RĂGOZ ALEXANDRA

OTILIA

Procesul de formare a ONU

(Organizația Națiunilor Unite )
Introducere

Denumirea de Naţiunile Unite a fost folosită pentru prima oară în Declaration by United Nations
de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanţii a 26 de naţiuni au exprimat angajamentul guvernelor
lor de a continua lupta împreună împotriva Puterilor Axei.

ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta Organizaţiei a fost ratificată de
China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi de o majoritate a
celorlalţi semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.

Secretarul General al ONU1 este domnul António Guterres - Portugalia (de la 1 ianuarie 2017),

ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de cinci
ani.

Sediul principal al ONU se află la New York .Alte două sedii majore se află la Geneva (United
Nations Office at Geneva), în clădirea fostei Societăţi a Naţiunilor (Palais des Nations) şi la
Viena (United Nations Office at Vienna), în cadrul Vienna International Centre.

În ultimii ani, ONU şi-a multiplicat activităţile vizând promovarea dialogului intercultural şi
inter-religios şi cooperarea pentru promovarea toleranţei, înţelegerii şi diversităţii culturale.
Importanţi actori din sistemul ONU, precum UNESCO, Alianţa Civilizaţiilor şi FNUAP,
lucrează în acest domeniu. La 17 decembrie 2007, Adunarea Generală a ONU a proclamat anul
2010 drept „Anul Internaţional al apropierii între culturi” .

Obiective şi principii

Obiectivele ONU, conform Cartei ONU, sunt următoarele :

 Să menţină pacea şi securitatea internaţionale;
 Să dezvolte relaţiile prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului

1
*** Ministerul Afacerilor Externe, Despre ONU :https://www.mae.ro/node/1587, accesat la 26.12.2019.
 Egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor la autodeterminare;
 Să realizeze cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor internaţionale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea respectării drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale;
 Să fie un centru pentru armonizarea eforturilor naţiunilor în realizarea acestor scopuri
comune.

În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU şi membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu
următoarele principii:
 Egalitatea suverană a tuturor statelor membre;
 Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei;
 Soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice;
 Abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile
ONU;
 Statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe care aceasta o
întreprinde în conformitate cu Carta ONU şi să se abţină de a da ajutor vreunui stat împotriva
căruia ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere;
 Nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni care aparţin
esenţial competenţei interne a fiecărui stat.

Documente fundamentale

În 1945, reprezentanţii a 50 de ţări s-au întâlnit la San Francisco pentru a elabora Carta

Naţiunilor Unite.2 Delegaţii au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentanţii Chinei,
Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA) în
perioada august – octombrie 1944.

Carta prezintă drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabileşte organele principale şi

procedurile ONU.

2
Ibidem.
Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanţii celor 50 de ţări.

Componenţă

În prezent, Organizaţia Naţiunilor Unite numără 193 de State membre.

Limbile oficiale ale ONU sunt: arabă, chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă.

Organe principale

https://www.un.org/en/about-un/

Sistemul ONU este format din şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie,
Secretariatul, precum şi agenţii specializate, programe şi fonduri de dezvoltare.
1. Adunarea Generală

Compoziţie: ONU este compusă din cele 192 de state membre.

Mandat: Adunarea generală este abilitată să discute orice problemă relativă la

Carta ONU3, sau la funcţiunile oricărui organism al organizaţiei. Poate face recomandări
statelor membre ONU şi Consiliului de securitate în orice chestiune, cu excepţia celor
aflate în dezbaterea Consiliului de securitate. Adunarea generală primeşte şi analizează
rapoarte din partea altor organe şi organisme ale ONU şi a secretarului general al
organizaţiei mondiale. Alege cei zece membri nepermanenţi ai Consiliului de securitate şi
cei 54 de membri ai Consiliului economic şi social. Cele şase
comisii principale corespund domeniilor majore aflate în responsabilitatea Adunării
generale: Comisia I – securitate şi dezarmare, Comisia a II-a – economico-financiară,
Comisia a III-a – social-umanitară şi culturală, Comisia a IV-a – politică specială,
Comisia a V-a –administrativ-bugetară, Comisia a VI-a – juridică.

Activitate: Adunarea generală îşi desfăşoară activitatea în cadrul sesiunilor

plenare anuale, care se deschid formal, de regulă, în a doua marţi a lunii septembrie a

3
*** MISIUNEA PERMANENTĂ A ROMÂNIEI
pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite disponibil la : https://mpnewyork.mae.ro/node/1166, accesat la 07.01.2020
 fiecărui an, precum şi în cadrul celor şase comisii principale. Dezbaterile generale se
desfăşoară de-a lungul unei perioade de două săptămâni, începând cu a treia săptămână
din luna septembrie. Sesiunile se organizează la sediul ONU din New York. Sesiuni
speciale pot fi organizate la cererea secretarului general sau la cererea majorităţii statelor
membre. Sesiuni de urgenţă pot fi organizate în 24 de ore, în baza unei cereri primite de
secretarul general.

Forța rezoluțiilor : Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 3314 (XXIX)

Examinând raportul Comitetului special pentru problema definirii agresiunii, creat

prin aplicarea rezoluției sale 2230 (XXI) din 18 decembrie 1967, privind lucrările celei
de-a șaptea sesiuni a Comitetului special, ținută între 11 martie și 12 aprilie 1974, și care
cuprinde proiectul de definiție a agresiunii adoptat prin consens de către Comitetul
special și recomandat spre adoptare Adunării generale.Profund convinsă că adoptarea
Definiției agresiunii ar contribui la întărirea păcii și securității internaționale,

Aprobă Definiția agresiunii 4al cărei text este anexat prezentei rezoluții; Exprimă
satisfacția sa Comitetului special pentru definirea agresiunii pentru munca sa, care s-a
finalizat prin elaborarea Definiției agresiunii;

Cere tuturor statelor să se abțină de la orice fel de acte de agresiune și alte moduri
de folosire a forței, contrare Cartei Națiunilor Unite și Declarației referitoare la principiile
de drept internațional privind relațiile prietenești și de cooperare între state, în
conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite;

Definiția agresiunii- Adunarea Generală,

Reamintind faptul că unul din scopurile esențiale ale Organizației Națiunilor

Unite este de a menține pacea și securitatea internațională și de a lua măsuri eficace în
vederea prevenirii și înlăturării amenințărilor la adresa păcii și de a reprima orice act de
agresiune sau alte încălcări ale păcii;

4
*** in: M.Of. al României. La 14 decembrie 1974 “Organizația Națiunilor Unite - ONU
Rezoluția nr. 3314/1974 privind definiția agresiuni “ disponibil la https://lege5.ro/Gratuit/he2dqmrt/rezolutia-nr-
3314-1974-privind-definitia-agresiunii , accesat la 07.01.2020
 Reamintind că, potrivit articolului 39 al Cartei O.N.U., Consiliul de Securitate
constată existența oricărei amenințări împotriva păcii, încălcări ale păcii sau ale oricărui
act de agresiune și recomandă sau hotărăște măsurile ce urmează a fi luate în
conformitate cu articolele 41 și 42 pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității
internaționale;

Reamintind, de asemenea, datoria pe care o au statele, conform Cartei, de a

rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât să nu pună în
pericol pacea, securitatea și justiția internațională;

Având în vedere că nici o prevedere a prezentei definiții nu va fi interpretată ca

afectând în vreun fel dispozițiile Cartei cu privire la funcțiile și puterile organelor
Organizației Națiunilor Unite;

Considerând, de asemenea, că agresiunea este forma cea mai gravă și cea mai
periculoasă a folosirii ilegale a forței - dat fiind existența tuturor tipurilor de arme de
distrugere în masă - cuprinzând amenințarea posibilă a unui conflict mondial și toate
consecințele sale catastrofale, este deci necesar, în acest stadiu, să se dea o definiție a
agresiunii;\

ARTICOLUL 1

Agresiunea este folosirea forței armate de către un stat împotriva suveranității,

integrității teritoriale sau independenței politice a unui alt stat sau în orice alt mod
incompatibil cu Carta Națiunilor Unite, astfel cum reiese din prezenta definiție.Notă
explicativă: în această definiție termenul "stat": a) este folosit fără a prejudicia
problema recunoașterii sau faptul de a ști dacă un stat este membru al Organizației
Națiunilor Unite;

b) include, când este cazul, conceptul de "grup de state".

ARTICOLUL 2

Folosirea forței armate, cu violarea Cartei5, de către un stat care acționează primul
constituie dovada suficientă prima facie a unui act de agresiune, deși Consiliul de

5
ibidem
Securitate poate, în conformitate cu Carta, să conchidă că stabilirea faptului că un act de
agresiune a fost comis nu ar fi justificată ținând seama de alte împrejurări pertinente,
inclusiv faptul că actele în cauză sau consecințele lor nu sunt de o gravitate suficientă.

ARTICOLUL 3

Oricare dintre actele de mai jos, fie că a existat sau nu o declarație de război,
întrunește, sub rezerva prevederilor art. 2 și în conformitate cu ele, condițiile unui act de
agresiune:

a) invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale
unui alt stat, sau orice ocupație militară, chiar temporară, rezultând dintr-o
asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, sau orice anexare, prin folosirea
forței, a teritoriului sau a unei părți a teritoriului unui alt stat;

b) bombardarea, de către forțele armate ale unui stat, a teritoriului unui alt stat,
sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului unui alt stat;

c) blocada porturilor sau coastelor unui stat de către forțele armate ale unui alt
stat;

d) atacul săvârșit de către forțele armate ale unui stat împotriva forțelor armate
terestre, navale, sau aeriene sau împotriva flotelor maritime și aeriene civile ale unui alt
stat;

e) folosirea forțelor armate ale unui stat, care sunt staționate pe teritoriul unui alt
stat cu acordul statului gazdă, contrar condițiilor prevăzute în acord, sau orice prelungire
a prezenței lor pe teritoriul respectiv după data încetării acordului;

f) admiterea de către un stat ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziția unui alt
stat, să fie folosit de către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune
împotriva unui stat terț;

g) trimiterea de către un stat sau în numele său de bande sau grupuri înarmate, de
forțe neregulate sau de mercenari care săvârșesc acte de forță armată împotriva unui alt
 stat, de o asemenea gravitate încât ele echivalează cu actele enumerate mai sus, sau faptul
de a se angaja în mod substanțial într-o astfel de acțiune.

ARTICOLUL 4

Enumerarea actelor de mai sus nu este limitativă, Consiliul de Securitate putând

califica și alte acte ca acte de agresiune potrivit prevederilor Cartei.

ARTICOLUL 5

Nici un considerent de orice natură ar fi, politică, economică, militară sau de alt
fel, nu poate justifica o agresiune.Războiul de agresiune6 constituie o crimă împotriva
păcii internaționale. Agresiunea dă naștere la răspundere internațională.Nici o achiziție
teritorială și nici un avantaj special care rezultă de pe urma unei agresiuni nu sunt licite și
nici nu vor fi recunoscute ca atare.

ARTICOLUL 6

Nimic din prezenta definiție nu va fi interpretat ca lărgind sau restrângând în

vreun fel oarecare dispozițiile Cartei, inclusiv prevederile sale referitoare la cazurile în
care folosirea forței este legitimă.

ARTICOLUL 7

Nimic din prezenta definiție, și în special art. 3, nu poate în nici un fel să afecteze
dreptul la autodeterminare, la libertate și la independență, așa cum decurge din Cartă, al
popoarelor lipsite prin forță de acest drept și la care se referă Declarația asupra
principiilor dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperarea între state
conform Cartei Națiunilor Unite, îndeosebi al popoarelor supuse unor regimuri coloniale
sau rasiste, sau altor forme de dominație străină și nici dreptul acestor popoare de a lupta
în acest scop și de a solicita și obține ajutor potrivit principiilor Cartei și în conformitate
cu declarația sus-menționată.

ARTICOLUL 8

6
ibidem
 În interpretarea și aplicarea lor, dispozițiile de mai sus sunt legate între ele și
fiecare trebuie să fie interpretată în contextul celorlalte prevederi.

2. Consiliul de Securitate al organizației Națiunilor Unite și

diplomația publică:

Consiliul de Securitate 7 poate fi considerat cel mai important organ al

Organizației Națiunilor Unite (ONU) , atribuțiile sale fiind precizate în Capitolul V al
documentului fondator al acestei organizații, Carta ONU8. Astfel, se precizează în
articolul 23 că acest organ este compus din 15 membri dintre care 5 au statutul de
membru permanent - Franța, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Federația Rusă
și China. Cei 10 membri nepermanenți, se precizează în același articol, sunt aleși odată la
doi ani de către Adunarea Generală a ONU, un alt organ important al ONU, pe daza a
două criterii: 1. contribuția sa la promovarea scopurilor organizației; 2. repartiția
geografică reprezentativă. De asemenea, potrivit articolului 24, Consiliul de Securitate
este investit cu responsabilitatea principală pentru menținerea păcii și securității
internaționale.

Referitor la procedura de vot9, se precizează în articolul 27 că fiecare membru

dispune de un singur vot și că deciziile se aprobă cu votul pozitiv a minim nouă dintre
membrii săi, cu condiția ca niciunul dintre membrii permanenți să nu voteze împotrivă.
Deciziile adoptate au în principal forma rezoluțiilor sau a declarațiilor Președintelui
Consiliului de Securitate, primele având un caracter obligatoriu pentru statele membre
ONU. Rolul major jucat de Consiliul de Securitate în sistemul ONU10 este cel mai bine
pus în evidență de capitolul VII al Cartei ONU unde se precizează că, în vederea
îndeplinirii responsabilității sale, Consiliul de Securitate stabilește existenţa ameninţărilor
la adresa păcii, a încălcării păcii sau a agresiunii și poate dispune măsuri coercitive,

7
*** , “Shaping our future together
Search the United Nations” disponibil la : http://www.un.org/en/sc/ accesat la 07.01.2020
8
Idem: http://www.un.org/en/index.html
9
*** “ Charter of the United Nations” , disponibil la : http://www.un.org/en/documents/charter/ accesat
la:07.01.2020
10
ANTÓNIO GUTERRES , “ • Delegates Handbook Seventy-fourth session of the General Assembly of the United
Nations”, disponibil la: http://www.un.org/en/sc/inc/pages/pdf/rules.pdf ,accesat la:07.01.2020
 inclusiv folosirea forței armate, pentru menținerea sau restabilirea păcii la nivel
internațional.

Consiliul de Securitatea adoptat propriile reguli de procedură 11care stipulează în

Capitolul IX intitulat Caracterul public al reuniunilor faptul că, în mod obișnuit,
reuniunile sale sunt publice (formale) dar că membrii pot decide și convocarea unor
reuniuni private. Procesele verbale ale reuniunilor publice sunt puse la dispoziția tuturor
membrilor Consiliului de Securitate care au participat la acestea și, de asemenea,
publicului larg prin afișarea pe site-ul oficial la secțiunea Meetings (Reuniuni) [ ].

3. CONSILIUL DE TUTELĂ

Componență:

ARTICOLUL 86

1. Consiliul de Tutelă se va compune din următorii Membri ai Națiunilor Unite:

a. Membrii care administrează teritorii sub tutelă;

b. acei Membri desemnați nominal în Articolul 23 care nu administrează teritorii sub

tutelă;

c. atîția alți Membri aleși de Adunarea Generală pe o perioadă de trei ani, cîți vor fi
necesari pentru ca numărul total al membrilor Consiliului de Tutelă să fie egal repartizat
între Membrii Națiunilor Unite care administrează și cei care nu administrează teritorii
sub tutelă.

2. Fiecare membru al Consiliului de Tutelă va desemna o persoană cu o calificare

specială care să-l reprezinte în Consiliu.

Funcții și puteri

ARTICOLUL 87

Adunarea Generală și, sub autoritatea ei, Consiliul de Tutelă pot, în îndeplinirea funcțiilor
lor:

11
*** idem , disponibil la :http://www.un.org/en/sc/meetings/
 a. să examineze rapoartele supuse de autoritatea administrantă;

b. să primească petiții și să le examineze, în consultare cu autoritatea

administrantă;

c. să organizeze vizite periodice în teritoriile respective sub tutelă, la date fixate

de acord cu autoritatea administrantă, și

d. să întreprindă aceste acțiuni și altele în conformitate cu dispozițiile acordurilor de

tutelă.

ARTICOLUL 88

Consiliul de Tutelă va elabora un chestionar privitor la progresul locuitorilor din fiecare

teritoriu sub tutelă în domeniile politic, economic, social și al educației; autoritatea
administrantă a fiecărui teritoriu sub tutelă care intră în competența Adunării Generale va
înainta acesteia un raport anual pe baza chestionarului menționat.

ARTICOLUL 89

1. Fiecare membru al Consiliului de Tutelă dispune de un vot.

2. Hotărîrile Consiliului de Tutelă vor fi adoptate cu majoritatea membrilor

prezenți și votanți.

Procedură

ARTICOLUL 90

1. Consiliul de Tutelă va stabili propriile sale reguli de procedură, inclusiv modul

de desemnare a Președintelui său.

2. Consiliul de Tutelă se va întruni după necesități, potrivit cu regulile sale de

procedură care vor prevedea convocarea Consiliului la cererea majorității membrilor săi;

ARTICOLUL 91

Consiliul de Tutelă va recurge, cînd este cazul, la asistența Consiliului Economic și

Social și a instituțiilor specializate în problemele care intră în respectivele lor
competențe.
4. Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul
ARTICOLUL 92
Curtea Internațională de Justiție va fi organul judiciar principal al
Națiunilar Unite. Ea va funcționa în conformitate cu Statutul anexat, care este
stabilit pe baza statutului Curții Permanente de Justiție Internațională, și face
parte integrantă din prezenta Cartă.

ARTICOLUL 93

1. Toți Membrii Națiunilor Unite sînt IPSO FACTO părți la Statutul Curții
Internaționale de Justiție. Doctrină (1)
2. Un Stat care nu este Membru al Națiunilor Unite poate deveni parte la
statutul Curții Internaționale de Justiție în condiții care urmează a fi
determinate, pentru fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate.

ARTICOLUL 94 Doctrină
1. Fiecare Membru al Națiunilor Unite se obligă să se conformeze hotărîrii
Curții Internaționale de Justiție în orice cauză la care este parte.
2. Dacă oricare dintre părțile la o cauză nu va executa obligațiile ce-i revin
în temeiul unei hotărîri a Curții, cealaltă parte se va putea adresa Consiliului de
Securitate care poate, în caz că socotește necesar, să facă recomandări sau să
hotărască măsurile de luat pentru aducerea la îndeplinire a hotărîrii. Doctrină
(1)

ARTICOLUL 95
Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va împiedica pe membrii Națiunilor
Unite să încredințeze rezolvarea diferendelor lor altor tribunale, în temeiul unor
acorduri deja în vigoare sau care ar putea fi încheiate în viitor.
 ARTICOLUL 96
1. Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate pot cere Curții Internaționale
de Justiție un aviz consultativ în orice problemă juridică.
2. Alte organe ale Națiunilor Unite și instituțiilor specializate, cărora Adunarea
Generală le poate da oricînd o autorizație în acest scop, au, de asemenea,
dreptul de a cere avize consultative Curții în problemele juridice care se ivesc în
sfera lor de activitate.

Obiectivele ONU privind dezvoltarea umană în noul mileniu12

În septembrie 2000, statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite au semnat o

convenţie în care s-au stabilit opt obiective majore privind dezvoltarea umană la nivel
mondial, care trebuie atinse până în 2015.

Sigla Organizaţiei Naţiunilor Unite

Obiectivul numărul unu şi cel mai cunoscut este reducerea la jumătate a sărăciei
în lume. ONU îşi propunea pentru noul mileniu eradicarea foametei şi sărăciei extreme,
ţări foarte sărace fiind considerate cele în care un individ este nevoit să supravieţuiască cu
mai puţin de un dolar pe zi. Aceasta este însă o definiţie formală şi unilaterală, deoarece
exclude probleme precum accesul la educaţie, sănătatea, implicarea socială şi politică.
Lupta împotriva sărăciei este însă obiectivul principal, fără de care celelalte nu pot fi
luate în discuţie.

Al doilea obiectiv13 îl constituie asigurarea accesului la educaţie, condiţie necesară

pentru dezvoltarea potenţialului individual şi înlesnirea participării active la procese
sociale şi politice. Deşi în ultimii 30 de ani cifra şcolarizărilor s-a dublat în întreaga lume,
numărul copiilor care nu au acces la educaţie primară este estimat în continuare la peste
113 milioane. ONU şi-a propus ca până în anul 2015 copiii din întreaga lume să aibă
posibilitatea de a termina ciclul primar de învăţământ. În Germania fondurile pentru

12
Rolf Wenkel / Mădălina Ababei , “Obiectivele ONU privind dezvoltarea umană în noul mileniu”, disponibil la:
https://www.dw.com/ro/obiectivele-onu-privind-dezvoltarea-uman%C4%83-%C3%AEn-noul-mileniu/a-2627286
12.09.2005 , accesat la 26.12.2019.
13
ibidem
 programe educative în cadrul învăţământului primar se vor majora în următorii 5 ani cu
120 de milioane de Euro.

Obiectivul numărul trei este promovarea egalităţii dintre sexe. Guvernul german
sprijină diverse programe care facilitează implicarea socilă, politică şi economică a
femeilor, accesul nediferenţiat la educaţie şi resurse, militează pentru combaterea
violenţei domestice şi a traficului cu femei precum şi pentru interzicerea circumciziei
femeilor.

Protecţia mediului constituie un alt ţel al ONU. În timp ce în ţările puternic

industrializate distrugerea mediului este cauzată de producţia şi consumul neraţionalizat,
în ţările în curs de dezvoltare aceasta este urmare a sărăciei, a creşterii demografice, a
condiţiilor de trai proaste şi a necunoaşterii metodelor de prevenire. Guvernul german şi-
a adus contribuţia la finanţarea proiectului multilateral ˝Facilităţi Globale pentru Mediu˝
încă din 1991.

Ultimul obiectiv14 stabilit la summitul ONU din 2000 îl constituie construcţia unui
parteneriat de dezvoltare mondială care are în vedere realizarea unui sistem financiar
comercial deschis şi echitabil, ştergerea datoriilor statelor în curs de dezvoltare,
majorarea ajutorului financiar pentru proiecte de dezvoltare, precum şi cooperarea în
cadrul acestor proiecte, cu sectorul economiei private. Începând din anul 1999 Ministerul
german al Dezvoltării a contribuit cu peste 8 miliarde de Euro la proiecte de parteneriat,
dintre care 5,5 miliarde au fost mobilizate din sectorul privat al economiei.

Politica de dezvoltare din ultimii ani include nu doar acodarea de ajutoare

financiare, ci şi metode de planificare, monitorizare şi evaluare a diverselor proiecte.
˝Ţările în curs de dezvoltare trebuie să-şi asume bineînţeles responsabilitatea printr-o
guvernare competentă, prin combaterea corupţiei, asigurarea unui cadru legal, respectare
a drepturilor omului˝, afirmă ministrul german pentru dezvoltare, Heidemarie Wieczorek-
Zeul.

Se urmăreşte o armonizare a proiectelor pentru dezvoltare în ţările partenere,

pentru a se evita realizarea în paralel a unor proiecte similare. ˝Este important ca

14
Ibidem.
 mijloacele disponibile să fie folosite în mod eficient, de aceea coordonarea acţiunilor
statelor ONU participante la proiect este de importanţă majoră˝ a precizat Wieczorek-
Zeul. Se încearcă în plus aplicarea la nivel naţional a proiectelor locale care s-au bucurat
deja de succes. Rezultate importante şi rapide se pot obţine doar dacă statele ONU15 îşi
armonizează strategiile globale privind protecţia mediului şi liberalizarea comerţului
internaţional.

Cooperarea ONU cu alte organizații internaționale. Studiu de caz: Uniunea

Europeană și ONU16

UE este observator permanent în cadrul Adunării Generale a ONU din 1974 are
statut de observator în majoritatea agențiilor specializate ale ONU este membru cu
drepturi depline de vot în cadrul a 3 organisme ale ONU este singura parte nestatală la
peste 50 de convenții ale ONU cele 28 de state membre ale UE dețin mai mult de o
optime din voturile Adunării Generale a ONU

UE și statele sale membre în mod colectiv reprezintă cel mai important contribuitor
financiar la sistemul ONU

Relațiile UE cu Organizația Națiunilor Unite

Acest angajament se întemeiază pe convingerea că, pentru a putea răspunde crizelor,

provocărilor și amenințărilor la nivel mondial, comunitatea internațională are nevoie de
un sistem multilateral eficient, fondat pe norme și valori universale.

De-a lungul anilor, UE a stabilit o relație solidă cu ONU. Cooperarea are loc într-
o gamă largă de domenii abordate de diferitele organisme ale ONU. De asemenea, UE
participă la Adunarea Generală anuală a ONU.

Participarea UE în cadrul Adunării Generale a ONU

15
Ibidem.
16
*** “UE în cadrul Adunării Generale a ONU “ Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene ,disponibil la :
https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/unga/, accesat la 26.12.2019.
 În temeiul unei rezoluții adoptate de Adunarea Generală a ONU în mai 2011, UE
poate lua cuvântul înaintea altor grupuri importante atunci când se exprimă în numele
celor 28 de state membre ale UE și este invitată să intervină în dezbaterea generală în
deschiderea Adunării Generale.

Reprezentanții externi ai UE – președintele Consiliului European, Înaltul Reprezentant al

Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, Comisia Europeană și delegația
UE – pot, prin urmare, să prezinte pozițiile UE și ale statelor sale membre în cadrul
ONU17.

În plus, UE a obținut dreptul de a prezenta verbal propuneri și amendamente, o

posibilitate pe care niciun alt observator nu o are la dispoziție, precum și dreptul la o
replică unică în urma unui discurs privind pozițiile UE.

Din 2011, președintele Consiliului European se adresează Adunării Generaleîn numele

UE.

Prioritățile UE în cadrul Adunării Generale a ONU

În fiecare an, Consiliul UE adoptă prioritățile UE în cadrul ONU și pentru

Adunarea Generală a ONU, ținând seama de agenda ONU și de problemele de interes
mondial. Aceste priorități orientează activitatea UE pentru anul următor.

Consiliul a adoptat prioritățile UE în cadrul ONU și pentru cea de a 74-a Adunare

Generală a ONU (septembrie 2019-septembrie 2020) în iulie 2019.

 consolidarea și reformarea ONU și a ordinii mondiale bazate pe norme

 promovarea păcii și depunerea de eforturi pentru prevenirea conflictelor
 consolidarea cooperării în ceea ce privește combaterea terorismului
 promovarea dezarmării și a neproliferării nucleare
 abordarea problemelor legate de migranți și refugiați, drepturile omului și
dezvoltare18.

17
Ibidem.
18
Ibidem.
 În ultimii ani, UE și-a intensificat angajamentul în calitate de actor mondial și transpune
multilateralismul în acțiune. În contextul mondial actual, UE urmărește să reafirme
valoarea adăugată și relevanța ONU și să demonstreze că aduce beneficii oamenilor din
întreaga lume.

UE va continua să colaboreze și să sprijine ONU, ca parte a eforturilor sale de a promova,

a dezvolta și a reforma ordinea internațională bazată pe norme.

Recunoscând importanța ONU ca element central al unui multilateralism eficace, în

cadrul celei de a 74-a sesiuni a Adunării Generale19 a Organizației Națiunilor Unite, UE și
statele sale membre se vor axa pe trei priorități care se consolidează reciproc:

-prevenirea conflictelor, pace și securitate

-o agendă pozitivă comună

-implicarea cu privire la provocările de la nivel Mondial

19
Ibidem.