Sunteți pe pagina 1din 68

TEME PENTRU EXAMENUL

„ GESTIONAREA CRIZELOR SI CONFLICTELOR INTERNATIONALE „

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE


ŞI ROLUL SĂU ÎN PREVENIREA
ŞI MONITORIZAREA CONFLICTELOR INTERNAŢIONALE

Mai conştienţi decât la sfârşitul primului război mondial de riscul major al unei noi confruntări şi
mai distrugătoare, aliaţii de la încheierea celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii au hotărât - încă
înainte de terminarea ostilităţilor – să creeze un instrument internaţional menit să asigure menţinerea
păcii în viitor. Artizanul acestei iniţiative a fost preşedintele american Roosevelt. Departamentul de stat
american a pregătit Declaraţia Naţiunilor Unite în ianuarie 1942. În 1944, reprezentanţii SUA, URSS, Marii
Britanii şi Chinei – statele învingătoare - s-au reunit la Washington şi au convenit principalele prevederi ale
Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. S-a stabilit ca toate statele să fie membre cu drepturi egale. Răspunderea
pentru menţinerea păcii a fost încredinţată Consiliului de Securitate, dar cu consfinţirea dreptului de veto al
celor cinci membrii permanenţi - SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa şi China. În cele din urmă, negocierile
s-au finalizat cu naşterea ONU, la San Francisco, în perioada 25 aprilie - 25 iunie 1945. În ce măsură a
contribuit ONU la prevenirea conflictelor şi la gestionarea crizele?

Obiectivele ONU
şi necesitatea redefinirii rolului său

De la crearea sa, mandatul Naţiunilor Unite a rămas, în esenţă, neschimbat. Cu toate acestea, natura
acţiunilor de prevenire a conflictelor s-a schimbat, cu precădere după încheierea Războiului Rece. Spre
deosebire de situaţia înregistrată în anul 1960, când Secretarul General de atunci al Naţiunilor Unite a apelat
la sprijinul statelor membre în favoarea eforturilor diplomaţiei preventive, în ultima vreme, statele membre au
fost acelea care au apelat la Secretarul General pentru a sugera modalităţi de consolidare a acestei activităţi.
În general, se apreciază că Naţiunile Unite au jucat un rol important în modelarea unei noi ordini
mondiale, concentrată în primul rând asupra menţinerii păcii şi garantării respectării dreptului
internaţional, care să promoveze libertăţile fundamentale şi drepturile omului, destinată înlăturării
sărăciei şi a altor racile sociale. Climatul politic internaţional, specific perioadei Războiului Rece, a
împiedecat în largă măsură punerea în practică a obiectivelor sale esenţiale. Încheierea confruntării ideologice
a readus organizaţia mondială în prim – planul arenei internaţionale, oferindu-i prilejul să-şi dovedească
eficienţa şi capacitatea operaţională. Analizând realizările şi eşecurile organizaţiei mondiale şi mai ales
eforturile sale de adaptare rapidă la dinamica geopoliticii din ultimii ani, se conturează clar destinul istoric al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.

După prăbuşirea comunismului, a devenit tot mai limpede faptul că activitatea ONU trebuie
reformată, că rolul organizaţiei trebuie redefinit. Astfel, a apărut tot mai evidentă necesitatea ca Consiliul
de Securitate să fie lărgit, astfel încât el să reflecte marile modificări intervenite în distribuţia mondială a
puterii pe parcursul celor mai bine de cinci decenii de activitate. În perioada Războiului Rece, ONU a
menţinut echilibrul între tabere. Între timp, situaţia internaţională s-a schimbat substanţial. Marii învinşi în cel
de al doilea război mondial, Germania şi Japonia, intenţionează să devină membri permanenţi ai Consiliului
de Securitate şi să se alăture celor cinci, care, prin dreptul lor de veto pot adopta sau bloca orice rezoluţie.
Discuţiile nu au doar un caracter diplomatic, ci sunt abordate din punct de vedere principial.
Pe drept cuvânt, Naţiunilor Unite li se atribuie astăzi un rol esenţial în modelarea unei noi ordini
mondiale, concentrată, în primul rând, asupra menţinerii păcii şi garantării respectării dreptului internaţional,
care să promoveze libertăţile fundamentale şi drepturile omului, destinată înlăturării sărăciei şi altor racile
sociale, la care doresc să aibă un cuvânt de spus şi Germania şi Japonia. Cert este că ONU va fi apreciată prin
prisma rezultatelor de adaptare la noile realităţi internaţionale. Procesul de regândire a modului de acţiune al
ONU, început de secretariatul general, continuat prin remodelarea structurilor organizaţiei şi a documentelor
adoptate sau care vor fi adoptate de către Conferinţele internaţionale pe diverse domenii, precum şi raportul
Agenda pentru Dezvoltare, conferă sistemului ONU posibilitatea afirmării sale şi creează premisele unei
funcţionări eficace pentru cooperarea internaţională.

Până la sfârşitul anilor ’80, principalele organisme ale Naţiunilor Unite dispuneau de un spaţiu limitat
de manevră. Cu toate că mandatul Naţiunilor Unite are o aplicabilitate universală şi orice conflict care
ameninţă pacea şi securitatea internaţională poate fi introdus pe ordinea de zi, modalitatea în care au fost
abordate conflictele a depins adesea de interesele marilor puteri din rândul celor cinci membri permanenţi
ai Consiliului de Securitate. Deşi procedurile declarative explicite de prevenire (declaratory preventions) pot
avea un impact redus în sensul descrierii şi prezentării prealabile a anumitor tipuri de comportament,
considerate inacceptabile, ele constituie totuşi cadrul unui mandat, de tipul Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, din 1948. Există, fără îndoială, proceduri clare de luare a deciziilor. Carta ONU
prevede în mod limpede că, în conformitate cu Articolul 34 al Cartei, Consiliul de Securitate şi, graţie
Articolului 35, oricare stat membru poate aduce în atenţia Consiliului de Securitate orice conflict care
ameninţă pacea şi securitatea internaţională. În temeiul Articolului 11.3, Adunarea Generală sau
Secretarul General, conform Articolului 99, sunt chemaţi să medieze în situaţiile care ar periclita pacea şi
securitatea internaţională. Cu toate acestea, au existat situaţii în care luarea în timp util a unor decizii
eficiente a fost prejudiciată sau a lipsit complet, din pricina diferenţelor de vederi înregistrate între statele
membre, în perioada Războiului Rece.

În atari cazuri prevala abordarea pragmatică a situaţiei. Analizând realizările şi eşecurile organizaţiei
mondiale din existenţa sa de aproape şapte decenii şi mai ales eforturile sale de adaptare rapidă la dinamica
geopoliticii ultimilor ani, putem avea încredere în destinul istoric al ONU de participant activ la gestionarea
crizelor.

În scopul implicării sale în prevenirea conflictelor, efectivele de intervenţie de care dispun Naţiunile
Unite au cunoscut o consolidare semnificativă încă de la sfârşitul anilor 1980. În 1987, Secretarul General
a dispus înfiinţarea oficială a unui dispozitiv de alertă rapidă sub forma Biroului pentru Cercetare şi Culegere
de Informaţii (ORCI- Office for Research and Collection of Information), care, cu numai câţiva ani în urmă,
ar fi reprezentat o realizare de neimaginat. Un sistem inter-departamental de alertă rapidă a fost creat în
1991 de către Comisia de Coordonare Administrativă a ONU. Tehnologiile avansate din domeniul
comunicaţiilor asigură transmisiuni rapide prin radio, E-mail, satelit, între sediile din New York şi din lumea
întreagă, permiţând transmiterea rapidă a informaţiilor şi analizelor către Secretarul General. Conform
secretarului general, astăzi există două tipuri de operaţiuni cărora le sunt încredinţate misiunile de
menţinere a păcii: cele clasice, folosite pentru a “crea condiţiile de continuare a negocierilor”, şi cele de
tip mai nou, folosite în Namibia, El Salvador şi Cambodgia, care au reprezentat parte dintr-un acord
politic negociat deja, dar care implica o terţă parte care să supravegheze, imparţial, aplicarea acordului.

Cele peste 30 de operaţiuni de menţinere a păcii întreprinse între anii 1948 si 2003 au costat în total
de peste 10 miliarde de dolari. În dreptul internaţional abundă instrumentele de reglementare paşnică a
conflictelor. Rezultatele practice în materie sunt, însă, mai puţin spectaculoase. În majoritatea cazurilor,
eforturile de realizare a păcii nu încep decât după declanşarea conflictului. Experienţa Naţiunilor Unite arată
că aplicarea unor metode combinate, cum ar fi, de exemplu, bunele oficii, misiuni de informare şi negocierile,
dau rezultate bune. În puţine cazuri, Consiliul de Securitate a aplicat sancţiuni pentru a impune pacea
(articolul 41). Cu toate acestea, ele s-au dovedit ineficiente. Irakul a oferit un scenariu în care acţiunea pe
baza consensului s-a dovedit posibilă după invazia acestuia în Kuwait, dar dificilă de realizat în prezentul
război. Secretarul General însuşi definea edificarea păcii ca fiind dezvoltarea economică şi socială şi asistenţa
tehnică acordată protagoniştilor unui conflict. Desfăşurarea primului şi actualului conflict din Irak, confirmă
aprecierile sale de acum şi de mai bine de un deceniu.

O evaluare, pe baza celor de mai sus, a eficienţei activităţii Naţiunilor Unite în domeniul eforturilor
de prevenire a conflictelor indică obţinerea multor realizări, în ciuda numeroaselor obstacole existente.
Fără îndoială, rezultatele ar fi putut fi mai bune. Trebuie avut în vedere, însă, că ele ar fi putut fi mai proaste.
Presiunea evenimentelor viitoare va avea un efect determinant asupra măsurilor luate de statele membre.
Măsurile colective de prevenire a conflictelor trebuie luate de ONU şi în unele cazuri, la nivel regional, ca,
de exemplu Organizaţia Unităţii Africane în Congo, Africa de Vest, Sudan, Burundi, căci aceste din urmă
situaţii sunt considerate prea complexe pentru a fi abordate de unul sau mai multe state membre.

Evoluţiile din fosta Iugoslavie, care au scăpat controlului ONU, au diminuat mult prestigiul
organizaţiei, care s-a limitat în special la organizarea de ajutoare medicale şi alimentare în zonele de conflict.
Desigur la aceasta a contribuit şi faptul că SUA, principalul contributor la bugetul ONU, nu a mai vărsat banii
promişi, aducând organizaţia într-o situaţie financiară deosebit de grea. Rolul politic a fost şi el subminat :
bombardarea Iugoslaviei de către NATO, în 1990, fără acordul ONU şi invadarea Irakului în 2003 de către
SUA şi aliaţii săi, în pofida obiecţiilor ONU, au adus organizaţia la rolul de martor mut al evenimentelor
internaţionale, după cum corect caracteriza un analist politic român. Este semnificativă în acest sens – şi din
păcate descurajată pentru cooperarea ce trebuie să prevaleze în abordarea stărilor conflictuale – polemica
dintre administraţia americană şi Secretarul General ONU, care, la mai bine de un an de la declanşarea
conflictului în Irak, consideră intervenţia SUA ilegală, neavând aprobarea Consiliului de Securitate. Replica
americană nu s-a lăsat aşteptată, reamintind că Rezoluţia Consiliului de Securitate prevedea un ultimatum
pentru fostul preşedinte irakian de a preda armele, în caz contrar urmând să fie iniţiată folosirea forţei.

Depăşind experienţele negative, care i-au subminat autoritatea şi prestigiul, ONU a început recent să îşi
exercite rolul său cu mai multă putere pe arena politică internaţională. Marile puteri constată că rolul istoric al
ONU nu s-a terminat. După dificultăţile întâmpinate de SUA în stabilizarea situaţiei din Irak, ONU începe să
fie căutat, pentru a oferi egida sa ţărilor europene care nu au fost alături de SUA, astfel încât să poată
participa, dar în condiţii de legalitate deplină şi incontestabilă, internaţională. ONU redevine, deci, unitate de
referinţă pentru ţările membre. În acest context, preocupările privind o abordare novatoare a noilor
provocări de către ONU, care să se adauge la practicile existente, l-au condus pe analistul L : Druke la
elaborarea unui set de sugestii concrete ca material de studiu pentru funcţionarii secretariatului, dintre
care semnalăm următoarele:
• Identificarea şi gestionarea timpurie a zonelor potenţiale de conflict, prin intermediul
unor antene, cum ar fi ambasadorii la ONU şi/sau ofiţerii politici din teritoriu;
• Legături operaţionale între organismele însărcinate cu probleme politice şi umanitare
şi operaţiunile de menţinere a păcii, alerta rapidă la sediul ONU şi prin intermediul unui nucleu de birouri şi
agenţii specializate ale ONU, cu responsabilităţi în domeniu;
• Elaborarea unui inventar al unităţilor militare disponibile şi al nivelului de pregătire
şi dotare a acestora;
• Consolidarea conducerii colective a Consiliului de Securitate prin eforturi de
includere a monitorizării, şi după caz, a aplicării instrumentelor existente în domeniul dezarmării, controlului
armamentelor şi neproliferării prin folosirea avertizării urmate, la nevoie, de sancţiuni;
• O mai bună coordonare între operaţiunile de realizare şi cele de menţinere a păcii şi
celelalte eforturi depuse în cadrul sistemului, ca şi cu elementele exterioare de contact din domenii relevante,
ONG-uri şi alte entităţi de interes public;
• Integrarea protecţiei refugiaţilor şi a repatrierii voluntare, în cadrul eforturilor de
menţinere a păcii şi de realizare a păcii;
• Pregătirea unei liste de experţi pentru misiunile ad-hoc în domeniul asistenţei
electorale, al administraţiei publice şi al drepturilor omului;
• Sporirea resurselor bugetare în concordanţă cu extinderea activităţilor de menţinere a
păcii şi de realizare a păcii;

Experienţa ONU în prevenirea conflictelor

Evaluarea situaţiilor de conflict în care ONU s-a implicat arată că, în multe cazuri, acestea s-au
dovedit prea dificile pentru forţa şi resursele Consiliului de Securitate în perioada Războiului Rece. Totuşi,
a fost posibilă limitarea sau restrângerea sferei de acţiune a multor conflicte regionale care ar fi putut
degenera în confruntări între superputeri. In decursul anilor, Organizaţia a lansat diferite noi concepte şi
mecanisme privind pacea şi securitatea internaţională, dar şi dezvoltarea economică şi socială. Astfel,
conceptul prevenirii conflictelor nu este nou. Fostul Secretar General, Dag Hammarskjold a folosit, pentru
prima data, la finele anilor ’50 termenul “diplomaţie preventivă”. În materie de menţinere a păcii, Naţiunile
Unite este organizaţia cu cea mai vastă experienţa din lume, acest lucru fiind recunoscut pretutindeni.
Decernarea Premiului Nobel pentru Menţinerea Păcii in 1988, nu este decât o mărturie a recunoaşterii
împlinirilor sale.

Menţinerea păcii, împreună cu acţiunile de reconciliere politică şi diplomatică, mediere şi arbitraj,


bune oficii şi misiuni de informare, au înregistrat unele progrese, mai ales de când a încetat confruntarea
dintre superputeri. Cu toate acestea, eficienţa acestor acţiuni depinde, încă, în totalitate de voinţa politică a
statelor implicate. Procesele de edificare a păcii, care ar trebui fie să preceadă, fie să urmeze eforturilor de
prevenire a conflictelor, au fost confruntate cu numeroase obstacole. De aproape 70 de ani, scopul principal
al Naţiunilor Unite a rămas acelaşi: să menţină pacea şi securitatea internaţională. Specificul eforturilor
de prevenire a conflictelor este cel care s-a schimbat, cu precădere după 1989. Astăzi, nu mai există modele
care să orienteze acţiunea politică. Maniera de abordare nu-şi mai găseşte aplicabilitatea, ceea ce reprezintă
deopotrivă o provocare şi o şansă pentru ONU şi obiectivele sale de prevenire a conflictelor. Reprezentanţii
ţărilor membre în Consiliul de Securitate şi funcţionarii noului Secretariat General, recunoscând provocările şi
şansele pe care le oferă perspectiva domeniului, au dat un nou impuls explorării posibilităţilor de consolidare
a capacităţii Naţiunilor Unite de a acţiona în domeniul diplomaţiei preventive. Este de un real interes
examinarea bazelor mandatului Naţiunilor Unite de menţinere a păcii şi securităţii, şi, pe cale de consecinţă,
de prevenire a conflictelor.

Desigur că analiza eforturilor depuse de ONU este semnificativă în raport de maniera în care a precizat
explicit şi a comunicat, în avans, ţărilor membre sau implicate, tipul de comportament internaţional considerat
inacceptabil în raport cu prevederile pertinente ale organizaţiei. Astfel, de exemplu, prin Declaraţia
Preşedintelui Consiliului de Securitate din 31 ianuarie 1992, membrii Consiliului şi-au reiterat preocuparea
privind situaţia umanitară a victimelor din rândul populaţiei civile din Irak. În vederea asumării de către ONU
a unui rol mai eficient în zonă, prin declaraţia Consiliului de Securitate, Secretarul General al Naţiunilor
Unite este invitat să pregătească propria sa analiză şi să prezinte recomandări privind consolidarea şi
îmbunătăţirea capacităţii de acţiune a ONU în conformitate cu prevederile Cartei. Raportul Secretarului
General privind diplomaţia preventivă, realizarea păcii şi menţinerea păcii, publicat la mijlocul anului 1992,
oferă detalii relevante pentru analiză.

Înfruntarea din perioada Războiului Rece a frânat însă mult acţiunea secretarilor generali ai ONU,
începând din anii 1960. Sfârşitul acestuia ar fi putut permite ca aceste principii explicite, referitoare la
prevenirea conflictelor, sa fie invocate cu rezultate mai bune decât până acum. După cum afirmă L.Druke, ar
mai fi de adăugat un element important: protecţia internaţională a drepturilor omului, acordurile de dezarmare
şi activitatea de reglementare a conflictelor regionale desfăşurată de-a lungul ultimilor douăzeci de ani,
adaugă o serie de noi dimensiuni activităţii ONU în domeniul prevenirii conflictelor. Este tot mai evident că,
în ultimii ani, intenţia de a acţiona în anticiparea unui conflict, a devenit un concept mult mai larg
acceptat în cadrul ONU şi al statelor membre. Deşi procedurile declarative explicite nu au fost, poate, atât de
eficiente pe cât ar fi fost de dorit în trecut, dat fiind climatul politic internaţional mult mai favorabil din
prezent, este de aşteptat că ele vor deveni parte integrantă a activităţii ONU în prevenirea conflictelor. Este de
remarcat, în acest sens, preocuparea reprezentanţilor români de a asigura o constantă şi activă participare a
României la activităţile şi acţiunile menite să întărească rolul ONU. Un exemplu recent ilustrează tocmai
această preocupare: în iulie 2004, primul ministru român, Adrian Năstase, a susţinut, la ONU, o dezbatere
tematică ,,Cooperarea ONU – organizaţii regionale în procesele de stabilizare”. Este în mod evident o
contribuţie concretă la diplomaţia preventivă promovată de ONU şi, mai ales, la sporirea rolului acesteia în
gestionarea stărilor conflictuale.

Adoptarea deciziilor
în vederea prevenirii conflictelor

Pe baza Articolului 34 al Cartei ONU, Consiliul de Securitate poate investiga orice stare conflictuală
sau orice situaţie care poate conduce la fricţiuni între state ori care pot da naştere unei stări conflictuale,
pentru a determina în ce măsură continuarea acesteia este de natură să pună în pericol menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. O acţiune în acest sens poate fi iniţiată de Consiliul de Securitate şi ca urmare a
unei solicitări formulate de unul dintre statele membre. În cazurile în care iniţiativa aparţine Consiliului de
Securitate, diversele state membre se consultă pentru a cădea de acord în legătură cu oportunitatea includerii
unui anume conflict pe ordinea de zi. Dacă unul dintre statele membre doreşte includerea unui punct pe
ordinea de zi, el se adresează Preşedintelui Consiliului de Securitate solicitând convocarea unei reuniuni sau,
în situaţii urgente, organizarea imediată a unei întruniri. Pe baza Articolului 35 al Cartei ONU, oricare
dintre statele membre sau nemembre ONU poate supune orice situaţie conflictuală sau situaţie care ar
putea antrena fricţiuni între state sau poate da naştere la un conflict atenţiei Consiliului de Securitate sau
Adunării Generale. Mai mult decât atât, oricare dintre membrii Adunării Generale poate propune
introducerea unui punct pe ordinea de zi. Secretarul General poate fi solicitat să joace rolul de mediator şi
consultant a numeroase guverne în domeniul prevenirii conflictelor. În exercitarea atribuţiei de prim-
administrator al Naţiunilor Unite, el adoptă hotărâri care pot fi considerate decizii politice.

În ce măsură însă efectivele de prevenire a conflictelor pot asigura prevenirea rapidă în domeniul
gestionarii crizelor, al prevenirii conflictelor şi pentru acţiuni umanitare? Înfiinţarea în martie 1987 a
Centrului de Cercetare şi Colectare de Informaţii (ORCI) este unul dintre rezultatele directe ale
recomandărilor formulate de statele membre. Pentru a asigura Alerta rapidă în domeniul gestionarii prevenirii
conflictelor. După cinci ani de funcţionare, şi odată cu sosirea noului Secretar General, în ianuarie 1992, o
nouă serie de efective de alertare rapidă a intrat în funcţiune. La 1 martie 1992, ORCI a fost dizolvat, iar
diversele sale structuri componente au fost integrate în nou înfiinţatele Departamente ale Problemelor
Politice, şi, respectiv, Problemelor Umanitare pentru că nu fusese capabil să-şi îndeplinească mandatul.

Metode de gestionare a conflictelor: menţinerea păcii, realizarea păcii, impunerea păcii

Menţinerea păcii este un concept pe care nu îl regăsim , ca atare, în Carta ONU, dar a cărui evoluţie
din ultimii ani l-a transformat într-o modalitate acceptată pe plan internaţional de ţinere sub control a
conflictelor şi de promovare a reglementării paşnice a conflictelor. El introduce principiul nonviolenţei în
sfera militară. Astfel, pentru prima dată în istorie, forţele militare sunt folosite nu pentru a participa într-
un război, ci pentru a controla şi a pune capăt conflictelor dintre popoare şi comunităţi. Este esenţial ca
ONU să păstreze legătura strânsă între menţinerea păcii şi construirea păcii. Dezbaterile şi eforturile
practice de a revigora acţiunile de menţinere a păcii şi cooperarea dintre ONU şi organizaţiile regionale au
avut, până în prezent, doar un succes limitat. În acest context, a demarat, în Somalia, o nouă operaţiune de
protecţie militară şi ajutor umanitar. Adunarea Generală a solicitat Naţiunilor Unite să ”acorde acel tip de
asistenţă care s-ar dovedi util Organizaţiei Unităţii Africane, în eventualitatea în care aceasta ar dori să
lanseze o operaţiune de menţinere a păcii”. Secretarul general-adjunct al ONU, însărcinat cu menţinerea păcii
aprecia că, în această zonă atât de afectată de conflicte, este absolut necesară adoptarea unor operaţiuni de
menţinere a păcii. Operaţiunea clasică este aceea de a sprijini “crearea condiţiilor de continuare a
negocierilor”, îndeobşte prin menţinerea încetării focului la sfârşitul unui război. Care sunt căile şi mijloacele
prevenirii conflictelor? Există două probleme extrem de importante în absenţa cărora ONU, ar putea fi
mult mai eficientă în gestionarea crizelor :

- Prima dintre ele este de natură financiară. Aşa cum afirmam, chiar înainte de izbucnirea
războiului din Iugoslavia, Secretarul General a fost confruntat cu grave probleme financiare. De aceea s-
au manifestat disensiuni marcante între Secretariatul ONU şi cei cinci membrii permanenţi ai Consiliului de
Securitate, care au întârziat punerea la dispoziţie a fondurilor solicitate. Absenţa finanţării poate avea – aşa
cum s-a văzut - consecinţe grave. Este evident faptul că problemele globale majore abordate de Naţiunile
Unite nu pot fi rezolvate fără mijloace financiare corespunzătoare. Creşterea fără precedent a numărului
problemelor majore, aflate în atenţia ONU, nu a fost însoţită de creşterea cuvenită a resurselor financiare. Ca
urmare a acestui lucru, Organizaţia se confruntă cu o criză financiară acută. Operaţiunile de menţinerea păcii
merită o atenţie specială. Multitudinea evenimentelor cu risc de conflict necesită o implicare mai activă a
Organizaţiei mondiale în gestionarea crizelor şi în diplomaţia preventivă. Toate acestea, noua tendinţă de
implicare tot mai masivă în acţiuni de menţinerea păcii, au determinat o creştere a volumului de resurse
necesare. Dacă luăm în considerare că marea majoritate a conflictelor actuale, care implică operaţiuni
ONU de menţinere a păcii, sunt de natură internă, se ajunge la concluzia că, deocamdată, comunitatea
internaţională dispune de mijloace de presiune limitate. Este clar că desfăşurarea unor operaţiuni
ineficiente nu foloseşte scopurilor ONU şi, în consecinţă, afectează credibilitatea sa.

- A doua problemă este capacitatea de gestionare a Secretariatului însuşi. Acesta se află, adesea,
intr-o “stare tensionată până la extrem”. În aceste condiţii, este clar că eficienţa intervenţiei este, în cel mai
bun caz, întârziată. Cum se poate obţine totuşi pacea în aceste situaţii ? Evidenţierea metodelor sau
modalităţilor uzuale în gestionarea conflictelor este semnificativă. Teoretic, dar şi practic, atunci când se
decide pentru raţiuni explicite ele pot fi pot fi împărţite în şase categorii: a)negocierea; b) bunele oficii; c)
ancheta şi misiunea de strângere de informaţii; d)medierea şi concilierea e) arbitrajul; f) reglementarea pe
cale juridică.

Impunerea păcii. În măsura în care statele membre acceptă sa îndeplinească hotărârile Consiliului
de Securitate (Articolul 25), anumite aspecte ale mandatelor formulate în termenii Cartei ONU pot fi
impuse. Pentru a preveni agravarea unui conflict, Consiliul de Securitate poate hotărî asupra măsurilor
(altele decât folosirea forţei) care trebuie luate pentru aplicarea deciziilor sale. Măsurile aplicate în vederea
impunerii păcii pot sa includă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice sau a comunicaţiilor
rutiere, navale, aeriene, poştale, prin radio şi a altor modalităţi de comunicare, ca şi întreruperea relaţiilor
diplomatice. Dacă măsurile preventive sau de impunere a păcii sunt luate de către Consiliul de Securitate
împotriva altui stat, membru sau nemembru al ONU, care are dificultăţi în punerea în aplicare a acestor
măsuri, statul în cauză are dreptul de a se consulta cu Consiliul de Securitate în vederea găsirii unei
soluţii. Mecanismul impunerii păcii în Golf a intrat în acţiune în urma refuzului Irakului de a accepta 12
rezoluţii ale ONU.

Fără a intra în detalii privind acţiunile Consiliului de Securitate în acest domeniu, analiza rezoluţiilor
indică faptul că procesul şi eforturile prin care s-a încercat găsirea unei soluţii pentru Irak, după invadarea
Kuweitului, au condus la următoarele măsuri concrete:
• Înfiinţarea unui comitet de impunere a sancţiunilor care să examineze problema;
• Nerecunoaşterea nici unui regim impus de forţele invadatoare;
• Declararea anexării Kuwait-ului de către Irak ca ilegală;
Acesta este un exemplu în plus că ONU a devenit, fără îndoială, organizaţia cu cea mai vastă
experienţă în domeniul menţinerii păcii. Cu toate acestea, solicitările în domeniu au sunt atât de
copleşitoare, încât a venit vremea împărţirii acestor responsabilităţi. Descentralizarea măsurilor de
menţinere a păcii şi de realizare a păcii ar corespunde coordonatelor complet noi ale mediului internaţional
caracterizat de multipolaritate şi care ar trebui condus de o serie de noi instituţii. Este şi motivul pentru care
organizaţiile regionale sunt, în mod evident, cele chemate să-şi asume responsabilităţi mai importante.

În timpul Războiului Rece, ONU s-a aflat adesea în imposibilitatea desfăşurării unei acţiuni preventive
eficiente. Începând de la sfârşitul anilor ’50, Secretarul General de atunci al ONU, Dag Hammarskjold, a
impus, aşa cum arătam, conceptul “diplomaţiei preventive”. În mod progresiv, au fost propuse, dezbătute şi
chiar au fost întreprinse în cadrul sau în afara cadrului ONU, acţiuni cu scop sau conţinut preventiv.
Oficialităţi ale ONU sau cercetători independenţi au catalizat reflecţia în acest domeniu şi au sprijinit
conceptualizarea unor idei noi în materie. Eforturile de a delimita tipurile de comportament considerate
intolerabile de către ONU, se regăsesc aici. Perioada de după Războiul Rece poate oferi în prezent mai multe
posibilităţi prin care declaraţiile preventive de intenţie pot avea un impact real. De la sfârşitul Războiului
Rece, au apărut, în acest domeniu, posibilităţi nemaiîntâlnite şi s-a manifestat o voinţă de cooperare aproape
globală, în domeniul prevenirii conflictelor. Având în vedere faptul că sfârşitul Războiului Rece a atras
după sine renaşterea ONU şi a diferitelor sale servicii şi organisme, eforturile ONU de prevenire a
conflictelor au, acum, perspective noi. Procesul de adoptare a deciziilor a fost, în pofida complexităţii sale,
expresia dorinţei de cooperare a statelor.

Nu încape îndoială asupra faptului că facilităţile de prevenire a conflictelor de care dispune ONU sunt
cele mai avansate din câte există. Eficienţa măsurilor de alertare timpurie şi prevenire este greu de cuantificat,
căci conflictele, în cazul prevenirii sau al reducerii impactului lor, nu fac obiectul unei prea mari publicităţi,
dimpotrivă chiar. Cu toate acestea, există un larg consens cu privire la utilitatea metodelor ONU de gestionare
a conflictelor. Numeroasele solicitări în domeniul menţinerii, realizării şi edificării păcii sunt o dovadă în
acest sens. Urmare a unei noi abordări, în curs de evoluţie, care combină eforturile umanitare, politice şi de
menţinere a păcii în tratarea situaţiilor conflictuale potenţiale şi existente, ONU a devenit cel mai important
dintre factorii de soluţionare a diferendelor din lumea întreagă. Este dovada unui imens credit, pe care nici
o altă organizaţie nu l-a înregistrat până acum şi care conferă Naţiunilor Unite o foarte grea responsabilitate.

În timpul Războiului Rece cele două superputeri îşi menţineau sferele de influenţă prin politici de
îngrădire. Voinţa politică a statelor este şi va rămâne elementul decisiv, atât în declanşarea cât şi în
prevenirea conflictelor. Urmare a unei rezoluţii a Adunării Generale, adoptate la sfârşitul anului 1991,
Secretarul General a decis înfiinţarea unui Departament pentru probleme umanitare care să întreprindă
misiuni de mediere, de la care se aşteaptă efecte de prevenire sau, cel puţin de atenuare a conflictelor. Este
încă prea devreme să apreciem eficienţa acestui nou departament. Fireşte, războiul există încă. În fosta
Iugoslavie, în Irak şi în conflictele de pe alte continente. De aceea, prevenirea conflictelor are mai multe şanse
de succes în contexte de mică întindere decât în cele la scară largă. După cum a spus Immanuel Kant,
întotdeauna va fi război.

Important pentru omenire este să-şi afle calea spre pace. Acest proces pare a fi în desfăşurare, deşi
puţini dintre noi percep această realitate. Condiţiile evoluează spre punctul în care guvernele, popoarele şi
ONU îşi vor uni eforturile, acum când o cooperare la scară aproape globală face ca pacea să fie o opţiune mai
realistă decât conflictul. În acest context, se impune realizarea procesului de regândire a modului de
acţiune al ONU, început prin prezentarea “Agendei pentru Pace”, în urmă cu câţiva ani de către Secretarul
General al organizaţiei, continuat prin remodelarea structurilor şi a documentelor adoptate de către
Conferinţele internaţionale pe diverse domenii, special convocate, precum şi raportul “Agenda pentru
Dezvoltare”, conferă sistemului Naţiunilor Unite posibilitatea intensificării acţiunilor sale cu mai multă
eficienţă şi crează premisele unei funcţionări coerente în domeniul cooperării internaţionale pe multiple
planuri. Stringenţa, gravitatea şi complexitatea problematicii internaţionale au lărgit sfera de acţiune a ONU
şi necesitatea consensului internaţional asupra programelor mondiale, asupra mediului înconjurător,
populaţiei, dezvoltării sociale, drepturilor omului, condiţiei femeii.

Aşa cum arătam, în mod just i s-a atribuit Naţiunilor Unite un rol principal în modelarea unei noi ordini
mondiale, capabilă să răspundă speranţelor şi aspiraţiilor popoarelor. Pentru a atinge acest obiectiv, este
necesar însă, ca ONU să îşi adapteze structurile la cerinţele dezvoltării şi prosperităţii economice şi să acorde
o atenţie crescută armonizării practicilor comerciale şi politicilor financiare ale statelor membre, cooperării
tehnologice, precum şi dialogului mai strâns cu instituţiile internaţionale, financiare şi monetare.

În concluzie, ONU îşi va putea continua contribuţia la eforturile de prevenire a conflictelor, numai
dacă statele îşi vor menţine sprijinul şi îşi vor păstra voinţa politică. Nu numai prin folosirea mandatului şi a
procedurii de adoptare a deciziilor şi prin metodele de gestionare a acestora, pe care le-au creat în cadrul
sistemului. În plus, ONU va continua să joace un rol important în prevenirea conflictelor internaţionale şi
a securităţii colective, în funcţie de atitudinea statelor în cadrul Consiliului de Securitate care, o dată cu
încheierea Războiului Rece, a început să fie mai eficientă.

Contribuţia României la activităţile ONU

În 1991, România a deţinut, în baza principiului rotaţiei, preşedinţia Consiliului de Securitate şi,
aceasta s-a repetat pentru a doua oară în ultimul deceniu, în sesiunea din iulie 2004. Reprezentanţii României
au avut, astfel, prilejul să reitereze hotărârea de a contribui la adoptarea de măsuri în momente internaţionale
dificile şi complexe, determinate în special de războiul din Golf şi, recent, din Irak. De-a lungul timpului,
România şi-a adus contribuţia la examinarea riguroasă a tuturor deciziilor în legătură cu iniţierea unor noi
operaţiuni de menţinerea păcii sau continuarea celor existente şi a făcut cunoscut interesul său în limitarea şi
prevenirea conflictelor din diferite zone ale lumii, nu numai prin favorizarea şi încurajarea fermă a găsirii de
soluţii politice, ci şi prin participarea la operaţiunile ONU de menţinere a păcii în Somalia, Ruanda şi Angola.
Guvernul român şi-a exprimat hotărârea să contribuie substanţial la astfel de operaţiuni şi iniţiative. În acest
scop, a fost adoptat un program special pentru mărirea capacităţii sale de a răspunde adecvat la orice solicitare
venită din partea ONU sau altui organism, cu respectarea strictă a principiilor după care Organizaţia se
ghidează în activitatea sa.

În acest fel, România, prin vocaţia sa pentru pace, prin dorinţa sa de a coopera la toate nivelele –
bilateral, multilateral – prin angajamentul său ferm în direcţia apărării păcii şi securităţii internaţionale,
prin ataşamentul său la valorile democratice şi respectarea drepturilor omului, şi-a manifestat hotărârea
să susţină moştenirea comună a valorilor promovate de Naţiunile Unite. În anul 2004, România, deţinătoare
a preşedinţiei Consiliului de Securitate, a fost percepută, în mod evident, ca o ţară făcând parte din sfera
lumii occidentale, un stat democratic, membru al NATO, cu o economie care funcţionează pe principii de
piaţă, cu mari şanse să devină în 2007 membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

În pofida existenţei unor crize reale şi previzibile de o amploare fără precedent, analiza faptelor
prezentate îndreptăţeşte concluzia guvernului României că, împreună cu alte organizaţii şi grupe de state,
Organizaţia Naţiunilor Unite va rămâne un important, dacă nu cumva cel mai important instrument de
prevenire a conflictelor din întreaga lume.

VOCAŢIA OSCE - PREVENIREA CONFLICTELOR


După încheierea perioadei de confruntare, specifică Războiului Rece, esenţa proceselor care au loc
în Europa vizează asigurarea securităţii democratice pe continent. În accepţia unanimă a popoarelor
europene, prin securitate se înţelege relativa absenţă a ameninţării. Securitatea se bazează atât pe stabilitatea
politică, cât şi pe cea militară. Stabilitatea politică presupune inexistenţa unei motivaţii pentru conflict armat
la nivel politic, fie pentru că nu există tensiuni majore care să conducă la o reglementare militară, fie pentru
că reglementarea paşnică a conflictelor a devenit un model regulat şi acceptat pentru relaţiile internaţionale.
Securitatea europeană va fi cel mai bine servită dacă atât stabilitatea politică, cât şi cea militară sunt
consolidate. Urmărind acest obiectiv major pentru liniştea continentului, atât de încercat în secolul XX, ţările
europene au iniţiat discuţii pentru crearea unui organism care să le permită realizarea păcii şi stabilităţii.

Actuala Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este rezultatul aşa-numitului
“proces de la Helsinki “ care, iniţial, a fost de fapt un forum de dialog şi negocieri multilaterale între Est şi
Vest, sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Istoria CSCE a cunoscut
două etape. Prima între 1975 şi 1990 care constituie şi două momente de transformare fundamentală a
acesteia : începutul perioadei - semnarea Actului Final de la Helsinki, consfinţind funcţionarea CSCE ca un
proces de conferinţe şi reuniuni periodice, şi sfârşitul acesteia prin adoptarea la Paris a Cartei pentru o nouă
Europă, în 1990. Conferinţa la nivel înalt de la Paris, din 19-21 noiembrie 1990, a marcat începutul
instituţionalizării CSCE, ca urmare a necesităţii de adaptare la schimbările petrecute în Europa şi la cerinţele
perioadei Post – Război Rece.

“Carta de la Paris pentru o nouă Europă“, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un
moment crucial în istoria CSCE, care a dus la transformarea sa într-o organizaţie internaţională
instituţionalizată de dialog şi negocieri, cu o structură operaţională. Evoluţiile pe planul securităţii europene
au impus schimbări esenţiale atât în privinţa structurii şi caracterului instituţional al procesului conceput la
Helsinki, cât şi al rolului acesteia. Lucrările pregătitoare şi negocierile au durat până în decembrie 1994 când
s-a decis schimbarea statutului şi, în consecinţă, a denumirii CSCE în Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa ( OSCE ). Semnificaţia şi impactul său asupra evoluţiei pe continentul european sunt
fără precedent, marcând încheierea oficială a Războiului Rece. Importanţa acestui eveniment istoric este
consacrată şi de adoptarea unor documente de importanţă majoră în domeniul dezarmării : Tratatul
privind reducerea armamentelor convenţionale în Europa, Declaraţia statelor membre ale NATO şi ale
Tratatului de la Varşovia privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, Acordul asupra unui
pachet de măsuri de încredere şi securitate. A fost definit, de asemenea, obiectivul edificării unei Europe a
democraţiei, păcii şi unităţii, prin asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări lărgite între toate statele
participante şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

În viziunea OSCE, securitatea democratică reprezintă un concept integrator care pune în evidenţă
relaţia dintre necesitatea de a crea un spaţiu european şi imperativul consolidării ansamblului de valori al
întregului proces de unificare a Europei, bazat pe drepturile omului, statul de drept şi pluralismul politic. În
practică aceasta presupune realizarea a două condiţii:
- asigurarea securităţii democratice în toată Europa trebuie să constituie obiectivul
esenţial al activităţii, de care depinde eficienţa acesteia,
- securitatea democratică e în conexiune directă cu stabilitatea pe continent- afirmarea
uneia contribuie la consolidarea celeilalte.

Construirea unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii presupune ca rezultatul eforturilor şi acţiunilor
desfăşurate în cadrul OSCE să conducă la o asemenea situaţie în care toate ţările participante să devină
membri egali ai instituţiilor şi aranjamentelor existente, să asigure o securitate egală tuturor statelor. Iată de ce
se acţionează pentru identificarea căilor şi mijloacelor prin care principiul securităţii egale a statelor, care
constituie una din liniile de forţă ale Alianţei Nord-atlantice, conferindu-i acestei organizaţii coerenţa
necesară, să fie extins la nivelul întregului continent.
Interdependenţa dintre politica de securitate
şi cooperare-confruntare

Realizarea securităţii şi prevenirea războaielor se pot obţine - în concepţia OSCE - pe două căi
diferite, una bazată pe confruntare şi alta bazată pe cooperare. În cadrul abordării bazate pe confruntare,
primul mijloc (şi, se poate spune, mijlocul tradiţional) este auto-apărarea individuală sau colectivă, îndreptată
împotriva unui agresor care provine din afara sferei proprii de interese. Are un caracter strict de confruntare,
bazându-se fie pe apărare, în sensul tradiţional, fie pe descurajare. Alianţele pentru apărare colectivă au fost
îndreptate în numeroase cazuri împotriva unui viitor adversar, mai mult sau mai puţin definit (vezi Tratatul de
la Varşovia şi NATO). O cale mai sofisticată de apărare se realizează prin securitatea colectivă, care nu mai
este îndreptată împotriva unui adversar identificat, ci împotriva oricărui agresor potenţial din sistem.

OSCE promovează, însă, cu mai multă insistenţă, numai politica de securitate bazată pe cooperare
care presupune renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Acţiunile şi
obiectivele sale sunt subordonate scopului stimulării cooperării, în vederea prevenirii conflictelor în sfera
politică şi reducerii pericolului confruntării armate. În situaţii de criză, politica de securitate bazată pe
cooperare urmăreşte, evitarea escaladării conflictelor potenţiale prin identificarea timpurie a acestora,
promovarea deschiderii şi a transparenţei. Este evident, deci, faptul că politica de securitate bazată pe
cooperare nu îşi propune să impună nimic, ci solicită cooperarea tuturor şi nu necesită nici un fel de structuri
speciale pentru luarea de decizii împotriva unuia sau mai multor state.

Structurile de apărare colectivă sau securitate colectivă, pe de o parte, şi cele de securitate bazată pe
cooperare, pe de altă parte, sunt diferite în funcţie de potenţialul lor de prevenire a războiului. Apărarea şi
securitatea colectivă este, în principal, concepută să descurajeze o agresiune premeditată prin ameninţarea
cu o reacţie violentă. Efectul de prevenire este, astfel, un efect indirect. În schimb, securitatea bazată pe
cooperare nu poate ameninţa cu represiunea căci, necesitând cooperarea tuturor, ar fi paralizată de
imposibilitatea realizării însăşi a obiectivului urmărit - realizarea cooperării. Totodată, este semnificativ că
apărarea colectivă şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, nu
pot fi puse pe picior de egalitate, ci trebuie considerate ca fiind instrumente fundamental diferite, însă
complementare, ale politicii internaţionale de securitate.

Operaţiunile de menţinere a păcii constituie o componentă de o importanţă deosebită în cadrul


atribuţiilor OSCE vizând realizarea securităţii prin cooperare. Faţă de acţiunile de constrângere prevăzute în
cazul securităţii colective, operaţiunile de menţinerea păcii se bazează pe cooperare şi consens, în primul rând
datorită numărului ridicat de membrii ai organismului internaţional care furnizează forţele de menţinerea
păcii, dar şi de părţile aflate în conflict – membre ale OSCE.

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare


în Europa (CSCE)

Aşa cum arătam, cunoscută sub numele iniţial drept Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa – transformată ulterior în organizaţia OSCE - a avut la bază, de la bun început, o gândire largă,
abordând probleme legate de stabilitatea militară, economică şi politică şi asigurând o participare
cuprinzătoare şi egală a ţărilor membre.

Conferinţa la nivel înalt de la Helsinki, din iulie 1992 a dat un nou impuls pentru o acţiune
concertată. Declaraţia adoptată cu acest prilej, denumită simbolic “Sfidările schimbării “conţine prevederi
vizând întărirea contribuţiei şi rolului CSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi
tensiunilor. S-a prevăzut asumarea unui rol activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi
gestionarea crizelor. A fost creat un nou instrument, Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale, cu atribuţii
faţă de tensiunile etnice care pot degenera în conflict. Summit-ul a decis şi înfiinţarea Forumului de
Cooperare în domeniul Securităţii, care se întruneşte periodic sau ori de câte ori e necesar, la Viena pentru
consultări şi negocieri privind măsurile concrete de întărire a securităţii şi stabilităţii în zona euroatlantică. Pe
aceiaşi linie a instituţionalizării, în decembrie 1992, s-a creat funcţia de Secretar General, iar un an mai târziu,
la Roma, s-a stabilit o structură consolidată şi unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul la Viena şi
înfiinţarea Consiliului Permanent cu atribuţii lărgite şi instituţionalizate de dialog, consultări şi decizie
politică.

Aceste etape decizionale au prefigurat deciziile majore, din 1994, la summit-ul de la Budapesta, când
s-a hotărât schimbarea denumirii procesului început la Helsinki în Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE), care a devenit cel mai important instrument pentru alerta timpurie,
prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor pe continentul european. Faţă de alte instituţii de securitate
europeană, OSCE acţionează cu mijloace specifice, diferite din mai multe puncte de vedere. Deosebirea cea
mai importantă de alte organizaţii este aceea că OSCE, după cum sugerează şi numele său iniţial (CSCE), nu
a fost creată ca o instituţie internaţională supusă dreptului internaţional, ci a fost din totdeauna un organism
sui-generis. Dacă la început ea constituia însumarea unei serii de conferinţe şi reuniuni, derivate din CSCE
original (“Conferinţa de la Helsinki”) recent s-a dotat cu structuri permanente. Dintre principalele
caracteristici specifice sunt mai relevante următoarele:
- funcţia unei conferinţe multinaţionale este de a crea condiţii şi a negocia reglementări dintr-o
perspectivă pe termen lung şi mai puţin de a căuta soluţii ad-hoc pentru probleme pe termen scurt;
- în timp ce organizaţiile internaţionale adoptă frecvent regula votului majorităţii, mai mult sau mai
puţin calificate, în procesul decizional, negocierile în OSCE tind să realizeze un acord maxim între
participanţi, bazat în esenţă pe consens;
- abordarea cuprinzătoare a problemelor securităţii prin instrumente şi mecanisme specifice
pentru prevenirea conflictelor;
- promovarea dialogului politic permanent şi deschis;
- statele membre se bazează pe norme şi valori comune;
- dezvoltarea unui sistem larg de contacte şi relaţii de cooperare cu alte organizaţii şi instituţii
internaţionale.

Necesitatea ca statele să coopereze a determinat ca OSCE să fie, de la bun început, o structură tipică de
securitate bazată pe cooperare, lipsită de elemente vizând impunerea unor soluţii. Reuniunea de la Helsinki,
din 1992, a adoptat Declaraţia privind noile responsabilităţi de gestionare a crizelor şi prevenire a conflictelor,
prin identificarea căilor de îmbunătăţire a instrumentelor reprezentate, între altele, de misiunile de
supraveghere, bune oficii, conciliere şi reglementare, precum şi pentru creşterea rolului său în menţinerea
păcii. Iar la conferinţa de la Istambul, din 1999, s-a adoptat “Carta pentru Securitate Europeană “ care
defineşte şi în prezent rolul OSCE în arhitectura Europeană, priorităţile, obiectivele şi instrumentele de care
dispune pentru a face faţă provocărilor noului mileniu.

OSCE şi Securitatea Europeană

La Helsinki, Actul Final nu a definit în mod explicit conceptul de “securitate”. Capitolele asupra
Problemelor privind securitatea în Europa, precum şi alte două documente - Declaraţia privind principiile
care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante şi Documentul privind măsurile de încredere şi
anumite aspecte ale securităţii şi dezarmării - permit, însă, o definire a conceptului de securitate europeană,
văzută din perspectiva OSCE. Statele participante au ca obiectiv principal de “a contribui la îmbunătăţirea
relaţiilor lor reciproce şi de a asigura condiţiile în care popoarele lor să poată trăi în pace veritabilă şi trainică,
la adăpost de orice ameninţare sau atingere adusă securităţii lor”.

Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante conţine,
însă, elementele adiţionale privind “pacea” şi “securitatea” din primul şi al treilea paragraf al
preambulului relevant. Această relaţie decurge şi din enumerarea principiilor cuprinse în decalogul adoptat
de statele membre, care include nu numai principiile “clasice” de securitate. Totodată, se prevede şi
“respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie
sau de convingere”, cât şi “egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul acestora de a dispune de ele însele”.
În acelaşi sens, principiile “egalităţii suverane, respectarea drepturilor inerente suveranităţii” şi îndeplinirea cu
bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional” indică faptul că “justiţia” reprezintă un
pilon al securităţii. De remarcat că se prevăd, nu numai principiile “prohibitive” ale securităţii, ci şi cele
“preventive”care se referă la cauzele ameninţărilor potenţiale la adresa păcii şi securităţii.

O parte importantă a documentelor care mandatează acţiunile OSCE este consacrată cooperării
dintre aceasta şi organizaţiile regionale şi transatlantice, în mod specific cu NATO, UE, UEO şi
mecanismul de menţinere a păcii din cadrul Comunităţii Statelor Independente (CSI). Avantajele
colaborării sunt benefice pentru toate organizaţiile. OSCE ar putea profita de resursele şi , eventual, de
experienţa şi competenţele existente în cadrul acestora şi le poate solicita să le pună la dispoziţia sa pentru a o
sprijini în realizarea obiectivelor propuse. Este evident, deci, că OSCE oferă un cadru excelent pentru
eforturile europene de asigurare şi menţinere a păcii, în ciuda unor opinii că ar avea o experienţă mai limitată
decât a altor organizaţii europene.

Modalităţi de creştere
a încrederii şi securităţii în Europa

Primele instrumente ale politicii de securitate (preventivă) bazată pe cooperare în cadrul OSCE sunt
reprezentate de măsurile de creştere a încrederii, aşa cum sunt consacrate în al doilea Document al
Actului Final. Ele ar trebui să îndeplinească cerinţa “de a contribui la reducerea pericolului conflictului armat
şi a înţelegerii eronate sau erorii de calcul în ceea ce priveşte activităţile militare care ar putea da naştere la
îngrijorare”, în special atunci când statele participante nu dispun de informaţii clare şi în timp util. Se remarcă
încă odată faptul că această abordare ilustrează perfect influenţa decisivă exercitată de politica de securitate
prin cooperare asupra prevenirii crizelor şi conflictelor, datorată în special unei deschideri şi transparenţe fără
precedent.

După cum au subliniat adesea reprezentanţii români, priorităţile OSCE sunt în prezent, consolidarea
valorilor comune şi acordarea de asistenţă statelor membre în edificarea statului de drept, restaurarea păcii şi
stabilităţii în zonele de conflict, prevenirea conflictelor locale, evitarea divizării din nou a Europei pe criterii
politice, economice ori sociale. Trebuie subliniat că realizarea tuturor acestor obiective se bazează pe
aplicarea unui sistem eficient de securitate prin cooperare. Este nevoie, fără îndoială, de o mai bună
distribuire şi coordonare a eforturilor şi responsabilităţilor între diferitele instituţii europene cu un profil
similar. În concepţia României este timpul să se adopte măsuri practice, concrete, de cooperare şi de
redefinire a sarcinilor specifice. La reuniunile ordinare ar trebui să se dezbată şi examineze posibilităţile
concrete de cooperare prioritare între OSCE şi ONU. În acest mod, s-ar putea stabili, pe de o parte, sectoarele
prioritare şi problemele specifice pentru fiecare organizaţie şi, pe de altă parte, convenirea modalităţilor
concrete de cooperare. Diplomaţia preventivă a devenit una din principalele orientări ale OSCE, organizaţia
fiind dotată cu instrumente, structuri şi mecanisme adecvate. Trebuie numai să fie mai bine şi mai eficient
utilizate. Acesta este atribuţia esenţială a statelor membre şi mai puţin a staf-ului OSCE.

Capitolul ll al documentului de la Helsinki, de care aminteam, este consacrat în totalitate unor obiective
şi acţiuni majore cum ar fi alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. Prin acest capitol,
ţările membre îşi declară angajamentul faţă de asigurarea unui rol mai activ în prevenirea şi rezolvarea
conflictelor, completat, în funcţie de evoluţia evenimentelor, de operaţiuni de menţinerea păcii. Scopul
activităţilor de menţinerea păcii este, între altele, observarea şi sprijinirea încetării focului, supravegherea
retragerii trupelor, sprijinirea respectării legii şi ordinii, acordarea de asistenţă umanitară şi medicală şi
ajutorarea refugiaţilor. În orice caz, acţiunile OSCE de menţinere a păcii vor fi întreprinse numai ţinând
seama de scopurile şi principiile Carte Naţiunilor Unite, prevăzute în capitolul Vlll al acesteia.

Sistemul instituţional al OSCE

Ca urmare a evoluţiilor care au avut loc în Europa, OSCE a iniţiat adaptarea structurilor şi instituţiilor
sale la realităţi, în vederea realizării obiectivelor actuale, astfel încât organizaţia are astăzi în componenţa sa :
- Conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre, care analizează şi stabileşte priorităţile
şi obiectivele politice vizând stabilitatea, securitatea şi cooperarea pe continent;
- Consiliul Ministerial, care este format din miniştrii de externe şi constituie organul central de
decizie şi orientare politică al OSCE; ministrul de externe al ţării gazdă deţine şi funcţia de preşedinte în
exerciţiu al OSCE pe o perioadă de un an;
- Consiliul Superior are ca atribuţii principale orientarea, coordonarea şi organizarea activităţilor
organizaţiei, inclusiv bugetar-financiare; se reuneşte odată pe an la Praga, pentru analiza situaţiei financiare,
dar şi pentru a se constitui într-un Forum Economic;
- Consiliul Permanent are ca obiect activitatea politică, decizională şi operaţională a OSCE; se
reuneşte la Viena, de regulă săptămânal sau ori de câte ori e necesar în şedinţe plenare, speciale, extraordinare
sau de urgenţă; în cadrul acestui consiliu funcţionează grupuri de lucru, precum şi Comitetul Pregătitor;
- Forumul de cooperare în domeniul securităţii, se reuneşte săptămânal, la Viena, pentru
consultări şi negocieri privind adoptarea de măsuri concrete pentru întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii
în zona euro-atlantică; în cadrul activităţilor sale acesta negociază aspectele privind controlul armamentelor şi
măsurile de dezarmare, realizează, de asemenea, consultări periodice şi stimulează cooperarea în problemele
de securitate şi reducerea riscului unui conflict armat;
- Preşedintele în exerciţiu al OSCE - ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea
ministerială, are responsabilităţi asupra activităţii executive a organizaţiei; la îndeplinirea atribuţiilor sale
poate fi asistat de aşa numita Troika OSCE, formată din fostul, actualul şi viitorul preşedinte în exerciţiu,
precum şi de grupări special create pe probleme, în domeniul preveniri conflictelor şi gestionării crizelor sau
de reprezentanţi personali numiţi de preşedinte cu un mandat precis;
- Secretarul General numit de Consiliul ministerial pe o perioadă de trei ani, având sediul la
Viena, acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi are în subordine un Secretariatul OSCE;
- Înaltul Comisar pentru Minorităţi a fost creat pentru a se ocupa de tensiunile etnice aflate într-
un stadiu incipient, dar având un risc ridicat de se transforma în conflict ce poate ameninţa pacea, stabilitatea
sau relaţiile dintre statele participante; are un rol important în prevenirea situaţiilor conflictuale şi de a
identifica soluţii accepte pentru reducerea şi eliminarea crizelor;
- Adunarea Parlamentară, creată prin Carta de la Paris din 1990, are secretariatul la Copenhaga;
Preşedintele A.P participă la reuniunile troicii OSCE şi prezintă declaraţii ale Adunării în cadrul reuniunilor la
nivel înalt; hotărârile A.P se adoptă prin vot majoritar, spre deosebire de alte structuri unde regula este cea a
consensului, nefiind obligatorii pentru statele membre ale organizaţiei;
- Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, Biroul pentru Instituţii Democratice şi
Drepturile Omului, Curtea de Conciliere şi Arbitraj sunt alte structuri ale OSCE cu atribuţii precise
conforme cu obiectul lor de activitate.

Una din structurile deosebit de importante ale organizaţiei o constituie Misiunile OSCE, concepute ca
unul din instrumentele concrete şi eficiente de prevenire a conflictelor şi de gestionarea crizelor. Astfel de
misiuni au fost trimise în Kosovo, Bosnia-Herzegovina, Croaţia, Macedonia, Georgia, Republica Moldova,
Estonia, Letonia, Azerbaijan, Armenia şi Tadjikistan. Activităţile desfăşurate de Misiunile OSCE s-au
desfăşurat susţinut şi au înregistrat şi unele rezultate pozitive. Cu toate acestea, nu s-au obţinut întotdeauna
progrese deosebite. În Cecenia înţelegerile nu sunt respectate, în Nagoro-Karabach trebuie activate forţele
multinaţionale de menţinerea păcii , iar în Republica Moldova trupele străine continuă să staţioneze, cu toate
că au fost asumate angajamente de retragere a lor. Mai mult, separatiştii comunişti de la Tiraspol au interzis
din nou, recent, accesul reprezentanţilor OSCE pentru a verifica acţiunile îndreptate împotriva etnicilor
români.

Pe de altă parte, se apreciază că Pactul de stabilitate în Europa, a cărui implementare este asigurată de
OSCE, se constituie într-un exerciţiu util pe o perioadă determinată şi pe o zonă cu probleme specifice ,
abordat de organizaţie cu rezultate pozitive. Analiza evoluţiilor arată că este tot mai necesară şi de actualitate
instituirea bunei vecinătăţi şi a diplomaţiei preventive în zona fostului spaţiu iugoslav pe baza evaluării, în
cadrul OSCE, a stadiului îndeplinirii proiectelor incluse în Pactul de Stabilitate sub denumirea de “măsuri
asociate”. De altfel, este tot mai mult luată în considerare menţinerea practicii curente a OSCE de a examina
şi evalua îndeplinirea angajamentelor asumate într-un domeniu sau altul pentru a se păstra caracterul specific
al organizaţiei pan-europene şi a obţine realizarea obiectivelor stabilite. În acest context, pentru sporirea
eficienţei OSCE, statele membre au în vedere activizarea diplomaţiei preventive - una din funcţiunile
principale ale organizaţiei, care are structuri şi mecanisme adecvate. Se aşteaptă ca, pe această bază,
instrumentele menţionate să fie utilizate în viitor cu mai multă eficienţă.

Preşedenţia României la OSCE

Pentru România - ţară central-europeană, care după cel de-al doilea război mondial s-a aflat în sfera de
influenţă sovietică – CSCE/OSCE a constituit unicul for pan-european de dialog politic, un cadru
indispensabil pentru examinarea problemelor de securitate, în condiţii de egalitate cu toate celelalte state
participante. În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi nealiniate, promotorul
ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki. Desfăşurând o politică externă relativ
independentă, România concepea securitatea europeană ca pe un sistem de angajamente clare şi precise,
asumate liber de către state, însoţite de măsuri şi garanţii concrete, care să le pună la adăpost de folosirea
forţei, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber, conform propriilor interese, şi de a stabili relaţii de
cooperare pe baza principiilor dreptului internaţional. România a fost iniţiatorul regulilor şi normelor
democratice ale procesului de la Helsinki, bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea
reuniunilor şi adoptarea deciziilor prin consens.

În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi afirmarea decalogului
de principii, convenirea unor măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, a diverselor programe de cooperare
economică şi asigurarea cadrului instituţional pentru continuarea procesului de la Helsinki. În perioada
anterioară prăbuşirii regimului comunist, poziţia promovată de România în cadrul CSCE s-a caracterizat
printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare şi economice şi prin exprimarea de rezerve
sau respingerea iniţiativelor occidentale privind dimensiunea umană a CSCE. O atitudine obstrucţionistă a
vizat, îndeosebi, aspectele legate de drepturile civile şi politice, libertatea de conştiinţă şi gândire, ca şi de
crearea unor mecanisme de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în domeniul
dimensiunii umane.

După 1989, procesul CSCE a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor statelor la
aceleaşi valori - democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi economia de piaţă. România a
intrat în această etapă prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul Final al Reuniunii de la Viena şi
prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Cu o nouă politică externă, orientată spre structurile
europene şi euro-atlantice, respectiv OSCE, Consiliul Europei, UE, NATO şi UEO şi pornind de la
convingerea ca noua arhitectură de securitate europeană trebuie concepută ca o reţea de structuri
interconectate armonios, sprijinindu-se reciproc, la prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE -
Berlin, iunie 1991, România a prezentat un document reflectând această concepţie de securitate şi rolul ce
îi revine CSCE. În concepţia românească, edificarea viitorului sistem de securitate european este unul din
eforturile esenţiale ale acestui nou secol, şi fiecare stat este chemat să contribuie la aceasta.

România şi-a formulat concret considerentele sale privind căile de sporire a eficienţei organizaţiei pan-
europene. Între acestea se impune, în primul rând, o abordare bazată pe principiile şi normele democratice ale
Actului Final de la Helsinki şi de cooperare. In al doilea rând, promovarea libertăţii de opţiune a fiecărui stat
participant de a alege structurile necesare securităţii sale. În fine, Unitatea Europei, ca obiectiv acceptat şi
promovat de ansamblul ţărilor europene, impune luarea în considerare a unui tip de integrare complementară,
într-un model de securitate, a structurilor şi a instituţiilor europene şi euro-atlantice existente.

În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realităţi,
transformarea organizaţiei într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor, ca şi asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securităţii prin cooperare.
Activitatea reprezentanţilor săi, atât la Viena, cât şi în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale OSCE, a
vizat:

• afirmarea şi respectarea principiilor şi normelor OSCE;


• adaptarea organizaţiei la noile realităţi, întărirea capacităţii sale de a face faţă noilor riscuri şi
provocări;
• consolidarea capacităţii operaţionale a OSCE, a eficienţei instrumentelor şi mecanismelor sale de
diplomaţie preventivă, gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict;
• afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare (comprehensive co-operative
security);
• definirea rolului şi locului OSCE în edificarea spaţiului comun de securitate, fără linii de diviziune,
bazat pe recunoaşterea şi respectarea valorilor comune, a angajamentelor şi normelor de conduită, inclusiv a
dreptului fiecărui stat participant de a-şi alege liber aranjamentele de securitate.

România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate pentru Europa secolului
XXI şi la elaborarea, în acest cadru, a Cartei asupra securităţii europene. În decursul anilor, România a depus
eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în reglementarea tensiunilor şi conflictelor, manifestând un
interes deosebit pentru soluţionarea politică a crizei din partea de Est a Republicii Moldova, pe baza
respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acestei ţări şi retragerii complete a forţelor străine din
regiune. România s-a implicat activ în acţiunile OSCE în Bosnia-Herzegovina, Albania, R.F. Iugoslavia,
Belarus, Kosovo ş.a. O serie de reprezentanţi români au fost sau sunt membri ai misiunilor OSCE sau au
participat ca supraveghetori la alegeri. România a deţinut, de asemenea, poziţia de şef de misiune OSCE în
Cecenia, Tadjikistan şi Turkmenistan.

Prin decizia adoptată la Summit-ul de la Istambul (noiembrie 1999), României i-a fost încredinţată
responsabilitatea asigurării Preşedenţiei în exerciţiu a OSCE în anul 2001. În consecinţă, în perioada 1
ianuarie - 31 decembrie 2001, ministrul român al Afacerilor externe a deţinut mandatul de Preşedinte în
exerciţiu al OSCE, coordonând şi orientând toate activităţile sale curente, iar un alt reprezentant român a fost
ales pentru două mandate preşedinte al Adunării Parlamentare.

OSCE – prezent şi viitor

Toate evaluările efectuate - atât când a funcţionat ca CSCE cât şi ca OSCE – au confirmat faptul că
este vorba de o instituţie clară de securitate prin cooperare, mai ales după înfiinţarea Forumului OSCE
pentru securitate prin cooperare, dar şi prin prevederile sale operative. Transparenţa care caracterizează
activităţile acestei organizaţii fac să fie vizibile atât posibilităţile cât şi neajunsurile instituţiilor internaţionale
care nu funcţionează independent de membrii săi sau statele participante, ci necesită cooperarea lor
coordonată. Iată de ce, în ceea ce priveşte fondul problemei, politica de securitate pe care OSCE ar trebui să
pună accent în continuare este elementul de cooperare, permiţând, pe de o parte, un comportament previzibil -
şi astfel o stabilitate dinamică – prin reglementarea conflictelor la cel mai mare grad de deschidere şi
transparenţă. Iar pe de altă parte, să ofere asistenţă preventivă stabilizatoare prin intermediului misiunilor de
anchetă şi de raportori, al bunelor oficii şi altor măsuri, specifice diplomaţiei preventive.

Aşadar, operaţiunile de menţinere a păcii merită o atenţie deosebită în cadrul funcţiilor OSCE de
securitate prin cooperare. Spre deosebire de acţiunile de constrângere prevăzute în contextul securităţii
colective, operaţiunile de menţinere a păcii se bazează pe cooperare şi consens, în primul rând datorită
numărului ridicat de membri din organismul internaţional care furnizează forţele de menţinere a păcii, dar şi
între părţile la conflictul (anterior sau în desfăşurare) care trebuie limitat de către operaţiune. Este evident că
atenţia acordată securităţii prin cooperare va menţine unele disfuncţionalităţi, în ciuda rolului larg al OSCE în
politica de securitate. După unii analişti ai procesului OSCE, ar fi poate mai realist ca organizaţia să acorde o
atenţie mai mare eforturilor de natură să aducă o contribuţie sporită la securitatea europeană, decât să dea
importanţă şi prioritate unor probleme pe care nici alte instituţii internaţionale nu pot să le rezolve
deocamdată. In orice caz, este loc şi pentru eforturile multilaterale, bilaterale sau chiar individuale de
prevenire a conflictelor de către OSCE.

Desigur, unul din elementele fundamentale ale procesului CSCE-OSCE de prevenire a conflictelor
este angajamentul statelor membre de a reglementa diferendele dintre ele prin mijloace paşnice. Astfel,
reglementarea paşnică a diferendelor este o componentă esenţială a posibilităţii şi capacităţii organizaţiei de a
gestiona schimbările în mod eficient şi de a contribui la menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
Întrucât este un instrument de securitate cooperativă, (mai mult decât cooperativă), funcţia principală a OSCE
este de a folosi mecanisme nu atât de constrângere împotriva unui stat membru, cât de cooperare, pentru a
putea permite ţărilor să depăşească divergenţele şi tensiunile înainte ca aceste să degenereze în confruntare
sau chiar conflict armat.

Este clar că securitatea bazată pe cooperare nu poate ameninţa cu represiunea deoarece, necesitând
colaborarea tuturor, ar fi în imposibilitate de a-şi realiza obiectivul – cooperarea. Forma politică a acţiunilor
OSCE reflectă tocmai caracterul de prevenire, cu ţinta precisă de a elimina pericolul unui război “accidental”
încă din faşă. În aceste condiţii, este evident că apărarea colectivă şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi
securitatea bazată pe cooperare, pe de alta, nu pot fi puse pe picior de egalitate, ci trebuie considerate ca fiind
instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii internaţionale de securitate. În timp ce o
formă de securitate a fost concepută să descurajeze o agresiune premeditată, însă nu poate preveni un război
“accidental”, a doua formă a fost concepută pentru a preveni războaiele “accidentale”, dar nu poate descuraja
agresiunea deliberată.

Pentru ţările europene este clar că OSCE oferă un cadru excelent pentru viitoarele eforturi europene de
menţinere a păcii, contrar unei păreri des vehiculate potrivit căreia OSCE ar avea o experienţă mai limitată
decât cea a altor organizaţii europene de securitate deja existente. Deşi este adevărat că aceste organizaţii au o
experienţă mai largă decât OSCE în ceea ce priveşte eforturile de securitate sau apărare colectivă (bazată pe
confruntare), acestea – în calitate de organizaţii – nu au nici un fel de experienţă din punct de vedere al
operaţiunilor de menţinere a păcii. Mai mult, OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizaţiilor
internaţionale. Caracteristicile sale principale sunt date de numărul de membri (toate statele din spaţiul euro-
atlantic), abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, instrumentele şi mecanismele specifice de care dispune
pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional bazat pe consens, promovarea dialogului politic constant şi
deschis, normele şi valorile comune asumate de statele membre prin documentele adoptate precum şi un
sistem dezvoltat de contacte şi relaţii de cooperare cu alte organizaţii şi instituţii internaţionale.
OSCE îşi va îndeplini cel mai bine funcţia asumată de prevenire a conflictelor dacă aceasta este
abordată în adevărata sa dimensiune. Datorită caracterului sau specific bazat pe cea mai largă participare şi
cea mai cuprinzătoare ordine de zi din rândul instituţiilor şi organizaţiilor europene şi cu preocupări europene.
Astfel încât, rolul cel mai eficient al OSCE va fi în acele domenii în care se cere o implicare maximă. Aceasta
porneşte de la funcţia tradiţională de forum (şi mai puţin organizaţie) pentru negocieri, conceput să adopte
prin consens regulile care ar trebui să guverneze viitorul comportament al statelor participante. OSCE ar
urma, astfel, nu numai să ofere liniile directoare şi să dea forma viitoarei construcţii europene, ci şi să
contribuie la pacea şi stabilitatea continentului prin asigurarea unui comportament mai previzibil al
statelor.

Dat fiind rolul său specific în domeniul prevenirii conflictelor, OSCE ar urma să se bazeze pe avantajul
oferit de larga sa participare. Aceasta şi-a asumat deja o abordare alcătuită din două componente, analizând
sursele potenţialelor conflicte şi făcând faţă unor adevărate situaţii de urgenţă. Prima parte a sarcinii ar trebui
să permită statelor participante să identifice viitoarele conflicte înainte ca acestea să izbucnească, curmând
efectele lor înainte ca alte instrumente ale politicii de securitate (securitatea colectivă sau chiar apărarea
colectivă) sa fie utilizate.

OSCE îşi propune să pună accent în continuare pe elementul de „cooperare”, permiţând, pe de o


parte, un comportament previzibil (şi astfel o „stabilitate dinamică”) prin reglementare şi cel mai ridicat nivel
posibil de deschidere şi transparenţă în politica de securitate, pentru a putea identifica cât mai rapid posibil
comportamentul deviant. Pe de alta parte, oferind o asistenţă preventivă „stabilizatoare” din partea unei părţi
terţe prin intermediul misiunilor de anchetă şi de raportori, al bunelor oficii şi altor măsuri asemănătoare.

Nu se poate exclude faptul că securitatea prin cooperare va înregistra şi unele disfuncţionalităţi, în


ciuda evantaiului larg al rolului OSCE în politica de securitate. Ar fi mai realist ca o atenţie sporită sa fie
acordată eforturilor desfăşurate de OSCE în acele domenii unde aceasta ar putea contribui cu adevărat la
securitatea europeană, decât să se formuleze proiecte pe care OSCE (şi probabil nici o altă instituţie sau
organizaţie internaţională) nu ar putea să le realizeze. Va mai rămâne loc şi pentru alte eforturi multilaterale,
bilaterale sau chiar individuale de prevenire a conflictelor şi de menţinere a stabilităţii şi securităţii europene.
Priorităţile OSCE sunt şi vor rămâne consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea
unor societăţi bazate pe statul de drept, prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de
tensiune şi conflict şi evitarea creării de noi diviziuni politice, economice şi sociale, obiective ce se bazează
pe promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

România dă o înaltă apreciere rolului pozitiv al OSCE în eforturile sale de consolidare a stabilităţii
şi securităţii în Europa, de promovare a respectării valorilor comune ale democraţiei, statului de drept, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este o opţiune firească dacă se porneşte de la interesul
politic, afirmat şi reafirmat de România, de a contribui împreună cu OSCE şi ţările membre la asigurarea
tuturor condiţiilor necesare pentru stingerea cât mai rapidă a conflictelor existente şi pentru prevenirea
izbucnirii altora noi. În concepţia românească, în viitoarea arhitectură a securităţii europene, fiecare dintre
instituţiile existente trebuie să-şi definească locul şi responsabilităţile, în funcţie de prerogativele şi de
competenţele sale, într-un spirit de complementaritate, fără ierarhizare sau substituire reciprocă.

Construirea unei noi Europe, a democraţiei generalizate, a păcii şi unităţii la nivel continental, impun ca
rezultatul eforturilor şi acţiunilor desfăşurate de OSCE să asigure tuturor statelor participante drepturi egale
de securitate, aşa cum este concepută această adevărată linie de forţă în cadrul Alianţei Nord – Atlantice.

În etapa actuală, în cadrul OSCE are loc un proces continuu de definire a identităţii de securitate
europeană. Noua identitate este bazată pe patru piloni: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional. Faţă de
alte organizaţii, OSCE are mai multe avantaje care sunt rezultatul posibilităţii de care dispune de a aborda
securitatea de o manieră atotcuprinzătoare (militară, politică, economică şi umană), participarea pe bază de
egalitate a tuturor ţărilor membre, utilizarea unui set de principii şi valori clar definite, a unor instrumente şi
mecanisme democratice şi a unei experienţe unice în domeniul diplomaţiei preventive. Este evident însă că în
cadrul gestionării crizelor va fi din ce în ce mai greu, chiar imposibil, ca OSCE să desfăşoare activităţi fără
implicarea altor organisme. În condiţiile în care gestionarea conflictelor, diplomaţia preventivă şi
reglementarea timpurie a crizelor devin aspecte importante ale eforturilor comunităţii internaţionale de
menţinere a păcii şi prevenire a războiului, OSCE trebuie cu necesitate să-şi intensifice colaborarea cu alte
instituţii, între care ONU, NATO, UE şi UEO.

NOUL CONCEPT NATO


DE PREVENIRE A CONFLICTELOR
ŞI DE GESTIONARE A CRIZELOR

Distrugerile imense ale celui mai pustiitor război din istoria umanităţii, au impus, între 1945 şi 1949,
necesitatea imediată de reconstrucţie economică. Deşi preocupate de situaţia economică dezastruoasă, ţările
Europei Occidentale şi aliaţii lor nord–americani au privit cu îngrijorare politicile şi metodele expansioniste
ale URSS. Îndeplinindu-şi promisiunile luate în timpul războiului de a-şi reduce potenţialul de apărare şi
de a demobiliza trupele, guvernele occidentale au constatat intenţia clară a sovieticilor de nu respecta cele
convenite şi de a-şi menţine forţa militară la întreaga capacitate.

O serie de evenimente politice dramatice au agravat situaţia internaţională: ameninţări evidente faţă de
suveranitatea naţională a Norvegiei, Turciei, Greciei şi altor ţări vest-europene, lovitura de stat din
Cehoslovacia din 1948, blocada Berlinului. Drept urmare, cinci ţări (Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi
Luxemburg) au hotărât să adopte Tratatul de la Bruxelles privind crearea unui sistem comun de apărare,
pentru a face faţă ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa securităţii lor. Negocierile cu SUA
şi Canada au determinat crearea unei singure Alianţe Nord-atlantice, bazată pe garanţii de securitate şi
angajamente comune între Europa şi America de Nord. Au fost invitate să se alăture Tratatului Portugalia,
Norvegia Islanda şi Danemarca. Negocierile au culminat cu actul de naştere a Tratatului Nord Atlantic,
semnat în aprilie 1949 la Washington, prin care se instituia o Alianţă de apărare şi securitate colectivă,
bazată pe parteneriatul a 12 state, având o durată nedeterminată. Tratatul a fost stabilit în baza art. 51 al
Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală
sau colectivă. Scopul declarat al Aliaţilor este acela de a promova relaţii de pace şi prietenie. Totuşi, în
momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost să îşi apere membrii de o potenţială
ameninţare care ar fi putut veni din partea URSS, ca urmare a politicii de expansiune şi a sporirii
capacităţii sale militare.

În anul 1952 s-au alăturat Grecia şi Turcia, RFG în 1955, iar Spania în 1982. In 1999 au aderat la
NATO Republica Cehă, Ungaria, şi Polonia., iar în 2004, România Bulgaria, Slovenia, Slovacia şi ţările
Baltice.

Alianţa Nord-atlantică a fost fondată pe baza unui Tratat între statele membre, acceptat de către acestea
în urma dezbaterilor publice şi a unor procese parlamentare specifice. Tratatul susţine drepturile individuale
ale acestora, precum şi obligaţiile internaţionale pe care le au statele, conform Cartei Naţiunilor Unite.
Fiecare ţară membră este obligată să îşi asume atât riscurile şi responsabilităţile, cât şi avantajele securităţii
colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internaţional care ar putea intra în conflict cu
clauzele Tratatului. Obiectivul principal al NATO este de a asigura libertatea şi securitatea tuturor membrilor
săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-atlantic şi, aşa cum menţionam, cu
prevederile Cartei Naţiunilor Unite.

La baza Alianţei se află principiul fundamental al angajamentului comun faţă de cooperarea mutuală
între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii acestora. Solidaritatea şi coeziunea din cadrul
Alianţei susţin faptul că nici o ţară membră nu poate fi forţată să se bazeze doar pe forţele proprii naţionale în
cazul apariţiei unor ameninţări asupra securităţii sale. Fără a priva statele membre de drepturile şi obligaţiile
de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul apărării, Alianţa le ajută să-şi atingă obiectivele de
securitate naţională în urma unui efort colectiv. Într-un cuvânt, Alianţa este o asociere de state libere, unite
în hotărârea lor de a-si menţine securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile cu alte ţări. Cu
perseverenţă, NATO a acţionat peste 50 de ani pentru stabilitate, pace şi securitate în Europa, pe baza
valorilor comune ale democraţiei, drepturilor omului, a statului de drept şi justiţiei. În decursul anilor, NATO
a dobândit o experienţă aparte în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor. Ea a fost nevoită să
facă faţă unei diversităţi de crize de mai multe tipuri. Însă, pentru membrii Alianţei, crizele apăreau şi se
abordau din perspectiva Războiului Rece. Prevenirea crizelor de către Alianţă se baza, după cum aprecia un
analist, pe crearea unor mecanisme instituţionale care “făceau ca ameninţările deliberate la adresa
sistemului bipolar să devină potenţial foarte costisitoare”.

În epoca nucleară, prevenirea conflictelor a ajuns să fie de o importanţă deosebită pentru


gestionarea crizelor. O lecţie pe care au învăţat-o toţi în urma crizei rachetelor cubaneze a fost faptul că
gestionarea crizelor actuale este, în mod inevitabil, însoţită de incertitudini. Saturată de ostilitate ideologică şi
însoţită de un arsenal convenţional şi nuclear formidabil, gestionarea crizelor a căpătat o dimensiune
caracterizată prin descurajare şi intimidare. Şi cum crizele apăreau aproape întotdeauna pe scena Europei
Centrale - Berlin (1953 si 1961), Budapesta (1956), Praga (1968), Varşovia (1956 şi 1981) – NATO avea la
dispoziţie doar mijloace limitate de răspuns. Confirmată prin strategia NATO de “răspuns flexibil” (care a
apărut în anii 1960 şi care, într-un fel, încă mai stă la baza poziţiei strategice a NATO), descurajarea se putea
realiza pentru a acoperi o gamă largă de acţiuni de agresiune, pornind de la provocări la nivel redus şi
mergând până la un atac la scară largă împotriva Europei occidentale din partea forţelor armate ale
statelor Pactului de la Varşovia.

Datorită schimbărilor suferite pe plan mondial în ultimii ani şi apariţiei de noi tipuri de riscuri şi
ameninţări la adresa Alianţei, abordarea iniţială, deşi nu total depăşită, a fost nevoită să fie supusă unor
adaptări şi completări. Mecanismele Alianţei de gestionare a crizelor trebuiau să fie adaptate noului climat
internaţional pentru a putea rămâne relevante şi eficiente. Urmau să acopere întreaga gamă de eventualităţi,
de la crize de intensitate scăzută până la confruntare majoră şi agresiune pentru respingerea adversarului.

Dacă vor exista întotdeauna teritorii naţionale ale membrilor NATO care vor trebui apărate, faţă de cine
va mai trebui să se practice descurajarea? Un atac împotriva teritoriilor naţionale – cel puţin din partea unor
forţe potenţial superioare din punct de vedere al echipamentelor majore şi al categoriilor de resurse, operând
sub forma unui atac surpriză – este considerat a fi puţin probabil, acum, când s-a încheiat Războiul Rece, dar
nu poate fi exclus cu totul. Evenimentele tragice din fosta Iugoslavie au pus în faţa popoarelor europene un
nou risc potenţial de a se aprinde din nou fitilul unui război de proporţii. Nu mai puţin îngrijorătoare este şi
hotărârea anunţată, la sfârşitul anului 2004, de preşedintele Rusiei de a lansa un nou program de înarmare
nucleară mai sofisticat decât al statelor occidentale.

Evaluarea noilor ameninţări la adresa păcii determină ,deci, adoptarea cu insistenţă a unui nou tip
de abordare strategică, acela de “răspuns la criză” sau gestionarea crizelor, unde pe lângă rolul său
tradiţional de apărare prin descurajare, Alianţa ar trebui să-şi asume noi responsabilităţi în zona Europei
Centrale şi de Est, mergând de la prevenirea şi gestionarea războaielor civile la monitorizarea controlului
armamentelor sau acordurilor de dezarmare.

Noul Concept Strategic al NATO

Analizele efectuate de statele membre au consacrat ideea că securitatea Alianţei în ansamblu este
indisolubil legată de securitatea celorlalte state din Europa. Mai mult decât atât, au evidenţiat faptul că
posibilele riscuri la adresa securităţii Alianţei pot fi de mai multe tipuri şi multi-direcţionale, rezultând într-o
primă instanţă din consecinţele negative ale instabilităţii determinate de grave dificultăţi de ordin economic,
social şi politic, inclusiv rivalităţi etnice şi dispute teritoriale. În acest context, este explicabil de ce NATO
reprezintă legătura transatlantică prin intermediu căreia securitatea Europei este în permanentă
conexiune cu securitatea Americii de Nord. Aceasta este manifestarea concretă a efortului depus de ţările
membre pentru susţinerea şi realizarea intereselor lor comune în problemele securităţii. Dispariţia ordinii
bipolare din timpul Războiului Rece a condus la acordarea unei importanţe sporite organizaţiilor
internaţionale. Ameninţările cu care se confruntă sau cu care se va confrunta pe viitor această nouă Europă nu
pot fi abordate în mod cuprinzător de o singură instituţie. Ţinând cont de această realitate, Consiliul Nord
Atlantic, reunit la Bruxelles în decembrie 1990, a oferit sprijinul Alianţei pentru o nouă arhitectură europeană
de securitate, alcătuită dintr-o reţea de instituţii care se completează şi se sprijină reciproc: OSCE, NATO,
Uniunea Europeană, Uniunea Europei Occidentale şi Consiliul Europei - toate făcând parte din această
arhitectură. Este meritul Alianţei de a fi reacţionat la recentele schimbări ale condiţiilor politico-militare.
Preocuparea faţă de asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa a condus la înfiinţarea mai multor
organizaţii europene şi euro-atlantice care acţionează, prin mijloace specifice fiecăreia în această direcţie.
Majoritatea acestora au fost înfiinţate în perioada Războiului Rece, astfel că schimbările profunde produse pe
continentul european au determinat iniţierea unui proces complex de adaptare a modalităţilor lor de acţiune la
noua situaţie. Noul climat, caracterizat prin absenţa confruntării pe plan european şi dorinţa exprimată de
majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Est de a se integra în structurile europene şi euro-atlantice, au
impus, deci, reevaluarea rolului şi atribuţiilor organismelor amintite şi realizarea unei structuri cooperante de
securitate europeană. Ţinta urmărită este concentrarea efortului asupra transformării potenţialului de
cooperare mutuală dintre organismele din spaţiul de securitate european şi euro-atlantic într-o cooperare
funcţională.

Preocupările de adaptare la noile realităţi au fost concretizate prin Declaraţiile şefilor de stat şi guvern
NATO care au adoptat o serie de principii, pornind de la Conceptul Cuprinzător privind controlul
armamentelor şi dezarmarea; Declaraţia de la Londra privind o Alianţa Nord Atlantică în schimbare; Noul
Concept strategic şi Declaraţia de la Roma privind pacea şi cooperarea. În cadrul reuniunii de la
Washington, din aprilie 1999, s-a aprobat o strategie a Alianţei pentru a putea reacţiona eficient la pericolele
pentru securitate din secolul al XXI-lea şi de dirijare a viitoarelor sale dezvoltări politice şi militare.
Conceptul Strategic actualizat stabileşte sarcini generale pentru dezvoltarea unor politici şi planuri militare
detaliate. Sunt redesenate Scopul şi Funcţiile Alianţei şi se examinează Perspectivele Strategice în lumina
evoluţiilor mediului strategic, a pericolelor şi riscurilor pentru securitate. Conceptul stabileşte Abordarea de
către Alianţă a problemei securităţii în secolul al XXI-lea, reafirmând importanţa unei legături transatlantice
şi a menţinerii capacităţii sale militare. Se examinează, de asemenea, rolul elementelor - cheie în abordarea
largă de către Alianţă a problemelor stabilităţii şi securităţii, anume, Identitatea Apărării şi Securităţii
Europene; preîntâmpinarea conflictelor şi criza de management; parteneriatul, cooperarea şi dialogul;
extinderea şi controlul armamentului, dezarmarea şi neproliferarea. Conceptul mai oferă Instrucţiuni pentru
Forţele Alianţei, bazate pe principiile strategiei Alianţei şi pe caracteristicile poziţiei de forţă a acesteia. Sunt
incluse şi secţiuni adresate misiunilor forţelor militare aliate şi instrucţiuni privitoare la poziţia de forţă a
Alianţei, precum şi caracteristici ale forţelor convenţionale şi nucleare.

Conceptul din 1999 reconfirmă faptul că Alianţa are scopul Fundamental şi durabil de a garanta
libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare. Sunt reiterate valorile democraţiei,
drepturilor omului şi literei legii şi exprimă angajamentul aliaţilor nu numai faţă de apărarea comună, ci şi
faţă de realizarea păcii şi stabilităţii zonei Euro-Atlantice extinse. Strategia mai defineşte funcţiile
fundamentale de securitate ale Alianţei, atât în termeni de apărare colectivă, care s-a aflat în centrul
preocupărilor Alianţei încă de la fondarea ei, cât şi în termeni privitori la noile activităţi din domeniile de
rezolvare a crizelor şi de parteneriat pe care Alianţa şi le asumă în scopul îmbunătăţirii securităţii şi stabilităţii
în zona Euro-Atlantică. Conceptul Strategic subliniază caracterul indivizibil al securităţii Europene şi Nord –
Americane şi, implicit, importanţa unui parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi america de Nord.
În ceea ce priveşte prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, Conceptul Strategic prevede de
asemenea că: ”Succesul politicii Alianţei de menţinere a păcii şi de prevenire a războiului în noul mediu
politic şi strategic al Europei depinde mai mult decât în trecut de eficienţa diplomaţiei preventive şi de
gestionare cu succes a crizelor care afectează securitatea membrilor săi”. Aceasta, la rândul său, ar necesita o
abordare coerentă în alegerea şi coordonarea măsurilor corespunzătoare de ordin politic şi militar pentru
gestionarea crizelor.
În acest sens, trebuie relevate următoarele caracteristici:
• Funcţiile de bază de apărare şi descurajare sunt completate prin abordarea prevenirii conflictelor de
către NATO;
• Definirea limitei implicării Alianţei în prevenirea conflictelor;
• Indiferent cum se defineşte această limită, Alianţa va avea un rol de sprijin faţă de alte instituţii în
ceea ce priveşte implicarea sa în prevenirea conflictelor.

Concepţia NATO asupra diplomaţiei preventive şi gestionarii crizelor se află încă în stadiul de
elaborare şi definitivare. Cadrul politic care guvernează această abordare este format din:
- decizia de adaptare şi transformare a Alianţei Nord Atlantice în lumina noului Concept Strategic
al Alianţei;
- angajamentul faţă de conceptul de instituţii interconectate, care se sprijină reciproc.

Alianţa în schimbare

Procesul de transformare a Alianţei a demarat după reuniunea de la Londra când s-a adoptat Declaraţia
care trebuia, printre altele, să sporească componenţa politică a Alianţei, după cum prevede Articolul 2 al
Tratatului de la Washington. De o importanţă fundamentală în punerea în practică a acestui articol era
recunoaşterea, prin Declaraţia amintită, a faptului că „în noua Europă, securitatea fiecărui stat este în mod
inseparabil legată de securitatea vecinilor săi”.

Miniştrii de externe ai ţărilor NATO au mai propus înfiinţarea (idee adoptată ulterior în cadrul OSCE) a
unui Centru OSCE de Prevenire a Conflictelor, care să servească drept forum pentru schimburi de informaţii
militare, dezbateri privind activităţile militare neobişnuite şi concilierea diferendelor implicând statele
membre ale OSCE. În concepţia României, în intervalul de tranziţie până la construirea unui sistem general –
european de securitate şi cooperarea, arhitectura continentului va îngloba importante instituţii care exercită,
fiecare în sfera ei de activitate, funcţii esenţiale în domeniile securităţii, cooperării şi drepturilor omului:
sistemele şi mecanismele proprii ale OSCE, NATO, Uniunea Europeană şi Uniunea Europei Occidentale.
Construirea unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii presupune ca rezultatul eforturilor şi acţiunilor statelor
să conducă la o asemenea situaţie în care ele să devină beneficiari egali ai instituţiilor şi aranjamentelor
existente, capabile să asigure securitatea egală tuturor statelor. Astfel, principiul securităţii egale a statelor,
care este unul din cele mai importante ale Alianţei Nord-atlantice, urmează să fie extins la scara
întregului continent.

Angajamentele privind prevenirea conflictelor

Tratatul de la Washington, semnat în 1949, la art.4 consfinţeşte Declaraţia fundamentală privind


angajamentul de a întreprinde consultări atunci când este ameninţată integritatea teritorială,
independenţa politică sau securitatea vreuneia dintre părţi, iar la art. V, angajamentul unei apărări
colective în cazul unui atac armat împotriva uneia sau mai multor părţi. La aceste prevederi fundamentale
se adaugă diversele declaraţii şi comunicate difuzate periodic sau în cazuri speciale. De la sfârşitul Războiului
Rece şi destrămarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, cele mai importante documente în domeniul
prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor sunt următoarele:
- Declaraţia asupra principalelor funcţii ale Alianţei în domeniul securităţii (Copenhaga, iunie
1991);
- Conceptul strategic al Alianţei si Declaraţia de la Roma privind pacea şi cooperarea (Roma,
noiembrie 1991);
- Înfiinţarea Consiliului de Cooperare Nord Atlantică (Bruxelles, decembrie 1991);
- Comunicatele NATO în care se menţionează sprijinul Alianţei pentru menţinerea păcii sub
autoritatea OSCE şi ONU (spre exemplu, comunicatele de la Oslo si Bruxelles, iunie şi respectiv decembrie
1992). Dincolo de declaraţii şi comunicate, există un alt nivel la care acţiunile declarative pot juca un rol
important în prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. Membrii Alianţei au recunoscut faptul că, în noile
condiţii de securitate din Europa şi în general între Est şi Vest, orice agresiune majoră ar fi mult mai puţin
probabilă şi, în orice caz, ar fi precedată de o perioadă semnificativă de alarmă. Ca răspuns la aceste
schimbări, revizuirea mecanismelor existente de gestionare a crizelor a inclus şi reanalizarea inventarului de
măsuri de prevenire.

Acestea sunt măsuri decizionale şi de prevenire cu caracter diplomatic şi economic, care ar putea fi
luate selectiv în consideraţie în situaţii de risc şi criză, cu un potenţial efect direct asupra securităţii Alianţei.

Structuri şi Proceduri de luare a deciziilor

Cartierul General al NATO de la Bruxelles, este şi gazda sediului politic al Alianţei. Structurile de
conducere şi decizie sunt formate, în principal, din:
- Consiliul Atlanticului de Nord - NAC, în care fiecare ţară membră e reprezentată de un
ambasador sau un reprezentant permanent. Activitatea NAC este susţinută de
- Secretariatul Internaţional, compus din personal angajat din statele membre
- Secretarul General, însărcinat cu promovarea şi conducerea procesului de consultări şi luarea
deciziilor. Acesta este şi preşedinte al Consiliului.
- Cinci departamente operative: pentru probleme politice; planificarea politicii de apărare;
sprijinirea apărării; pentru infrastructură, logistică şi planificare în situaţii de urgenţă civilă; probleme
ştiinţifice şi de mediu;
- Comitetul Militar alcătuit din ofiţeri superiori ai statelor membre;
- Statul Major Militar Internaţional, format din personal militar şi civil detaşat din ţările membre;
- Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa - SACEUR, cu sediul la Mons în Belgia şi
Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din zona Atlanticului-SACLANT, cu sediul la Norfolk, în SUA;
- Adunarea Atlanticului de Nord, formată din parlamentari ai statelor membre.

Mecanismul de cooperare în cadrul NATO, precum şi dintre Alianţă şi statele Europei Centrale şi de
Est şi cu ţările rezultate din dezintegrarea fostei URSS a fost dezvoltat prin crearea Consiliului de Cooperare
Nord- Atlantic-NACC. Odată cu publicarea Declaraţiei de la Roma din noiembrie 1991 au fost puse bazele
aşezării acestei relaţii dinamice pe un fundament mai instituţionalizat. Crearea Consiliului de Cooperare Nord
– Atlantic a corespuns cerinţelor momentului respectiv, chiar atunci când Uniunea Sovietică înceta mai existe.
Simultan, 11 republici sovietice au devenit membre ale Comunităţii Statelor Independente, intrând într-o
perioadă de intense transformări politice şi economice, pe plan intern şi în privinţa relaţiilor internaţionale. În
acest context, problemele regionale au căpătat amploare. în Nagorno-Karabah, Moldova, Georgia şi în alte
părţi, au avut loc izbucniri de violenţă, odată cu escaladarea tensiunilor intra şi interstatale. Situaţia în
continuă deteriorare, folosirea forţei şi numărul mare de pierderi umane în fosta Iugoslavie au constituit
motive de preocupare majoră afectând, în mod evident, realizarea unui progres paşnic favorabil creării unui
nou mediu de securitate în Europa. Încă de la începutul apariţiei stărilor tensionale, de criză, Consiliul de
Cooperare Nord-atlantică şi Consiliul Nord –Atlantic au iniţiat consultări şi au acţionat în sensul sprijinirii
măsurilor de restaurare a păcii iniţiate de alte organizaţii, cum ar fi OSCE.

Preocuparea NATO pentru a răspunde cât mai operativ şi eficient crizelor s-a concretizat în adaptarea
permanentă a structurilor sale instituţionale. Astfel a fost înfiinţat Consiliul Parteneriatului Euro-atlantic
(EAPC), în 1997, care a înlocuit Consiliul de Cooperare Nord-atlantică, reunind 19 Aliaţi şi 27 de parteneri
într-un forum care să asigure consultări şi cooperări regulate. Acesta se întruneşte periodic la nivel de
Ambasadori şi miniştrii de externe şi ai apărării. La acesta s-a adăugat, în 1994, iniţiativa Parteneriatului
pentru Pace (PpP), care a dat o nouă dimensiune cooperării pe continent. Oricare ţară dornică să se alăture
PpP este mai întâi invitată să semneze Documentul Cadru. Pe lângă descrierea obiectivelor Parteneriatului,
documentul expune şi principiile de bază pe care s-a fondat PpP, precum şi menţiunea că participarea activă la
PpP va juca un rol important în procesul continuu al aderării de noi membrii la NATO.

Documentul Cadru conţine sarcini specifice pe care fiecare participant trebuie să şi le asume în
cooperarea cu NATO în vederea îndeplinirii întregului program. Între aceste sunt de menţionat : facilitarea
transparenţei în procesul de planificare a apărării naţionale şi a bugetului, asigurarea controlului democratic al
forţelor de apărare, menţinerea capacităţii şi disponibilităţii de a contribui la operaţiunile întreprinse sub
autoritatea Naţiunilor Unite şi a OSCE, dezvoltarea de relaţii militare cooperante cu NATO, în scopul
planificării, instrucţiei şi exerciţiilor comune, pentru a întări capacitatea participanţilor la PpP de a desfăşura
misiuni de menţinerea păcii, precum şi cele de căutare şi salvare, operaţiuni umanitare; să dezvolte, pe termen
lung, forţe mai bine pregătite, capabile să opereze alături de cele aparţinând membrilor Alianţei Nord
Atlantice. După cum se vede, cooperarea îmbunătăţită a PpP acoperă un spectru larg de posibilităţi, atât în
domeniul militar cât şi alte sectoare.

Pentru statele participante la PIP, dintre care multe sunt în tranziţie, Parteneriatul a proiectat o cale de
integrare în ansamblul valorilor, practicilor şi scopurilor autentic europene destinate finalizării schimbărilor
sociale şi politice profunde, iniţiate după prăbuşirea comunismului.

Pentru toate popoarele, Parteneriatul a readus speranţa că Europa va reveni la dimensiunile sale
normale geografice şi istorice şi se va recunoaşte că securitatea este indivizibilă. Deosebit de important este şi
faptul că Parteneriatul pentru Pace viza întărirea mijloacelor şi capacităţilor diferitelor state în domeniul
menţinerii păcii, prin intermediul activităţilor comune de planificare şi instruire, ca şi prin exerciţii comune.
Obiectivul urmărit a fost îmbunătăţirea interoperabilităţii între forţele armate ale statelor partenere şi cele ale
NATO. Programul PIP este axat pe cooperarea în probleme de apărare, dar depăşeşte cadrul dialogului şi
cooperării în scopul consolidării unui parteneriat real între fiecare ţară parteneră şi NATO. În cele din
urmă a devenit o caracteristică permanentă şi importantă în arhitectura securităţii europene şi ajută la
extinderea şi intensificarea cooperării politice şi militare din întreaga Europă.

La reuniunea, din 1997, de la Madrid, NACC a fost înlocuit cu o nouă structură, mai adecvată,
Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic-EAPC. Un factor cheie în gestionarea crizelor este supremaţia
responsabilităţii politice. Toate deciziile în cadrul Alianţei se iau de către şi sub autoritatea politică a
Consiliului Nord Atlantic, prin consens. Comitetul de planificare în domeniul apărării, alcătuit din miniştrii
apărării, este răspunzător pentru activităţile structurii integrate de forţe militare ale NATO, ca răspuns la
situaţiile de criză. Aranjamentele practice de gestionare a crizelor şi pregătirea şi desfăşurarea exerciţiilor
de verificare a sistemului sunt coordonate de un Comitet de operaţiuni şi exerciţii al Consiliului.
Principalele răspunderi ale acestui comitet includ dezvoltarea, în strânsă legătură cu autorităţile militare
NATO, a politicilor care guvernează aranjamentele de gestionare a crizelor. Directoratul Operaţiunilor
Consiliului sprijină cu personal Comitetul de operaţiuni şi exerciţii al Consiliului şi răspunde de dezvoltarea şi
revizuirea procedurilor operaţionale. Între modalităţile de acţiune imediată se numără alerta timpurie şi o serie
de metode de gestionarea conflictelor.
Alerta timpurie

Alerta timpurie în cazul unor crize potenţiale ar putea porni de la mai multe surse. Din perspectiva
NATO, principalele surse ar fi sistemele naţionale de culegere a informaţiilor şi de analiză aparţinând
individual aliaţilor, rezultatele cărora sunt apoi introduse şi schimbate între aliaţi la sediul NATO de la
Bruxelles. Grupurile mixte de personal, cum ar fi Grupurile de informaţii curente (GIC) produc rezumate
zilnice ale informaţiilor primite, care sunt apoi difuzate în capitale, la autorităţile militare ale NATO şi chiar
în cadrul Comandamentului NATO. Sistemul de precauţie NATO iniţiază acţiuni care reprezintă, cum ar fi
primul nivel de răspuns la o criză care ar putea ameninţa securitatea statelor membre ale NATO.

Monitorizarea evoluţiilor privind o posibila criză este asigurată de către Centrul NATO de Situaţii
(SITCEN) printr-un sistem de comunicaţii pentru întreaga regiune, cu sprijinul resurselor de prelucrare
automată a datelor aparţinând Sistemului Integrat de Comunicaţii NATO. SITCEN funcţionează permanent
sub o conducere mixtă civilă şi militară; adună, colaţionează şi difuzează toate informaţiile furnizate de către
statele membre şi autorităţile militare NATO cu privire la situaţiile în evoluţie. Astfel, oferă în permanenţă
mijloacele tehnice necesare pentru o consultare eficientă şi rapidă între reprezentanţii naţionali, capitale şi
autorităţile militare NATO, pornind de la informaţiile comune primite de la o bază colectivă de date.
Comunicaţiile - ofiţer de permanenţa, telex şi fax sunt asigurate continuu.

Metode de gestionare a conflictelor

În monografia sa “O Agenda pentru Pace”, Secretarul General ONU elaborează câteva definiţii care
descriu diversele aspecte ale gestionării conflictelor. Fiecare dintre aceste aspecte poate fi considerat ca o
“metodă de gestionare a conflictelor”. Implicarea recentă a Alianţei în sprijinul eforturilor ONU întreprinse în
cazul crizei din fosta Iugoslavie reflectă transformarea sa treptată într-un factor care contribuie la definirea
unei forme mai generale de gestionare a conflictelor. Acest rol este cel mai bine descris prin acţiunile
întreprinse de Alianţă. Acestea pot fi grupate în următoarele trei categorii principale: menţinerea păcii,
construirea păcii şi diplomaţia preventivă.

Menţinerea păcii

Activităţile desfăşurate de Alianţă sub acest acest titlu au inclus până în prezent:
(a) diverse activităţi prin care se acordă sprijin aplicării rezoluţiilor Consiliului de Securitate
ONU privind conflictul din fosta Iugoslavie;
(b) dezvoltarea în continuarea a doctrinei privind desfăşurarea operaţiunilor de menţinere a păcii;
(c) desfăşurarea unor programe de pregătire şi educaţie pentru participanţii potenţiali la
operaţiunile de menţinere a păcii.

Construirea păcii

Măsurile întreprinse de către Alianţă au inclus, printre altele:


(a) declaraţiile politice în sprijinul eforturilor de a ajunge la o reglementare politică durabilă a
conflictului din fosta Iugoslavie:
(b) sprijin politic pentru eforturile OSCE în domeniul dimensiunii umane în fosta Iugoslavie şi în
alte zone de conflict;
(c) cooperare pentru verificarea şi aplicarea măsurilor de control al armamentelor şi de
dezarmare;
(d) activităţi de cooperare sub egida CCNA ( după cum prevăd planurile anuale de lucru ale
CCNA);
(e) asigurarea de personal care să dea elementul de comandă şi control pentru Comandamentul
ONU (Bosnia-Hertegovina).
Diplomaţia preventivă

Deşi este o Alianţă militară, NATO nu urmăreşte doar acţiunea prin forţă. Politica de prevenire a
conflictelor face, de asemenea, parte din programul său. În timpul conflictului iugoslav, diplomaţia preventivă
a fost, în prima fază, maniera de abordare preventivă folosită în încercarea de evitare a confruntării. În acest
scop, a întreprins, între altele, următoarele:
a) sprijin pentru Măsurile OSCE de creştere a încrederii şi securităţii, inclusiv pentru activităţi
militare neobişnuite şi reducerea riscurilor;
b) dezvoltarea planificării contingentelor, în contextual conflictului iugoslav (spre exemplu,
prevenirea extinderii conflictului);
c) sprijin pentru eforturile OSCE în domeniul diplomaţiei preventive şi prevenirii conflictelor;
d) pregătirea măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii şi a celor de verificare în sprijinul
Conferinţei Internaţionale asupra fostei Iugoslavii;
e) contribuţia la efortul de ajutor umanitar îndreptat către noile state democratice din fosta Uniune
Sovietică;
f) coordonarea şi asistenţa sub formă de consultare politico-militară pentru alte aranjamente şi
organizaţii europene, cum ar fi Uniunea Europei Occidentale şi OSCE.

Utilizarea oricăreia din aceste metode cere ca anumite instrumente sau resurse pentru gestionarea
conflictelor să existe. Este, de aceea, important să se examineze resursele NATO care ar putea avea relevanţă
pentru gestionarea crizelor şi care sunt utilizate în comun şi elementele structurii militare integrate NATO.

Cooperarea cu alte instituţii

În cadrul eforturilor Alianţei de a menţine pacea şi de a preveni războiul, au căpătat o importanţă tot
mai mare acţiunile menite să gestioneze crizele, diplomaţia preventivă şi reglementarea cât mai timpurie a
stărilor tensionale prin folosirea constantă a relaţiilor cu alte instituţii internaţionale, precum ONU şi UEO.
Aceste organizaţii internaţionale au şi un impact direct asupra dezvoltării capacităţilor NATO de gestionare a
crizelor. În condiţiile absenţei unor ameninţări directe la adresa teritoriului statelor membre ale Alianţei, rolul
acesteia în domeniile menţionate va fi pe viitor - ţinând cont şi de dezbaterile care se desfăşoară în cadrul
Consiliului - acela de sprijin, de contribuţie la eforturile întreprinse de instituţiile de securitate precum ONU
si OSCE.
Acţiunile de sprijin, care probabil se vor materializa dincolo de teritoriul statelor membre ale Alianţei,
au un caracter esenţialmente politic. Spre exemplu, procesul de sprijin în domeniile diplomaţiei preventive şi
gestionării crizelor (inclusiv menţinerea păcii) va cuprinde următoarele elemente politice: identificarea
crizelor care să fie supuse atenţiei Alianţei în vederea unei posibile implicări; consultaţii cu alte instituţii în
legătură cu caracterul specific al unui potenţial rol de sprijin; consultări în cadrul Alianţei şi proceduri pentru
luarea de decizii, în vederea îndeplinirii unui asemenea rol de sprijin. Noua orientare, de sprijin, a Alianţei se
află într-o fază incipientă în dezvoltarea cooperării cu alte instituţii, mai mult decât a gestiona singură crizele.
În cadrul gestionării crizelor va fi din ce în ce mai dificil, dacă nu aproape imposibil, să se desfăşoare o
activitate total detaşată de interesele şi implicarea altor instituţii. Rolul de sprijin al NATO în prevenirea
conflictelor şi gestionarea crizelor încă se mai dezbate în cadrul Alianţei. Este însă de aşteptat ca acest rol să
fie, în viitorul previzibil, definitivat şi aprobat.

Încă în Comunicatul de la Oslo, din iunie 1992, miniştrii de externe ai statelor membre NATO, în timp
ce aprobau sprijinul acordat OSCE de către NATO în viitoarele sale activităţi de menţinere a păcii, au insistat
totodată ca implicarea
NATO să nu prejudicieze sau să excludă implicarea altor state participante la OSCE, care nu sunt membre ale
NATO. Un principiu de bază este probabilitatea ca alte state să conlucreze cu NATO în îndeplinirea
operaţiunilor OSCE de menţinere a păcii. În timp ce ieşeau în relief aceste aspecte politice şi conceptuale,
implicarea operaţională concretă a Alianţei în Iugoslavia, în sprijinul rezoluţiilor Consiliului de Securitate
ONU în zonă, avea şi încă are loc. Acţiunea Alianţei în Kosovo şi rolul său în atenuarea crizei umanitare au
contribuit la întărirea rolului NATO în rezolvarea crizei. NATO a contribuit decisiv, mai ales prin conduita
campaniei sale aeriene şi prin desfăşurarea ulterioară a KFOR şi SFOR în Bosnia (la care a participat şi
România în cadrul Parteneriatului pentru pace), la obiectivul major al comunităţii internaţionale de asigurare
a bazei instaurării păcii şi stabilităţii de lungă durată în această regiune.

NATO a efectuat, pentru prima dată, o misiune combatantă, folosind forţele militare ca instrument
de rezolvare a crizei în fosta Iugoslavie, în scopul de a sprijini eforturile Naţiunilor Unite de încetare a
violenţelor armate, în 1995. Campaniile militare ale NATO au demonstrat coeziunea şi unitatea Alianţei şi
hotărârea acesteia de a acţiona în faţa violenţei şi a încălcării drepturilor omului în Kosovo şi Bosnia. S-au
întărit, astfel, eforturile diplomatice ale comunităţii internaţionale şi s-au realizat obiectivele Aliaţilor NATO
şi ale partenerilor acestora, între care şi România. De asemenea, acţiunile întreprinse au evidenţiat noul rol al
forţelor militare aliate, angajamentul Alianţei de a dezvolta Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare în
cadrul NATO. Acest proces a continuat cu intensificarea preocupărilor Uniunii Europene pentru dezvoltarea
Politicii de Apărare şi Securitate Europeană.

Viitorul NATO şi adaptarea mecanismelor sale


la cerinţele cooperării internaţionale

De la înfiinţarea NATO, forţele aliate au constituit baza apărării şi intimidării în faţa ameninţării unui
război. Sarcina de asigura securitatea prin intimidare şi apărare colectivă rămâne neschimbată. De ce? Pentru
că NATO are o experienţă colectivă în domeniul gestionării crizelor: mecanismele consultative, structurile
militare, experienţa în controlul politic al operaţiunilor militare, gama largă de capacităţi militare şi
dimensiunea sa trans-atlantică constituie, laolaltă, o serioasă bază de expertiză, experienţă şi capacităţi care ar
putea fi puse la dispoziţia ONU sau a OSCE, după caz, în sprijinul unei game largi de activităţi de prevenire a
conflictelor şi gestionare a crizelor, sub autoritatea acelor organizaţii internaţionale.

Alianţa a lansat un proces de reorganizare şi adaptare a propriilor sale proceduri interne de


gestionare a crizelor. Însă, dat fiind “caracterul complex şi multidirecţional ” al viitoarelor riscuri şi
ameninţări cu care se confruntă Alianţa, aşa cum se recunoaşte în noul Concept Strategic al Alianţei, nu este
surprinzător faptul ca Alianţa identifică prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor cu un mijloc de a
menţine şi de a îmbunătăţi securitatea membrilor săi.

În acelaşi timp, Alianţa a recunoscut că orice acţiune în această direcţie va fi temperată de faptul că, pe
ansamblu, autoritatea politică pentru gestionarea crizelor în teritoriile din afara spaţiului Alianţei va aparţine
fie ONU fie OSCE. Astfel, NATO va trebui să rezolve potenţiala contradicţie dintre propria sa autonomie
instituţională în domeniul decizional şi al controlului operaţional asupra expertizei şi resurselor sale, pe de
o parte, şi noua cerinţă de a sprijini alte organisme, pe de alta. Reconcilierea acestor două aspecte va fi una
dintre preocupările principale ale Alianţei, pe măsură ce aceasta caută să-şi definească noul rol în domeniul
prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor (inclusiv menţinerea păcii). Deşi această transformare nu se va
realiza imediat, iar posibilele implicaţii politice nu sunt pe deplin previzibile, este clar că procesul respectiv se
află totuşi în curs de desfăşurare.

La reuniunea la nivel înalt din 1999, de la Washington, la care s-au pus bazele noii strategii - Conceptul
Strategic Actualizat, s-au stabilit orientările generale pentru dezvoltarea unor politici şi planuri militare
detaliate. A fost reconfirmat, şi cu acest prilej, faptul că scopul esenţial şi durabil al Alianţei este acela de a
garanta libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare. Sunt permanent reiterate
principiile care guvernează acţiunile Alianţei: valorile democraţiei, drepturilor omului şi literei legii,
exprimându-se angajamentul Aliaţilor nu numai faţă de apărarea comună, ci şi faţă de realizarea păcii,
stabilităţii zonei Euro-Atlantice extinse.

Încă de la crearea sa NATO a avut vocaţia extinderii. Tratatul Nord-atlantic prevede că statele membre
pot să invite orice stat european, susceptibil de a urma principiile acestui Tratat şi de a contribui la securitatea
zonei Nord-atlantice, să adere la acest Tratat. La summit-ul de la Madrid, din iulie 1997, la sfârşitul unui
proces atent şi complex şi de dialoguri intense, individuale, cu ţările partenere interesate, şefii de stat şi de
guvern Aliaţi au invitat Republica Cehă, Ungaria şi Polonia să înceapă discuţiile de aderare cu NATO. In
urma acestei decizii, în toamna lui 1997 au avut loc negocieri cu fiecare ţară invitată, iar protocoalele de
Aderare pentru fiecare din cele trei ţări au fost semnate în decembrie 1997. Aceste Protocoale au fost
ratificate de toate cele 16 ţări aliate, conform procedurilor naţionale ale acestora, precum şi de către noii
membrii. Cele trei ţări au aderat oficial la Tratat în martie 1999. La aceeaşi reuniune, s-a menţionat că Alianţa
este deschisă şi pentru România, Bulgaria, Slovenia, Slovacia şi ţările baltice.

Obiectivul extinderii NATO este de a se realiza o strategie echilibrată a Alianţei de la Baltica la Marea
Neagră, incluzând ţări care împărtăşesc valorile Europene şi Atlantice. Extinderea NATO a fost anunţată de
preşedintele american, George Bush, în discursul său din iunie 2001, la Varşovia, menţionând că invitarea
noilor democraţii europene să adere la NATO va conduce la asigurarea stabilităţii şi consolidării democraţiei
în Europa Centrală şi de Est. Se va realiza astfel eliminarea diferenţelor în domeniul securităţii şi al
prosperităţii dintre cele două părţi ale Europei. În noiembrie 2002, la summit-ul istoric de la Praga s-a decis
invitarea României, şi celorlalte state menţionate de a adera la Tratat. Urmând acelaşi drum ca precedentele
ţări admise, în mai 2004 s-a consemnat primirea în NATO, ca membrii cu drepturi depline, a ţărilor
respective. Pentru România este o mare victorie diplomatică. Pentru prima dată după al doilea război
mondial, România este inclusă în una din cele mai importante organizaţii cu vocaţia apărării securităţii
sale în condiţii de respect deplin al independenţei sale.

România şi Alianţa Nord – Atlantică

Politica externă a guvernelor române, după 1990, a fost inspirată de voinţa politică de creare a
condiţiilor necesare înscrierii ireversibile a României în spaţiul euro –atlantic şi în instituţiile sale, şi de
sporire a contribuţiei sale la edificarea comunităţii de valori, precum şi la realizarea unei noi securităţi
continentale. Trebuie spus că relaţiile României cu statele membre NATO se bazează atât pe tradiţia
evoluţiei istorice a civilizaţiei româneşti în spaţiul european, cât şi pe comunitatea intereselor şi
angajamentelor faţă de valorile democraţiei şi statului de drept, pe care societatea românească le-a
dobândit după 1989. Tranziţia României de la dictatură la statul de drept, democraţie, economie de piaţă şi
respect al drepturilor omului, s-a efectuat în condiţiile unui nou mediu politic internaţional, aflat în
permanentă transformare. Evoluţiile şi crizele care au apărut după prăbuşirea comunismului au făcut necesară
adaptarea permanentă a politicii sale externe şi valorificarea poziţiei sale geostrategice şi ataşamentului său
faţă de valorile universale fundamentale. Pornind de la realitatea că NATO a cunoscut un proces evolutiv şi
şi-a dezvoltat structurile politice şi miltare în concordanţă cu noile schimbări de pe arena europeană,
autorităţile române au apreciat corect că acestea reflectă hotărârea comună a ţărilor membre de a extinde
spaţiul de securitate comună la nivelul întregului continent, ca o premisă esenţială pentru realizarea
dezvoltării democratice şi a prosperităţii lor, dar şi a statelor din Europa Centrală şi de Est. Aşadar, aderarea
României la NATO, departe de a fi doar o abordare tradiţională - obiectivul principial al politicii externe
româneşti - reflectă priorităţile fundamentale ale României de astăzi. Este rezultatul nevoii ca eforturile
interne ale României să se adapteze la standardele şi priorităţile occidentale, să beneficieze de sprijinul extern,
dar şi al angajamentului său ferm de a contribui la efortul european de securitate şi de edificare a unei noi
Europe.
Propunerea NATO referitoare la Parteneriatul pentru Pace a fost primită cu deosebit interes de
autorităţile române care i-au dat imediat curs. Astfel încât, România a fost primul stat partener care a semnat
Parteneriatul pentru Pace. Un factor important în adoptarea acestei hotărâri l-a constituit afirmarea în
Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace, fără nici un fel de ambiguitate, a exigenţei deplinei
respectări a graniţelor existente şi a integrităţii teritoriale a statelor – asigurare sigură a potenţialului de
securitate şi stabilitate al acestei noi forme de cooperare. Evidenţierea acestor principii fundamentale în
documentul menţionat - opţiune comună a tuturor statelor membre NATO – confirmă faptul că cea mai
viabilă şi eficientă organizaţie de securitate din lume nu va acţiona pentru ca tranziţia de la ordinea
Războiului Rece să ducă la o nouă ordine de securitate care să încalce drepturile noilor democraţii.

Gestul României, care nu a fost unul de operetă, ci rezultatul unei analize profunde a posibilităţilor
efective de a-şi asuma obligaţiile ce decurg dintr-o atare decizie şi a exprimat opţiunea clară a României
pentru apropierea de structurile Atlantice în perspectiva integrării sale depline. S-a pornit de la convingerea că
Alianţa Nord – Atlantică şi-a demonstrat capacitatea ei de adaptare la noile realităţi, fiind singura organizaţie
în măsură să asigure stabilitatea pe continentul european şi să garanteze valorile democraţiei şi statului de
drept. A constituit, desigur, un atu important pentru admiterea ca membru cu drepturi depline, în 2004, în
clubul select al Alianţei Nord – Atlantice şi poziţia geostrategică a României şi dimensiunile ei, ca şi
potenţialul de securitate – atestat inclusiv în situaţia unică de a fi singurul stat învecinat cu fosta Iugoslavie,
ale cărei relaţii cu statele succesoare, ca de altfel cu toate statele balcanice, nu sunt umbrite de nici un fel de
dispute. De asemenea, menţinerea stabilităţii interne a României, care a acţionat ca un factor eficient de
separare a celor două zone de conflict existente în estul şi sudul graniţelor sale, a reprezentat o altă condiţie
favorizantă, pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii continentale. Apreciind că admiterea în NATO
constituie un pas important în cadru unui proces de transformare profundă, România - decisă să contribuie în
mod substanţial la obiectivele NATO, şi să îşi asume această obligaţie - consideră că nu poate să rămână doar
un simplu consumator de securitate, ci trebuie să fie şi un contribuitor direct la stabilitatea regională şi
subregională.

Schimbările profunde produse în mediul politic internaţional conferă o nouă relevanţă procesului de
lărgire al NATO. De aceea, în contextul evoluţiilor politice din ultimii ani, procesul de lărgire la nivel
european şi euro-atlantic este corect perceput ca o necesitate. De asemenea, şi faptul că extinderea NATO
constituie o formă de revitalizare a Alianţei, care devine astfel mai puternică în faţa noilor riscuri şi
ameninţări. Dimensiunea militară a Alianţei Nord-atlantice rămâne esenţială pentru a-si îndeplini obiectivele
sale. Trebuie reamintite, în acest context, principalele principii relevante. Este ştiut deja că Alianţa are o
vocaţie esenţialmente defensivă, securitatea este pentru ea indivizibilă şi orice atac împotriva unuia din
membrii săi va fi considerat un atac împotriva tuturor. Iată de ce, prezenţa forţelor americane în Europa
rămâne indispensabilă asigurării securităţii sale - indisolubil conectată la cea a Americii de Nord - politica de
securitate a NATO fiind bazată pe apărarea colectivă, ceea ce presupune o structură militară integrată.

În concepţia României, NATO rămâne pe mai departe unul din elementele fundamentale care pot
contribui la stabilitatea şi securitatea în Europa. Pentru România – o ţară care nu-şi propune să-şi asigure
singură şi contra tuturor, securitatea – aderarea la un sistem de referinţă, cum este sistemul NATO, aduce un
element în plus de securitate şi stabilitate. La fel de important pentru România este şi faptul că NATO nu este
numai o alianţă militară, ci este şi o alianţă politico-militară, al cărui sprijin foarte important pentru procesul
de democratizare prin care trec ţările din Europa Centrală şi de Est. Lecţia cea mai importantă a supravieţuirii
NATO în era Post - Război Rece este aceea că o alianţă poate fi mai folositoare în prevenirea şi întărirea
securităţii, decât într-un război. În fapt, menţinerea şi extinderea NATO sunt extrem de importante pentru
Europa, dacă ea vrea să rămână un factor activ pe plan mondial şi nu doar regional. De aceea, extinderea
NATO este percepută ca o întrepătrundere de elemente economice, politice şi culturale, alături de cele
militare şi de securitate. Tranziţia la sisteme democratice şi la economia de piaţă în Europa Centrală a
reprezentat un motiv de speranţă şi optimism pentru întregul continent. NATO este şi va fi, în concepţia
românească, simbolul perpetuării sistemelor, organizaţiilor şi valorilor democratice. Existenţa sa este o
garanţie necesară pentru păstrarea şi întărirea acestei comunităţi de valori Euro-Atlantice. În ceea ce o
priveşte, România este conştientă că rolul său important, jucat în menţinerea stabilităţii regionale, şi
principialitatea în raporturile externe cu celelalte ţări membre au consolidat poziţia sa ca aliat de încredere, în
continuă dezvoltare şi integrare în structurile euroatlantice.

ALIANŢA NATO:
NOILE PROVOCĂRI ŞI REAJUSTAREA POLITICILOR

Noul mediu de securitate din Europa

Obiectivul esenţial al NATO este şi rămâne acela de a asigura libertatea şi securitatea tuturor
membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul Nord-atlantic şi cu principiile
Cartei Naţiunilor Unite. Încă de la crearea sa NATO a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi
durabile de pace pe continentul european, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în
conformitate cu litera legii. Acest obiectiv al Alianţei a căpătat o nouă semnificaţie odată cu încetarea
perioadei Războiului Rece, când, pentru prima dată în istoria agitată a Europei, evitarea războiului a devenit
posibilă. În epoca “Post-Război Rece”, timp de aproape 15 ani de tranziţie de la confruntarea Est-Vest la
un mediu de securitate radical schimbat, a devenit necesară reevaluarea de către NATO a scopului său
principal şi adaptarea structurilor la schimbările profunde de pe continent şi la noile provocări.

Tradiţionala coeziune care unea ţările occidentale de superputerea prietenă-SUA pare să se manifeste
în noi forme. Există încă, totuşi, o identitate de obiective şi idealuri între europeni şi americani. NATO
reprezintă încă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă
conexiune cu securitatea Europei. În practică, aceasta s-a manifestat prin efortul colectiv depus de către
membrii săi pentru susţinerea intereselor lor comune în problemele legate de securitate. Este evident că ideea
de securitate- împărtăşită de toţi membrii Alianţei, indiferent de unele diferenţe specifice existente sau de
capacităţile militare naţionale - contribuie la stabilitatea din zona Euro-Atlantică. Se creează, astfel, condiţii
care favorizează dezvoltarea în continuare a cooperării între membrii Alianţei, precum şi între ţările NATO şi
alte state.

Noile evoluţii impun însă ca NATO să adopte o strategie relevantă şi să redefinească conceptul
apărării colective. În ultima perioadă, NATO a început să-şi schimbe orientarea iniţială spre Europa,
înţelegând că ameninţările la adresa Alianţei s-au mutat geografic faţă de epoca Războiului Rece. Noua
orientare a Alianţei a devenit clară la summit-ul de la Praga, din anul 2002, unde s-a decis ca NATO să aibă
“capacitatea de a acţiona oriunde e necesar ”şi să desfăşoare operaţiuni la distanţe mari, inclusiv în condiţiile
în care va trebui să facă faţă unei confruntări cu arme biologice, chimice sau nucleare. Faţă de această
orientare se manifestă opinii diferite, unele ţări considerând că se manifestă tendinţa”globalizării ” NATO,
care ar trebui să vizeze doar ameninţările din Europa şi din imediata proximitate geografică.

Asemenea poziţii ignoră faptul că, în prezent, ameninţările principale la adresa securităţii Vestului se
află dincolo de frontierele Europei şi constau în existenţa armelor de distrugere în masă, terorism, provenind
din ţări tentate să le folosească sau să le ofere teroriştilor. De aceea, dacă NATO intenţionează să răspundă
speranţelor popoarelor europene, trebuie să demonstreze că este capabil să abordeze adecvat noile
ameninţări şi provocări.

Pentru a evita îndepărtarea aliaţilor, NATO - ca instituţie - trebuie să vină în întâmpinarea aspiraţiilor
europene, demonstrând capacitatea sa de a-şi schimba obiectivele şi de a evita să reducă importanţa
consensului politic în favoarea acţiunii militare, cum a fost cazul războiului din Kosovo. Percepţia corectă a
evoluţiilor viitoare impune cu necesitate să se recunoască realitatea că obiectivele politico-militare ale
europenilor şi americanilor sunt adesea diferite. Iată de ce abordarea diversă a unor probleme - cum sunt
cele privind Irakul, Iranul, Israelul, Palestinienii sau Koreea de Nord - impun consultări politice între aliaţi, de
succesul acestora depinzând supravieţuirea Alianţei. De altfel, art. 4 din Tratat stipulează clar posibilitatea
consultărilor între aliaţi, atunci când aceştia consideră că s-a produs o ameninţare la adresa păcii sau a
integrităţii teritoriale, securităţii ori independenţei sale. În toate situaţiile deciziile NATO se iau prin consens,
după discuţii şi consultări între statele membre. În fapt, fiind o asociaţie multinaţională şi interguvernamentală
a unor state libere şi independente, NATO nu dispune de o autoritate supranaţională sau de o funcţie
independentă de strategie politică.

Divergentele crescânde între aspectele politice şi cele militare, manifestate în ultimii ani, ameninţă să-i
facă pe aliaţi să considere Alianţa nu atât din punct de vedere al capacităţii de securitate de care ei depind, ci
mai ales din raţiuni bugetare şi tehnice. Dacă nu se va depăşi această situaţie, NATO riscă să nu mai poată
constitui cadrul necesar pentru dezbaterea de substanţă a aspectelor politice şi strategice ale securităţii. În
primul rând, trebuie să se manifeste o conştientizare sporită a necesităţii ca NATO să abordeze aceste
aspecte şi să acorde europenilor mai multă putere de decizie politică şi de pondere militară. În acest sens,
europenii aşteaptă să se realizeze un parteneriat transatlantic în care să aibă responsabilităţi sporite. În al
doilea rând, NATO trebuie să renunţe la presiuni în interiorul Alianţei şi să nu descurajeze consensul
politic. În al treilea rând, NATO va trebui să accepte redefinirea noţiunii de securitate, ca răspuns la un
conflict potenţial, prin noua viziune a realizării obiectivelor de stabilitate şi o mai adecvată înţelegere a
aspectelor militare, politice şi economice ale păcii. Aceasta înseamnă că NATO va trebui să depăşească
obstacolele nu numai din interiorul Alianţei, ci şi din afară acesteia pentru a se adapta cu succes viitoarelor
evoluţii. Nu poate fi ignorat efortul NATO de a urma un proces evolutiv şi de dezvoltare a structurilor sale
politice şi militare pentru a putea reflecta schimbarea cadrului de securitate europeană.

Evoluţii pozitive în reajustarea politicilor

Adaptarea NATO la schimbarea mediului de securitate europeană reflectă, fără îndoială, hotărârea
comună a ţărilor membre de a extinde spaţiul de securitate comună la nivelul întregului continent, ca premisă
fundamentală a realizării dezvoltării democratice şi a prosperităţii, inclusiv a statelor din Europa Centrală şi
de Est. Capacitatea NATO de a se adapta la noile realităţi s-a afirmat încă de la începutul anilor `90, odată cu
schimbările profunde care au avut loc în Europa Centrala şi de Est. Schimbările pozitive şi reformele adoptate
de statele respective au condus la o nouă abordare, mult mai complexă, a dialogului între Est şi Vest, care a
generat speranţe reale, în locul temerii unei confruntări, precum şi propuneri practice pentru cooperare în
locul polemicilor şi stagnării.

În vederea realizării obiectivului său principal, NATO îşi pune în aplicare atribuţiile prevăzute în
Tratat. Astfel:
- în calitatea sa de forum transatlantic de consultare, facilitează coordonarea eforturilor
acestora în domenii de interes vital;
- crează premisele necesare descurajării şi apărării în faţa oricărei forme de agresiune
teritorială împotriva oricărui membru al Alianţei;
- asigură condiţiile necesare pentru un climat de securitate stabil în Europa, pe baza
dezvoltării instituţiilor democratice şi a angajamentului faţă de soluţionarea paşnică a disputelor;
- menţine echilibrul strategic în Europa.

În ultimul deceniu, NATO a jucat un rol cheie, asigurând cadrul consultărilor şi coordonării
politicilor între ţările membre, cu scopul de a diminua riscul crizelor care ar fi putut afecta interesele
comune de securitate. Alianţa şi-a intensificat eforturile de îndepărtare a dezechilibrelor militare, de
introducere a unei deschideri mai mari în problemele militare; de sporire a încrederii bazată pe acorduri
radicale, dar echilibrate şi verificabile de control al armamentului, prin aranjamente de control şi prin
realizarea de mai multe contacte la toate nivelele.

Preocuparea de adaptare a politicii sale a determinat NATO să facă paşi importanţi de la apărarea
colectivă spre asigurarea stabilităţii zonei Euro-Atlantice. Schimbarea mediului de securitate european după
încetarea Războiului Rece, a determinat redimensionarea şi ajustarea misiunii organizaţiilor implicate în
securitatea europeană, în special a NATO. Procesul de reforme şi adaptare la noul context de securitate a
fost impulsionat în mod semnificativ de evenimentele dramatice din Europa Centrala şi de Est, cu deosebire
din Sud - Estul continentului. În acest context, a fost elaborată cea mai completă Declaraţie de la
înfiinţarea NATO, la Londra în 1990, care prevede măsuri majore de transformare şi adaptare a Alianţei,
în conformitate cu noul mediu internaţional de securitate. După această reuniune s-au stabilit legături
diplomatice regulate între NATO şi Rusia şi ţările Europei Centrale şi de Est. A urmat adoptarea noului
Concept Strategic la reuniunea de la Roma din 1991, întărită de deciziile adoptate la Bruxelles, în ianuarie
1994. Preocupările NATO s-au concentrat asupra necesităţii de consolidare a rolului politic al Alianţei şi a
contribuţiei pe care poate să o aducă, în cooperare cu alte instituţii internaţionale, la asigurarea stabilităţii şi
securităţii noii Europe.

Noi structuri NATO adaptate realităţilor

La reuniunea la nivel înalt de la Roma, din noiembrie 1991, s-a decis o abordare lărgită a noţiunii de
securitate, bazată pe dialog şi cooperare, cu menţinerea capacităţii de apărare colectivă a NATO. Cooperarea
cu noii parteneri din Europa Centrală şi de Est a fost concepută ca parte integrantă a noii strategii. Cu prilejul
reuniunii, a fost adoptată şi o Declaraţie de pace şi cooperare, în care este prezentat noul Concept al Alianţei
şi sunt definite noile misiuni şi atitudini politice ale NATO faţă de cadrul instituţional general al viitoarei
securităţi europene. Pe baza deciziilor adoptate la Roma, procesele de adaptare a Alianţei la noile realităţi
europene au vizat trei direcţii principale: cadrul instituţional al relaţiilor dintre NATO şi statele partenere din
Europa Centrală şi de Est, domeniile militar şi al apărării, şi menţinerea păcii. Ceea ce reprezintă elementul
fundamental de schimbare calitativă este acela că NATO nu mai constituie organizaţia rivală care să se
contrapună unei alte organizaţii. Este vorba acum de un sistem foarte flexibil care evoluează spre lărgire,
având ca scop nu contrapunerea Alianţei, nu crearea unui nou inamic, ci, din contră, crearea unor piloni de
securitate şi de stabilitate care să fie benefici atât pentru ţările care au creat NATO, dar şi pentru noile ţări
care au fost sau urmează să fie înglobate în NATO, precum şi pentru statele ce vor decide să rămână în afara
NATO. Această opţiune este determinată de faptul că NATO este, la ora actuală, singurul sistem colectiv de
securitate eficient din Europa.

Schimbarea opticii adversarilor de odinioară a determinat o intensificare a vizitelor şi contactelor


diplomatice între NATO şi statele din Centrul şi Estul Europei. Pe acest fond au fost create noi structuri
instituţionale:
- Consiliul de Cooperare Nord-atlantica NAC, transformat în 1997 în Consiliul de Parteneriat Euro-
Atlantic - EAPC
- Parteneriatului pentru Pace, cu mecanismele sale adiţionale specifice;
- Acordurile cu Rusia şi Ucraina;
- un nou cadru de cooperare cu OSCE, la summit-ul de la Madrid, din 1997.

Crearea Consiliului de Cooperare Nord-atlantică (NACC) a pus bazele unei cooperări dinamice pe un
fundament instituţionalizat între NATO şi ţările foste comuniste. Înlocuirea ulterioară a acestuia cu
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic a fost determinată de necesitatea existenţei unui forum care să
asigure, celor 19 membri şi 27 de asociaţi, consultări periodice şi cooperări regulate. El se întruneşte periodic
la nivel de ambasadori şi miniştri ai afacerilor externe. Şefii de stat şi de guvern se întâlnesc pentru adoptarea
unor decizii majore aşa cum fost cazul în 1999, la summit-ul de la Washington, când au adoptat două
documente privind dezvoltarea viitoare a Parteneriatului pentru Pace. Primul din acestea, "Cadrul politico-
militar al operaţiunilor PpP, aflate sub conducerea NATO", recomandă implicarea ţărilor partenere în
consultări politice şi în luarea de decizii, în planificarea operaţionala şi de comanda pentru viitoarele
operaţiuni sub conducerea NATO la care vor lua parte. Al doilea document, intitulat "Către un parteneriat
pentru secolul XXI - Parteneriatul Extins şi mai Operativ" prefigurează principalele măsuri planificate de
natură să sporească operativitatea PpP.

Consiliul Parteneriatului Euro–Atlantic (EAPC) a jucat un rol important ca forum consultativ pentru
gestionarea crizei din Kosovo. Această structură completează programele PpP şi se bazează pe un plan pe doi
ani, care se axează pe consultări şi cooperare în problemele legate de securitate şi politică, incluzând chestiuni
regionale, controlul armamentelor, terorismul internaţional, menţinerea păcii, apărarea economică,
planificarea de urgenţă civilă, precum şi subiecte ştiinţifice şi de mediu. O realizare deosebită a EAPC o
reprezintă crearea Centrului Euro-Atlantic de Coordonare a Măsurilor împotriva dezastrelor la Cartierul
General al NATO, la propunerea Federaţiei Ruse. Centrul a fost folosit împreună cu Înaltul Comisar al
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi pentru salvarea refugiaţilor din Kosovo. Asistenţa umanitară sub controlul
NATO şi al Ţărilor partenere a fost intensificată ca urmare a agravării crizei refugiaţilor din regiune. EAPC
sprijină cooperarea în problema securităţii regionale prin susţinerea de seminarii pe această temă, care face
parte din planul său de acţiune. Primul seminar de acest tip a avut loc în Georgia în 1998, apoi în Lituania,
Slovacia, Bulgaria şi Uzbechistan.

Parteneriatul pentru Pace

Parteneriatul pentru Pace (PpP) este o iniţiativă majoră a NATO adoptată la reuniunea de la
Bruxelles, din 1994, cu scopul de a întări stabilitatea şi securitatea în întreaga Europă. La reuniune a fost,
de asemenea, reiterat sprijinul statelor membre ale Alianţei faţă de consolidarea relaţiei transatlantice între
America de Nord şi Europa, angajată în elaborarea unei politici comune externe şi de securitate, precum şi
faţă de dezvoltarea unei identităţi europene de securitate şi apărare. Iniţial, invitaţia de a participa la PpP a
fost acceptată de 30 de ţări. Prin aderarea la NATO a Republicii Cehe, Poloniei şi Ungariei, iar apoi după
acceptarea României, Bulgariei, Sloveniei, Slovaciei şi celor trei ţări baltice, numărul Partenerilor s-a redus la
20. Toţi membrii PpP sunt totodată membrii şi în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care
asigură cadrul general al cooperării NATO cu statele Partenere. De subliniat însă faptul că Parteneriatul
pentru Pace are în continuare identitatea sa separată în cadrul EAPC şi îşi menţine propriile elemente şi
proceduri esenţiale, bazate pe o relaţie bilaterală între NATO şi fiecare din ţările Partenere.

Ţările Partenere îşi reiterează, la semnarea Documentului Cadru de aderare la PpP, angajamentul lor
politic faţă de menţinerea şi consolidarea societăţilor democratice, precum şi pentru respectarea principiilor
dreptului internaţional. Ele îşi reafirmă angajamentul de a-şi îndeplini, cu bună credinţă, obligaţiile ce le revin
conform Cartei ONU şi principiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului; de a se abţine de la
ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice ale oricărui
stat ; de a respecta graniţele existente şi de a rezolva disputele prin mijloace paşnice. De asemenea, ţările îşi
reafirmă angajamentul faţă de Actul Final de la Helsinki, faţă de toate documentele CSCE - OSCE şi faţă de
îndeplinirea angajamentelor şi obligaţiilor pe care şi le-au asumat în domeniul dezarmării şi controlului
armamentelor.

Organismul de lucru cu responsabilitatea acţiunilor PIP este Comitetul Director politico-militar al


PpP, care se întruneşte fie numai cu aliaţii, fie cu Aliaţii şi cu Partenerii. Are ca principale atribuţii:
consilierea Consiliului Nord-atlantic referitor la problemele PpP, coordonarea generală a programelor PpP,
dezvoltarea directivelor politico-militare s.a. Programul PpP se axează pe cooperarea în probleme de apărare,
dar depăşeşte cadrul dialogului şi cooperării în scopul consolidării unui parteneriat real între ţările partenere şi
NATO. Programul PpP susţine creşterea stabilităţii, diminuarea ameninţărilor la adresa păcii şi constituirea
unor relaţii mai strânse de securitate, bazate pe cooperarea practică şi pe angajamentul faţă de principiile
democratice susţinute de Alianţă.

Obiectivele Parteneriatului pentru Pace

Documentul Cadru adoptat la crearea PpP conţine sarcini specifice şi angajamente pe care fiecare
participant trebuie să şi le asume în cooperarea cu NATO. Documentul Cadru al PpP angajează NATO şi
ţările Partenere să dezvolte un proces de planificare şi analiză care să asigure o bază pentru identificarea şi
evaluarea forţelor şi capacităţilor care pot fi puse la dispoziţie pentru instrucţie, exerciţii şi operaţiuni
multinaţionale, în conexiune cu forţele Alianţei. La început, atribuţiile şi operaţiunile PpP cuprindeau
activităţile de menţinerea păcii, căutare şi salvare, de ajutor umanitar. Ulterior, ca urmare a creşterii încrederii
şi integrării mai intense, activitatea PpP s-a îmbunătăţit substanţial, operaţiunile au fost extinse pentru la toate
noile misiuni ale Alianţei, inclusiv operaţiuni de susţinere a păcii. Dintre cele mai importante trebuie
menţionate următoarele:
- facilitarea transparenţei în procesul de planificare a apărării şi a bugetului;
- asigurarea controlului democratic al forţelor de apărare;
- afirmarea disponibilităţii de a contribui la operaţiunile întreprinse sub autoritatea Naţiunilor Unite
şi /sau ale OSCE;
- dezvoltarea de relaţii militare cooperante cu NATO, în scopul planificării, instrucţiei şi exerciţiilor
comune, pentru a întări capacitatea participanţilor la PIP de a desfăşura misiuni de menţinere a
păcii;
- dezvoltarea pe termen lung a unor forţe bine pregătite, capabile să opereze alături de cele aparţinând
membrilor Alianţei Nord Atlantice.
În Documentul Cadru se prevede, de asemenea, că participarea activă la PpP va constitui un factor
important la luarea deciziei de acceptare a noi membri în NATO. Ţările care se alătură PpP semnează mai
întâi Documentul Cadru, care, pe lângă descrierea obiectivelor Parteneriatului, include şi principiile de bază
ale PpP. Fiecare partener trimite la NATO, după semnare, un Document de prezentare în care menţionează
etapele ce vor fi urmate pentru a îndeplini obiectivele politice ale PpP, resursele militare şi de alt fel pe care
intenţionează să le pună la dispoziţie în scopuri de parteneriat şi domeniile specifice de cooperare pe care
Partenerul doreşte să le realizeze alături de NATO. Pe baza acestui document se elaborează şi se aprobă de
comun acord un Program Individual de Parteneriat pe o perioadă de doi ani.

Desigur că programele de cooperare PpP acoperă un spectru larg de activităţi, atât în domeniul militar,
cât şi al apărării şi al altor sfere, între care:
- controlul spaţiului aerian;
- probleme legate de apărarea antiaeriană;
- planificarea pentru operaţiuni civile de urgenţă;
- controlul democratic al forţelor şi structurilor de apărare;
- politica şi strategia de apărare;
- gestionarea crizelor;
- planificarea, organizarea şi gestionarea programelor de achiziţii pentru apărarea naţională şi
cooperarea internaţională în domeniul armamentelor.

A devenit tot mai evident faptul că ameninţările la adresa securităţii Alianţei sunt consecinţe ale
rivalităţilor etnice şi disputelor teritoriale, dar şi terorismului, precum şi instabilităţii economice, politice şi
sociale. La reuniunea Consiliului Nord-atlantic (NAC), din decembrie 1994, de la Bruxelles, miniştrii de
externe au analizat rolul esenţial al NATO pentru consolidarea securităţii şi stabilităţii în Europa, pornind de
la caracterul politic al Alianţei, ca o comunitate de naţiuni angajate în promovarea valorilor comune pe care le
împărtăşesc şi în apărarea intereselor comune. Pentru realizarea acestor obiective, NAC a evidenţiat
necesitatea continuării şi aprofundării dialogului cu statele partenere. În comunicatul reuniunii s-a menţionat
că primirea în Alianţă a altor state europene - care sunt în măsură să extindă aria de aplicare a principiilor
Tratatului de la Washington şi să contribuie la securitatea comună – reprezintă o parte a arhitecturii europene
de securitate, de natură să sporească stabilitatea şi securitatea întregii Europe, nefiind îndreptată împotriva
nimănui. Foarte semnificativă este legarea extinderii NATO de cea a Uniunii Europene. În acest sens,
Declaraţia reuniunii arată că primirea de noi membrii NATO este un proces paralel cu cel al lărgirii UE, ceea
ce va avea, printre altele, drept consecinţă extinderea ariei de securitate şi stabilitate către noile democraţii din
Europa. Procesul adaptării Alianţei la noile condiţii politice şi de securitate a continuat şi s-a aflat în centrul
preocupărilor ţărilor membre şi ale organismelor NATO, ca şi al statelor partenere.

Reiterând obiectivele, misiunea şi structurile aliate în era post-război rece, inclusiv gestionarea
crizelor, la summit-ul de la Washington din 1999 a fost aprobat cel mai important document: Noul
Concept Strategic care prevede decizia de a se acţiona, prin consens, în conformitate cu art.7 al Tratatului
de la Washington, pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor şi angajarea activă în gestionarea
crizelor. În context, se apreciază că succesul politicilor NATO de asigurare a păcii şi de prevenire a
conflictelor depinde de eficienţa diplomaţiei preventive şi în gestionarea crizelor, rezultatele afectând toate
ţările membre ca şi pe cele partenere. Factorul esenţial în gestionarea crizelor este supremaţia
responsabilităţii politice faţă de acţiunea militară.

Participarea României la PpP

Drumul României spre integrarea în structurile euro-atlantice a fost conceput de guvernul român ca o
adaptare graduală atât la standardele cât şi la priorităţile NATO. Văzând participarea la PpP ca o etapă
premergătoare aderării ţării la NATO, cu drepturi depline, guvernul României a decis rapid implicarea activă
la PpP, astfel încât, România a fost prima ţară care a semnat Documentul Cadru, în ianuarie 1994, pentru
ca în septembrie acelaşi an să aprobe Programul individual de parteneriat cu NATO. În baza acestui
program, România a participat la exerciţii multinaţionale, în comun cu contingente ale statelor membre
NATO şi ale ţărilor partenere şi a deschis un birou de legătură la sediul organizaţiei din Bruxelles. A avut de
asemenea, prilejul să participe la exerciţii şi activităţi de pregătire în domeniul acţiunilor umanitare şi de
menţinere a păcii.

Pentru statele partenere, între care şi România, majoritatea fiind ţări în tranziţie, PpP a proiectat o cale
de integrare cu adevăratele valori, practici şi scopuri europene şi a completat, astfel, schimbările politice şi
sociale profunde declanşate odată cu prăbuşirea comunismului. Pentru Alianţă, PpP a asigurat un mijloc de
adaptare în continuare la noile realităţi de pe continentul european după Războiul Rece. Pentru toate
popoarele, PpP a constituit un important moment al speranţei că, în curând, Europa va reveni la fruntariile
sale istorice şi geografice fireşti şi se va recunoaşte că securitatea este indivizibilă. Derularea ulterioară a
evenimentelor a confirmat aşteptările României.

Ţările membre NATO au evidenţiat, în repetate rânduri, fermitatea României în promovarea


obiectivului aderării la NATO, semnificaţia masivei susţineri publice şi politice, precum şi dinamica
pregătirilor pentru aderarea la NATO. Mesajul transmis de emisarii români şi receptat de partenerii de dialog
a fost acela că este greu de conceput extinderea NATO fără România. La rândul său, SUA au urmărit cu
atenţie evoluţiile din România în procesul de pregătire pentru aderare şi, în cadrul PpP, devenind treptat
susţinătorul cel mai important al integrării sale. Toate aceste elemente, la care s-a adăugat şi participarea
constantă şi semnificativă la forţele de menţinerea păcii în fosta Iugoslavie, Afganistan sau Irak au constituit
tot atâtea premise favorizante pentru primirea României ca membru cu drepturi depline în NATO, în 2004.
Aderarea României la NATO şi apropierea datei integrării depline în Uniunea Europeană sunt momente
decisive ale unui proces de trnsformări profunde ale viitorului imediat. S-au stabilit deja coordonatele
profilului strategic al României în edificiul comunitar pentru următorul deceniu. În noul context de securitate ,
România s-a manifestat ca un partener important şi influent, furnizor de expertiză în chestiuni de maximă
relevanţă. Beneficiind de noi oportunităţi, România trebuie, însă, să răspundă noilor provocări de o manieră
angajantă şi responsabilă. Alianţele de securitate, Parteneriatele Strategice , bazate pe principiile
binecunoscute care orientează priorităţile politicii externe româneşti. Ca membră a NATO şi ca viitor
membru al Uniunii Europene, România asigură frontiera estică a comunităţii euro-atlantice. Obiectivele
de securitate, stabilitate şi dezvoltare ale României, privind vecinătatea răsăriteană, sunt deopotrivă
obiective strategice ale Alianţei Nord Atlantice şi ale Uniunii Europene.

Cooperarea dintre NATO şi Rusia

Imediat după încetarea Războiului Rece, NATO a abordat cu insistentă dezvoltarea de relaţii
constructive şi de cooperare cu Rusia. Încă din 1991, Alianţa şi Rusia au cooperat într-o gamă largă de
domenii legate de securitate şi apărare. Rezultatele noilor relaţii sunt evidente: progrese remarcabile în
realizarea unui parteneriat real, depăşind vechile confruntări şi adversităţi, concomitent cu întărirea încrederii
reciproce. Ca urmare a programului intens de colaborare, iniţiat de Alianţă cu Rusia în domeniul securităţii şi
apărării, aderarea acestei ţări la PpP, în 1994 nu a fost decât o formalitate care a confirmat nişte realităţi. In
acest context, cooperarea Rusiei la aplicarea Acordului de pace în Bosnia-Herţegovina a fost apreciată ca o
etapă semnificativă a tipului noilor relaţii ale Rusiei cu NATO. Acest moment este deosebit de semnificativ,
el marcând participarea, pentru prima dată, a trupelor Alianţei şi Rusiei la o operaţiune militară
multinaţională.

În anul 1997 s-a semnat, la Paris, cel mai important acord după perioada Post Război Rece: “Actul
fondator asupra Relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii între NATO şi Federaţia Rusă” - expresia unui
angajament de durată, asumat la cel mai înalt nivel politic, de a se conlucra în scopul obţinerii unei păci
cuprinzătoare şi durabilă în zona Euro-Atlantică.

Este un document, care a instituţionalizat şi îmbunătăţit substanţial relaţiile de parteneriat dintre NATO
şi Rusia şi reprezintă un angajament, pe termen lung, asumat la cel mai înalt nivel politic, cu obiectivul
principal de a se contribui cu forţe unite la asigurarea unei păci generale şi durabile în zona Euro-
Atlantică. Acordul a determinat stabilirea unor relaţii mai strânse, nu numai în interesul Rusiei şi Alianţei, ci
şi al tuturor statelor din zona amintită, realizându-se astfel un cadru nou de parteneriat de securitate şi pentru
construirea unei Europe a păcii, stabilă şi nedivizată. Prin Actul fondator s-a decis înfiinţarea unui nou
forum de implementare a consultărilor şi cooperării: Consiliul permanent reunit NATO-Rusia. Acesta a
devenit în scurt timp nucleul de construire a încrederii, de depăşire a percepţiilor eronate şi de dezvoltare a
unui nou tip de cooperare şi consultări regulate. Acest cadru inclus şi colaborarea în analiza şi abordarea
situaţiei din fosta Iugoslavie şi în Kosovo.

Vizita la Moscova a Secretarului General NATO, în 1999, a avut drept rezultat stabilirea unor relaţii
mai largi, care au dus la depăşirea problemelor legate de Kosovo, precum şi o sporire a angajamentului activ
al Rusiei în implementarea obiectivelor Actului fondator. Pe baza impulsului activ dat de convorbirile avute
de Secretarul General, întâlnirile din cadrul Consiliului Permanent şi alte reuniuni ministeriale regulate au
dus la dezvoltarea relaţiilor de cooperare NATO-Rusia. Astfel, a fost pusă în aplicare decizia privind
deschiderea unui Birou de Informaţii NATO la Moscova, în 2001, şi începerea consultărilor asupra înfiinţării
şi a unei Misiuni de coordonare militară, la Moscova.
Convorbirile regulate între ţările membre NATO şi Rusia au vizat schimbul de informaţii şi consultări
în probleme de interes comun: menţinerea păcii şi securităţii. Participarea fără precedent a trupelor ruseşti,
alături de contingentele din ţările Aliate şi Partenere, la Forţele de implementare de sub conducerea NATO
( IFOR) şi mai apoi, la forţele de stabilizare (SFOR) a reflectat ţelurile comune şi responsabilitatea politică
solidară faţă de implementarea Acordului de Pace. Eforturile comune din cadrul SFOR şi cooperare ala PpP
au permis ambelor părţi să depăşească percepţiile eronate despre fiecare din ele.

Cooperarea cu succes dintre NATO şi Rusia a demonstrat că pot conlucra împreună pentru
atingerea unor scopuri comune şi, pe această bază, să continue colaborarea pentru a putea face faţă
numeroaselor provocări comune la adresa păcii şi securităţii. Pe fondul lărgirii dialogului şi îmbunătăţirii
cooperării, Secretarul General NATO a efectuat o nouă vizită la Moscova, în 2001, pentru a conveni cu
conducerea rusă modalitatea de exploatare mai eficientă Actului fondator. Parteneriatul pentru Pace a
demonstrat cu claritate că statele membre doresc ca Rusia să devină o mare putere democratică. Semnarea de
către Rusia a Documentului Cadru a constituit, după cum viaţa a confirmat, o dovadă evidentă că derularea
procesului de democratizare în această ţară este esenţială pentru crearea unei noi ordini de securitate în
Europa. Desigur, Rusia îşi poate asigura singură securitatea, dar pentru stabilitatea europeană este mult mai
înţelept ca această ţară să fie integrată sistemului colectiv de securitate.

Parteneriatul cu Ucraina

Relaţiile NATO – Ucraina îşi au originea în Parteneriatul convenit, în 1997, la Madrid. Carta
semnată asigură cadrul în care cele două părţi sunt de acord să se consulte în domeniul securităţii şi
stabilităţii Euro- Atlantice şi în prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, sprijinirea măsurilor de
menţinerea păcii şi operaţiuni umanitare. Urmând aceiaşi linie, în 1997, a fost înfiinţat Centrul pentru
informare şi documentare, inaugurat de Secretarul General al NATO , primul într-o ţară parteneră cu scopul
principal de a evita percepţiile eronate. Acesta a devenit un punct central al activităţilor de informare în
scopul explicării avantajelor Parteneriatului distinctiv cu NATO pentru poporul ucrainean. La acest Centru s-a
adăugat semnarea Memorandumului de înţelegere prin care doi ofiţeri de legătură ai NATO sunt prezenţi la
Kiev, pentru a facilita participarea deplină a Ucrainei la PpP. Întâlnirea la nivel înalt de la Madrid, din
decembrie 1997, a consemnat semnarea Cartei pentru un Parteneriat Distinctiv între NATO şi Ucraina, în
care ţările Alianţei şi-au reafirmat sprijinul pentru suveranitatea şi independenţa Ucrainei, precum şi pentru
integritatea sa teritorială, inviolabilitatea frontierelor, dezvoltarea democratică, prosperitatea economică şi
statutul de stat fără arme nucleare. Respectarea acestor principii este considerată de către Alianţă esenţiale
pentru stabilitatea şi securitatea din Europa Centrală şi de Est şi din întregul continent. Decizia Ucrainei de a
sprijini extinderea nelimitată a Tratatului asupra neproliferării armelor nucleare (NTP) şi contribuţia acesteia
la retragerea şi distrugerea armelor nucleare de pe teritoriul său au fost apreciate deosebit de pozitiv de către
NATO. La rândul său, Ucraina a primit asigurări, ca stat care nu deţine arme nucleare, de la toate cele cinci
state deţinătoare de arme nucleare participante la Tratat, considerate ca factori semnificativi de protecţie şi
stabilitate.

S-a apreciat pozitiv faptul că Ucraina a contribuit semnificativ la activităţile de menţinere a păcii.
Concret, un batalion de infanterie a participat la Forţele de implementare aflate sub conducerea NATO din
Bosnia, după încheierea Acordului de pace de la Dayton. Ucraina a participat, de asemenea la Forţele de
stabilizare - SFOR, contribuind cu un batalion de infanterie mecanizată şi cu un escadron de elicoptere. În
prezent, participă, în Kosovo, la forţele de sub conducerea NATO.

Evoluţia general pozitivă a conlucrării dintre NATO şi Ucraina a condus la aprecierea posibilităţii
dezvoltării, pe o bază fermă, a cooperării viitoare. Participarea intensă la PpP, care implică programarea de
activităţi cu privire la apărare la care iau parte multe ţări NATO şi Partenere, permite Ucrainei să îşi
compare instituţia apărării cu cele din Europa de occidentală şi să îşi definească mai bine rolul pe care îl
poate juca în securitatea europeană. Evoluţia pozitivă a relaţiilor dintre NATO şi Ucraina a creat o bază
puternică pentru cooperări viitoare în domenii deja verificate în practică. Participarea intensă la PpP, pe bază
de programe de activităţi din domeniul apărării la care iau parte multe state membre NATO şi Partenere, oferă
Ucrainei posibilitatea de a-şi compara modul în care concepe apărarea cu cel al altor ţări europene şi să îşi
stabilească, pe această bază, mai bine rolul acesteia în securitatea europeană.

Abordarea relaţiilor NATO – zona mediteraneană

Pornind de la concluzia că securitatea întregii Europe este strâns legată de securitatea şi stabilitatea
din regiunea mediteraneană, NATO a antamat, începând cu anul 1994, un susţinut dialog cu ţările din
zonă. La început, cinci state s-au alăturat Dialogului: Egipt, Israel, Mauritania, Maroc şi Tunisia, la care s-a
alăturat, ulterior, Iordania şi Algeria. Dialogul îşi are originea în Declaraţia de la Bruxelles din 1994, când
şefii de stat şi de guvern ai ţărilor NATO au apreciat că evoluţiile pozitive din Orientul Mijlociu, au deschis
perspective adoptării de măsuri de promovare a dialogului, înţelegerii şi consolidării încrederii între ţările din
regiune. Dialogul urmăreşte crearea de bune relaţii şi înţelegere mutuală în întreaga zonă mediteraneană,
precum şi promovarea securităţii şi stabilităţii din regiune. Se asigură desfăşurarea discuţiilor politice între
ţările participante. Acţiunile preconizate se referă la menţinerea păcii, controlul armamentelor; protecţia
mediului; cooperarea europeană pentru securitate; cooperarea dintre militari şi civili în planificarea cazurilor
de urgenţă civilă. Activităţile îmbracă diverse forme, inclusiv participarea la instructaje ale şcolii NATO şi
colegiului de apărare din Roma. Dialogul este progresiv şi se bazează în principiu pe relaţiile bilaterale dintre
fiecare ţară participantă şi NATO. Totodată, sunt acceptate şi întruniri multilaterale, de la caz la caz. Acestea
oferă participanţilor din zona mediteraneană aceiaşi bază de discuţii, iar pentru activităţi comune să catalizeze
eforturile internaţionale în Dialogul mediteranean, cum ar fi cele stabilite în cadrul procesului Barcelona,
legate de realizarea păcii în Orientul Mijlociu.

La summit-ul de la Washington, din 1999, liderii Alianţei au hotărât să dea noi dimensiuni politice şi
practice Dialogului. Se are în vedere, printre altele, crearea de noi posibilităţi pentru discuţii şi pentru lărgirea
şi întărirea cooperării în domenii în care NATO îşi poate aduce contribuţia, mai ales în legătură cu aspectele
militare pentru care ţările respective şi-au manifestat interesul.

Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud – Est

Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud – Est a fost lansată la summit-ul de la Washington cu obiectivul
promovării cooperării regionale şi a securităţii şi stabilităţii pe termen lung în regiune. Aceasta cuprinde patru
organisme esenţiale : un Forum consultativ pe probleme de securitate în europa de Sud – est; un Grup de
lucru ad hoc orientat asupra cooperării regionale în această zonă; instrumente de lucru ale Ppp; programe –
obiectiv pe probleme de securitate pentru ţările din regiune. Forumul consultativ include ţări NATO, şase ţări
Partenere din Europa de Sud – Est ( Albania, Croaţia, fosta Republică a Macedoniei, şi Bosnia Herţegovina.
Metodologia iniţiativei Parteneriatului pentru Pace a fost folosită pentru adoptarea de măsuri de promovare a
cooperării regionale şi în abordarea unui număr de probleme importante pentru această zonă, precum
transparenţa în planificarea apărării, gestionarea crizelor şi a apărării. În acest sens, au fost planificate
activităţi sub formă de seminarii, pe întreaga regiune. Unele dintre acestea s-au desfăşurat sub conducerea
NATO. Concepute să se completeze între ele asemenea acţiuni sunt menite să contribuie la promovarea
stabilităţii prin cooperare şi integrare regională. De aceea a fost înfiinţat şi un Grup de coordonare pe
probleme de securitate în Europa de Sud – Est cu obiectivul de a coordona proiectele regionale.

Reajustarea politicilor şi noul Concept Strategic

Noul Concept Strategic se bazează pe concluzia că securitatea NATO este puternic legată de securitatea
altor ţări europene şi din alte zone. Mai mult, evenimentele de la 11 sept. 2001 au relevat necesitatea
extinderii ariei geografice de securitate. Conceptul strategic actualizat asigură cadrul necesar pentru
dezvoltarea unor politici şi planuri detaliate, stabileşte Scopul şi Funcţiile Alianţei şi perspectivele
Strategice ţinând seama de evoluţia mediului strategic, a pericolelor şi riscurilor pentru securitate. Se
stabileşte, de asemenea, abordarea de către Alianţă a problemei securităţii în secolul XXI, reafirmând
importanţa unei unităţi de acţiune transatlantică şi menţinerea capacităţii militare a acesteia. Strategia mai
defineşte funcţiile fundamentale ale Alianţei, atât ca apărare colectivă, cât şi ca noi abordări privind
gestionarea crizelor şi Parteneriatul, folosite în vederea îmbunătăţirii securităţii şi stabilităţii în zona
Euro-Atlantică.

Abordarea securităţii cuprinde mijloace complementare politice şi militare, evidenţiind cooperarea cu


alte state – trăsături esenţiale ale noului Concept Strategic, dintre care sunt de menţionat îndeosebi:
- păstrarea legăturii transatlantice, subliniind caracterul indivizibil al securităţii Europene şi Nord-
americane şi, implicit, importanţa unui parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord;
- menţinerea capacităţii militare la un nivel eficace, de la tactica de intimidare şi apărare colectivă
şi până la operaţiuni de rezolvare a crizelor;
- dezvoltarea identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei;
- prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor;
- parteneriat, cooperare şi dialog cu toate statele euro-atlantice democratice, în scopul menţinerii
păcii, promovării democraţiei şi contribuţiei la prosperitate şi progres;
- extinderea NATO prin acceptarea de noi membri şi avansarea de noi propuneri în următorii ani.

Analiza tuturor aspectelor cuprinse în noul Concept de Securitate evidenţiază preocuparea Alianţei de
a-şi reajusta politicile pentru a putea răspunde eficace la noile provocări. Apare clar că rolul principal al
NATO rămâne garantarea securităţii şi integrităţii teritoriale a statelor membre. Astfel sarcina de a asigura
securitatea prin intimidare şi apărare colectivă rămâne neschimbată. Cu toată situaţia destul de dificilă din
ultimul deceniu, NATO a decis să îşi asume un rol nou în afară de acest obiectiv principal, prin programul
îmbunătăţit al PpP şi în cadrul EAPC, Consiliul Permanent Reunit NATO-Rusia, Comisia NATO -Ucraina şi
alte forumuri create pentru intensificarea cooperării. Forţele militare aliate au jucat şi joacă un rol din ce în ce
mai important în asigurarea transparenţei şi creşterii încrederii între Alianţă şi Partenerii săi.

Prima misiune combatantă majoră în care NATO a folosit forţele militare ca instrument de rezolvare a
crizei, în scopul sprijiniri eforturilor Naţiunilor Unite de încetare a conflictului din Iugoslavia a avut loc în
1995. Este relevant faptul că rolul NATO de menţinere a păcii şi rezolvare a situaţiilor de conflict a dobândit
o importanţă majoră în paralel cu dezvoltarea rolului său de ansamblu al Alianţei în acest domeniu.

Pentru a preîntâmpina noile provocări şi ameninţări la adresa securităţii - între care pericolul
terorismului, armele de distrugere în masă şi regimurile fundamentaliste şi dictatoriale - NATO trebuie să se
asigure că forţele sale au dotarea, echipamentul, personalul şi instrucţia ca să poată îndeplini cu succes
toate operaţiunile viitoare. Învăţămintele însuşite în Iugoslavia, Bosnia, Kosovo, precum şi experienţa unor
operaţiuni multinaţionale care au implicat statele NATO, ca cele din Golf, Somalia, Haiti, au demonstrat
necesitatea şi oportunitatea acestora, dar şi nevoia adoptării de reajustări. Acestea au condus la înfiinţarea
Iniţiativei Capacităţilor de apărare pentru a garanta faptul că NATO este gata pentru orice eventualitate.

La reuniunea la nivel înalt din 2002 de la Praga aliaţii NATO au hotărât întărirea relaţiilor la nivel
strategic, precum şi a rolului Alianţei în asigurarea capacităţii de acţiune – Forţa de Răspuns – pentru putea
desfăşura operaţiuni când şi unde sunt necesare.

UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI NOUL CONCEPT PRIVIND GESTIONAREA


CONFLICTELOR
Ca orice organizaţie internaţională, cele trei comunităţi – care au stat la baza Uniunii Europene – au
fost înfiinţate prin tratate internaţionale. Ele reprezintă voinţa politică suverană a statelor, exprimată în cadrul
dreptului internaţional. În mod paradoxal, deşi UE s-a născut pe baza unei convenţii, Tratatul depăşeşte în
prezent originea sa formală tinzând să devină o constituţie pe o durată nedeterminată. Atribuţiile organizaţiei
pan-europene s-au dezvoltat continuu, evoluând de la cooperarea pur economică până la cooperarea în
domeniul politicii externe şi al apărării şi securităţii.

Procesul de integrare europeană poate fi considerat ca una dintre operaţiunile cele mai reuşite de
gestionare a conflictelor din istoria Europei secolului 20. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
din 1951 (CECO) şi Comunitatea Economică Europeană din 1957 (CEE / UE) au asigurat pacea şi cooperarea
trainică între Franţa şi Germania, inamici ereditari. În ultimii 40 de ani, Comunitatea Europeană s-a dovedit a
fi un excelent instrument pentru prevenirea izbucnirii sau escaladării conflictelor dintre statele membre.
Dimensiunea de gestionare a conflictelor interne va deveni şi mai importantă în viitor, pe măsură ce procesul
de lărgire a UE ar putea conduce la preluarea în spaţiul Uniunii a unor conflicte potenţiale, actualmente
externe. Se cunoaşte că gestionarea conflictelor externe nu a reprezentat un obiectiv ca atare al organizaţiei,
care nu avea nici o structură instituţională în acest scop. După încheierea Războiului Rece, apariţia de noi
(tipuri de) conflicte şi realitatea că principala organizaţie militară (NATO) şi principala putere occidentală
(SUA) nu mai asigurau în mod automat conducerea în problemele internaţionale, UE s-a simţit nevoită să
analizeze posibilitatea unor reforme, inclusiv în ideea de a-şi dezvolta capacităţi proprii de gestionare a
conflictelor, pe arena internaţională. Scenariile strategice imaginate de analiştii UE au condus la concluzia că
organizaţia trebuie să ia în considerare măsuri militare şi de securitate pentru a putea da un răspuns
corespunzător provocărilor, ameninţărilor şi riscurilor care vor apare, după toate probabilităţile, în anii
următori. Această evoluţie conceptuală a fost şi un rezultat al dinamismului intern al Comunităţii, care a sporit
importanţa dimensiunii externe. Criza iugoslavă, în mod deosebit, a condus la accelerarea implicării UE în
gestionarea conflictelor. Cum este concepută acţiunea Uniunii?

Contextul internaţional

Este deja de domeniul trecutului faptul că sistemul relaţiilor internaţionale a fost martorul schimbărilor
fundamentale produse odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului şi a Imperiului Sovietic. Sfârşitul bipolarităţii a
oferit oportunităţi noi pentru reunificarea continentului pe baza valorilor şi interesului comun. UE reprezintă,
neîndoielnic, un model pentru întregul continent de integrare paşnică şi pentru o nouă ordine în lume. Pe
de altă parte, globalizarea a produs avantaje, dar a creat şi probleme globale. În fapt, globalizarea a condus şi
la apariţia de tensiuni şi conflicte : crizele economice, eşecurile politicilor guvernamentale din unele ţări,
violenţele etnice şi antagonismele religioase au sporit prăpastia dintre ţările bogate şi cele sărace. Toate
acestea au dus la zdruncinarea sistemului geopolitic bazat pe suveranitatea teritorială. Sursele de conflict nu
sunt noi, doar impactul lor este diferit.

Terorismul internaţional nu este nici el un fenomen nou, dar, în prezent, el este rezultatul unei
combinaţii fără precedent între acţiunile unor persoane particulare şi incapacitatea autorităţii statale de a
controla situaţia. Aşa se face că mediul internaţional nu mai are aceleaşi caracteristici, ceea ce a condus la
acordarea unei importanţe majore acestei dimensiuni a acţiunii comunitare - lupta împotriva terorismului. În
era globalizării nici o entitate suverană nu mai este invulnerabilă faţă de ameninţări şi riscuri. A devenit
evident că terorismul internaţional constituie ameninţarea cea mai periculoasă la adresa păcii şi
securităţii. În combinaţie cu armamentele de distrugere în masă, terorismul internaţional reprezintă o
ameninţare strategică, în primul rând, la adresa Europei. Atentatele teroriste din Spania, Turcia, Rusia,
Maroc şi Indonezia sunt cele mai recente dintre ameninţările cărora trebuie să le facă faţă comunitatea
europeană. La terorismul internaţional care încearcă să distrugă înseşi bazele valorilor societăţilor europene,
se adaugă conflictele regionale, în special în Orientul Mijlociu şi în statele Africii, precum şi instabilitatea din
unele ţări europene din proximitatea UE, precum Moldova cu Transnistria, Belarus sau Ucraina.

Apariţia noului tip de terorism, care în era globalizării are acces la arsenalul de arme de
distrugere în masă, datorită eşecurilor în evitarea neproliferării, impune adoptarea unor măsuri
speciale. Întrucât terorismul este cea mai întunecată faţetă a globalizării, necesită o abordare nouă – globală,
îmbinând iniţiativele diplomatice cu operaţiuni militare. Îmbinarea proliferării acestor arme cu agravarea
tensiunilor în Orientul Mijlociu şi Asia are consecinţe directe pentru Europa, constituind una din cele
mai serioase provocări pentru Uniunea Europeană. Este evident că în orice împrejurare intervenţiile în
favoarea apărării valorilor democraţiei sunt dificile. Uniunea Europeană a dezvoltat capacităţi pentru
operaţiuni de edificare a păcii, dar nu a realizat prea multe în domeniul transformării, integrării şi
posibilităţilor de desfăşurare rapidă a forţelor militare sau a unităţilor speciale de luptă în războiul antiterorist.
Uniunea Europeană are şi va avea, în mod inevitabil, un important rol global, fiind gata să îşi asume
responsabilităţi pentru asigurarea securităţii globale şi realizarea unei lumi mai bune.

De aceea, s-a conştientizat că toate provocările şi ameninţările la adresa păcii, stabilităţii şi securităţii
impun adoptarea unor măsuri cuprinzătoare şi ferme din partea guvernelor europene. Contradicţia dintre
Europa paşnică şi mediul înconjurător instabil nu este nouă, dar provocările necesită fixarea unor obiective
care să facă faţă acestora. Tragedia conflictului din Balcani a pus în evidenţă contrastul dintre integrarea în
Vest cu dezintegrarea din Est. Chiar dacă a avut şi eşecuri, UE a învăţat din ele şi a implementat cu succes
măsurile de stabilizare în Balcani. Din păcate tocmai când Conferinţa Europeană dezbătea noi măsuri şi
politici, mai eficiente, de apărare şi securitate, UE s-a divizat în problema conflictului din Irak. În prezent, s-
a stabilit un cadru privind Strategia Europeană a Securităţii, convenită la summit-urile de la Salonic şi
Bruxelles, în 2003. Documentele aprobate reprezintă concretizarea voinţei politice de a se acţiona mult mai
eficient în prevenirea responsabilă a conflictelor din lume, în rezolvarea problemelor mondiale.

Este evident că lărgirea UE la 25 de membri are consecinţe atât interne, cât şi externe, aşa - numita
dimensiune Est – Europeană. Diversitatea crescută a dus şi la sporirea dificultăţilor de adoptare a deciziilor,
îndeosebi cele legate de politica externă. E drept că extinderea UE este una dintre cele mai de succes strategii
de securitate ale UE, dar au apărut imediat alte probleme la graniţele care o despart de Rusia. Instabilitatea din
Caucaz, asigurarea stabilităţii în Balcani, crima organizată şi traficul ilegal reprezintă pentru UE o combinaţie
între noi şi vechi sfidări la adresa sa. Aceasta a determinat conştientizarea statelor membre privind necesitatea
asigurării unui rol mai activ, mai capabil şi mai responsabil. Strategia Europeană a Securităţii este cea mai
bună ilustrare a noilor orientări. Documentul aprobat la reuniunile amintite este considerat istoric tocmai
pentru că statele membre au aprobat, pentru prima dată în istoria Uniunii, o strategie vizând ameninţările la
adresa păcii şi securităţii. Cele mai importante ameninţări identificate de ţările europene sunt: terorismul,
proliferarea armelor de distrugere în masă, instabilitatea politică din unele ţări şi crima organizată.

Pornind de la vocaţia sa mondială, Uniunea Europeană are în vedere o largă gamă de metode şi
măsuri pentru a-şi spori rolul în politica lumii, de la programe de asistenţă la misiuni politice. Doi din cei
cinci membrii ai Consiliului de Securitate sunt state din Uniune. În acest scop, UE asigură 40% din bugetul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, fiind unul din cei mai mari donatori de ajutoare şi asistenţă economică din
lume. Forţele ţărilor membre au intervenit pentru instaurarea şi menţinerea păcii în lume. In 2002 militari ai
Uniunii Europene erau prezenţi în Afganistan, Bosnia, Georgia, Irak, Cote d`Ivoire, Kosovo, Kuwait,
Macedonia, Rwanda, Sierra Leone şi Tadjikistan. În 2003 s-a desfăşurat, pe o bază individuală, o importantă
forţă militară în Irak şi colectivă în Republica Democrată Congo. În total, peste 100 de mii de militari
europeni se află în străinătate.

O atenţie specială este acordată de Uniunea Europeană dimensiunii Est - Europeane, urmărind
stabilizarea proceselor democratice care au loc în Ucraina, Bielorusia şi, îndeosebi, Rusia, ţări care după
extindere devin graniţe ale Uniunii. Reunificarea Europei şi integrarea ţărilor din centru şi est au dus la
sporirea securităţii, dar au adus Europa mai aproape de zone potenţial conflictuale. In acest nou context de
securitate, Uniunea Europeană a iniţiat dialogul pe probleme de securitate cu Rusia, încercând să stabilească
legături speciale cu Moscova şi şi-a reînnoit interesul special pentru relaţiile cu Ucraina şi Moldova. A treia
dimensiune a sistemului de securitate european este Parteneriatul Europeano–Mediteranean, conceput în
cadrul procesului Barcelona. În această privinţă, strategia de securitate preventivă adoptată impune o
coordonare sporită cu Statele Unite şi instrumente specifice pentru contracararea terorismului şi a imigraţiei
ilegale potenţiale. Obiectivul principal, în toate aceste dimensiuni ale politicii de securitate europene, este
de a dezvolta relaţiile astfel încât, pe baza prevenirii conflictelor şi împărtăşirii aceloraşi valori să se
deschidă pieţele, în vederea intensificării cooperării în domeniile cercetării, transporturilor şi energiei.

Strategia Europeană de Securitate

Uniunea Europeană a fost edificată pe baza principiilor valorilor democraţiei şi drepturilor omului,
dezvoltându-se şi lărgindu-se în ultimele decenii la proporţiile actuale. În acelaşi timp, se constată că, în
condiţiile deteriorării mediului internaţional, ţările europene nu mai pot evita creşterea continuă a
insecurităţii. Având în vedere acţiunea hotărâtă spre violenţă a terorismului, posibilităţile de acces facil la
arme de distrugere în masă, dezvoltarea fără precedent a crimei organizate, slăbiciunea sistemelor statale în
unele ţări apare evident că realitatea a devenit deosebit de periculoasă şi constituie o ameninţare adevărată
pentru ţările europene şi pentru omenire, în general. Pornind de la degradarea contextului şi mediului
internaţional, a apărut ideea necesităţii elaborării unei strategii proprii de securitate a europenilor.
Atacurile teroriste au demonstrat că Uniunea Europeana se confruntă cu insecuritatea în propria casă.
Mai mult, după criza irakiană, ţările membre au conştientizat că divizate au pierdut puterea de care dispun.
Lecţia dură a vieţii a condus la abordarea şi stabilirea, cu un nou realism, a politicii de securitate a Uniunii
Europene. A devenit, de asemenea, clar că diplomaţia preventivă nu poate da rezultate fără promovarea
intereselor specifice şi nici nu poate avea eficienţă dacă nu se ţine seama de realităţile internaţionale,
ameninţările şi oportunităţile din lumea contemporană. Aşa s-a născut conceptul de securitate ca un motor
al acţiunii internaţionale a Uniunii. În fapt, decizia ţărilor membre este de a echilibra puterea tradiţională,
având ca orientare îndeosebi îmbinarea diplomaţiei clasice preventive, adică o politică mai blândă şi de
expectativă, cu elemente de fermitate şi de forţă evidentă.

În primul rând, recunoscându-se existenţa realităţii şi pericolului terorismului internaţional, precum şi


faptul că Europa a devenit o ţintă pentru terorişti de genul celor din reţeaua Al-Qaeda, s-a evidenţiat că
Strategia de Securitate a Uniunii Europene nu are în vedere numai o abordare militară, ci şi soluţionarea
globală şi politică faţă de această ameninţare complexă. În al doilea rând, Strategia Europeană de Securitate
cuprinde principiile de acţiune comună faţă de proliferarea armelor de distrugere în masă. În acest, scop, s-a
admis că măsurile active pot să includă şi folosirea forţei, atunci când e necesar. În abordarea noilor
ameninţări de această natură, s-au conceput măsuri politice şi diplomatice preventive (tratatele multilaterale şi
regimul exporturilor de arme), precum şi intervenţia organizaţiilor internaţionale specializate. Totuşi, atunci
când dialogul politic şi presiunea diplomatică eşuează, se au în vedere măsuri de constrângere, în baza
Capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite şi a legilor internaţionale care prevăd sancţiuni colective,
interceptarea navelor şi a altor mijloace de transport, precum şi folosirea forţei. Aceste modificări
conceptuale şi strategice nu au înlocuit maniera de abordare tradiţională a Uniunii Europene, ci doar au
completat-o. Este util, de aceea, să fie evaluate şi procedurile şi modul concret de abordare a stărilor de criză
şi conflict, practicate în vederea prevenirii acestora.

Prevenirea Declarativă

O modalitate importantă în politica externă a Comunităţii o constituie prevenirea declarativă prin


care problemele delicate sunt ridicate protagoniştilor în vederea evitării escaladării violenţelor. Într-adevăr,
o analiză a declaraţiilor UE indică faptul că, în mod consecvent, ţările membre fac eforturi să definească şi să
comunice atât tipul de comportament intern şi internaţional care este acceptat, cât şi cel care nu va fi tolerat.
Este vorba, în primul rând, de declaraţiile generale care subliniază importanţa drepturilor omului, democraţiei
şi necesitatea de a reglementa conflictele în mod paşnic. In al doilea rând, sunt numeroasele declaraţii care fie
încurajează activităţi specifice şi tendinţe politice cu implicaţii în domeniul construirii şi realizării păcii (cum
ar fi reformele democratice din Polonia şi Ungaria anului 1989 sau deciziile de a organiza alegeri
prezidenţiale in Liban), fie denunţă sau previn anumite acţiuni sau evoluţii (cum ar fi în timpul crizelor din
Afganistan, Polonia sau Iugoslavia).

Apare tot mai evident interesul şi, mai ales, capacitatea Comunităţii - în raport cu alte organizaţii
internaţionale, şi chiar cu guvernele naţionale – de a defini şi transmite mesaje clare privind comportamentul
dorit sau cel neacceptat al părţilor aflate în stare conflictuală. Spre deosebire de supraputeri, Uniunea
Europeană pune un accent deosebit pe importanţa persuasiunii morale. Prin declaraţiile lor, membrii UE se
pronunţă clar în favoarea unei abordări pozitive (subliniind comportamentul dorit) şi mai puţin pentru o
abordare negativă (definind ceea ce nu vor accepta). Mai mult decât atât, este remarcabil faptul, că - chiar în
timpul unor crize unde abordarea negativă şi sancţiunile par a fi inevitabile - Comunitatea de obicei adoptă o
poziţie mai moderată decât, spre exemplu, SUA. În general, depune eforturi să evite escaladarea crizelor şi să
păstreze drumul deschis către conciliere (cum a fost în cazul crizelor din Polonia, Afganistan şi Kuwait). Se
remarcă faptul că UE este destul de bine echipată pentru a emite declaraţii, având în vedere numeroasele
sale reuniuni la toate nivelurile politice şi diplomatice, cât şi sistemul său extensiv de alertă timpurie. De a
lungul timpului UE, Consiliul European împreună cu miniştrii de externe sau Comitetul Politic,
Preşedintele ori Parlamentul European au emis numeroase declaraţii considerate pe drept cuvânt
adevărate apeluri la sprijinirea păcii şi prevenirea conflictelor.

Proceduri Decizionale

La peste 10 ani de la încheierea Războiului Rece şi în plină eră a mondializării, chestiunile privind
gestionarea conflictelor, cu care se confruntă ţările europene, sunt din ce în ce mai dificil de tratat separat.
Dezvoltarea politicii externe şi de securitate comună şi introducerea conceptului de “politică europeană de
securitate şi apărare” sunt tot atâtea sfidări cărora Europa trebuie să le găsească răspuns pentru a evita
criza unui model creat în urmă cu 50 de ani, a cărui valabilitate, totuşi, nu poate fi pusă la îndoială. Prin
Tratatul de la Maastricht, unele dintre cele mai importante domenii esenţiale pentru suveranitatea statului
modern – moneda, securitatea internă şi securitatea externă - au fost transferate sub responsabilitatea
exclusivă a instituţiilor europene. În acest context, al transformărilor majore ale atribuţiilor UE, au fost
adoptate noi proceduri decizionale care se aplică pentru măsurile de gestionare a conflictelor. Ele se
circumscriu competenţelor UE (în baza Tratatului de la Roma) sau în baza aranjamentelor
interguvernamentale acceptate în cadrul UE prin Actul European Unic şi prin noua Constituţie. Aceasta mai
implică existenţa unor diferenţe la nivelul actorilor care pot introduce un conflict pe ordinea de zi şi care au
posibilitatea de a adopta decizii rapide şi eficiente. În ceea ce priveşte măsurile care cad sub incidenţa UE (de
exemplu, asistenţa sau sancţiunile economice), Comisia Europeană are responsabilitatea de a propune măsuri
specifice din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului de Miniştri. Aceasta însemna, de fapt, că Preşedinţia,
Consiliul şi statele membre pot introduce în mod indirect un conflict pe ordinea de zi a UE. Discuţiile din
cadrul Consiliului sunt pregătite de către COREPER (Comitetul reprezentanţilor permanenţi). În funcţie de
articolul din Tratatul de la Roma care trebuie utilizat ca bază formală, Consiliul trebuie să adopte propunerile
prin unanimitate sau majoritate calificată. Cea de-a doua opţiune măreşte evident posibilitatea de a lua decizii
în mod rapid şi eficient.

Procesul decizional rapid şi eficient devine foarte probabil atunci când se referă la măsuri de
gestionare a conflictelor, care permit Comisiei Europene să ia iniţiativa. Într-adevăr, Comisia dispune de o
infrastructură permanentă şi eficientă şi are experienţa în domenii cum ar fi sancţiunile sau asistenţa
economică, financiară sau de altă natură. Totuşi, acest aspect indică faptul că gama deciziilor posibile din
cadrul competentelor Comisiei este destul de restrânsă. In general, deciziile sale trebuie să fie confirmate de
către Consiliu. Cu toate acestea, Comisia a demonstrat frecvent că poate reacţiona într-o manieră flexibilă la
noile situaţii, propunând (şi hotărând chiar) noi iniţiative, şi încercând astfel să-şi extindă competenţele.
Adoptarea rapidă şi eficientă a deciziilor, privind monitorizarea conflictelor, tinde să devină o regulă în
activitatea Comisiei Europene care dispunând de instrumentele menţionate. În ceea ce priveşte Parlamentul
European, acesta are posibilităţi limitate în influenţarea directă a evenimentelor premergătoare sau după
declanşarea crizelor şi conflictelor. El poate însă acţiona indirect odată cu discutarea şi aprobarea bugetului pe
care poate să-l respingă dacă consideră că nu sunt alocate fonduri suficiente pentru o situaţie punctuală.

Cu toate amendamentele suferite la fiecare summit, adoptarea rapidă şi eficientă a deciziilor de


către UE este încă încetinită de două limite structurale. În primul rând, regula unanimităţii conduce adesea
la adoptarea unor declaraţii generale datorită faptului că poziţiile divergente împiedică iniţierea de acţiuni
semnificative şi decizii ferme. În al doilea rând, lipsa unui singur centru decizional şi a unei conduceri politice
specializate care să adopte o poziţie comună şi să acţioneze în comun. Preşedintele Comisiei Europene nu
poate, de exemplu să acţioneze decât în anumite limite în gestionarea conflictelor. Desigur, aceste
constrângeri vor fi cât de curând eliminate prin adoptarea noii constituţii şi a restructurării preconizate în
sistemul instituţional.

Metode de gestionare a conflictelor. Menţinerea şi impunerea păcii

În prezent, UE – ca organizaţie - nu dispune de mijloace militare proprii pentru a preveni sau


suprima conflictele violente. Constrângerile care rezultă din această lipsă a instrumentelor militare pot fi
reduse, pe viitor, ca urmare atât a evoluţiilor formale cât şi a celor de facto. Explicaţia constă în faptul că
Tratatul de la Maastricht nu conferă UE instrumente militare proprii. Însă obiectivele formulate în acest
Tratat şi Raportul privind evoluţiile probabile ale PESC din iunie 1992, cât şi relaţia mai strânsă UE-UEO
prevăzută prin Tratatul de la Maastricht ar putea, pe viitor, înlesni posibilitatea UE de a se bizui pe alte
organizaţii şi posibil chiar pe forţele statelor membre în scopul menţinerii şi impunerii păcii. Evoluţiile
recente sporesc şi posibilitatea UE de a se bizui pe forţe ”externe” de menţinere şi impunere a păcii. Noi
eforturi de a conferi în mod indirect UE instrumente militare au fost încununate cu un oarecare succes, spre
deosebire de alte încercări anterioare întreprinse în acest sens.

Construirea păcii

În ceea ce priveşte evitarea sau reglementarea crizelor, Comunitatea subliniază în mod consecvent prin
declaraţiile sale obiectivele de construire a păcii, acordând prioritate dialogului şi cooperării, asigurând
respectarea drepturilor omului, sprijinind procesul de democratizare politică, de dezvoltare şi cooperare
economică. Această abordare, şi mai ales accentul pus pe dialog şi cooperare, a fost adeseori în contradicţie
cu atitudinea de confruntare adoptată de Statele Unite. În comparaţie cu supraputerile, UE a evitat strategia
bazată pe proiectarea forţei, războiului ideologic, presiune şi coerciţiune în relaţiile internaţionale şi a pus
accent pe persuasiunea morală, schimbarea paşnică şi reglementarea conflictelor fără forţă. Acest accent
pe dialog şi cooperare se poate explica, mai întâi, prin propria experienţă pozitivă a UE de reglementare prin
aceste mijloace a problemelor tradiţionale dintre statele membre iar, în al doilea rând, prin lipsa
instrumentelor militare de putere.

Interesul şi sprijinul Comunităţii pentru construirea păcii apăruseră deja din primii ani, când aceasta şi-
a asumat un rol conducător în cadrul negocierilor CSCE de la Helsinki. Eforturile UE de a preveni
escaladarea confruntării Est-vest şi de a promova reconcilierea şi dialogul au fost evidente, între altele, şi în
timpul crizelor din Polonia şi Afganistan, precum şi în timpul negocierilor asupra controlului armamentelor.
Abordarea comunităţii a fost evidentă şi în cazul unor conflicte mai “limitate”, cum ar fi în America Centrală
sau în Iugoslavia. În cazul acestor crize, chiar din alte zone de instabilitate, UE a utilizat măsuri de construire
a păcii bazate pe atitudini adoptate şi pe elemente socio-economice şi politice. UE a mai sprijinit şi iniţiative
de cooperare regională (cum ar fi ASEAN sau Grupul de la Vişegrad) şi a dezvoltat un dialog economic şi
politic cu acestea, UE considerând că acest tip de dialog şi cooperare inter şi intra-regional poate servi ca un
instrument de întărire a păcii şi stabilităţii în regiunile respective.

Criza din Iugoslavia a determinat UE să adopte două noi metode de construire a păcii. Prima
metodă a fost organizarea unei conferinţe de pace cu participarea tuturor părţilor implicate, având drept
obiectiv ajungerea la o reglementare pe termen lung a problemei iugoslave. Au fost înfiinţate trei grupuri de
lucru care aveau menirea să se concentreze asupra viitorului cadru instituţional, problemelor minorităţilor şi
viitoarelor relaţii economice dintre diferitele republici. Însă atitudinea uneori contradictorie şi nu mereu
realistă a UE, escaladarea conflictului şi suspiciunea sârbă faţă de Comunitate au împiedicat funcţionarea
acestei Conferinţe şi au determinat UE să solicite sprijinul ONU. A doua metodă nouă a fost crearea unui
Consiliu de arbitraj care să examineze şi să ia decizii în legătură cu diferendele care nu puteau fi rezolvate
de către conferinţa de pace. Din păcate, Consiliul de arbitraj a suferit aceeaşi soartă ca şi conferinţa de pace.

Principala şi cea mai pozitivă concluzie care se poate trage din eforturile UE de construire a păcii, până
la ora actuală, este faptul că s-a decis să utilizeze noile instrumente de construire a păcii şi că a dobândit o
valoroasă experienţă. Din păcate, acele eforturi nu au putut împiedica escaladarea războiului civil din
Iugoslavia. Cu toate acestea, UE este doar parţial vinovată de acest eşec, având în vedere faptul că, datorită
condiţiilor atât de dificile din Iugoslavia, era foarte puţin probabilă aplicarea cu succes a măsurilor de
construire a păcii. Astfel, principala perspectivă a eforturilor UE de construire a păcii s-a înregistrat nu în
timpul conflictului militar, ci în anii care au precedat evoluţiile militare ale crizei. În acea perioada, UE ar
fi trebuit să adopte iniţiative mai cuprinzătoare de construire a păcii, pentru a preveni escaladarea către o criză
etnică şi militară. Însă, în perioada respectivă, UE fusese puternic preocupată de evenimentele din statele
fostului bloc răsăritean şi astfel nu reuşise să identifice şi să recunoască pericolele inerente evoluţiilor din
Iugoslavia.

Relaţiile Comunităţii Europene cu ONU şi OSCE

Relaţia UE-ONU a dobândit o nouă calitate în timpul crizei iugoslave (care se datorează şi noului rol pe
care ONU şi l-a asumat în ultimii ani). Mai întâi, ONU şi-a exprimat întregul sprijin pentru eforturile UE şi
pentru aranjamentele şi măsurile care ar putea rezulta din aceste eforturi, şi astfel a acordat Comunităţii
Europene un fel de mandat implicit pentru a încerca să rezolve conflictul. În acelaşi timp, ONU a confirmat
iniţiativele UE prin adoptarea unui embargo asupra livrării de arme şi echipament militar către Iugoslavia. La
aceasta se adaugă, desigur aşa cum arătam, influenţarea deciziilor în Consiliul de Securitate, în cazul unor
evenimente grave cum a fost cazul fostei Iugoslavii şi a Irakului. În cadrul preocupărilor de reforma a ONU,
Secretarul General, Kofi Annan, a făcut apel la comunitatea internaţională să contribuie la elaborarea unei
politici comune de securitate pentru a face faţă provocărilor majore cu care se confruntă umanitatea.
Răspunzând acestei preocupări, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi de Apărare Comună, Javier
Solana, a menţionat că Uniunea Europeană împărtăşeşte pe deplin intenţiile ONU şi a dat asigurări că UE va
contribui cu convingere la aplicarea obiectivelor Naţiunilor Unite şi a legilor internaţionale. A arătat, de
asemenea că este însărcinat de şefii de stat şi guverne ai UE să elaboreze o strategie de securitate. Mai mult, a
apreciat că extinderea UE este, totodată, şi un răspuns la noile provocări, cu obiectivul întăririi stabilităţii
politice şi securităţii economice pe continentul european, care va fi inclus în noua Constituţie Europeană
astfel încât Europa să joace un rol politic şi mai puternic pe plan mondial.

OSCE este o altă organizaţie în cadrul căreia CE/UE , încă de la începutul procesului de cooperare
politică europeană (CPE), şi-a coordonat poziţia şi a adoptat un rol foarte activ, dar cu care până mai recent
nu a cooperat în mod intensiv. Aceasta se datorează faptului că, până nu demult, OSCE nu putea fi
considerată ca un actor independent. Atât natura OSCE cât şi relaţia UE-OSCE s-au schimbat o dată cu
adoptarea Cartei de la Paris în noiembrie 1990, care prevede înfiinţarea unor noi mecanisme în cadrul OSCE,
inclusiv Centrul de Prevenire a Conflictelor. Faptul că o reuniune urgentă a Comitetului Înalţilor Funcţionari a
putut fi convocată la cererea a 13 state OSCE indică influenţa de care se bucură UE în cadrul acestei
organizaţii. Atât Carta de la Paris cât şi Actul Final de la Helsinki au fost deseori utilizate de UE ca un punct
de referinţă şi legitimare pentru propriile sale poziţii sau acţiuni.

Raporturile Uniunii Europene cu NATO

Până în prezent, nu a existat o relaţie sau formă de cooperare formală, ci doar informală, între UE
şi NATO. Ca urmare a experienţei negative din 1954 privind proiectul unei Comunităţi Europene de Apărare,
UE a păstrat întotdeauna o poziţie distantă faţă de problemele militare şi faţă de Alianţa Atlantică, care purta
răspunderea pentru politica occidentală de apărare. Mai mult decât atât, NATO, ca şi unele state membre UE,
se opuneau oricărei acţiuni sau poziţii care puteau fi interpretate ca subminând autoritatea NATO. Faptul că
nu toate statele membre ale UE făceau parte şi din NATO a îngreunat cooperarea dintre cele două organizaţii,
însă acesta nu poate fi considerat ca principalul motiv. Poziţia neutră a Irlandei a fost într-adevăr utilizată
deseori de alte state UE drept pretext pentru a păstra delimitarea strictă dintre cele doua organizaţii, cu toate
că Irlanda în sine a adoptat deseori poziţii foarte flexibile. Delimitarea strictă dintre UE şi NATO poate fi, de
asemenea, explicată şi ca un rezultat al atitudinii adoptate de Occident faţă de problematica securităţii,
deci şi a gestionării conflictelor, cu o preponderenţă a dimensiunii militare a politicii de securitate, în timp
ce dimensiunea nemilitară este în mare parte neglijată.

În ultimii ani, contactele dintre UE si NATO au fost întărite pe o bază ad-hoc. Acest lucru a fost
inevitabil, întrucât ambele organizaţii erau implicate în gestionarea aceloraşi crize internaţionale, iar statele
membre trebuiau să urmeze politica formulată atât în cadrul UE cât şi al NATO. Consultarea şi schimbul
crescând de informaţii, spre exemplu prin intervenţiile Preşedenţiei UE în cadrul reuniunilor NATO, cât şi
desele contacte informale la nivel mai mic au fost considerate ca o aplicare a angajamentelor acceptate
prin Declaraţiile de la Copenhaga şi Roma de către statele membre ale NATO (deci implicit şi de către
statele membre ale UE), menite să asigure o transparenţă în activitatea desfăşurată de UE, UEO şi NATO.
Însă aceste contacte sunt aranjamente ad-hoc, iar lipsa unei coordonări instituţionale formale exclude o
gestionare eficientă şi coordonată a conflictelor din partea organizaţiilor occidentale. Opţiunea UE devine şi
mai complexă datorită poziţiei asumate de către Statele Unite ca putere principală în cadrul NATO. SUA au
subliniat necesitatea ca Europa Occidentală să-şi asume o responsabilitate din ce în ce mai mare în asigurarea
păcii şi stabilităţii pe continent şi în lume, în contextul noilor realităţi survenite după 1989. Prăbuşirea
comunismului în Europa a permis lărgirea procesului de integrare atât în NATO, cât şi în Uniunea Europeană,
amândouă nemai simbolizând divizarea Europei, ci unificarea acesteia.

Aproape 15 ani după încheierea Războiului Rece şi în plină eră a mondializării, problemele cu care
se confruntă şi se vor confrunta în viitor ţările europene sunt din ce în ce mai dificil de abordat separat.
Dezvoltarea şi concretizarea ideii de politică externă şi de securitate comună şi introducerea conceptului de
politică europeană de securitate şi apărare sunt preocupări majore a căror finalizare este de o importanţă
deosebită. Aşa cum se întreba retoric ministrul de externe german, Joschka Fischer, “Quo vadis Europa?“ , în
opinia sa toate statele membre ale Uniunii Europene, ca şi cele care doresc să facă parte din ea ar trebui să
plătească un preţ fatal dacă Europa ar face un pas înapoi sau ar fi imobilizată la nivelul actual. Sarcina
principală în următorii 10 ani , afirma el, va fi realizarea cu succes a extinderii spre Est a UE, la 27 – 32 de
ţări membre, incluzând toţi candidaţii, chiar şi din fosta Iugoslavie. În acest scop, trebuie edificată integrarea
politică şi adoptarea unei strategii clare pentru restructurări radicale care să-i permită adaptarea structurilor,
mecanismelor şi competenţelor la noile realităţi şi sfidări. Acest proces a început odată cu adoptarea
Tratatului de la Maastricht prin care domenii esenţiale ale suveranităţii statului modern – moneda, securitatea
internă şi externă – au fost pentru prima dată transferate sub responsabilitatea exclusivă a instituţiilor
europene. La aceasta s-a adăugat adoptarea, în octombrie 1999, de către Consiliul European, a deciziei
privind lansarea unui nou proiect integraţionist de mari dimensiuni, şi anume, crearea unui spaţiu comun de
drept şi securitate interioară, iar la reuniunile, din acelaşi an, de la Koln şi Heksinki s-a hotărât consolidarea
capacităţii de acţiune comună în materie de politică externă şi elaborarea , în acest scop, a unei politici
comune în materie de securitate şi apărare - obiectiv de importanţă majoră aflat pe agenda Conferinţei
Interguvernamentale pentru reforma instituţională.

Relaţia dintre UE si UEO se caracterizează printr-o puternică ambiguitate. Aceasta rezultă din
diferitele poziţii ale statelor membre UE în ceea ce priveşte statutul UEO. Pe de o parte, există părerea că
UEO trebuie considerată ca fiind viitorul braţ militar al UE şi că pe termen lung se poate imagina o
încorporare a UEO în cadrul Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, UEO ar putea pune în practică
operaţiunile de menţinere a păcii decise în cadrul UE. Pe de altă parte, UEO este considerată a fi, înainte de
toate, pilonul European al NATO, ceea ce presupune respingerea unei relaţii mai strânse între UE şi UEO.
Din acest punct de vedere, deciziile privind acţiunile de menţinere a păcii nu cad sub incidenţa competenţelor
UE.

Creşterea rolului Uniunii Europene


pe arena internaţională

O analiză a documentelor de bază ale UE şi a facilităţilor sale în domeniul gestionării conflictelor


confirmă faptul că UE nu a fost creată în scopuri de gestionare a conflictelor externe şi, deci, nu a fost
înzestrată cu instrumentele şi procedurile decizionale necesare unei gestionări eficiente a crizelor. În decursul
ultimilor 20 de ani, Uniunea şi-a formulat din ce în ce mai clar propria politică în ceea ce priveşte conflictele
externe şi treptat a stabilit procedurile şi instrumentele necesare pentru a le aborda. Cu toate acestea,
experienţa UE a rămas limitată, Comunitatea fiind doar unul din actorii implicaţi în gestionarea conflictelor
şi, în general, un actor de importanţă secundară. De aceea, reformele din Europa Centrală şi de Est şi mai ales
criza iugoslavă au reprezentat o schimbare importantă deoarece, în anumite perioade ale acestor crize, UE a
fost principalul sau chiar singurul actor extern implicat.

Aceste crize - şi încă altele - au demonstrat că mai mulţi factori corelaţi contribuie la succesul sau
eşecul eforturilor UE de gestionare a conflictelor. Aceşti factori depind de tipul conflictului, de natura
relaţiilor existente între statele implicate şi UE şi de natura reacţiei UE. În primul rând, este evident mai
dificil de realizat un succes atunci când criza escaladează şi se transformă într-un conflict militar, în care
părţile nu au nici o experienţă reală (sau chiar interes) în domeniul relaţiilor internaţionale, conflictul
evoluând mai mult în funcţie de emoţii şi mai puţin în funcţie de interese obiective. În al doilea rând, şansele
UE de succes vor spori considerabil atunci când părţile în conflict ajung la concluzia că relaţia lor cu UE este
fundamental mai importantă decât problema în dispută. În cele din urmă, acele şanse vor fi întotdeauna mai
mari atunci când declaraţiile şi acţiunile UE sunt lipsite de ambiguitate, când nu există domenii clare de
dezacord între statele membre şi când orice referire la sprijin sau sancţiuni conţinută în acele declaraţii este nu
numai credibilă, dar şi probabilă de a fi pusă în practică. Această abordare dinamică şi creativă a implicării
sale a scos în relief şi limitele impuse UE de către o abordare ad-hoc şi de lipsa instrumentelor necesare din
punctul de vedere al resurselor politice şi militare. În practica intervenţiilor UE, au existat trei domenii
principale de constrângeri care i-au limitat în trecut acţiunile:
• Inexistenţa unei conduceri politice centrale, a unei organizaţii centralizate de informaţii şi a unui
singur centru decizional care să stea la baza unei proceduri standard, la nivelul întregii Comunităţi;
• Limitele impuse UE de către lipsa unui instrument credibil de gestionare a conflictelor, inclusiv a
resurselor militare disponibile necesare;
• Absenţa unei concepţii comune privind natura UE, rolul său în gestionarea conflictelor şi
problemele specifice ce ţin de monitorizarea acestora.
Cu toată existenţa acestor limite, UE are posibilitatea reală de a da alarma, de a folosi mai multe
mijloace de informaţii pentru a putea efectua o alertă timpurie în cazul declanşării crizelor. Între acestea, se
numără numeroasele misiuni diplomatice deschise de UE în ţări de pe toate continentele, relaţiile directe cu
un mare număr de organizaţii internaţionale, precum şi reţeaua legăturilor diplomatice pe care fiecare ţară
membră o are cu diverse state. Este evident, deci, că UE poate utiliza surse majore pentru a putea fi rapid şi
bine informată în legătură cu anumite conflicte incipiente. Cu toate acestea nu se poate spune că există un
organism central, specializat eficient care să centralizeze şi să analizeze informaţiile şi să ofere factorilor
responsabili o alertă timpurie promptă.

În prezent, se manifestă o preocupare constantă pentru a se ajunge la o concepţie comună, pan-


europeană, a statelor membre privind abordarea zonelor de conflict potenţial şi măsurile care ar trebui
adoptate pentru gestionarea conflictelor. Este evident că se manifestă o pronunţată conştientizare a necesităţii
eliminării tensiunilor care mai persistă între state, datorită poziţiilor diferite faţă de conflictele externe, pentru
a se putea adopta o atitudine coordonată în vederea realizării unor capacităţi rapide şi eficiente ale UE de
prevenire a crizelor. La nivelul factorilor responsabili ai UE şi ai guvernelor ţărilor membre există astăzi
convingerea că, pornind de la deficienţele şi limitele constatate şi sugestiile analiştilor, organizaţia comunitară
trebuie să adopte reformele necesare astfel încât să-şi dezvolte capacitatea de acţiune autonomă pe arena
mondială, să poată răspunde noilor provocări şi riscuri ale anilor următori. Obiectivul ambiţios de a forma o
forţă militară proprie, stabilit conform “Misiunii Petersberg”, nu va putea fi atins – aprecia J.Solana – înainte
de 2010. Politica de stabilizare în Balkani solicită implicarea unor forţe de poliţie şi militare considerabile,
succesul impunerii păcii depinzând de acestea. Este evident că pentru ca participarea UE să fie efectivă şi
eficientă e necesar ca angajamentul său declarat să fie bazat pe o forţă corespunzătoare. Aceasta este o lecţie
deja recunoscută după conflictul din Bosnia.

Din raţiuni bugetare şi politice, înlăturarea dezechilibrului balanţei dintre cheltuielile alocate în scopuri
civile şi cele pentru apărare este deocamdată dificilă de realizat. Mai ales că în ultimul deceniu bugetele
apărării ale ţărilor membre
s-au redus constant, cu excepţia Franţei şi Marii Britanii, în ciuda înrăutăţirii climatului internaţional.
Iată de ce, analiştii europeni în probleme de apărare apreciază necesar ca Planul de Acţiune al Capacităţilor
Europene să fie substanţial ameliorat, iar cooperarea între ţările membre - în domeniul apărării, cercetării
specifice achiziţionării de armament – să fie intensificată. De asemenea, recunoscându-se că lumea a devenit
mai periculoasă şi mai complexă, politica externă a UE trebuie să cuprindă responsabilităţile globale, o
implicare mai efectivă în multilateralismul actual, precum şi adoptarea unei strategii de securitate
preventivă. Aceste obiective nu pot fi însă realizate, susţin analiştii, fără crearea unei forţe militare care să
poată fi desfăşurată rapid şi pe termen lung, a unei integrări mai bune a misiunilor civile cu cele militare, a
existenţei unei Uniuni mult mai autonome în domeniul apărării.

Credibilitatea Uniunii Europene este în joc, ea putând fi restabilită numai dacă se realizează cât mai
curând obiectivele amintite. Uniunea este un actor strategic cu vocaţia de a preveni, dar şi de a se proteja. De
aceea, toate ţările membre au interesul vital, începând cu apărarea integrităţii lor teritoriale, supravieţuirii
economice şi securităţii sociale şi politice. Uniunea Europeană este recunoscută ca o comunitate bazată
ferm pe valorile democratice şi justiţiei, respectul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Acestea
nu au fost niciodată mai bine exprimate ca în preambulul proiectului Constituţiei Europene. Ordinea post -
modernă europeană trebuie completată, dar cel mai important este necesitatea asigurării apărării şi securităţii.
Realizarea menirii, a obiectivelor şi aşteptărilor popoarelor, impun adaptarea la noile evoluţii internaţionale
pentru a putea răspunde acestora conform intereselor şi vocaţiei sale universale.

Viitorul Uniunii Europene şi România


Dezvoltarea relaţiilor comunitare şi a procesului de integrare, evoluţiile petrecute după căderea Cortinei
de Fier şi deciziile de lărgire a Uniunii Europene au impus iniţierea de analize pentru adaptarea organizaţiei la
noua situaţie. Este evident pentru oricine că extinderea Uniunii Europene ridică numeroase probleme - care
ţin de construcţia europeană cu un impact politic major atât pentru noii membrii, cât şi pentru organizaţie - ce
impun soluţii adecvate. Aşa cum afirma primul ministru român, miza acestui vast exerciţiu de reformare a
Uniunii este de a transforma construcţia europeană într-una mai democratică, mai aproape de interesele şi
necesităţile cetăţenilor europeni, într-una a oportunităţilor egale pentru toţi indivizii şi, nu în ultimul rând,
într-o structură mai activă şi mai eficientă pe plan extern. Aceste preocupări vizează consolidarea
dimensiunii politice a Uniunii Europene, până la realizarea unei adevărate uniuni politice.

În cadrul negocierii măsurilor de adaptare, viitorul componenţei interguvernamentale a UE constituie


un punct central al dezbaterilor. În concepţia României, dimensiunea interguvernamentală trebuie astfel
concepută încât să asigure condiţii optime de funcţionare a construcţiei europene. Întrucât interesele naţionale
sunt percepute însă de cei mai mulţi europeni ca o realitate importantă, România aspiră la o Uniune
Europeană ca o federaţie de state – naţiuni bazată, pe de o parte, pe un pilon comunitar consolidat, iar pe de
altă parte, pe cel interguvernamental dar restructurat. Practic se concepe acest proces ca fiind format dintr-o
uniune economico – monetară şi una politică. Sintetizând poziţia românească, se poate spune că structura
ideală va fi o combinaţie fericită între integrare şi păstrarea identităţilor naţionale. În fapt, România concepe
o Uniune Europeană care asigură stabilitate (de exemplu în Balcani), prosperitate (de exemplu în republicile
din fosta Uniune Sovietică) şi care promovează toleranţa culturală şi religioasă.

Viitorul politic al Uniunii Europene va depinde cu siguranţă de măsura în care se va reuşi armonizarea
diferitelor opţiuni vizând promovarea unui model interguvernamental viabil, care să răspundă exigenţelor
unei Europe lărgite. S-au înregistrat mai multe opinii privind acceptarea sau nu a federalismului. Nu
întotdeauna s-a făcut distincţie de centralism. În fapt, este vorba de o organizare de tip federal a Uniunii
Europene în care guvernarea este descentralizată atât cât e posibil, dar centralizată atunci când e necesar. Este
binecunoscut că Uniunea Europeană este departe de ceea ce se numeşte un super-stat. Însăşi prin tratatele care
o guvernează, organizaţia comunitară a fost concepută astfel încât să se evite hipercentralizarea. Toate
proiectele de legi sunt adoptate numai cu aprobarea Consiliului de Miniştrii, compus din reprezentanţi ai
guvernelor naţionale, care evident răspund în faţa parlamentelor naţionale. Mai mult, din precauţie,
Parlamentul European are puterea de a bloca orice iniţiativă legislativă care nu este conformă cu Tratatele şi
prevederile unanim aprobate.

În contextul dezbaterilor privind scenariile de reorganizare şi restructurare politică a Uniunii Europene,


România aşteaptă să devină membră a unui sistem care să îi asigure o uniune monetară, integrată politic,
având o autoritate centrală puternică, dar cu puteri limitate şi bine definite. Este vorba de o nouă Uniune cu
un nivel mai mare de integrare politică, concomitent cu exercitarea unui control puternic din partea statelor
membre, în cadrul Consiliului de Miniştrii. Iată de ce, în concepţia românească. principalele obiective ale
Uniunii Europene sunt asigurarea Uniunii Economice şi Monetare, redefinirea rolului organizaţiei în planul
politicii externe şi de securitate şi consolidarea capacităţii sale de apărare.

Evaluarea evoluţiei discuţiilor privind finalizarea restructurării Uniunii Europene relevă o sporită
preocupare pentru politica europeană de securitate şi apărare care se conturează mai rapid comparativ cu
dezbaterile vizând politica externă şi de securitate comune. Explicaţia constă în faptul că trebuie acceptat un
compromis între definirea unei autonomii instituţionale a politicii europene de securitate şi apărare şi
delimitarea nivelului de competenţe al acesteia. Una din dificultăţi este şi necesitatea ca Uniunea Europeană
să-şi definească rolul său în asigurarea securităţii la nivel global, să-şi dezvolte voinţa şi abilitatea de a-şi
asuma provocări globale.

În România, dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene are în vedere premisa că beneficiarii
efortului construcţiei europene sunt cetăţenii şi, de aceea, ei trebuie consultaţi şi angrenaţi în noul curent al
acestor manifestări. La dezbaterea viitorului european, România nu se prezintă pentru a se adapta la ceea ce
decid alţii. Preocuparea majoră a autorităţilor române este de a pune pe primul plan angajamentul faţă de
toţi românii, cărora trebuie să li se asigure o dezvoltare economică durabilă în condiţii de deplină securitate,
conform cu interesul naţional. Pentru analiştii şi oamenii politici români, actualul mediu de securitate este
puternic influenţat de transformările şi schimbările continue generatoare de noi riscuri şi ameninţări. Tocmai
de aceea, viitoarea agendă a Uniunii trebuie să abordeze şi să stabilească noi modalităţi de a răspunde
riscurilor asimetrice şi non-convenţionale, incluzând noi mijloace de solidaritate şi cooperare
internaţională. Pornind de la această concepţie, România sprijină deciziile Consiliului European de la
Helsinki care au stabilit orientările esenţiale pentru înfăptuirea politicii europene de Securitate şi Apărare,
fiind convinsă că aplicarea politicii respective este menită să întărească capabilităţile UE în ceea ce priveşte
gestionarea crizelor.

România consideră că Uniunea Europeană dispune de instrumentele politice, economice şi militare


necesare pentru o abordare globală şi eficace a noilor tipuri de riscuri şi ameninţări la adresa securităţii, în
special în ceea ce priveşte diplomaţia preventivă şi aspectele concrete ale managementului crizelor. Ca viitor
membru al Uniunii Europene, România şi-a manifestat întreaga disponibilitate de a participa la viitoarea
structură europeană de apărare şi şi-a propus să eficientizeze contribuţia sa la Forţa de Reacţie Rapidă
Europeană.

DIMENSIUNEA SUDICĂ A NATO

Atacurile din 11 septembrie au avut un efect major asupra conştiinţei a milioane de oameni, ele vizând
însăşi esenţa umanităţii. Împreună cu milioane de americani, mulţi alţii de-a lungul globului, românii au fost
profund marcaţi de acţiunea teroristă. Dimensiunile traumei din Statele Unite au generat şoc, emoţii şi
simpatii în toată lumea. Aceste atrocităţi au arătat clar că terorismul este cel mai insiduos şi o ameninţare
imediată cu care toate popoarele se confruntă. Au generat, de asemenea şi antidotul: toţi aceia care
împărtăşesc aceleaşi valori au realizat odată mai mult necesitatea de a fi uniţi pentru înfrângerea terorii.
Oamenii de stat, politicienii şi observatorii politici au realizat că suportul internaţional este esenţial în
ameninţările multiple de adevărat război cu terorismul: operaţiuni militare, alianţe diplomatice, contra măsuri
financiare, schimb de informaţii şi coordonarea forţelor de ordine au fost şi sunt destinate acestui scop. În
acest context, a apărut şi mai evidentă necesitatea ca NATO – principala forţă de apărare a păcii să-şi
întărească rândurile şi forţele. Astfel, obiectivul extinderii Alianţei a devenit, după atacul terorist, mai actual
ca oricând.

Importanţa lărgirii NATO

Deşi unii au pus sub semnul întrebării raţiunea existenţei NATO după dezintegrarea Pactului de la
Varşovia şi a Uniunii Sovietice, voci înţelepte au apreciat că responsabilitatea Alianţei - care a jucat un rol
vital în victoria din perioada Războiului Rece - a sporit şi mai mult pentru asigurarea păcii. Cum? În primul
rând, prin subminarea dorinţelor dictatoriale manifestate în unele zone de a cuceri teritorii de la pe vecini, de
a exploata neliniştile etnice şi de a utiliza uciderea în masă ca o unealtă a politicii duse. În Bosnia, Kosovo,
Macedonia NATO a acţionat, a luptat, a lucrat, iar rezultatele acţiunii ferme s-au materializat în
instaurarea stabilităţii. În al doilea rând, NATO a început un proces istoric de lărgire, invitând noile
democraţii calificate să se alăture Alianţei. Cei 60 milioane de oameni ai Poloniei, Ungariei şi Republicii
Cehe au fost primii beneficiari ai rolului NATO în consolidarea păcii şi securităţii în noua Europă reîntregită.
Au urmat România, Bulgaria, Slovenia, Slovacia şi ţările baltice. Nu a fost nici o surpriză pentru populaţia de
milioane de oameni inclusiv pentru români că NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa, articolul V din
clauza mutuală de apărare a Tratatului, după atacurile din 11 septembrie. Iată cum o tragedie a determinat
conştientizarea noilor riscuri şi pericole şi a accelerat adoptarea de decizii privind lărgirea Alianţei. Iată
evenimentele care au marcat viitorul ţărilor menţionate.

În noiembrie 2002, la Praga, membrii NATO s-au întâlnit într-o conferinţă istorică. NATO a luat în
considerare problemele momentului:
- dezvoltarea relaţiilor cu Rusia,
- interacţiunea cu capacităţile defensive crescânde ale Uniunii Europene şi cum să îndeplinească
provocările de securitate ale secolului 21;
- lansarea de invitaţii către noile democraţii europene pentru participarea cu drepturi depline la Alianţă.
Scopul lărgirii NATO a fost definit, cu curaj, de preşedintele Bush în discursul istoric din iunie 2001 la
Varşovia: “de la Baltica la Marea Neagră “. Invitând noile democraţii europene să se alăture, NATO a avut
evident în vedere consolidarea stabilităţii şi democraţiei în Europa Centrală şi de Est.
Rezultatul final: încetarea vechii divizări din perioada neagră a Războiului Rece şi revenirea la o
Europă reîntregită şi liberă. Lărgirea NATO, a dus şi va duce, de asemenea, la sporirea capacităţii NATO
de a gestiona mai bine crizele şi de a răspunde adecvat provocărilor terorismului. Cum a arătat Secretarul
General al NATO lordul Robertson în noiembrie 2001 la summit-ul ţărilor candidate NATO de la Sofia, nu
este o asigurare mai bună împotriva terorismului decât lărgirea NATO prin invitarea societăţilor stabile,
multi-etnice, bazate pe legi care împărtăşesc aceleaşi valori care leagă America de Nord de Europa.

Mai mult ca oricând, noile democraţii ale Europei au acţionat deja ca aliaţi de facto. Fără presiunea
tratatelor sau legilor, ei au ales liberi să îţi asume obligaţia primordială a NATO – articolul V – “un atac
împotriva oricărui membru al comunităţii Euro-Atlantice este un atac împotriva tuturor membrilor”.
Răspunzând acestui comandament major, ţările Europei Centrale şi de Est au acordat un sprijin militar
operativ concret încă înainte de a deveni membri ai Alianţei: a fost deschis spaţiul aerian propriu,
aeroporturile şi facilităţile portuare forţelor aliate; s-au folosit în comun informaţiile, cercetarea şi personalul
de salvare precum şi forţele militare în campanie; s-au îngheţat bunurile financiare legate unele grupuri
teroriste şi s-a interzis accesul teroriştilor în Europa.

O nouă alianţă a luat naştere după 11 septembrie când cei 19 membrii NATO şi noile democraţii
europene s-au unit ca aliaţi de facto pentru un scop comun. Democraţiile Europei Centrale şi de Est au
dovedit apriori că sunt aliaţi de nădejde în contracararea ameninţărilor secolului 21 pentru comunitatea
transatlantică: terorism, crima internaţională, intoleranţă etnică şi religioasă.

În ceea ce priveşte România, după greaua moştenire a comunismului, identitatea naţională- identitatea
europeană – este determinată de o profundă implicare în democraţia pluralistă, piaţa liberă, respect pentru
drepturile omului şi a legilor de bază, bune relaţii cu vecinii şi o deplină implicare în integrarea EU şi NATO.
Având o religie mixtă şi o populaţie multietnică, România constituie un pod al încrederii şi înţelegerii între
Vest şi Lumea Islamică. Împreună cu celelalte democraţii ale Europei de Sud-est, se va realiza o contribuţie
semnificativă la securitatea europeană. În acest context, este explicabil de ce se susţine integrarea Ţărilor
Baltice şi Central Europene în NATO. Fiecare dintre ţările respective are un rol specific şi util de jucat în
menţinerea stabilităţii, securităţii şi libertăţii de la Baltica la Marea Neagră.

Dimensiunile Sudice ale Extinderii NATO

Iniţiativa NATO pentru Sud-estul Europei a fost lansată la summit-ul de la Washington, din aprilie
1999. Scopul declarat al iniţiativei a fost şi rămâne întărirea securităţii regionale printr-o abordare mai
cuprinzătoare în vederea implementării orientărilor strategice, stabilite de şefii de state şi guverne prin
acţiuni concrete vizând promovarea stabilităţii în Sud-estul Europei. În calitate de coordonator al procesului
de adoptare a Declaraţiei privind securitatea în Sud-estul Europei şi a angajamentul comun de a se acţiona în
acest sens, România a sprijinit şi încurajat permanent statele regiunii să continue implementarea acestui
proces, desfăşurat sub egida NATO. S-a avut, desigur în vedere şi lărgirea NATO, de natură să capaciteze
eforturile în direcţia amintită, astfel încât, aşa cum a spus preşedintele Bush la Varşovia, prin acceptarea
noilor membri, NATO a trecut la îndeplinirea promisiunii şi politicii sale de extindere a Alianţei. Şi această
promisiune a condus la extinderea Organizaţiei Atlanticului De Nord de la est la vest şi de la nord la sud. În
acest proces, România şi Bulgaria sunt cele mai numeroase, ca populaţie, dintre noile democraţii europene cu
excepţia Poloniei. Sunt două ţări partenere care si-au dovedit voinţa politică şi experienţa în slujba menţinerii
păcii în Bosnia, Kosovo, Macedonia şi în războiul împotriva terorismului.

Un alt pas menit să conducă la implicarea constantă şi directă în regiune a statelor europene a fost
lansarea de către Germania a iniţiativei creării Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, la reuniunea
Uniunii Europene de la Luxemburg din 1999, pe fondul crizei din Kosovo. Scopul avut în vedere de iniţiatori
a fost crearea unei Europe de Sud - Est a păcii, democraţiei, prosperităţii, cu finalitatea strategică de
perspectivă a integrării tuturor ţărilor în structurile euroatlantice. Pentru realizarea acestor deziderate Pactul a
stabilit următoarele obiective: reducerea până la eliminare a potenţialului conflict al regiunii; încurajarea şi
sprijinirea dezvoltării unor regimuri politice democratice în statele regiunii şi a unor economii de piaţă
prospere, competitive în aceste ţări; intensificarea cooperării regionale, transfrontaliere şi dezvoltarea
fluxurilor economice şi politice între statele regiunii şi între acestea şi Uniunea Europeană.

Imaginea standard a Balcanilor, întărită de conflictele care s-au dezlănţuit pe teritoriul fostei Iugoslavii,
este aceea de “butoiul cu pulbere al Europei”. Trebuie să recunoaştem că evenimentele tragice care s-au
petrecut în ultimul deceniu nu fac decât să dea apă la moara “demonizării” acestei zone. Acceptarea acestei
viziuni apocaliptice nu mai este însă de actualitate. Iniţiativele amintite dovedesc că Europa – definită prin
prisma valorilor democraţiei, pluralismului, statului de drept, garantării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, protecţiei minorităţilor şi economiei de piaţă – nu se opreşte la “porţile Balcanilor” şi nici
la graniţa dintre creştinismul catolic , pe de o parte, şi creştinismul ortodox sau islamic, pe de altă parte. La
aceste iniţiative s-au alăturat şi ţările vecine, între care România şi Bulgaria, care au deja un statut european şi
euroatlantic conturat şi s-au angajat cu toate forţele la realizarea operei de stabilizare şi cooperare în această
sub – regiune a Europei, contribuind la eforturile NATO şi Uniunii Europene.

Din punct de vedere geostrategic, prin aderarea României şi Bulgariei, NATO şi-a consolidat
flancul sudic al Alianţei, urmând să treacă la întărirea capacităţii militare pentru a asigura securitatea de
o manieră mai eficace. Realitatea este că provocările rămân posibile în vestul Balcanilor, dar înconjurând
teritoriul fostei Iugoslavii cu membrii NATO stabili şi democratici a crescut probabilitatea de a se realiza, în
condiţii de securitate, un succes economic şi politic în regiune, cu consecinţe stabilizatoare. Totodată,
obiectivele strategice regionale al acţiunilor NATO vor fi mai bine îndeplinite, deoarece România şi Bulgaria
va lega Europa de Nord şi Centrală cu Grecia şi Turcia.

Primii miniştrii ai Greciei şi Turciei şi-au exprimat permanent, public sprijinul pentru realizarea
dimensiunii sudice a extinderii NATO incluzând România şi Bulgaria şi au salutat admiterea acestora. Ei au
înţeles că extinderea NATO va creşte stabilitatea, va reduce riscurile unui potenţial conflict şi vor întări
integrarea europeană.

În optica analiştilor militari, dimensiunea sudică a Extinderii va întări şi acţiunea pro-activă NATO
împotriva ameninţărilor asimetrice. România lucrează deja în cooperarea regională împotriva infracţiunilor
transfrontaliere. Centrul Regional împotriva Infracţiunilor transfrontaliere localizat în Bucureşti, de exemplu,
a obţinut deja succese în demontarea reţelelor regionale de trafic de droguri şi carne vie. Includerea României
în NATO va întări neîndoielnic barierele Europene împotriva activităţilor criminale şi teroriste ce provin din
Asia Centrală şi Caucaz. În adoptarea deciziei extinderii la Sud a Alianţei nu s-a neglijat nici o clipă realitatea
că, odată cu includerea României şi Bulgariei, NATO va avea acces direct la Marea Neagră şi va putea
dispune de baze permanente pentru traficul aerian, terestru şi maritim cu un traseu mai operativ spre Orientul
Apropiat şi Asia Centrală. România şi Bulgaria au dovedit deja utilitatea lor în conflictul din Afganistan, prin
deschiderea spaţiului aerian, terestru şi maritim, şi punerea facilităţilor portuare şi aeroportuare la dispoziţia
Statelor Unite şi aliaţilor săi.

România este una din primele ţări care au făcut parte din Forţa de Asistenţă şi Securitate cu poliţie
militară, transport aerian şi ofiţeri de legătură în Afganistan. S-a făcut deja oferta de a se pune la dispoziţie
doctori, o unitate militară chimică antrenată special şi o trupă de elită de vânători de munte. Oferta
românească s-a concretizat deja, în anumite forme atât în Afganistan, cât şi în Irak. Parteneriatul concret sub
aceste forme a căpătat aprobarea, cu mare majoritate, a Parlamentului României, încă din 21 decembrie 2001.
Toate acestea au confirmat, dând substanţă, angajamentului nostru de a acţiona ca un aliat de facto al Statelor
Unite şi al NATO. România a dovedit că este inspirată, dar şi motivată de viziunea preşedintelui Bush de
extinderea NATO de la Baltica la Marea Neagră. După cum s-a dovedit, România se află deja pe drumul cel
bun către succes, bucurându-se de prieteni, parteneri şi suporteri importanţi. In ciuda dificultăţilor inerente
unui asemenea proiect major, îmbunătăţindu-şi experienţa, prin eforturi şi muncă considerabile s-au creat
condiţii pentru realizarea, în 2004, a obiectivului major – integrarea în structurile NATO.

Prin adeziunea sa totală la principiile NATO şi la orientările sale strategice, România face tot ce este
necesar ca să fie pregătită pentru întâlnirea cu istoria, gata să apere obiectivele şi valorile comune, şi să
contribuie la un NATO mai mare şi mai puternic, capabil să rezolve provocările secolului 21 aşa cum a fost
realizat la ultima provocare.
Extinderea NATO într-o lume în schimbare

Extinderea NATO a fost întotdeauna o misiune de bază a Alianţei, deoarece promovează concepte
de stabilitate şi unitate, în primul rând, şi cel mai important, extinderea clubului democratic pentru a include
acele ţări care pot aduce o contribuţie reală la coaliţie atât în termeni militari cât şi politici. Dimpotrivă,
aderarea României la NATO este considerată un pas decisiv, fundamental, de securitate, ea făcând parte acum
dintr-un grup de ţări ce împărtăşesc aceleaşi valori şi sunt gata să se apere împreună. Această viziune a atins
noi culmi după atentatele din 11 septembrie când a început să se înţeleagă mai bine faptul că excepţia a
devenit regulă şi riscurile neconvenţionale reprezintă provocarea majoră a timpului prezent şi, mai ales, a
viitorului.

Noua strategie geopolitică, determinată de lupta împotriva terorismului, a dat un nou înţeles valorilor
democratice şi sistemelor ferm stabilite, împotriva noilor “principii” ale dezordinii. Ceea ce s-a considerat ca
o achiziţie majoră în domeniul legislaţiei şi a raporturilor guvernamentale referitor la drepturile şi securitatea
cetăţenilor, trebuie acum protejat de un inamic obscur şi subversiv, de pe o întinsă arie internaţională, pe care
sistemele de securitate obişnuite nu sunt pregătite să îi facă faţă. Astfel s-a ajuns la convingerea că NATO a
devenit mai “global” deoarece, riscurile şi ameninţările s-au dovedit a fi globale, de asemenea. Invocarea
articolului 5 a generat o reacţie de “aliaţi de facto” între ţările candidate NATO şi a transformat înţelesul
adânc al pregătirii lor pentru intrarea în Alianţă, cu un impact direct asupra forţelor armate,
managementului naţional şi contribuţiei directe la războiul împotriva terorismului. Cât timp sistemul de
Preavertizare Aeriană şi Forţa de Control au fost trimise să patruleze în spaţiul aerian al US şi forţa sa navală
în Mediterana, 24 de ore după atacurile teroriste de la 11 septembrie, România a oferit drept de survol aerian
pentru o intervenţie antiteroristă şi mai departe a deschis spaţiul terestru şi naval pentru a permite trupelor
Alianţei desfăşurarea în Afganistan. Tara noastră a fost primul stat Est European care a contribuit la forţa de
asistenţă de securitate în Kabul şi în operaţiunea Enduring Freedom.

Mai mult, România este conştientă că pentru a contribui la eforturile NATO se cere o implicare pe
termen lung în managementul operaţiilor de criză în întreaga lume, iar apropierea noilor riscuri de
securitate necesită o analiză adâncă a rolului de existenţă naţională a capacităţilor şi instituţiilor implicate.

La summitul de la Madrid s-a stabilit un sens veritabil al moralei, conectat fundamental la valorile
democratice, care continuă să fie relevant în contextul actual. Summitul de la Praga a putut combina cele două
dimensiuni NATO – axiologică şi geostrategică – într-o nouă sinteză. S-a dat, astfel, Alianţei o nouă
dimensiune militară şi de securitate. Vectorii geopolitici ai proiecţiei forţei, combinaţi cu o nouă etică, forţată
de lupta antiteroristă – reprezintă translaţia misiunii fundamentale a NATO într-o nouă lume. S-a spus că la
Praga va fi extindere, dar va fi şi adaptare şi transformare. Transformarea NATO include extinderea Alianţei,
în timp ce amândouă se adresează viitorului NATO într-o lume în schimbare. Este clar că România are
nevoie de NATO, tot aşa cum NATO are nevoie de România, care este atât beneficiar cât şi furnizor de
securitate.

În viziunea românească, integrarea României în structurile europene şi euroatlantice nu a fost şi nu


este un scop în sine, ci este considerată ca o opţiune de politică externă fundamentată pe înţelegerea
faptului că ea corespunde nemijlocit interesului naţional vital. Apropierea de organismele euroatlantice,
până la integrarea deplină în structurile economice, politice şi de securitate edificate de Occident, constituie,
totodată, calea optimă de participare efectivă la realizarea obiectivelor NATO şi Uniunii Europene şi de
valorizare a potenţialului şi vocaţiei europene ale României, în procesul asigurării securităţii şi stabilităţii
continentale, în general, şi subregionale, în special.
În acest context, trebuie amintit că strategiile guvernamentale au luat în considerare corelarea diferitelor
mijloace şi căi de acţiune (diplomatice, economice, militare şi sociale) şi o participare echilibrată a
angajamentelor politice şi militare din regiune. Între acestea se numără participarea României la iniţiativele
politico-militare ale NATO în Europa de Sud-est (SEEGROUP, SEECAP etc), coordonarea unui mare
număr de proiecte diplomatice, de securitate şi probleme interne în ţările din zonă în cadrul Pactului de
Stabilitate şi a deschis la Bucureşti, la iniţiativa SUA, centrul pentru combaterea crimei organizate (Iniţiativa
de cooperare în Europa de Sud-est – SECI). România a contribuit şi prin alte mijloace la întărirea rolului
NATO în domeniul securităţii prin participarea la operaţiunile forţelor de menţinerea păcii, ca o contribuţie
concretă la promovarea stabilităţii şi cooperării în Europa de Sud-est, intre care sunt participarea cu trupe în
cadrul misiunilor SFOR şi KFOR, din Bosnia şi Kosovo.

Interese Comune şi Geopolitice


ale aderării României la NATO

România a fost multă vreme un pivot pentru democraţiile libere din Europa. Sub acest aspect,
prezenţa noastră în Balcani, ca un generator de stabilitate în zonă, atât militară cât şi politică, merge în
sensul continuării tradiţiei de apărători ai porţilor Europei de Răsărit, câtă vreme extinderea NATO spre
sud a lărgit frontierele geografice ale Europei de Vest. Prin extindere, NATO a devenit un protector mai
puternic al securităţii transatlantice şi globale. Astfel, organizaţia poate devenii un factor mai eficient în
rezolvarea conflictelor regionale şi un incubator pentru democraţie.

Mai mult ca oricând, cerinţele strategice de bază ce privesc proiecţia forţei şi supravegherea necesară în
contracararea noilor riscuri de securitate nu pot evita concepţia de dimensiune sudică NATO. Privind astfel,
zone ce au fost considerate în trecut ca „zone potenţiale de criză” ca Mediterana, Marea Neagră şi Caucazul
au fost chemate să se alăture strategiei Alianţei ceea ce ar fi dificil de realizat dacă „ţări pod” ca România nu
ar face parte din NATO. De asemenea, membrii Parteneriatului pentru Pace din Europa de Sud deţin
mijloacele să devină poli de stabilitate şi creştere economică în noua Europă. Este indiscutabil că apropierea
NATO de această regiune are deja un ecou important în Caucaz şi Asia Centrală. Pe de altă parte, uriaşul
potenţialul uman şi logistic al acestor regiuni le face deosebit de atrăgătoare din punct de vedere strategic. In
fine, Zona Mării Negre reprezintă un punct major pentru orice proiect de infrastructură de transport sau
energetică. Apare evident că România şi Bulgaria sunt consideraţi, pe drept cuvânt, ca parteneri indispensabili
în asigurarea rezervelor Asiei Centrale pentru Europa. În opinia României este necesar să se folosească
cadrul geopolitic ca un suport pentru o dezvoltare coerentă regională de strategie de securitate.

Întrucât Bulgaria şi România sunt actori cheie în Balcani, stabilitatea regiunii are o şansă importantă
odată cu schimbările care au avut loc în fosta Iugoslavie. Cele două state balcanice deţin un avantaj
geostrategic pentru NATO şi Statele Unite prin asigurarea accesului la Marea Neagră şi la rutele de
aprovizionare cu energie. Extinderea NATO către sud asigură, de asemenea, supravegherea şi managementul
sistemelor aeriene cu un impact pozitiv asupra monitorizării şi capacităţilor de interceptare ale Alianţei într-o
regiune vitală pentru orice implicare în Asia şi Orientul Apropiat. Sistemul românesc naţional de
supraveghere este într-un proces de aliniere la standardele Alianţei şi conectat cu structura specifică a Alianţei
şi a altor ţări vecine.

România este cea mai mare ţară membră NATO, din această zonă a Europei, din punct de vedere al
teritoriului, populaţiei şi capacităţilor militare, fiind considerată un caz similar cu ceea ce Polonia a
reprezentat pentru primul val al extinderii. Toate argumentele prezentate sunt considerate în diferite ocazii
atât ca un avantaj cât şi un dezavantaj, deoarece România ca membră NATO poate să asigure o contribuţie
notabilă la securitatea Alianţei, şi, în acelaşi timp, un obiectiv foarte dificil de apărat şi de “asimilat”.

Aderarea la NATO nu trebuie considerată drept sfârşitul realizării unui obiectiv, ci ca un pas important
prin care România va putea să-şi asume responsabilităţi în realizarea unei mai profunde securităţi în Europa.
Astfel, extinderea NATO este percepută nu ca pe o provocare, ci mai curând ca o oportunitate istorică de a
contribui la întărirea Alianţei în atingerea obiectivelor sale privind securitatea şi stabilitatea şi, pe această
bază, edificarea unei Europe unite. Ca membru al Alianţei, România îşi va îndeplini obligaţiile şi va asista
NATO cu tot ce va fi necesar şi atunci când se va impune, pe baza hotărârii de a împărtăşi valorile comunităţii
europene şi atlantice. Din punct de vedere geostrategic, prin aderarea României şi Bulgariei în NATO s-a
consolidat flancul de sud al Alianţei. Se va asigura astfel şi o mai strânsă coordonare strategică prin legătura
ce o stabilesc aceste două ţări între Nordul şi Centrul Europei şi Grecia şi Turcia.

Pentru toţi observatorii politici este evident că România constituie un punct vital de conexiune dintre
Europa, spaţiul balcanic şi regiunea Mării Mediterane. Activitatea desfăşurată ca preşedinte al OSCE, la
CEFTA şi în alte organisme cum ar fi cel al cooperării dintre Ţările de la Marea Neagră au oferit tot atâtea
dovezi ale capacităţii şi deciziei sale de a se implica şi a fi un factor de stabilitate. În toate împrejurările au
fost iniţiate sau sprijinite acţiunile menite să întărească stabilitatea economică şi politică, de a lupta împotriva
ameninţărilor la adresa păcii, securităţii şi prosperităţii, a terorismului internaţional şi crimei organizate.

Unii politicieni sau analişti politici au uneori tendinţa să considere că lărgirea actuală a NATO este deja
suficientă pentru asigurarea securităţii şi păcii. Europa Centrală şi de Est este însă acum mai în siguranţă din
cauză că Alianţa a constituit, în fapt, un puternic catalizator cu rol determinant în schimbările pozitive care au
avut loc în interiorul noilor ţări membre. În acelaşi timp, prin extinderea spre Sud, NATO a devenit mult mai
implicat în asigurarea securităţii atât globale, cât şi în prevenirea şi gestionarea conflictelor regionale,
concomitent cu rolul efectiv de incubator pentru democraţie. Cerinţele strategice de bază ale prevenirii
riscurilor de securitate au impus strategilor să ia în considerare conceptualizarea Dimensiunii Sudice a
NATO. Astfel, zone considerate ca potenţial risc de crize, cum ar fi zonele Mediteranei, Mării Negre şi
Caucazului, sunt acum incluse într-o nouă viziune strategică cu şanse sporite de prevenire şi gestionare
mai eficientă.

România nu consideră aderarea la NATO ca un obiectiv în sine, final, ci ca o etapă în aplicarea


hotărârii sale de împărtăşi responsabilităţile în realizarea unei securităţi mai sigure în Europa. Rolul României
este conceput ca unul din pilonii de stabilitate, ai podului dintre Est prin care se transferă securitate şi
stabilitate spre vecinii din estul şi vestul Balcanilor. În concepţia românească lărgirea NATO nu este doar o
provocare, ci o oportunitate istorică de a se consolida NATO în perspectiva edificării unei Europe unice şi
libere, fără războaie şi conflicte, a securităţii, stabilităţii şi păcii.

MULTILATERALISMUL
ŞI ASIGURAREA SECURITĂŢII

Principalele pericole care ameninţă pacea

Evoluţia securităţii la nivel internaţional după încetarea Războiului Rece, de altfel pozitivă în
general, reflectă totodată prezenţa unui complex de ameninţări tradiţionale şi de noi pericole.
• Cea mai periculoasă ameninţare a Războiului Rece, confruntarea nucleară globală, s-a diminuat, dar
este încă prezentă la nivel regional, la care se adaugă alte ameninţări tradiţionale.
• Conflictele interstatale, agresiunile transfrontaliere şi conflictele interetnice reprezentă surse de
insecuritate şi instabilitate în regiuni ca Orientul Apropiat, Balcani şi Caucaz. În anumite zone (de exemplu
Caşmir, la graniţa dintre India şi Pakistan) aceste tensiuni pot uşor escalada în război şi problemele de
securitate puse sunt chiar mai mari deoarece respectivele state deţin arme nucleare.
• Peninsula Coreea şi întreaga regiune Asia-Pacific se confruntă de asemenea cu ameninţarea nucleară,
dacă ne gândim la programul nuclear dezvoltat de Coreea de Nord şi la îngheţarea relaţiilor SUA-Coreea de
Nord.
• Pe de altă parte, asimetric şi din nefericire aproape uzual, terorismul internaţional reprezintă una din
cele mai serioase ameninţări la adresa păcii şi securităţii întregii planete.
Fiind un pericol asimetric, terorismul internaţional reprezintă un răspuns neechilibrat din partea
actorilor slabi (care sunt în general actori non-statali, sponsorizaţi sau sprijiniţi în anumite cazuri de unele
state) care încearcă să se opună politicii interne şi internaţionale sau a presiunilor economice exercitate de
statele mai puternice. Fără precedent în anvergură şi cruzime, terorismul contemporan afectează viaţa de zi cu
zi a fiecăruia cu o mai mare intensitate, atacurile răspândindu-se pe întreg globul, de la New York la
Moscova, cu motivaţii diferite.
• Alte pericole, care necesită o atenţie constantă şi care sunt la fel de periculoase ca şi terorismul şi
câteodată sunt legate de acesta, sunt: proliferarea armelor nucleare, bacteriologice şi chimice, separatismul,
extremismul naţional, religios sau de altă natură, traficul de droguri şi crima organizată, răspândirea bolilor
infecţioase, crizele financiare şi economice, schimbările de climă şi dezastrele ecologice, emigrarea ilegală,
deficitul de materii prime necesare.
În mod clar aceste probleme au existat şi înainte, dar în epoca globalizării, când lumea devine mult mai
interdependentă şi interconectată, ele au luat foarte repede un caracter universal punând în pericol real
securitatea şi stabilitatea regională şi foarte des pe cea internaţională. O multitudine de factorii stimulează
pericolele la adresa păcii şi securităţii mondiale.
Primul şi cel mai important factor îl reprezintă persistenţa decalajului dintre ţările dezvoltate şi cele în
curs de dezvoltare. Rolul factorilor externi în dezvoltarea statelor a crescut în mod dramatic şi din cauza
diferenţelor între puterile financiare şi economice, a integrării şi dezvoltării inegale a ţărilor în economia
mondială, a inegalităţii creşterii populaţiei între ţările bogate şi cele sărace, interdependenţa dintre ţări luând
forme şi mai asimetrice. Cât timp un mic grup de state industrializate joacă un rol esenţial în globalizare,
marea majoritate a celor rămase sunt transfomate în obiecte influenţabile şi determinate conform
dezvoltării economico-financiare. De aceea, securitatea internaţională merge mână în mână cu dezvoltarea şi
echilibrul acestor doi factori ce trebuie monitorizat cu atenţie deoarece, cum am menţionat anterior,
dezechilibrele în dezvoltare pot conduce la ameninţări la adresa securităţii. La acest aspect s-a referit
Declaraţia ONU a Mileniului adoptată în septembrie 2000, care intenţionează să promoveze pacea,
securitatea şi dezarmarea şi, de asemenea, eradicarea sărăciei şi dezvoltarea şi să stabilească acţiunile
necesare atingerii acestor obiective. Împreună cu obiectivele ONU de dezvoltare, Declaraţia Mileniului
poate oferi suportul pentru viitoare acţiuni concrete în stoparea cauzelor adânci ale ameninţărilor la
adresa securităţii.
Un alt aspect al mediului internaţional de securitate în ziua de astăzi îl reprezintă un număr de
conflicte ce continuă să afecteze securitatea şi stabilitatea regională cu efecte la nivel global.
Al treilea factor important îl reprezintă accesul mai larg, atât al statelor cât şi al actorilor non-statali,
la tehnologie – chiar tehnologie non-militară care să poată servi obiectivelor răuvoitorilor, materialelor şi
cunoştinţelor şi de asemenea, cel mai important, la armele nucleare, bacteriologice şi chimice.
Al patrulea factor este utilizarea în scopuri politice a chestiunilor legate de relaţiile interetnice şi a
diferenţelor culturale. Remediul îl constituie acceptarea tuturor standardelor internaţionale şi a normelor
referitoare la diversitatea culturală şi la protecţia minorităţilor.

Actori pe scena securităţii internaţionale:

Pe scena securităţii internaţionale există cel puţin cinci forţe geostrategice cheie – Franţa, Germania,
Rusia, China şi India – şi cinci pivoţi geopolitici – Ucraina, Azerbaijan, Coreea de Sud, Turcia şi Iran,
Pakistan putând fi inclusă între pivoţii geopolitici dacă luăm în considerare definiţia pivoţilor geopolitici şi a
importanţei lor în regiune – oferind suport acţiunilor militare împotriva Afganistanului şi, în acelaşi timp,
având o relaţie sensibilă cu India.
Atât Franţa cât şi Germania sunt motivate de viziunea Europei Unite – Franţa dorind un rol mai
important în Europa, dar fiind pregătită să-şi joace rolul în securitatea mondială. Decizia adoptată este aceea
de a se implica în apărarea multilaterală şi instituţiile securităţii de care aparţine, de a face din Europa un
cadru de referinţă şi de a promova o puternică apărare Europeană şi o politică de securitate pentru a
garanta interesele Europene şi valorile comune universale.
Până în acest moment, exceptând războiul din Irak, absenţa UE din dezbaterea multor ameninţări la
securitate, incluzând Irak şi Coreea de Nord, şi lipsa unei Politici Comune Internaţionale şi de Securitate
active şi eficiente şi o Politică Europeană de Securitate şi Apărare comună a fost resimţită în mod acut pe
scena securităţii internaţionale. Marea Britanie nu este un jucător geostrategic şi preferă o politică externă
şi de securitate în afara cadrului UE. Importanţa Marii Britanii pentru SUA rămâne una de maximă
importanţă, fiind suporterul principal şi un aliat loial. Discuţiile din cadrul UE privind problema Irakiană
au demonstrat, de exemplu, o idee comună a Franţei, Germaniei şi Rusiei şi nu a întregii UE.
Rusia rămâne un important jucător geostrategic chiar dacă are o situaţie generală slabă. Politica
externă Rusă continuă doctrina lumii multipolare, cu Rusia fiind unul din centrii săi. Rusia este angajată să-şi
asume o mai mare responsabilitate în privinţa securităţii internaţionale, în special în problemele legate de
combaterea terorismului internaţional, prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, traficului de
droguri şi crimei organizate, conflictelor regionale, dezvoltării sistemelor comune anti-rachetă, prevenirii
dezastrelor ecologice şi a schimbărilor de climă.
China este un alt jucător regional important şi are aspiraţii mari. Aceasta exprimă dorinţa sa de a fi
un pol în lumea multipolară şi de a fi pregătită să-şi asume obligaţii internaţionale, să joace un rol constructiv
ca o mare putere responsabilă. Pentru China, construirea unui mecanism multilateral de consultare şi
coordonare sub instituţiile internaţionale trebuie să rămână o prioritate din cauza noii ordini politice şi
economice rămâne deasupra democratizării internaţionale prin participarea multipolară în luarea deciziilor
legate de evenimentele globale.
Altfel, o putere importantă în privinţa evenimentelor internaţionale, Japonia nu este considerată ca
jucător regional. Japonia se află printre principalele puteri economice ale lumii şi are o relaţie specială
bilaterală cu SUA. De aceea, Japonia are potenţialul de a fi o putere politică de prim rang. Totuşi, aceasta nu
acţionează în concordanţă, evitând orice aspiraţii de dominaţie regională şi preferând să acţioneze sub
protecţia SUA.
India este cel mai puternic stat din Asia de Sud, un fel de hegemonie regională. A devenit o putere
nucleară nu numai pentru a intimida Pakistanul, ci şi pentru a contrabalansa armele nucleare aflate în posesia
Chinei. India mai are şi propria misiune geostrategică referitoare la rolul ei regional. Ambele obiective
vizează vecinii săi şi Oceanul Indian.
Pentru decada următoare, evoluţia securităţii globale poate fi pozitivă dacă jucătorii şi pivoţii activi
geostrategici, împreună cu alte state vor lucra împreună pentru un rezultat comun – mai întâi de toate,
acest lucru se poate întâmpla prin stabilirea dialogului într-un cadru de lucru instituţionalizat şi de
asemenea activând rolul decisiv pe care marile organizaţii internaţionale îl au în definirea situaţiilor de
securitate ale lumii.
Organizaţia Naţiunilor Unite face tot posibilul să asigure pacea internaţională şi securitatea în ultima
jumătate de secol.
OSCE reprezintă cea mai cuprinzătoare organizaţie regională de securitate din Europa, Asia şi
spaţiul Atlantic, incluzând Canada şi SUA. Are un rol esenţial în promovarea păcii şi stabilităţii, în întărirea
securităţii prin cooperare şi promovarea democraţiei şi drepturilor omului. Acţiunile sale
s-au dezvoltat în câmpul diplomaţiei, prevenirii conflictelor, managementul crizelor şi restabilirea post-
conflict.
NATO a avut un rol esenţial în întărirea securităţii Euro-Atlantice după încheierea Războiului
Rece. Rolul său politic a crescut mai ales după Summit-ul de la Washington din 1999. NATO îşi schimbă
statutul dintr-o organizaţie defensivă intr-o comunitate deschisă de securitate. Mai târziu, NATO trebuie să
treacă printr-o revigorare a puteri americane, ceea ce va produce creşterea tensiunilor în cadrul Alianţei.
Considerând problema din perspectiva mediului de securitate internaţional, care include mai sus
menţionatele organizaţii şi actori importanţi, formând un cadru de lucru internaţional activ, putem spune că
lumea se mişcă decisiv în direcţia abordării multilaterale în căutarea răspunsurilor pentru actualele ameninţări
şi provocări.
În principiu sunt două căi de rezolvare a problemelor de securitate actuale. Prima este prin acţiuni
unilaterale - un mod de a exprima scara problemelor generate astăzi de globalizare. Un fenomen este acela că
nici măcar resursele combinate ale ţărilor dezvoltate nu sunt suficiente pentru a rezolva problemele. De aceea
capătă sens expresia “de a încerca să supravieţuieşti de unul singur” prin crearea de “insule de stabilitate
economică şi politică prin măsuri protecţioniste şi unilaterale după soluţiile militare”. Pe termen scurt,
acest mod poate da rezultate, dar pe termen lung această abordare va dăuna ordinii legale internaţionale şi va
declanşa revolte, accentuând problemele actuale.
O altă opţiune este căutarea colectivă a soluţiilor de securitate a lumii împotriva ameninţărilor
multiple şi a riscurilor mai sus menţionate. O strategie de viitor trebuie să aibă în vedere un sistem de
securitate multilateral, care va funcţiona într-un centru de coordonare universal recunoscut, cel mai probabil
ONU cu legitimitatea sa unică, universalitatea şi experienţa sa.
Deci, unilateralismul şi multilateralismul trebuie să conteze acum pentru securitatea internaţională.
Oricare sunt avantajele şi dezavantajele în adoptarea primei sau a celei de-a doua poziţii, necesită o analiză
atentă a ambelor direcţii.

Tendinţele Americane vizând unilateralismul


în ultima decadă

După sfârşitul Războiului Rece, Statele Unite au rămas singura supraputere din lume şi a fost
responsabilă în redefinirea relaţiilor internaţionale, o sarcină pe care şi-a asumat-o prin declararea aderenţei la
multilateralism – “multilateralism hotărât care corespunde ţelurilor politicii externe a Statelor Unite”.
Cel mai important document adoptat de Statele Unite a fost Doctrina Clinton, care a încercat să
focalizeze politica externă americană şi să avanseze un angajament american în intervenţiile umanitare pe tot
globul. Acest angajament a fost întotdeauna în concordanţă cu interesul american, modul pragmatic de
comportament al SUA: “multilateral când putem, unilateral când trebuie”. În practică, politica externă
americană a căzut de nenumărate ori într-o abordare unilaterală care a avut un impact negativ asupra
securităţii Americii.

De exemplu, în 1991 şi 1992, părţi din Somalia au fost acaparate de lorzii războiului iar violenţa a dus
la foamete şi la o stare generală de dezordine, fără speranţa de a se rezolva de la sine. SUA a asigurat ajutor
umanitar înfometaţilor în 1992, dar s-a retras din regiune. Cinci mii de soldaţi americani din trupa de
menţinere a păcii au fost trimişi în Somalia pentru a oferii suport misiunilor ONU de menţinere a păcii în
1993. Dar, când optsprezece soldaţi americani au fost ucişi şi imaginile lor au fost văzute în Statele Unite,
presiunea publicului l-a obligat pe preşedintele Clinton să anunţe retragerea trupelor din Somalia în anul
următor. Statele Unite au condus o intervenţie umanitară într-un stat care are un foarte mic impact direct
asupra securităţii americane. Retragerea lor din regiune când riscul de pierderi de vieţi omeneşti a crescut, a
fost un gest unilateral. Statele Unite nu au fost niciodată angajate total în realizarea obiectivelor ONU din
Somalia.
Un alt exemplu de unilateralism (o direcţie ai cărei primi paşi au fost făcuţi în Somalia) a fost în 1995
în Bosnia. Când conflictul a atins punctul culminant, SUA, care a fost implicată în loviturile NATO din zonă,
a ridicat unilateral restricţiile la vânzările de arme către musulmanii din Bosnia. Acesta a reprezentat un
dezacord cu ceilalţi membrii ai organizaţiei multilaterale care coordona acţiunile din regiune. Această ridicare
unilaterală a embargoului armelor în Bosnia a exprimat o atitudine a guvernului american care sugerează o
anumită aroganţă şi indiferenţă, chiar înstrăinare de aliaţi.
Analiştii politici apreciază:
- SUA a fost cel mai mare suporter al multilateralismului după Al Doilea Război Mondial, dar s-a
îndreptat către unilateralism din 1990;
- SUA se pregăteşte să participe la programele multilaterale şi cooperează cu instituţiile multilaterale
numai în termenii negociaţi de SUA;
- SUA îşi va forma politica externă în orice manieră va fi mai avantajoasă efectiv pentru interesele şi
a priorităţilor proprii, fără a accepta sugestii de la aliaţi sau să ia în consideraţie efectele negative pe
care le poate avea la nivel global.
Acţionând unilateral, SUA a pierdut abilitatea de a difuza responsabilitatea. Efectele imediate ale
politicilor unilaterale, cum am menţionat anterior, poate fi pierderea suportului aliaţilor în anumite probleme
de securitate sau revocarea privilegiilor în organizaţiile multilaterale care depind de cooperarea SUA. Acestea
nu pot restrânge politica unilaterală de securitate a SUA. Dar SUA pot întâlni consecinţe mult mai importante.
Participarea militară selectivă în conflictele internaţionale nu este un mod eficient de a asigura securitatea,
întrucât această politică nu ia în considerare potenţialele răzbunări pentru acţiunile unilaterale SUA. La toate
acestea se adaugă şi faptul că multilateralismul este mai predictibil decât unilateralismul şi stabileşte
precedente internaţional acceptate. Unilateralismul duce la imprecizii şi temeri, şi nu este atât de predictibil.
Acţionând astfel, SUA pierde din vedere că statutul de super-putere nu este suficient să descurajeze outsider-
ii.

Disputa unilateralism – multilateralism continuă

„Unilateralism American pentru totdeauna?” Această formulare poate dovedi dorinţa SUA de a fi
singurul stat care să decidă pentru celelalte state în problemele importante. Adevărata dezbatere despre
unilateralism şi multilateralism este de fapt despre stil şi tactici. SUA trebuie să construiască bunăvoinţa,
lucrând cu tot interesul pentru suportul Consiliului de Securitate ONU, dar dacă nu va eşua în a-l câştiga,
poate spera că acest efort binevoitor este suficient pentru aliaţii săi. Administraţia Bush a dus mai departe
multilateralismul dur potrivit cu cerinţele ariei globale, care trebuie să cuprindă, atât realităţile puterii –
potenţialul şi limitările ei – cât şi natura provocărilor şi oportunităţilor erei globalizării.
În viziunea analiştilor politici, pentru SUA, cooperarea multilaterală trebuie să se supună
următoarelor principii:
(1) Conducerea Americană este fundamentală deoarece fără ea iniţiativele multilaterale pot lua un
drum greşit;
(2) Eliminarea amintirilor despre animozităţile din trecut în formarea iniţiativelor multilaterale;
(3) Crearea coaliţiilor care pot fi transformate în structuri instituţionale formale sau nu, important
fiind rezultatul;
(4) SUA are responsabilităţi globale unice şi le va îndeplini chiar dacă nu va urma majoritatea care
va dezagrea „cea mai bună politică”;
(5) Multilateralismul este o cale necesară, iar un angajament la multilateralism va extinde opţiunile
SUA şi nu le va constrânge.
Europenii favorizează un multilateralism principial care reflectă faptul că, câştigarea aprobării
Consiliului de Securitate ONU nu înseamnă un sfârşit în sine, ci o condiţie obligatorie pentru stabilirea
unei ordini internaţionale legale. Chiar dacă SUA a avut absolută dreptate în privinţa Irakului şi pericolele
au fost aşa de mari, opinia europeană este că SUA a greşit invadând Irakul fără o aprobare formală.
Americanii sunt pentru un multilateralism instrumental. Desigur multilateraliştii americani doresc, de
asemenea, să obţină suportul internaţional. Ei ca şi aliaţii lor doresc aprobarea pentru acţiunile iniţiate. Dar
inima argumentului multilateralist american este pragmatică. Acest tip de multilateralism este de fapt o
analiză costuri-beneficii, nu un angajament principial către acţiunile multilaterale ca piatră de cotitură în
ordinea mondială.

Afganistan (2001) şi Irak (2003) - două cazuri semnificative

Dacă punem faţă în faţă două importante evenimente ca operaţiunea din Afganistan în 2001 a
coaliţiei globale împotriva terorismului şi acţiunea militară din Irak în 2003, când SUA şi Marea Britanie
au condus o coaliţie formată din patruzeci de state, putem discerne avantajele şi dezavantajele ambelor
acţiuni şi să descoperim consecinţele pentru organizaţiile internaţionale şi în special pentru Naţiunile
Unite. Aceasta va asigura o privire de ansamblu a conexiunii cu modul in care actele unilaterale sunt
percepute pe scena internaţională.
Intervenţia militară în Afganistan a coaliţiei antiteroriste a reflectat rolul vital al Naţiunilor Unite în
combaterea terorismului. Baza legală a intervenţiei a reprezentat-o o serie de rezoluţii ale Consiliului de
Securitate adoptate de-a lungul a doi ani anteriori atacului şi a rezoluţiilor adoptate privind ameninţările la
adresa păcii şi securităţii internaţionale cauzate de acte teroriste. O altă motivaţie a acţiunii ar putea fi lupta
internă dintre forţele democratice şi talibani.Trebuie să ne aducem aminte că, coaliţia internaţională şi
expresia sa militară a fost suportată de toate statele membre ale Naţiunilor Unite. Consiliul de Securitate a
reacţionat la atacurile din 11 septembrie prin rezoluţiile numărul 1368 din 12 septembrie 2001 şi 1373 din 28
septembrie 2001 şi a fost determinat să supravegheze implementarea totală a acestora.
Chiar dacă atunci a fost doar o quasi similaritate de opinii privind motivarea răspunsului american
(SUA considerând atacurile ca „declaraţie de război”, Consiliul de Securitate referindu-se la „atacuri
teroriste” sau „atacuri teroriste îngrozitoare” şi Consiliul Europei referindu-se la „atacuri teroriste
mortale”), a fost un punct de vedere comun privind răspunsul , care trebuia să fie legal şi cu scop multilateral,
moral şi înţelegător, „în a întreba de ce s-a întâmplat şi ce trebuie făcut pentru a reduce ciclul violenţei”.
Uniunea Europeană a chemat la „cea mai largă posibilă coaliţie mondială împotriva terorismului, sub
auspiciile Naţiunilor Unite”.
Situaţia privind Irakul s-a transformat într-o criză din februarie când o spărtură în componenta
principală a sistemului internaţional a apărut: punctul de vedere diferit al SUA şi Marii Britanii şi alte state
referitor la o intervenţie fără întârziere în Irak, pe de o parte, şi Franţa, Germania, Rusia şi China sprijinite de
alte state, de cealaltă parte.
Toţi membrii Consiliului de Securitate au fost de acord cu necesitatea absolută de a elimina din
arsenalul Irakian armele de distrugere în masă. Este cunoscut că regimul Irakian a utilizat acest tip de arme
împotriva Iranului în perioada războiului iraniano-irakian din 1980-1988. Eventuala posesie a acestor arme,
posibila existenţă a unor legături între regimul irakian şi organizaţia teroristă Al Qaida a lui Ben Laden, şi a
posibilităţii că aceste arme vor intra în posesia teroriştilor, au făcut ca SUA să se teamă de alte atacuri
teroriste, mult mai periculoase decât cele din 11 septembrie. A devenit clar în Consiliul de Securitate că
regimul din Irak trebuie forţat să distrugă orice armă de distrugere în masă pe care o poate poseda. La refuzul
Irakului, a fost invocat Articolul 41 al Cartei ONU şi au fost oferite două puncte de vedere.
Războiul împotriva regimului Irakian a durat o lună şi căutarea armelor de distrugere în masă
continuă, forţele coaliţiei nereuşind să descopere aceste arme. După conflict, SUA a propus Consiliului de
Securitate să joace un rol important în reconstrucţia Irakului.

Mediul de securitate internaţional


impune acţiuni comune

Mediul de securitate internaţional prezintă o serie de ameninţări şi provocări ce au nevoie să fie


rezolvate într-o manieră conformă cu legile internaţionale şi care să respecte drepturile fiecărui stat. Deşi încă
aprig dezbătută, maniera de acţiune internaţională poate fi caracterizată printr-o serie de orientări specifice:
- Majoritatea problemelor prezente în mediul de securitate internaţional sunt transnaţionale şi nu
pot fi angajate de un singur stat, având nevoie de o cooperare constantă a membrilor comunităţii
internaţionale.
- Într-o lume a globalizării, chiar problemele bilaterale tind să devină regionale sau globale.
Raţiunea cere ca o căutare a soluţiilor să fie făcută cu participarea tuturor statelor interesate.
- SUA este o ţară care combină unilateralismul, bilateralismul şi multilateralismul într-o manieră
ce convine intereselor sale naţionale.
- Politicile unilaterale pot fi pragmatice şi pot să rezolve problemele imediat, dar pe termen lung
deschid calea altor probleme sau pot chiar complica problemele pe care au încercat să le rezolve. Chiar un
multilateralism internaţional acceptat nu poate justifica o intervenţie militară. De exemplu, dacă nu este
conformă cu ordinea legală internaţională.
- Terorismul este o problemă esenţială şi nici o acţiune unilaterală, sau lipsa unei acţiuni implicând
un grup limitat de state poate găsi soluţii viabile – teroriştii sunt în număr relativ redus, ei se pot ascunde şi
pot pregăti acţiunile lor teribile în locuri inimaginabile. Iată de ce toate statele trebuie să acţioneze de bună
credinţă, să sprijine acţiunile împotriva terorismului şi să ia parte la găsirea soluţiilor comune.
- Multilateralismul trebuie să fie obiectivul principal al relaţiilor internaţionale, chiar dacă uneori
pare a fi complicat de a urma această cale. Acţionând în dezacord cu ordinea legală internaţională stabilită şi
în afara ideilor de organizaţie multilaterală este posibil să întâlnească situaţii dificile, cu consecinţe adverse
pentru pacea şi stabilitatea mondială.
Relaţia dintre multilateralism şi solidaritate nu este un subiect academic pentru speculaţii
intelectuale. Este problema cea mai importantă pentru diplomaţia globală şi regională. Când preşedintele
Comisiei Europene Romano Prodi s-a adresat Uniunii Confederaţiilor de Comerţ European la Bruxelles în 11
octombrie 2001, o lună după atacurile teroriste din Statele Unite, el a evidenţiat cinci principii care ar trebui
să-i orienteze pe europeni în perioade de criză:
- să evite să cadă în capcana ciocnirii civilizaţiilor;
- să realizeze cât de mult similarităţile surclasează diferenţele;
- să demonstreze o solidaritate totală cu SUA;
- să opteze pentru integrarea europeană;
- să promoveze viziunea politică comună, aceea a multiateralismului şi solidarităţii.
În aceeaşi declaraţie, a fost pus în evidenţă faptul că Uniunea Europeană are câteva avantaje
veritabile în confruntarea cu provocările zilelor noastre, şi se bazează pe valori ca respingerea războiului,
respect pentru diferenţele culturale, libertate şi solidaritate. Evenimentele continuă să dovedească că
integrarea politică a UE se află încă în urma integrării economice. Aceasta nu este o stare de lucruri care să
dea satisfacţie. Coeziunea internă a Europei are nevoie să fie întărită, dacă UE vrea să îşi ocupe locul alături
de Statele Unite în lumea de după 11 septembrie.
Multilateralismul exercitat cu bună credinţă oferă cea mai bună metodă de abordare a problemelor
globale deoarece asigură toate punctele de vedere date spre audiere şi nici o naţiune nu este exclusă de la
procesul luării globale a deciziilor. Trebuie să ne reamintim că, pentru ca multilateralismul să funcţioneze cu
adevărat, consensul este cel mai eficient mecanism de atingere atât a stabilităţii şi să protejeze viitoarele
relaţii dintre state. Astăzi, mai mult ca oricând, conceptul de comunitate globală reflectă realităţile vizibile. În
lumea noastră multiculturală ce se restrânge şi se măreşte, şi în epoca Internet-ului şi a comunicaţiilor prin
satelit, suntem într-un permanent contact cu oameni ce arată diferit, se îmbracă diferit, mănâncă alt tip de
hrană, au diferite credinţe şi diferite tradiţii.
Astăzi, nu mai este deloc surprinzător că evenimentele ce au loc într-o parte a lumii au efecte în
cascadă pe restul planetei. Colapsul pieţelor financiare într-o regiune, ca Asia de Sud-est, poate genera
recesiune pe un alt continent. Decizia de a micşora dobânzile la credite într-o ţară poate însemna o putere mai
mică de cumpărare pentru pensionarii dintr-o altă ţară. Poluarea ce o producem în zonele industriale poate
afecta nivelul de trai a locuitorilor din alte ţări îndepărtate. In ideea de a gestiona aceste interdependenţe,
deciziile ce au un impact global trebuiesc luate la nivel global. Nici o ţară nu îşi poate atinge obiectivele
internaţionale fiind de una singură. Deciziile luate unilateral pot, câteodată, să pară potrivite pe termen scurt,
dar s-au dovedit nepotrivite pe termen lung.
Este cunoscut că interesele economice ale ţărilor dezvoltate stau la baza deciziilor adoptate la Doha
Round. De aceea există o îngrijorare adâncă vizând întârzierile ce au apărut în negocierile de acces în pieţele
Doha. Garanţiile de acţiune nu mai sunt suficiente. Summit-ul G8 a fost chemat să asigure orientarea politică
necesară pentru a permite ca negocierile comerciale să înainteze din nou înainte de conferinţa ministerială
WTO de la Cancun din septembrie 2003. Opinia politică în cadrul G8 trebuie să aprecieze în totalitate
valoarea liberalizării comerţului mondial, în special în agricultură – un sector de o importanţă critică în
dezvoltare. Comerţul este vital nu numai pentru beneficiile directe pe care le aduce, dar şi pentru creşterea
fluxului financiar şi a resurselor reale de investiţii pentru dezvoltarea ţărilor ce generează creşterea
câştigurilor şi oportunităţi de slujbe ce pot ajuta să ridice oamenii din sărăcie şi să facă economia rezistentă la
şocuri. Acţiunile hotărâte de a întări pe termen lung creşterile fundamentale prin comerţul liber vor genera
încredere şi va ajuta la întărirea apariţia refacerii economice. Există o credinţă puternică, că prin crearea unui
context multilateral, G8 va ajuta menţinerea momentului de reforme structurale economice pe termen lung în
dezvoltare şi dezvoltarea ţărilor ce se aseamănă.
Interesele internaţionale, pe baza definirii corecte a terorismului şi a denunţării sale ferme, impun
adaptarea legislaţiei şi convenţiilor internaţionale de o manieră să asigure acţiunilor şi eforturilor multilaterale
eficacitatea aşteptată de lumea civilizată, în combaterea organizaţiilor teroriste şi a statelor care le sprijină.
Îndeplinirea acestui obiectiv se poate realiza printr-o largă cooperare internaţională care să conducă la:
recunoaşterea internaţională a faptului că orice organizaţie şi acţiune teroristă urmăreşte scopuri politice sau
ideologice; blocarea financiară a organizaţiilor teroriste, prevenirea obţinerii, transferurilor şi spălării banilor
(toate acestea constituie măsuri economico-financiare absolut necesare în acţiunile antiteroriste); înfiinţarea
unor unităţi de elită pentru combaterea teroriştilor.
În concepţia României, este semnificativă, pentru acţiunea multilaterală, adoptarea de Consiliul de
Securitate ONU a rezoluţiei 1456, la 20 ianuarie 2003, care reafirmă faptul că ameninţarea terorismului
global necesită acţiuni urgente ale tuturor statelor pentru a preveni şi înlătura orice sprijin, activ sau
pasiv, dat organizaţiilor teroriste. S-a apreciat pozitiv faptul că Rezoluţia s-a bazat pe Raportul Secretarului
General ONU, care a inclus domenii concrete de acţiune cum ar fi identificarea instrumentelor internaţionale;
rolul şi cooperarea organizaţiilor internaţionale, regionale şi subregionale; acordarea de asistenţă calificată;
atribuţiile şi activitatea Comitetului anti- terorist al ONU. Propunerile incluse în acest document se referă, în
special, la solicitarea ca statele membre ONU să devină părţi ale convenţiilor şi protocoalelor antiteroriste, la
adoptarea unei convenţii cuprinzătoare privind terorismul internaţional, precum şi a unui proiect de convenţie
vizând suprimarea actelor teroriste cu armament nuclear, dezarmarea şi neproliferarea nucleară. Toate acestea,
sunt în opinia românească de natură să joace un rol vital în mobilizarea efortului global de luptă împotriva
terorismului.
România împărtăşeşte opinia Uniunii Europene conform căreia multilateralismul se bazează pe
interesul comun al întregii comunităţi internaţionale, în abordarea problemelor legate de gestionarea
conflictelor internaţionale. În fapt, baza acestei concepţii constă chiar în realitatea că integrarea europeană ar
fi de neconceput fără multilateralism. Planul de acţiune al Uniunii Europene, adoptat la reuniunea
extraordinară a Consiliului European la 21 septembrie 2001, a stabilit o serie de măsuri între care: echipe
comune de investigare, compuse din poliţişti şi magistraţi; stabilirea unei liste comune a organizaţiilor
teroriste; schimburi de informaţii privind terorismul între statele membre şi un acord între Europol şi SUA
etc.
Poziţia României privind cooperarea multilaterală în lupta împotriva terorismului a fost exprimată în
declaraţia prezentată de ministrul de externe român, în cadrul celei de a 57-a sesiuni a Adunării Generale
ONU la 14 septembrie 2001: România consideră ca necesar să se condamne şi să se combată activ orice
formă a terorismului şi fanatismului violent prin cooperarea coerentă şi consecventă la nivel internaţional.

TERORISMUL ŞI CRIMA ORGANIZATĂ – PROVOCĂRI MAJORE ALE SECOLULUI

Tragicele evenimente din Statele Unite ale Americii, din 11 sept. 2001, au evidenţiat dimensiunea
planetară a terorismului şi consecinţele sale dezastruoase. S-a conştientizat cu îngrijorare majoră pericolul
mondial pe care îl reprezintă terorismul internaţional, precum şi necesitatea imperioasă de a se iniţia lupta
împotriva sa. Deciziile adoptate rapid la nivel naţional şi internaţional, în cadrul ONU şi al altor instituţii
internaţionale, au demonstrat determinarea comunităţii internaţionale de a adopta urgent măsuri pe
termen lung pentru a putea face faţă provocării imense pe care o reprezintă terorismul. Comunitatea
internaţională a reacţionat prompt şi cu realism faţă de necesitatea adoptării şi aplicării imediate de măsuri
corespunzătoare împotriva terorismului, dovedind o schimbare netă de atitudine faţă de fenomenul
terorismului internaţional. O dovadă elocventă şi convingătoare a acestei noi abordări o constituie adoptarea
în unanimitate a rezoluţiilor Consiliului de Securitate, de Adunarea Generală ONU şi de alte organizaţii
internaţionale, inclusiv regionale, care au condamnat şi au cerut adoptarea de măsuri urgente.

Ce este terorismul?

Definirea fenomenului terorismului a devenit mai actuală ca oricând, fiind, totodată, nu uşor de
realizat, uneori din motive subiective. Dificultăţile sunt de naturi diverse, de la cele politice, filozofice,
ideologice şi până la cele juridice. De asemenea, e dificil de făcut diferenţa între actele teroriste şi alte
crime. Astfel, problema rămâne deschisă, devenind o prioritate pentru a facilita identificarea actelor teroriste
şi a putea lupta împotriva lor. Până la clarificarea semantică, comunitatea internaţională, confruntată cu
numeroase alte probleme şi obstacole, apelează la soluţii pragmatice, combătând şi sancţionând pe măsură ce
au loc, de la caz la caz, actele teroriste, chiar dacă nu are posibilitatea să utilizeze o definiţie universal
acceptată.

Ca urmare a unor acte criminale, respectiv asasinarea unor personalităţi politice, s-a convenit, chiar
înainte de al doilea război mondial, adoptarea “Convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului”
care apreciază drept act terorist “actele criminale îndreptate împotriva Statelor cu intenţia de a crea o stare
de teroare persoanelor particulare sau unor grupuri de persoane şi interesului public”. La aceasta s-a
adăugat şi Convenţia pentru crearea Curţii Criminale Internaţionale, pentru judecarea persoanelor
acuzate de acte teroriste.
Consiliul Europei a adoptat in iunie 2002 “Decizia de combatere a terorismului”, care deşi nu conţine
o definiţie specială a terorismului, ci doar prezentarea “ principiilor şi drepturilor în materie de acte teroriste,
are avantajul că stabileşte mai multe criterii de bază, între care:
a) atacul asupra unor persoane cauzator de moarte;
b) atacul vizând integritatea fizică a persoanelor;
c) răpirea şi luarea de ostatici;
d)distrugerea facilităţilor fizice guvernamentale, a transporturilor, a proprietăţilor publice sau de stat, de
natură să pună în pericol vieţi umane sau să producă pierderi economice majore;
e) sechestrarea avioanelor, vapoarelor sau altor mijloace publice de transport;
f) producerea, posesia, achiziţia, transportul, vânzarea sau utilizarea armelor, explozivilor convenţionali
sau nucleari, biologici, precum şi desfăşurarea de cercetări pentru realizarea de asemenea arme;
g) răspândirea de substanţe periculoase care pot cauza incendii, inundaţii sau explozii ce pun în pericol
vieţile umane;
h) întreruperea aprovizionării cu apă, energie sau altor resurse naturale care ameninţă viaţa;
i) ameninţarea cu realizarea actelor teroriste menţionate.

Măsuri internaţionale
vizând combaterea terorismului

După cel de al doilea război mondial, problematica terorismului nu a fost între priorităţile Naţiunilor
Unite, nefiind inclusă pe agenda Adunării Generale sau a Consiliului de Securitate. Totuşi, a fost chiar şi
tangenţial prezentă în unele documente adoptate de aceste organisme. Abia în 1965 Adunarea Generală ONU
a adoptat “ Declaraţia interzicerii Intervenţiei în Afacerile Interne ale Statelor şi Protecţia Independenţei şi
Suveranităţii lor” . S-a acceptat unanim ca “ statele să se abţină de la a organiza, asista, finanţa, incita sau
tolera activităţi subversive, teroriste ori acţiuni armate cu scopul răsturnării prin violenţă a regimului
altor state”. Un alt document important este şi “Declaraţia Întăririi Securităţii Internaţionale,” adoptat de
Adunarea Generală ONU, în 1970, care reiterează obligaţia statelor “de a se abţine de la organizarea,
instigarea, sprijinirea sau participarea la acte teroriste împotriva altor state”. Naţiunile Unite au creat un
sistem legal de acţiune pentru a combate actele teroriste şi au elaborat numeroase convenţii internaţionale,
conţinând reglementări specifice privind:
- deturnarea avioanelor şi vapoarelor, ca şi atacul asupra acestor;
- prevenirea şi pedepsirea crimelor împotriva personalităţilor protejate internaţional, în special
agenţilor diplomatici şi personalului ONU;
- luarea de ostatici;
- folosirea substanţelor toxice şi explozivilor în scopuri teroriste;
- finanţarea terorismului.

La rândul lor, organizaţiile regionale au adoptat convenţii juridice cu caracter local limitat, de natură să
completeze cadrul legal internaţional.
Rolul major al ONU
în combaterea terorismului

Este evident că, în faţa acestui flagel, se impun acţiuni ferme, eforturi hotărâte, convergente ale tuturor
statelor, ale comunităţii internaţionale în ansamblu pentru combaterea eficientă a terorismului. Este un
obiectiv provocator care se poate realiza numai prin implementarea de către state a convenţiilor şi
deciziilor în materie adoptate de instituţiile internaţionale vizând prevenirea şi eliminarea actelor teroriste.

Viata internaţională a demonstrat că ameninţarea păcii mondiale şi, în mod special, succesul luptei
împotriva terorismului pot fi realizate numai prin intensificarea cooperării şi coordonării internaţionale a
eforturilor şi acţiunilor statelor. In acest context, trebuie menţionat rolul central al ONU – care
datoriă[componenţei sale universale şi puterilor conferite prin Cartă - are atribuţii esenţiale şi trebuie să-şi
asume responsabilităţi în coordonarea eforturilor şi combaterea terorismului. Acest rol a fost recunoscut şi
clar evidenţiat în Rezoluţia Consiliului de Securitate 1268 din 1999, care, între altele, subliniază rolul vital
al Naţiunilor Unite în întărirea cooperării internaţionale şi evidenţiază importanţa coordonării eforturilor
statelor, a organizaţiilor internaţionale şi regionale în combaterea terorismului. Concomitent, în scopul
asigurării cooperării, Consiliul de Securitate a făcut apel la toate statele sa ia o serie de măsuri adecvate care
sa ducă la:

- o mai bună cooperare între state prin încheierea de acorduri şi aranjamente bi şi multilaterale care să
prevină terorismul, să protejeze cetăţenii de atacurile teroriste şi să aducă în faţa justiţiei pe cei vinovaţi de
asemenea acte;
- prevenirea şi împiedicarea pe cale legală a pregătirii şi finanţării oricăror acte de terorism pe
teritoriile lor;
- contracararea intenţiilor de planificare, finanţare, comitere de acte teroriste prin măsuri de
depistare şi pedepsire sau extrădare;
- aplicarea de măsuri adecvate în conformitate cu prevederile relevante ale legislaţiilor naţionale şi
internaţionale, ţinându-se cont şi de standardele internaţionale ale drepturilor umane, înainte de eliberarea
statutului de refugiat, toate acestea având ca scop asigurarea neparticipării la acte teroriste a refugiaţilor;
- un bun schimb de informaţii în conformitate cu legislaţia internă şi internaţională şi o mai bună
cooperare în probleme administrative şi legale care să asigure prevenirea săvârşirii de acte de terorism.

În acelaşi scop, Rezoluţia Consiliului de Securitate 1368 din 12 septembrie 2001, după ce a condamnat
"în termeni duri" atacurile teroriste inumane ce au avut loc în SUA pe data de 11 septembrie 2001, a făcut
apel la toate statele să-şi unească forţele în lupta împotriva celor ce pregătesc, organizează sau sprijină
comiterea de astfel de acte de terorism. Consiliul de Securitate a făcut apel şi la comunitatea internaţională să-
şi intensifice eforturile de prevenire şi împiedicare a terorismului prin creşterea cooperării şi implementarea
în totalitate a celor mai relevante convenţii internaţionale antiterorism cât şi a rezoluţiilor sale. În conformitate
cu cele specificate în rezoluţie, Consiliul de Securitate a decis că toate statele ar trebui să participe atât la
prevenirea şi împiedecarea finanţării terorismului prin orice mijloace, direct sau indirect, cât şi la
incriminarea furnizării sau strângerii de fonduri în acest scop.

O secţiune importantă din rezoluţie face referire la necesitatea schimbului şi transmiterii de informaţii
în ce priveşte acţiunile teroriste. Toate statele ar trebui să-şi intensifice şi să accelereze comunicarea de
informaţii care fac referire la falsificarea de documente, trafic de arme şi folosirea reţelelor de comunicaţii
şi tehnologiilor de către grupări teroriste.

Terorismul - o provocare globală

Statele membre ale Consiliului de Securitate au exprimat profunda preocupare faţă de conexiunile
tot mai pronunţate între terorismul internaţional şi crima organizată, traficul de droguri, spălarea de bani,
precum şi transferul ilegal de materiale nucleare, chimice, biologice şi de distrugere în masă, conexiuni
extinse la scară planetară.

Una din preocupările majore ale recentelor dezvoltări ale domeniului politic şi studiilor internaţionale o
constituie riscul în creştere, la nivel global, a ameninţărilor teroriste care impune cu necesitate identificarea de
soluţii de combatere eficace, prin măsuri internaţionale coordonate. Drept urmare, este general acceptat că nu
mai este posibilă stabilitatea internaţională fără să se acorde prioritate combaterii terorismului care a căpătat o
dimensiune globală. Punerea în aplicare a reglementarilor internaţionale antiteroriste menţionate nu poate
fi realizată fără să se asigure îndeplinirea următoarelor criterii:

a) acceptarea de către toate statele a principiilor şi normelor internaţional statuate;


b) consultarea, negocierea şi convenirea de mecanisme corespunzătoare;
c) convenirea de noi acorduri bi şi multilaterale;
d) întărirea instrumentelor internaţionale menite să asigure aplicarea legilor.

Evaluarea acestor criterii esenţiale conduce la concluzia că importantul potenţial al reglementărilor


internaţionale nu poate fi implementat cu succes, la nivel global, fără adoptarea de către comunitatea
internaţională următoarele măsuri:

• elaborarea de norme comune privind condamnarea persoanelor suspecte de acte teroriste;


• finalizarea unei convenţii antiteroriste globale şi cuprinzătoare, incluzând şi mijloacele de punere în
aplicare a acesteia;
• adoptarea unei definiţii general acceptate care să cuprindă şi lista cu toate actele teroriste precum şi
pedepsele corespunzătoare acestora;
• stabilirea responsabilităţii internaţionale a statelor, precum şi obligaţia lor de a împiedica
organizarea, instigarea sau participarea la acte teroriste pe teritoriul altor state;
• clarificarea problemei dreptului folosirii forţei în afara teritoriului naţional ca răspuns la atacurile
teroriste, ţinând seama de prevederile Cartei ONU şi de alte norme şi principii ale reglementărilor
internaţionale încă în vigoare.

Eradicarea terorismului este, aşa cum rezultă din evaluările tuturor organizaţiilor internaţionale,
complexă, extrem de dificilă şi de lungă durată. De aceea, este necesar să fie identificate cauzele economice,
politice si sociale care generează sau facilitează proliferarea fenomenului terorist în diversele sale forme de
manifestare. Apare evident că numai pornind de la cunoaşterea acestora pot fi adoptate şi implementate
programe şi măsuri adecvate la nivel naţional şi global având ca ţintă prevenirea şi eliminarea terorismului.
Fără soluţii globale, radicale, viabile, care să vizeze înlăturarea cauzelor terorismului nu se poate concepe
eradicarea acestuia.

Analiştii politici şi organizaţiile internaţionale conştientizează necesitatea acordării unei atenţii


speciale combaterii sărăciei şi mizeriei care afectează viaţa unei mari părţi a omenirii, în mod deosebit din
ţările Asiei, Africii şi Americii Latine. Această realitate a determinat exprimarea de poziţii încurajate, atât de
Consiliul Europei cât şi de Uniunea Europeană.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat în 2001 rezoluţia "Democraţia şi terorismul",
care menţionează "Prevenirea terorismului pe termen lung impune înţelegerea corectă a originilor sociale,
politice, economice şi religioase ale acestuia, care - dacă nu sunt corespunzător abordate - împiedică
eliminarea elementelor de sprijin pe care se bazează reţeaua de recrutare teroristă.
Pentru tot mai mulţi oameni politici sau cetăţeni obişnuiţi a devenit clar că, în secolul 21, progresul şi
prosperitatea naţiunilor, pacea generală, stabilitatea şi securitatea generală nu pot fi realizate fără solidaritate
umană. Se conturează convingerea necesităţii unei constante şi proactive solidarităţi orientate permanent spre
prevenirea pericolelor potenţiale. Toate evaluările guvernelor şi instituţiilor internaţionale conduc la aprecieri
convergente privind natura şi globalismul fenomenului terorismului:

- Actele terorismului internaţional constituie una din ameninţările cele mai serioase la adresa păcii
şi securităţii internaţionale în secolul XXI, lupta împotriva terorismului depăşind diferenţele politice,
culturale şi religioase ale naţiunilor din întreaga lume;
- Pentru a ieşi victorioasă, lupta împotriva terorismului trebuie să se bazeze pe poziţii şi eforturi
comune ale întregii umanităţi, numai astfel măsurile concertate ale comunităţii internaţionale putând
conduce la eradicarea tuturor formelor şi manifestărilor teroriste de pe glob;
- Politica comună a combaterii terorismului trebuie să se bazeze pe o strategie globală pe termen
lung, având în vedere asigurarea întăririi capacităţii de prevenire şi eradicare a acestuia, necesitatea îngrădirii
accesului teroriştilor la toate tipurile de arme, în special la cele nucleare, chimice şi biologice de distrugere în
masă;
- Lupta împotriva terorismului nu poate fi concepută fără luarea în considerare a contextului
politic, economic şi social la nivel naţional, regional şi mondial;
- Integrarea tuturor ţărilor într-un sistem mondial just al prosperităţii, securităţii şi al dezvoltării în
vederea întăririi solidarităţii şi subminării cauzelor terorismului;
- Asocierea combaterii terorismului de lupta împotriva crimei organizate ca şi a altor ameninţări la
adresa păcii şi securităţii mondiale pentru a elimina conexiunile existente între acestea;
- Adoptarea de către Naţiunile Unite a unei platforme globale de luptă împotriva terorismului,
crimei organizate şi a altor ameninţări vizând securitatea umană, pacea lumii şi supravieţuirea civilizaţiei;
- Asigurarea de noi progrese pentru întărirea multilateralismului, care poate aborda cu mai multă
forţă şi eficacitate noile ameninţări şi provocări cu care se confruntă secolul XXI.

Aşa cum menţionează rezoluţiile Consiliului de Securitate ONU, este esenţială pentru combaterea
terorismului internaţional cooperarea solidară şi participarea hotărâtă a tuturor statelor membre, a
Naţiunilor Unite şi a tuturor organizaţiilor şi instituţiilor din întreaga lume, între care NATO, ce pare să
se impună ca structura de securitate cea mai eficientă. Pe de altă parte, se remarcă, în contextul intensificării
actelor teroriste, în tot mai multe ţări, întărirea cooperării dintre NATO şi Rusia. Este semnificativă, în acest
sens, hotărârea adoptată de cele două părţi, la reuniunea Consiliului NATO – Rusia din octombrie 2004, de la
Poiana Braşov, care vizează intensificarea cooperării. După încheierea reuniunii, ministrul rus al apărării a
declarat că “ avem dreptul la orice acţiune pentru exterminarea teroriştilor”.

Reuniunea Consiliului NATO – Rusia a avut ca obiectiv prioritar stabilirea modalităţilor concrete de
cooperare în lupta antiteroristă între cei 26 de aliaţi nord-atlantici şi Federaţia Rusă. Primul rezultat
consistent este cooptarea Rusiei la operaţiunea Activ Endeavour, care urmăreşte supravegherea Mării
Mediterane pentru a se preveni proliferarea armamentelor de distrugere în masă în această regiune cu
ridicat potenţial de risc de conflict şi de terorism internaţional. Declaraţiile ministrului rus au fost fără
echivoc şi în ceea ce înseamnă situaţia din Afganistan, fiind cu totul de acord cu abordarea americanilor, el a
subliniat că este în interesul Rusiei ca NATO să-şi îndeplinească misiunea. Mai mult, Rusia îşi dovedeşte
buna credinţă oferind ajutor pentru tranzitul trupelor franceze către Afganistan şi sprijinind în plan politico-
militar guvernul actual afgan (numai în ultimii doi ani a acordat un ajutor financiar de 1,5 milioane $). La
rândul său, Secretarul General al NATO şi-a exprimat satisfacţia pentru convorbirile purtate cu Rusia în
legătură cu aspecte concrete din planul de acţiune comun privind combaterea terorismului. Direcţiile de
cooperare NATO-Rusia, în viitor, vor privi sporirea interoperativităţii, schimbul de informaţii în probleme
de terorism şi posibilitatea ca trupe ruseşti să participe la exerciţii pe teritoriul ţărilor membre NATO. De
asemenea, s-a decis intensificarea cooperării în cadrul celor douăzeci de grupuri comune de experţi
militari şi realizarea unei serii de exerciţii comune ale marinei ruse cu cele din Franţa, SUA şi Italia.
Miniştrii apărării din ţările NATO, reuniţi la Poiana Braşov, au mai dezbătut aspecte privind
transformarea Alianţei, operaţiunile NATO din Afganistan şi Balcani, precum şi modul de pregătire, cu
sprijinul NATO, a forţelor de securitate irakiene. Secretarul General al NATO a insistat asupra necesităţii
ca liderii Alianţei să acorde o atenţie sporită, specială, combaterii terorismului, pornind de la constatarea
că de la ultima reuniune s-a înregistrat o evidentă escaladare a violenţelor în Kosovo, atentatele oribile de
la Madrid şi Beslan. În opinia sa, operaţiunile NATO din Mediterana, din Balcani şi din Afganistan testează
capacitatea forţelor aliate. În acest context, a subliniat că a trecut vremea când rolul principal al Alianţei era
“descurajarea adversarilor”, în prezent, NATO trebuie să răspundă corespunzător noilor provocări diverse
şi presante. Viitorul Alianţei este conceput cu optimism în ceea ce priveşte relaţiile dintre NATO şi Uniunea
Europeană, consultările ce se desfăşoară deja între ele urmând să se asigure că forţele lor vor fi
complementare.

Principalul rezultat al reuniunii de la Braşov îl constituie recunoaşterea capacităţii operaţionale


iniţiale a Forţei de Reacţie Rapidă a NATO (NATO Response Force – NRF), care va fi compusă din 70.000
de oameni, dintre care 18.000-20.000 de militari vor fi permanent pregătiţi să fie trimişi în teatrele de
operaţiuni. Forţa de Reacţie Rapidă a NATO va deveni pe deplin operaţională în următorii doi ani.
Comandantul suprem al forţelor NATO din Europa a subliniat la Poiana Braşov că este pentru prima dată în
istoria Alianţei când forţele terestre, aeriene şi navale precum şi trupele speciale vor fi sub aceeaşi comandă.
El a relevat că de acum înainte Alianţa va pune mai mult accent pe culegerea de informaţii şi pe sprijinul
logistic al trupelor deplasate la mare distanţă. Reuniunea de la Poiana Braşov a constatat cu satisfacţie că NRF
a obţinut deja succese prin forţele de stabilizare din Afganistan şi cele care au fost integrate în dispozitivul de
securitate al Olimpiadei de la Atena.

Operaţiunile din Afganistan au constituit la Poiana Braşov un subiect controversat. Ministrul german al
apărării a declarat ferm că ţara sa se opune oricărei fuziuni între mandatele Forţei internaţionale de asistenţă
pentru securitate în Afganistan (ISAF), condusă de NATO şi cel al Operaţiunii Libertate Durabilă (Enduring
Freedom), condusă de SUA. Ambasadorul SUA la NATO a pledat pentru această fuziune şi i-a invitat pe
aliaţi să elaboreze, până în februarie 2005 sau 2006, un proiect cu privire la preluarea de către NATO a
operaţiunilor din Afganistan. Si alţi participanţi la reuniunea de la Poiana Braşov au confirmat reţinerea unor
state faţă de o integrare a operaţiunilor din Afganistan, dar au menţionat că misiunea spre vestul acestei ţări pe
care o pregăteşte Alianţa, urmată de extinderea în sud, va face inevitabilă o mai strânsă cooperare între NATO
şi misiunea americană, dacă nu chiar o fuziune.

Ministrul american al apărării, trecând în revistă operaţiunile din Irak şi Afganistan a cerut ca
aliaţii să contribuie mai mult la operaţiunile din aceste ţări. În acest sens, s-a apreciat ca un succes
american faptul că NATO a acceptat în luna septembrie 2004, o misiune de antrenare a forţelor de
securitate irakiene urmând să stabilească conceptul operaţiunii şi planificarea operaţională privind
mijloacele umane şi materiale necesare. Comandantul suprem al Forţelor Aliate în Europa a estimat că
pentru această misiune ar putea fi desfăşuraţi în Irak peste trei mii de militari ai NATO. Datorită situaţiei
actuale, desfăşurarea acestei forţe în Irak nu este aşteptată înainte de anul 2005. În ceea ce priveşte
Afganistanul, NATO a aprobat o extindere a misiunii forţei sale de pace (ISAF) şi în afara KABUL-ului.
Capitala afgană beneficiază de numeroase trupe, şi până la sfârşitul lunii cinci echipe de reconstrucţie vor fi
dislocate în nordul Afganistanului. Dacă nevoile pentru aceste regiuni au fost asigurate, se estimează că
pentru vestul ţării sunt necesare mijloace umane şi materiale suplimentare şi aliaţii trebuie să contribuie la
realizarea acestora.

Evaluările şi hotărârile reuniunii de la Poiana Braşov a Consiliului NATO, alături de rezoluţiile ONU,
demonstrează clar consolidarea conştientizării la nivel mondial a faptului că gestionarea crizelor şi
conflictelor internaţionale, precum şi lupta comună împotriva terorismului, presupun adoptarea de măsuri
ferme la nivel global. Chiar dacă nu există certitudinea că succesul va fi deplin, cel puţin se poate spera că un
răspuns eficace şi concertat are şanse să îndepărteze norii grei şi ameninţători ai riscului unei conflagraţii la
scară planetară.