit artificial
lansat de americani în august 1960, care trebuia – şi a reuşit! – să
inlocuiască deja vulnerabilul avion-spion U-2. Informaţiile
obţinute au fost confirmate şi coroborate peste mai puţin de un
an de o sursă HUMINT, colonelul sovietic Oleg Penkovskiy din
cadrul serviciilor de informaţii sovietice/GRU, făcând ca acest
program să fie considerat cel mai răsunător succes al serviciilor de
informaţii guvernamentale americane, în urma căruia SUA au
reuşit să aibă o imagine reală despre programul ICBM sovietic.
Echipat cu un sistem video special, conceput de CIA, satelitul
artificial CORONA a obţinut, după mai multe eşecuri, e drept, o
cantitate de informaţii – în imagini – mai mare decât întregul
program U-2 în perioada 1956-1960. Totuşi, aceste imagini nu ar fi
fost atât de concludente în evaluarea potenţialului ICBM sovietic
fără certificarea lui de către colonelul Oleg Penkovsky, a cărui
recrutare este considerată cea mai mare realizare a serviciilor
guvernamentale de informaţii ale SUA, care a ajutat la tranşarea în
stil american, aşa cum am văzut, a crizei rachetelor din toamna
anului 1961.
Penkovsky este cel care le-a confirmat americanilor dezinformarea pe
care a încercat să o facă liderul sovietic Nikita Hrusciov, mizând pe
lipsa de informaţii clare şi pe teama generată de posibilitatea deţinerii
de către URSS a unui arsenal impresionant de rachete nucleare cu
rază lungă de acţiune. În realitate însă, după cum avea să constate
CIA în 1961, capacitatea operaţională a URSS se rezuma la numai
patru rachete SS-6 , cu posibilitatea de a-şi fi sporit numărul al 36 de
lansatoare până în 1962, cu o versiune mai recentă, SS-7.
În august 1961 CIA îşi asuma erorile pe care le făcuse în estimarea
potenţialului ICBM sovietic, însă acum părea stăpână pe situaţie şi
afirma că, la momentul respectiv, acest potenţial era limitat la 10-25
de lansatoare mobile, din care rachetele puteau fi trase asupra SUA, şi
că acest nivel al forţei nu va creşte simţitor în lunile imediat
următoare”. Se dovedise încă o dată că decidenţii sunt obligaţi să se
bazeze pe informaţii certe pentru a diminua incertitudinile şi a acţiona
în consecinţă. Coroborarea celor două surse, IMINT (imaginile oferite
de satelitul CORONA), cu cele HUMINT (colonelul Oleg Penkovskiy) au
ofert americanilor certitudinea că nu există o criză reală a rachetelor,
de unde şi rezolvarea acesteia într-o manieră cu care cei fără acces la
informaţiile sensibile – chiar şi Congresul american, de unde şi dovada
că serviciile de informaţii nu trebuie să se subordoneze nici unei forţe
politice! – nu au fost iniţial de acord.
 Oleg Penkovski – trădător sau erou?
La 22 octombrie 1962, Oleg Vladimirovici Penkovski a fost arestat de către sovietici. A fost
judecat şi condamnat la moarte. La 17 mai 1963 a fost executat la inchisoarea Lublianka,
lângă Moscova.
Dincolo de rolul său incontestabil în rezolvarea paşnică a Crizei rachetelor din Cuba,
rămâne provocarea dezbaterii privind, pe o parte, resorturile care l-au determinat să
treacă de partea inamicului – cu eventualele lecţii învăţate pentru prevenirea unor
asemenea defectări –, iar pe de altă parte, procedurile/tehnicile folosite pentru atragerea
la colaborare a unui asemenea individ şi transformarea lui în sursă credibilă.
Desigur, în şcolile de spionaj, cazul Penkovski poate fi un material
didactic valoros, şi probabil este folosit pentru a exemplifica o
operaţie de succes, cu tot ceea ce a însemnat ea: amplificarea
nemulţumirilor ce pot genera trădarea, abordarea subiectului şi
modul de lucru cu acesta, sitemul de legătură, măsurile de asigurare,
cooperarea între diferite servicii, valorificarea informaţiilor fără a
compromite şi deconspira sursa.
Oleg Penkovski a activat în cadrul GRU, ca diplomat şi, mai apoi, ca ofiţer
instructor. Marginalizat în cadrul serviciului, a hotărât să se răzbune şi, în
1960, prin intermediul unor studenţi americani turişti la Moscova, a
trimis în SUA un pachet care, bineînţeles, a ajuns la CIA. Din prudenţă
(!?), americanii au întârziat să-l contacteze. Penkovski a avut totuşi şansa
de a ajunge anul următor la Londra, unde colaboratorul său, agentul
englez Greville Wynne, mai târziu curierul său de la Moscova, i-a aranjat
o întâlnire cu doi agenţi americani şi doi englezi. A urmat o perioadă
fructuoasă în transmiterea de informaţii (aproape 5000 documente)
către serviciul secret britanic.
Astfel, occidentalii au aflat de intenţiile liderului sovietic Nikita
Hruşciov de a instala rachete nucleare în Cuba, pentru a descuraja SUA
să invadeze această ţară care se declarase comunistă. Tot el a informat
Occidentul că Hruşciov intenţiona să negocieze o pace separată cu
Germania şi să rezolve delicata problemă a Berlinului, rămasă în
dispută de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Informaţiile pe care Penkovski le-a furnzat americanilor i-au ajutat pe
aceştia să interpreteze corect fotografiile cu amplasamentele
rachetelor din Cuba obţinute prin zborurile avioanelor U-2, dar şi să
aprecieze corect posibilităţile reale ale sovieticilor în acest domeniu,
ceea ce a condus la atitudinea fermă, dar nu violentă, a liderului de la
Casa Albă şi retragerea, în perioada următoare, a rachetelor sovietice
din Cuba.
Astfel, occidentalii au aflat de intenţiile liderului sovietic Nikita Hruşciov de
a instala rachete nucleare în Cuba, pentru a descuraja SUA să invadeze
această ţară care se declarase comunistă. Tot el a informat Occidentul că
Hruşciov intenţiona să negocieze o pace separată cu Germania şi să
rezolve delicata problemă a Berlinului, rămasă în dispută de la sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial.
Informaţiile pe care Penkovski le-a furnzat americanilor i-au ajutat pe
aceştia să interpreteze corect fotografiile cu amplasamentele rachetelor
din Cuba obţinute prin zborurile avioanelor U-2, dar şi să aprecieze corect
posibilităţile reale ale sovieticilor în acest domeniu, ceea ce a condus la
atitudinea fermă, dar nu violentă, a liderului de la Casa Albă şi retragerea,
în perioada următoare, a rachetelor sovietice din Cuba.
Imaginea postumă a lui Oleg Penkovski, agentul Hero, este compusă în
continuare din clişee intercalate, fiind catalogat de pe poziţii diferite. Cei
mai mulţi îl consideră un defector de drept comun, al cărui gest nu-l
onorează nici pe departe, mai ales că determinarea de a trăda se
datorează unor frustrări meschine, de ordin profesional, şi nicidecum unei
intenţii superioare, de prevenire a unui cataclism nuclear, chiar dacă, în
ultimă instanţă, gestul său chiar a contat în acest sens. De aceea, alţii îl
privesc cu admiraţie. Există şi opinia că Penkovski, prieten bun cu
mareşalul sovietic Serghei Varentsov, dar şi cu şeful GRU Ivan Serov, a
jucat, de fapt, un rol dictat de superiorii săi de la Moscova, pentru a le
induce americanilor convingerea că posibilităţile rachetelor
intercontinentale sovietice erau mult inferioare decât erau ele în realitate.
Şi atunci, de ce a fost arestat şi executat?
Arhipov a salvat lumea! – legendă sau adevăr îngrozitor?
Vasili Arhipov, adjunctul comandantului flotilei de submarine sovietice aflate
în apropiere de Cuba în octombrie 1962, supuse blocadei americane, poate
fi considerat omul providenţial care a salvat omenirea de la un cataclism
nuclear iminent. Submarinul sovietic B-59 se afla în zona blocadei
americane, dar comandantul acestuia nu fusese informat despre modul cum
americanii conveniseră cu partea sovietică să comunice submarinelor aflate
în submersiune să iasă la suprafaţă: o grenadă de manevră care să explodeze
în apropierea submarinului
. În plus, legătura cu Moscova nu mai putuse fi luată de 24 de ore,
la ora stabilită pentru comunicare submarinul fiind nevoit să intre
în submersiune datorită prezenţei în zonă a avioanelor de
cercetare americane. La bordul submarinului situaţia era mai mult
decât critică: sistemul de ventilaţie se defectase, bateriile aproape
se descărcaseră, mai multe compresoare electrice se defectaseră.
Temperatura la bord urcase la 45-50, chiar la 60°C. Din cauza
nivelului ridicat de dioxid de carbon din aer mai mulţi membri ai
echipajului leşinaseră.
Pentru lansarea acestui tip de rachete aprobarea nu trebuia să vină de
la Moscova, fiind lăsată la altitudinea comandantului flotilei, însă lipsa
încuietorilor speciale care să împiedice utilizarea neautorizată făcea
posibilă lansarea acestor torpile chiar de către comandantul
submarinului. Ceea ce a şi fost la un pas să se întâmple. În situaţia de
supraexcitare în care se găsea comandantul submarinului, Valentin
Savitsky, acesta, convins că războiul începuse deja la suprafaţă, a cerut
ofiţerului responsabil cu torpila nucleară s-o pregătească pentru
lansare, chiar dacă ştia că vor pieri şi ei, dar salvau onoarea marinei
URSS.
Ce ar fi urmat, este uşor de anticipat, dar şansa omenirii poate că a
fost tocmai prezenţa lui Vasili Arghirov la bordul submarinului şi
efortului său de a-l calma pe comandantul nervos şi epuizat psihic. La
insistenţele acestuia, Savitsky a renunţat la intenţia sa şi a ridicat
nava la suprafaţă. În jurul său erau patru distrugătoare americane, iar
mai multe elicoptere luminau cu proiectoarele lor submarinul
sovietic. Surprinzător pentru ei, americanii nu aveau cunoştinţă
despre existenţa torpilelor nucleare la bordul submarinelor sovietice.
La 40 de ani de la eveniment, în 2002, în cadrul unei conferinţe a
National Security Archive (Departamentul Arhivelor privind Securitatea
Naţională din cadrul Universităţii George Washington) a fost reliefat
rolul lui Vasili Arghirov în acest moment de cumpănă al omenirii. La
această conferinţă au fost prezenţi atât Vadim Orlov, în 1962 şeful
echipei de informaţii de pe B-59, care a relatat, pentru prima dată
această aventură incredibilă, cât şi Robert McNamara, Secretarul
Apărării în timpul crizei rachetelor din Cuba. Acesta a afirmat că un atac
nuclear asupra unui vas american s-ar fi putut transforma cu uşurinţă
într-un război nuclear pe scară largă.
Vă mulțumesc.