UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA: DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC II

REFERAT 1,
TEMA: ROLUL O.N.U. ÎN MENȚINEREA PĂCII ȘI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE

STUDENT,
ȘTEFĂNESCU ILEANA – NARCISA
GRUPA 9, IF
 Organizaţiile internaţionale reprezintă o reflectare a diversităţii condiţiilor în care au fost create
şi un cadru propice al cooperării internaţionale, dar şi o arenă în care se înfruntă principalele tendinţe
politice existente în lume.
Complexitatea şi diversitatea tot mai mare a raporturilor interstatale, determinate înainte de toate
de factori de natură economică, politică, socială au dus, începând din a doua jumătate a secolului al
XIX –lea, la apariţia organizaţiilor internaţionale. Ele răspundeau nevoii resimţite de state de a crea un
cadru organizatoric cu caracter permanent, care să faciliteze cooperarea în diferite domenii, cât şi
rezolvarea diferitelor probleme prin tratative şi negocieri.
Organizaţiile internaţionale au ca trăsătură specifică existenţa unui tratat încheiat între două sau
mai multe state prin care se garantează pacea şi securitatea.
Astfel, a fost creată Societatea Naţiunilor prin Hotărârea Conferinţei de Pace de la Paris.
Intrarea în vigoare a Pactului Societăţii Naţiunilor 1a consemnat şi începutul activităţii
organizaţiei.

1
Pactul Societăţii Naţiunilor a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920

1
 Pactul conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista celor 32 de state membre fondatoare precum şi
alte 13 ,,ţări invitate să adere la Pact”.

Societatea Naţiunilor a reprezentat un model după care s-a constituit O.N.U., model care a fost
îmbunătaţit şi care s-a dovedit viabil până în prezent.

O.N.U. (Organizaţia Naţiunilor Unite) a fost concepută ca o alianţă a statelor învingătoare pentru
pacea care urma să vină.
Ceea ce i-a asigurat eficacitatea şi durabilitatea a fost faptul că a reuşit reconcilierea foştilor
adversari într-un mod în care anterioara organizaţie mondială nu o făcuse.
A luat naştere astfel o nouă organizaţie internaţională, care succeda Societăţii Naţiunilor, aceasta
din urmă fiind dizolvată la 31 iulie 1947.
Crearea unei noi organizaţii a fost necesară din raţiuni politice.
Organizaţia Naţiunilor Unite a grupat iniţial 51 de membri fondatori. Structura sa organizatorică,
precum şi obiectivele sale, erau cuprinse în actul fondator al organizaţiei, Carta ONU.

Carta definea obiectivele fundamentale ale noii organizaţii mondiale, organismele principale şi
rosturile fiecăruia în apărarea păcii şi securităţii statelor membre, în realizarea cooperării internaţionale
pe baza principiilor egalităţii, suveranităţii, integrităţii teritoriale, independenţei şi al „dreptului tuturor
popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ sub care vor să trăiască”.

2
 CE ESTE ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.) 2

Denumirea de Naţiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în „Declaration by United
Nations” de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanţii a 26 de naţiuni au exprimat angajamentul
guvernelor lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei.

În 1945, reprezentanţii a 51 de ţări s-au

întâlnit la San Francisco pentru a elabora Carta
Naţiunilor Unite. Delegaţii au deliberat pe baza
propunerilor elaborate de reprezentanţii Chinei,
Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor
Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA)
în perioada august – octombrie 1944.

Carta prezintă drepturile şi obligaţiile

statelor membre şi stabileşte organele principale şi procedurile ONU. Carta ONU a fost semnată la 26
iunie 1945 de reprezentanţii celor 51 de ţări 3.

ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta Organizaţiei a fost ratificată de
China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi de o majoritate a
celorlalţi semnatari.

2
https://www.mae.ro/
3
https://www.un.org/en/about-us/un-charter

3
 Secretarul General al O.N.U. este domnul
António Guterres - Portugalia (de la 1 ianuarie
2017), ales de Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate, pentru
un mandat de cinci ani. În 2021, a fost reales
pentru un nou mandat de 5 ani, 2022-2026.

Sediul central („cartierul general”) ONU

se află la New York.

Printre alte centre care găzduiesc entități din sistemul ONU se numără îndeosebi Geneva 4;
Viena 5, Roma, Paris, Nairobi.6

• Componenţă

În prezent, Organizaţia Naţiunilor Unite numără 192 de state membre7.

Limbile oficiale ale ONU sunt: arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă.

4
https://www.ungeneva.org
5
https://www.unov.org
6
https://www.unon.org
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_statelor_membre_ale_Organiza%C8%9Biei_Na%C8%9Biunilor_Unite

4
 Organe principale
• Sistemul ONU este
format din şase organe
principale: Adunarea Generală,
Consiliul de Securitate,
Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie,
Secretariatul, precum şi agenţii specializate, fonduri și programe.8

INTERVENȚIA O.N.U. ÎN DIFERITE CONFLICTE INTERNAȚIONALE

Toate evenimentele internaţionale de după 1945 se reflectă în viaţa ONU.

Consiliul de Securitate, blocat prin sistemul veto-ului, este riguros incapabil de a lua decizii în
cazurile cele mai grave.
Există deci tendinţa de a mări responsabilităţile Adunării generale, dar aceasta nu poate emite
decât recomandări şi, în plus, orice reformă a Cartei ONU cere o majoritate de două treimi.
În spaţiul geopolitic central, fie că a fost vorba de Berlin, Ungaria sau Cuba, rolul ONU a fost
minor, neglijabil, în comparaţie cu prerogativele avute în virtutea Cartei.
Singurele acţiuni notabile ale ONU s-au înregistrat în cazul crizei coreene, când decizia
Consiliului de Securitate (URSS fiind absentă) a pus în mişcare o primă coaliţie a Naţiunilor Unite
împotriva unui stat agresor, precum şi în cazul înfiinţării statului Israel şi a evenimentelor care au urmat
acestui eveniment.
Coordonarea programelor alimentare, a programelor pentru refugiaţii generaţi de conflicte sau
catastrofe naturale, a programelor în domeniul ştiinţei, cercetării, educaţiei şi protecţiei Drepturilor
Omului au menţinut vie prezenţa ONU în spaţiul internațional.
Implicarea ONU în problemele Lumii a Treia a reprezentat balonul de oxigen necesar
supravieţuirii organizaţiei, şi – odată cu destinderea relativă a conflictului dintre cele două blocuri
politico-militare, în perioada următoare crizei cubaneze – a repropulsat ONU ca actor esenţial pe scena
politicii internaţionale.

8
https://www.un.org/fr/about-us/main-bodies

5
 Procesul care a favorizat pregnant revenirea ONU în prim-planul politicii internaţionale a fost
cel al decolonizării.
Început imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, prin lupta Indiei şi Indochinei,
a populaţiilor arabe din Orientul Mijlociu pentru desprinderea de metropole şi independenţă, procesul
decolonizării a luat un puternic avânt în anii ’50 şi ’60.
Conflictele din această perioadă au creat un culoar de
acţiune pentru ONU, sub forma forţelor de menţinere a păcii,
aşa-numitele „căşti albastre”.
Prezente în numeroase zone de conflict (Sinai, Liban,
Cipru, Congo/Zair, Angola, Namibia, Rhodesia, Timor)
„căştile albastre” au menţinut ONU în proximitatea marilor
decizii din politica internaţională.

Căderea „cortinei de fier” şi criza din Golf au resuscitat interesul opiniei publice mondiale pentru
ONU, letargică în anii ’80.
După eşecul conferinţelor dezarmării, la începutul anilor ’80, o nouă perioadă cenuşie părea că
se aşterne în faţa ONU.
Pe lângă rolul din ce în ce mai redus în arena internaţională, dezacordurile pe diferite teme cu
Franţa şi SUA au privat ONU de fondurile pe care aceste state i le datorau, generând o criză financiară
prelungită a organizaţiei şi scăderea prestigiului său.
Invazia irakiană a Kuwaitului, la 2 august 1990,
rezoluţiile Consiliului de Securitate şi formarea coaliţiei
multinaţionale sub egida ONU şi conducerea SUA, pe
fondul inaugurării noii ere de cooperare sovieto-
americană au repus ONU pe prima pagină a agendei
internaţionale.
Prin colaborarea ONU-SUA s-a sperat crearea unui
parteneriat reciproc avantajos.
În acest parteneriat, ONU ar fi conferit legitimitate
acţiunilor SUA, iar acestea ar fi pus la dispoziţia ONU
mijloacele concrete (în special militare) de acţiune în plan
internaţional.

6
 Războiul din Golf şi succesul fulgerător al Naţiunilor Unite împotriva Irakului au îndreptăţit
opinia publică să spere la o epocă a securităţii colective şi a cooperării internaţionale în scopul
menţinerii păcii.

RĂZBOIUL RECE ȘI ROLUL ONU ÎN CADRUL RĂZBOIULUI RECE 9

După Cel De-al Doilea Război Mondial, timp de peste patru decenii, lumea a fost marcată de
ceeace a intrat în istorie sub numele de „Războiul Rece” 10.
Astfel a fost definită starea de încordare, de dispută şi de adversitate între cele două superputeri
– Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică – urmate de aliaţii lor, ţările occidentale şi respectiv
statele comuniste din Europa, Asia şi America Latină.
Deşi au avut loc conflicte armate, ele au fost limitate ca forţe, întindere şi consecinţe, cele două
superputeri evitând să le transforme într-un „război cald”, cu consecinţe greu de imaginat.
În 1945, Germania, Japonia şi Italia dispăruseră efectiv din rândul marilor puteri.

Anglia şi Franţa erau epuizate şi incapabile să se redreseze singure şi să revină cu adevărat la

statutul de mare putere.

9
https://historia-europa.ep.eu/
10
https://revistapolis.ro/ana-maria-ambrosa/

7
 Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică ieşiseră mai puternice, cu o influenţă şi cu un
prestigiu internaţional uriaşe.
URSS domina mai puţin din punct de vedere economic şi mai mult sub aspect militar, cu
deosebire prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţărilor din Europa de răsărit şi centrală.
Anglia nu a reuşit însă să domine în Mediterana, iar Franţa, măcinată de luptele interne şi de
costurile enorme pentru ducerea războaielor coloniale, avea ea însăşi nevoie de ajutor.
Mareea sovietică a cuprins în 1945-1948 o mare parte din Europa şi, aşa cum avertizase Stalin,
puterea învingătoare avea dreptul de a instala în teritoriul ocupat de trupele sale propriul regim social,
politic şi economic. Ceeace a şi făcut.
Astfel au trecut la aşa-zisele regimuri de democraţie populară Bulgaria, România, Ungaria,
Polonia, Cehoslovacia şi zona de ocupaţie sovietică din Germania.
Victorioase în războiul de rezistenţă şi de eliberare, partidele comuniste din Iugoslavia şi Albania
au instaurat în ţările lor regimul comunist.
Încă din 1945, Churchill avertiza despre pericolul instalării sovieticilor în centrul Europei, iar în
1946 vorbea despre „cortina de fier” care va împărţi Europa în două, de la Marea Baltică la Marea
Adriatică.
Încălcarea acordurilor şi înţelegerilor din anii războiului şi imediat după încheierea acestuia a dus
la înăsprirea raporturilor dintre sovietici şi occidentali, la confruntarea „paşnică” între capitalism şi
comunism, între ambiţiile de dominaţie la scară planetară ale amândurora.
Aşa s-a ajuns la Războiul Rece, la constituirea de blocuri militare adverse şi la iraţionala cursă a
înarmărilor.
Factorii ce au alimentat tensiunea dintre cele două superputeri și au condus la declanșarea
Războiului Rece au fost 11:
1. Cele 2 superputeri erau caracterizate prin sisteme politice și economice total diferite și
incompatibile, confrutarea dintre cele două fiind una ideologică, alianța din Cel De-al Doilea Război
Mondial fiind bazată pe interesul comun de a împiedica hegemonia Germaniei în Europa și cea a
Japoniei în Asia și Pacific.
2. Confruntarea pașnică, directă a celor două puteri în lupta pentru hegemonie asupra sistemului
internațional.
3. Contestarea de către URSS a modului de configurare a sistemului internațional, a modului cum
era distribuită puterea la nivel internațional.

11
https://quidest.ro/razboiul-rece/?utm_content=cmp-true

8
 De asemenea, Războiului Rece s-a caracterizat prin faptul că nu a fost un conflict armat, deschis
în sensul tradițional al termenului. El a constat într-o cursă a înamărilor pe fundalul unor
incompatibilități ideologice între doi actori angrenați într-o luptă „pașnică” pentru putere în sistemul
internațional.
Deși nu au existat confruntări militare directe, indirect, cele două superputeri s-au confruntat prin
intermediul unor terți, ca și în cazul războiului din Vietnam.
O altă caracteristică a constat în faptul echilibrul nu a fost unul constant, SUA înregistrând pentru
o scurtă perioadă un avantaj prin dezvoltarea, încă din perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, a
armei nucleare.
Acest avantaj este contrabalansat în anul 1949, când URSS construiește și ea arma nucleară.
Mai mult decât atât, cele două puteri împart globul în sfere de influență și ajung să aibă granițe
comune.
Prima etapă este cuprinsă în anii 1945 și 1948 și este fundamentată pe doctrina Truman, care era
bazată pe politica de îngrădire a Uniunii Sovietice.
În faţa pericolului ca şi alte ţări europene să treacă la comunism, SUA au răspuns afirmativ
cererilor de ajutor din partea Turciei şi Greciei, lansând Doctrina Truman: sprijinirea ţărilor ameninţate
de comunism şi conservarea democraţiei.
A două etapă a debutat cu Criza Berlinului din 1948-1949, iar spre deosebire de prima etapă,
aceasta a fot caracterizată de confruntări și crize, fiind o perioadă sângeroasă și dură. Perioada este
caracterizată de implicarea activă a SUA în viața internațională.
Dacă URSS și-a redirecționat politica de extindere, politica de îngrădire a SUA s-a extins și ea
la nivel global.
A treia etapă a fost caracterizată de încercarea de cooperare dintre cei doi poli sistemici.
Între anii 1968 și 1978 se produce o destindere între URSS și SUA, fiind semnate tratatele SALT
I și SALT II (Strategic Arms Limitation Treaty) care vizau cooperarea pentru reducerea armamentului
nuclear.
În anul 1975 are loc Conferința pentru Cooperare și Securitate în Europa, fiind astfel rediscutate
și completate principiile dreptului internațional public.
Ca și consecință, Doctrina Truman a fost abandonată și politica americană s-a orientat spre
projetarea interesului național.
A patra perioadă a fost caracterizată de invadarea Afganistanului de către URSS în 1979.
Astfel, doctrina Reagan s-a remarcat prin ideea construirii scutului antirachetă, menit să protejeze
SUA și aliații săi de un eventual atac nuclear din partea Rusiei.

9
 Așadar, sfârșitul Războiului Rece a fost determinat și de incapacitatea Rusiei de a genera o
creștere economică capabilă să susțină cursa înamarilor, iar respectarea drepturilor omului și economia
de piață au determinat destrămarea Lagărului socialist.
Anii `90 s-au caracterizat prin continuarea procesului de fragmentare a sistemului internațional
ca urmare a formării de noi state independente, proces accentuat de conflictele interetnice din Europa
de sud-est și consolidarea unor state din Africa, Asia și America Latină.
Scopul ONU a fost unirea forţelor membrilor ei în vederea menţinerii păcii şi securităţii.
Acest lucru se realizează prin garantarea folosirii forţei armate doar în interesul comun al statelor
ce compun comunitatea internaţională.
În rezolvarea acestui scop suprem, Carta O.N.U. prevede structura organizatorică, metodele şi
mecanismele ce vor fi puse în funcţiune şi care formează împreună sistemul mondial de securitate
colectivă.
Cele două superputeri mondiale, SUA şi URSS, deşi aliate împotriva Germaniei şi Japoniei în
timpul celui de-al doilea război mondial, nu au întârziat să se întoarcă una împotriva celeilalte, în
încercarea de impunere a propriei hegemonii mondiale.
Formarea celor două blocuri politico-militare după al doilea război mondial şi începutul
Războiului Rece au pus la grea încercare funcţionarea ONU.
Acţiunile ONU în sfera securităţii internaţionale au fost în mod constant blocate de veto-ul uneia
sau alteia dintre superputeri în cadrul Consiliului de Securitate.
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, ONU intervine îndeosebi prin Consiliul de Securitate, pe de
o parte pentru a reglementa diferendele într-o manieră pacifistă, iar pe de alta, pentru a lua măsuri
coercitive.
Analiza evenimentelor petrecute în prima perioadă a Războiului Rece demonstrează
incapacitatea ONU de a acţiona în spiritul Cartei în spaţiul geopolitic central al sistemului internaţional,
în sfera de dominaţie directă a celor două superputeri.
Rolul ONU a fost acela de secondant al superputerilor, acţionând doar în spaţiile marginale de
decizie şi doar în urma unui acord direct dintre SUA şi URSS, cazul crizei Suezului fiind cel mai
semnificativ în acest sens.
Preşedintele Roosevelt sperase că alianţa şi cooperarea dintre cele trei mari puteri – Anglia, SUA
şi URSS – vor supravieţui războiului şi vor organiza lumea pe baze noi, paşnice şi democratice, prin
intermediul ONU, în care vor juca rolul decisiv.
Sovieticii urmau să domine Europa de est şi să participe la controlul asupra Germaniei, Anglia
să domine în Mediterana, iar Franţa în Europa occidentală.
Preşedintele american s-a înşelat.
10
 Fondatorii ONU s-au bazat pe faptul că organizația va preveni conflictele armate dintre națiuni.
Cu toate acestea, izbucnirea Războiului Rece a făcut ca tratele de pace să fie dificil de menținut
sau chiar încheiat.
Până la terminarea războiului, ONU a intervenit în majoritatea cazurilor în care exista un conflict
între două sau mai multe state.
Principiul suveranității statului a fost respectat mai mult decât în prezent, ceea ce a însemnat că
națiunile individuale erau independente și puteau să gestioneze propriile conflicte cu alte națiuni fără
intruziunea ONU.
În perioada Războiului Rece, un incident separat cu privire la Războiul din Coreea a dat naștere
unei situații problematice.
Coreea de Nord comunistă, ajutată de Uniunea Sovietică și China a lansat un atac flagrant asupra
Coreei de Sud democratice.
ONU a condamnat Coreea de Nord la convingerea SUA, iar ONU și soldații americani au fost
trimiși în Coreea pentru a lupta.
Practic, Coreea de Sud a fost sprijinită în numele Națiunilor Unite.
În esență, Rezoluția Consiliului de Securitate privind Coreea a oferit autoritate în ceeace privește
luarea deciziilor Statelor Unite, iar acest lucru a compromis simbolul și reputația Națiunilor Unite.
Conflictele războiului rece au continuat până în jurul anului 1991, când Uniunea Sovietică a fost
dizolvată și a devenit Rusia, iar Zidul Berlinului a fost doborât în 1989.
În primii ani de la înființarea Organizației Națiunilor Unite s-a luptat extraordinar de mult pentru
a dobândi credibilitate și a deveni un adevărat organism diplomatic internațional al puterii. Organizația
Națiunilor Unite a evoluat semnificativ pentru a face față obstacolelor în creștere din lume și a se adapta
la vremurile în schimbare.
Aspectul de menținere a păcii al ONU s-a născut pe vremea când rivalitățile Războiului Rece au
paralizat în mod regulat Consiliul de Securitate. Se limitau la menținerea încetării focurilor, astfel încât
guvernele să poată rezolva conflictul prin discuții și eforturi de negociere.
Până la sfârșitul Războiului Rece, grupul de lucru al ONU pentru menținerea păcii a fost schimbat
dramatic. Aceștia s-au extins în abordarea de menținere a păcii, asigurându-se că planurile de pace
complexe au fost implementate și continuate.
Deasemenea, au început să se concentreze asupra drepturilor omului prin monitorizare și
dezarmare.
Așadar, ONU a acţionat doar în spaţiile marginale de decizie şi doar în urma unui acord direct
între Statele Unite şi Uniunea Sovietică (Cipru, India-Pakistan, Liban).

11
 ROMÂNIA ÎN ONU 12

La 14 decembrie 1955 Adunarea generală a ONU a decis, prin rezoluţia A/RES/995

(X), admiterea României ca membru ONU.

Anul acesta, pe 14 Decembrie se împlinesc 68 de ani de când România a fost primită în rândul
statelor membre ale ONU. Misiunea permanentă a României la ONU a fost înfiinţată la 23.03.1956
(data înmânării scrisorilor de acreditare a secretarului general al organizaţiei).

Guvernul român a revenit cu cereri în anii 1948,

1952 şi 1954, declarându-şi, de fiecare dată, voinţa de a
accepta şi a duce la îndeplinire obligaţiile decurgând din
Carta ONU. Primul ambasador al României la Naţiunile
Unite a fost profesorul Athanase Joja.

Cererea oficială de admitere a ţării noastre în forumul mondial a fost prezentată de către ministrul
român al afacerilor străine, la 10.07.1947 (la câteva luni după crearea ONU), primului secretar general
al organizaţiei, Trygve Lie.

După admiterea în ONU, prima etapă a prezenţei României a fost una de tatonare a climatului
politic şi de explorare a posibilităţilor existente pentru promovarea interesului naţional propriu.

12
https://www.mae.ro/node/1588

12
 La cea de-a 22-a sesiune a Adunării Generale a ONU (septembrie 1967 – septembrie 1968),
România a fost aleasă ca președinte al Adunării Generale, funcție
asigurată de ministrul afacerilor externe, Corneliu Mănescu. A
fost pentru prima dată când un reprezentat al grupului socialist
accedea la această funcţie, chiar înaintea membrilor fondatori.

De asemenea, țara noastră a mai deținut, de-a lungul

timpului, funcții de vice-președinte al Adunării Generale,
precum și funcții de președinte sau vice-președinte ai diverselor Comisii ale Adunării Generale.

România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-
1991 şi 2004-2005, precum şi în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-
1987, 1990-1998, 2001-2003, 2007-2009, 2018-2019.

Cel mai recent mandat al României de membru nepermanent al Consiliul de Securitate a fost cel
din perioada 2004-2005.

Din această poziţie, a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Carta ONU
referitoare la organizaţiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluţie privind cooperarea
ONU cu organizaţiile regionale în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, proiect ce a fost adoptat
la 17 octombrie 2005 (RCS/1631/2005).

Concretizarea proiectului iniţiat de România are o dublă importanţă: este, deopotrivă, prima
rezoluţie românească adoptată în Consiliul de Securitate şi, totodată, prima din istoria acestui organ al
ONU pe tema cooperării dintre ONU şi organizaţiile regionale în domeniul respectiv.

România susţine eforturile vizând consolidarea Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, care
a fost înfiinţat în 2006. A deținut calitatea de membru al acestui organ din subordinea Adunării
Generale în perioada 2007-2008, respectiv 2012-2014. România a fost aleasă pentru un nou mandat
pentru perioada 2023-2025.

În noua sa calitate, de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, începând cu anul 2007
România se implică într-o nouă formă de cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de ţara noastră
cu un număr important de instituţii ale ONU, cu activitate în domeniul dezvoltării.

13
 România, prin prezența sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a participa la procesul
decizional din cadrul organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei internaţionale la nivel global
şi în zone geografice apropiate.

După 1989, profilul şi temele de interes pentru

România la ONU s-au schimbat profund. ONU a
devenit, în anii 1990, un furnizor major de asistenţă
tehnică pentru România. Au fost vizate domenii
cruciale pentru procesul de transformare din societate
în domeniile economiei, copiilor aflaţi în situaţii
dificile, protecţiei mediului, sprijinirii instituţiilor
democratice, educaţiei ş.a.

Cele mai semnificative fonduri şi programe ale ONU şi-au deschis reprezentanţe şi au pus în
aplicare programe pentru România: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Fondul
Naţiunilor Unite pentru Copii, Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie, Organizaţia
Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Comisariatul Naţiunilor Unite
pentru Refugiaţi.

Profilul contribuţiilor româneşti la activităţile ONU s-a schimbat la rândul său.

România a participat pentru prima dată în istoria sa, în 1991, cu trupe la operaţiunile ONU de
menţinere a păcii, cu un vârf de contribuţie, vizibilitate şi influenţă în 1996, când România se situa pe
locul 10 în ierarhia marilor contributori. De altfel, această poziţie a fost un argument important în
dosarul de candidat al României la NATO.

PROVOCĂRI ALE ONU PRIVIND SECURITATEA GLOBALĂ

Principala provocare căreia Organizaţia Naţiunilor Unite trebuie să îi facă faţă în contemporaneitate
este adaptarea la noile realităţi specifice unei lumi care tinde către globalizare.
Aceasta face necesară reformarea organizaţiei care să servească mai bine eforturilor de găsire a
unei soluţii mai eficiente la sfidările comune, vechi şi noi.

14
 Ce va aduce viitorul pentru ONU?
Se discută tot mai mult problema reformei ONU: mărirea numărului de membri permanenţi ai
Consiliului de Securitate, sporirea prerogativelor organismelor ONU în domeniul intervenţiei în
favoarea apărării şi a respectării Drepturilor Omului, crearea mecanismelor necesare creşterii
eficienţei organizaţiei şi agenţiilor anexe.
Opiniile sunt împărţite între cei care susţin ineficienţa şi, ca urmare, inutilitatea ONU
(nemaivăzând nici o raţiune pentru care statele membre ar continua să plătească întreţinerea clădirilor
şi funcţionarilor ONU şi să finanţeze programele acesteia) şi cei care militează pentru o întâlnire a
ONU şi a rolului său în arena internaţională, prin dotarea acesteia cu mijloacele necesare impunerii
deciziilor şi rezoluţiilor sale.
Totuși, în anul 2005 raportul de securitate umană a documentat o scădere a numărului de
războaie, genociduri și încălcări ale drepturilor omuluui de la sfârșitul Războiului Rece și a prezentat
dovezi conform cărora activismul în cea mai mare parte condus internațional de ONU a fost principala
cauză a declinului în conflictele armate de la sfârșitul acestui război.
Explozia fenomenului foametei şi sărăciei găseşte pe plan social o lume în general nepregătită.
De aceea sunt necesare măsuri grabnice pentru a reduce şi a pune capăt stării de ignoranţă, de
sărăcie, care afectează milioane de copii şi bătrâni.
Accentul trebuie pus pe găsirea unor modalităţi de rezolvare a problemei datoriei externe a
statelor în curs de dezvoltare, fără de care revitalizarea economiei mondiale nu este posibilă.
În paralel, se impune o politică nouă, de liberalizare a schimburilor economice dintre state.
Astfel, se poate face referire la faptul că Organizația Națiunilor Unite a raportat că cele mai grave
din toate conflictele din Siria au loc în prezent, menționând că sute de civili își pierd viața în conflicte,
că un număr mare de persoane se strămută și că infrastructura civilă, inclusiv centrele de sănătate se
distrug.
Conflicte nou apărute sau mai vechi, inclusiv cele din Siria, Afganistan, Irak şi Somalia, au
contribuit în anul 2012 la o creştere cu 8% a numărului de solicitări de azil înregistrat în ţările
industrializate, cea mai însemnată creştere înregistrând numărul de solicitări depuse de cetăţeni sirieni.
UE va continua să își pună toată ponderea sa politică, în mod activ și eficace, în slujba eforturilor
internaționale coordonate de ONU de a găsi o soluție politică la acest conflict și invită partenerii
regionali și internaționali să procedeze în același sens.
Protejarea civililor din Siria trebuie să fie o prioritate pentru comunitatea internațională. ONU
condamnă atacurile excesive, disproporționate și fără discriminare pe care regimul sirian continuă să
le îndrepte împotriva propriului popor.
15
 Regimul Assad poartă cea mai mare răspundere pentru moartea în contextul conflictului a
250.000 de persoane, precum și pentru milioanele de persoane strămutate.
UE reamintește că dreptul internațional umanitar se aplică tuturor părților și că drepturile omului
trebuie să fie pe deplin respectate.
Deasemenea, se poate afirma faptul că Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite au
trimis invitaţiile şi astfel reprezentanţii a peste 85 de naţiuni s-au îndreptat spre Bruxelles, pentru a
participa la o conferinţă a contributorilor şi astfel s-au strâns mai bine de patru miliarde de dolari
americani.
Potrivit studiilor ONU, două treimi din sirieni trăiesc în extremă sărăcie, 90% din populaţie
cheltuie jumătate din venit pentru procurarea alimentelor. Oamenii nu au cum să ţină pasul cu astfel de
scumpiri şi alunecă într-o sărăcie tot mai lucie.

În concluzie, se poate afirma faptul că într-o lume dominată de fenomenul de creştere a

interacţiunii la nivelul comunităţilor şi al indivizilor, organizaţia mondială nu poate să rămână pasivă
faţă de situaţia cetăţenilor planetei, amintindu-se astfel de rolul său important în scena internațională
de-a lungul timpului.

RESURSE INFORMAȚIONALE:

1. Bogdan ANTONIU Mihai-Rudolf DINU, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele

2. XIX – XX, 2005
3. MCCAULEY, M. (1999) Rusia, America și Războiul Rece, 1949-1991. Iași: Ed.
4. Polirom.
5. Bogdan Aurescu, Sistemul jurisdictiilor internationale, Ed.Beck, Bucuresti 2013.
6. Yvan Vander Berghe, O istorie a Razvoiului Rece( 1917-1990), Ed. Orizonturi
7. John Lewis Gaddis, Razboiul Rece, Ed. RAO
8. Catalin Turliuc, Suport de curs Teoria Relatiilor Internationale
9. https://www.mae.ro/
10. https://www.ungeneva.org

16
11. https://www.unov.org
12. https://www.unon.org
13. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_statelor_membre_ale_Organiza%C8%9Biei_Na%C8%9Bi
unilor_Unite
14. https://www.un.org/fr/about-us/main-bodies
15. https://historia-europa.ep.eu/

16. https://revistapolis.ro/ana-maria-ambrosa/
17. https://quidest.ro/razboiul-rece/?utm_content=cmp-true

17