Sunteți pe pagina 1din 20

CAPITOLUL I

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU) ŞI


ROLUL EI ÎN TIMPUL RĂZBOIUL RECE
1.1. Înființare și obiectivele O.N.U.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pe vechile structuri ale unei
Societăți a Națiunilor al cărei eșec s-a datorat unor cauze cum ar fi absența (SUA) sau
retragerea (Japonia, Germania, Italia) unor state care ocupau și ocupă poziții cheie la
nivel internaționali, neficacitatea sancțiunilor, ia naștere Organizația Națiunilor Unite,
O.N.U., al cărei sistem este conceput să atenueze aceste neajunsuri.
Organizația se constituie cu prilejul Conferinței de la San Francisco (aprilie-
iunie 1945) când a fost elaborat și semnat actul sau de « naștere »-Carta O.N.U. (26
iunie 1945) de către reprezentanții a 51 de state. Organizația a luat ființă în mod
oficial la 24 octombrie 1945 când Carta O.N.U a fost validată de China, Franța,
Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA și majoritatea altor semnatari. Ziua O.N.U
este celebrată anual pe data de 24 octombrie.
Carta Națiunilor unite este elementul constitutiv al organizației, precizând
drepturile și obligațiile statelor membre, stabilind organele de control ale acesteia
precum și procedurile sale. Acest tratat internațional codifică cele mai importante
principii ale relațiilor internationale- de la absoluta egalitate a statelor până la
interzicerea folosirii forței în relațiile internaționale sub orice formă incompatibilă cu
scopurile organizației1.
Preambulul Cartei exprimă ideile și scopurile comune a tuturor celor ale căror
guverne formează Națiunile Unite: « NOI OAMENII ORGANIZAȚIEI UNITE
SUNTEM HOTĂRÂȚI să salvăm generațiile viitoare de la calamitatea războiului,
care de două ori în viața noastră a adus o inimaginabilă durere omenirii, și să
reafirmăm încrederea în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în
valoarea individului, în egalitatea drepturilor bărbaților și femeilor și a națiunilor mari
și mici, și să creăm condiții sub care dreptatea și respectul pentru obligațiile ce parvin
din tratate și din alte surse de drept internațional pot fi menținute, și să promovăm
progresul social și standarde de viață mai bune într-o mai mare libertate, să practicăm
toleranța și să trăim în pace unii cu alții ca niște buni vecini, și să ne unim forțele
pentru a menține pacea și securitatea internațională și să asigurăm, prin acceptarea
principiilor și prin instituirea metodelor, că forța armată nu va fi folosită, și să
angajăm mecanismul internațional pentru promovarea progresului economic și social
al tuturor oamenilor. »
Astfel obiectivele Națiunilor Unite, conturate în Carta O.N.U sunt: Să mențină
pacea și securitatea internaționale; Să dezvolte relații prietenoase între națiuni bazate

1
Bari I. - Economie mondiala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994, pag. 218.
3
pe respectul pentru principiul egalității drepturilor și pentru autodeterminarea
indivizilor; Să coopereze în soluționarea problemelor internaționale de ordin
economic, social, cultural și umanitar și în încurajarea respectului pentru drepturile
omului și pentru libertățile fundamentale și Să fie un centru pentru armonizarea
acțiunilor națiunilor în realizarea acestor scopuri comune.

1.2. Emergenţa Organizaţiei Naţiunilor Unite

O organizaţie a statelor lumii care să vegheze la pacea mondială nu este o idee


specifică celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Conceptul de securitate colectivă,
unul concurent celui de “război rece” şi care stă la baza instituţiei, ţine de începutul
modernităţii. La negocierile de pace de la Utrecht (1711 – 1713) s-a luat în discuţie
problema limitării suveranităţii statelor, ca o premisă a înlăturării războaielor, şi
alcătuirea unei “alianţe universale” care să ia toate măsurile necesare, inclusiv militare
în caz de agresiune. Deşi pentru următoarele secole, “independenţa” statelor a fost
mult prea importantă pentru a accepta un asemenea organism suprastatal (acesta fiind
motivul pentru eşecul Societăţii Naţiunilor, instituţia creată după primul război
mondial pentru a face imposibil un viitor conflict, în perioada interbelică), cele două
principii esenţiale ale securităţii colective (alianţa tuturor statelor şi principiul
solidarităţii generale împotriva agresorului) s-au impus factorilor de decizie în plan
internaţional.
În timpul celui de-al doilea război mondial (1939 – 1945), preşedintele
american F. D. Roosevelt a propus, pentru a perpetua solidaritatea Naţiunilor unite în
războiul contra Germaniei şi pentru a regla problemele inerente lumii postbelice,
crearea unui nou mecanism de securitate colectivă care să înlocuiască Societatea
Naţiunilor (din care SUA nu au făcut parte). În pofida reticenţelor exprimate de
britanici (favorabili revenirii la securitatea regională, după experienţa Societăţii
Naţiunilor dintre cele două războaie mondiale) şi de sovietici (cărora ONU le apărea
ca o instituţie anglo-saxonă; neîncrederea lor era sporită de faptul că fuseseră excluşi
din Societatea Naţiunilor în 1939 ca urmare a războiului cu Finlanda), proiectul unui
asemenea for a fost inclus pe agenda discuţiilor între aliaţi:
- În ianuarie 1942 la Washington era adoptată Declaraţia Naţiunilor Unite de
către Statele Unite şi Marea Britanie, prin care cele două ţări se angajau să realizeze
după război un sistem de pace şi de securitate.
- Hotărârea de a înfiinţa ONU, ca o organizaţie generală fondată pe principiul
unei egale suveranităţi a tuturor statelor paşnice, deschisă tuturor statelor mari şi mici,
a fost luată la Conferinţa miniştrilor de externe ai Statele Unite, Uniunii Sovietice,
Marii Britanii şi Chinei de la Moscova (octombrie 1943).
- Punerea la punct a principiilor a revenit drept sarcină experţilor jurişti,
principiile ONU fiind discutate la Dumbarton Oaks (SUA), în toamna anului 1944.
- Conferinţa de la Ialta (februarie 1945) a liderilor puterilor aliate a analizat
propunerile juriştilor, fiind stabilită componenţa şi procedura de vot din cadrul
4
Consiliului de Securitate. Membrii Consiliului (Statele Unite, Uniunea Sovietică,
Marea Britanie, Franţa – impusă la presiunile Londrei – şi China) aveau statutul de
mare putere şi dreptul de veto asupra oricărei decizii a ONU.
- Momentul final al creării Organizaţiei este semnarea, de către 51 de state
fondatoare, Cartei ONU (San Francisco, 26 iunie 1945). Naţiunile Unite îşi
propuneau, obiectivul fundamental, să realizeze o nouă ordine internaţională care să
ferească generaţiile viitoare de flagelul războiului. În subsidiar, se urmărea
modificarea naturii raporturilor între oameni şi între grupuri sociale (apărarea
drepturilor fundamentale ale omului, impunerea egalităţii între naţiuni, rase, sexe,
toleranţa religioasă etc.), preocuparea pentru favorizarea progresului economic şi
social, respectul justiţiei etc. Principiile ONU aveau rangul de legi internaţionale,
trebuind să fie respectate de toate ţările. “Marea alianţă” (Uniunea Sovietică, Statele
Unite şi Marea Britanie) nu a supravieţuit războiului mondial, dar mulţi nutreau,
graţie creării ONU, iluzia unei păci durabile.

1.3. Structurile ONU

Instituţiile ONU îşi au sediul, majoritatea, la New-York (acest fapt semnificând


noul raport de forţe internaţional şi decăderea Europei din poziţia de spaţiu principal
al lumii). Sunt trei instituţii centrale2:
a) Adunarea Generală – care cuprinde pe delegaţii tuturor statelor membre, care
se întrunesc în sesiuni ordinare şi extraordinare. Este întruchiparea democraţiei în
relaţiile internaţionale, fiecare stat având dreptul la un vot. Teoretic are competenţă
asupra tuturor domeniilor (alegeri, buget, asigurarea păcii, admisia de noi membri).
Orice hotărâre este adoptată cu o majoritate de 2/3 din membri.
b) Consiliul de Securitate ONU – este organul executiv al forului internaţional,
responsabil cu menţinerea păcii. Cuprinde 5 membri permanenţi (Statele Unite,
Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franţa şi China), cu drept de veto asupra oricărei
de hotărâri a ONU, ştirbind astfel egalitatea statelor membre, şi un număr de membri
nepermanenţi (iniţial 6 state, din 1966 – 10), aleşi pentru o perioadă de 2 ani de către
Adunarea Generală. Consiliul de Securitate adoptă recomandările şi deciziile
fundamentale ale ONU cu minim 9 voturi (dar cu unanimitatea celor 5 mari puteri).
c) Secretariatul ONU – reprezintă vasta maşinărie administrativă a Organizaţiei
(5000 de funcţionari internaţionali): organizează şedinţele, stabileşte ordinea de zi,
pune în aplicare rezoluţiile Adunării Generale şi, mai ales, cele ale Consiliului de
Securitate. Un rol important îl deţine secretarul general al ONU, ales de Adunarea
Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de 5 ani3.
Alte mecanisme centrale ale ONU:
2
Miga-Beşteliu R. Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura Beck, Bucureşti, 2006, pag. 143.
3
Secretarii generali ai ONU: norvegianul Trygve Lie (1946 – 1952), suedezul Dag Hammarskjold (1953 - 1961),
birmanezul Sithu U. Thant (1961 – 1971), austriacul Kurt Waldheim (1972 – 1981), peruanul Javier Perez de Cuellar
(1982 – 1991), egipteanul Boutros Boutros Ghali (1991 – 1996), ganezul Kofi Anand (1997…)
5
- Consiliul de tutelă: a administra teritoriul fostelor colonii care nu dispun încă
de suveranitate.
- Curtea internaţională de Justiţie – cu sediul la Haga, alcătuită din 15
membri aleşi pe 9 ani, decide prin sentinţe obligatorii asupra conflictelor juridice
dintre state.
- Consiliul Economic şi Social. Este un organism esenţial pentru ONU (format
din 36 de membri, 1/3 din ei shimbându-se anual), deoarece elaborează planuri de
redresare economică, supraveghează respectarea drepturilor omului etc. În general,
abordează alte chestiuni decât cele conflictuale. Structurile afiliate, specializate pe
anumite probleme, susţin – în fapt – acest Consiliu: Fondul Monetar Internaţional
(FMI), Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD, Banca Mondială),
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru alimentaţie (FAO), Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
protecţia copiilor (UNICEF), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia
Internaţională a Muncii (OIM) etc.

1.4. Rolul ONU în a doua jumătate a secolului XX

Marile succese ale ONU, marile câştiguri pentru această instituţie, au venit în
domeniile secundare: muncă, sănătate, refugiaţi etc. şi mai puţin din reglementarea
păcii. Pentru că, în pofida marilor principii, ONU reflectă raportul internaţional de
forţe: învinşii au fost excluşi (cel puţin provizoriu), iar învingătorii au alcătuit un
directorat dotat cu puteri executorii de a menţine pacea şi ordinea internaţională. În
condiţiile în care marile puteri au acaparat preocupările de a evita o confruntare
generală, ONU a trebuit să-şi limiteze ambiţiile la reglementarea conflictelor minore.
A deţinut un rol de secundant al marilor puteri în timpul războiului rece, acţionând
doar în spaţiile marginale de decizie şi doar în urma unui acord direct între Statele
Unite şi Uniunea Sovietică (Cipru, India-Pakistan, Liban). În zona geopolitică
centrală (de interes a superputerilor), ONU a jucat un rol minor în raport cu Carta
(exp. Războiul din Malvine – insulele Falkland din 1982, dintre Anglia şi Argentina).
Influenţa ONU nu s-a manifestat în timpul crizelor, ci în situaţiile post-criză, în
situaţiile de dezangajare, de menţinere a păcii (căştile albastre).
Un succes relativ, dar care a menţinut ONU în proximitatea deciziilor. Deşi au
existat critici (instituţia a fost acuzată de o excesivă birocratizare, de cheltuirea
necugetată a fondurilor, de portavoce a intereselor marilor puteri etc.), valorizarea ei
s-a făcut prin implicarea în problemele Lumii a treia (sărăcie, foamete). ONU s-a
impus ca o prezenţă constantă în relaţiile internaţionale, în pofida funcţiunilor reduse
pe care le îndeplineşte în plan politic.

6
CAPITOLUL II
ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE ŞI ROLUL SĂU ÎN
PREVENIREA ŞI MONITORIZAREA CONFLICTELOR
INTERNAŢIONALE
Mai conştienţi decât la sfârşitul primului război mondial de riscul major al unei
noi confruntări şi mai distrugătoare, aliaţii de la încheierea celei mai mari conflagraţii
din istoria omenirii au hotărât - încă înainte de terminarea ostilităţilor – să creeze un
instrument internaţional menit să asigure menţinerea păcii în viitor. Artizanul acestei
iniţiative a fost preşedintele american Roosevelt. Departamentul de stat american a
pregătit Declaraţia Naţiunilor Unite în ianuarie 1942. În 1944, reprezentanţii SUA,
URSS, Marii Britanii şi Chinei – statele învingătoare - s-au reunit la Washington şi au
convenit principalele prevederi ale Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. S-a stabilit ca
toate statele să fie membre cu drepturi egale. Răspunderea pentru menţinerea păcii a
fost încredinţată Consiliului de Securitate, dar cu consfinţirea dreptului de veto al
celor cinci membrii permanenţi - SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa şi China. În
cele din urmă, negocierile s-au finalizat cu naşterea ONU, la San Francisco, în
perioada 25 aprilie - 25 iunie 1945. În ce măsură a contribuit ONU la prevenirea
conflictelor şi la gestionarea crizele?

2.1. Obiectivele ONU şi necesitatea redefinirii rolului său

De la crearea sa, mandatul Naţiunilor Unite a rămas, în esenţă, neschimbat. Cu


toate acestea, natura acţiunilor de prevenire a conflictelor s-a schimbat, cu precădere
după încheierea Războiului Rece. Spre deosebire de situaţia înregistrată în anul 1960,
când Secretarul General de atunci al Naţiunilor Unite a apelat la sprijinul statelor
membre în favoarea eforturilor diplomaţiei preventive, în ultima vreme, statele
membre au fost acelea care au apelat la Secretarul General pentru a sugera modalităţi
de consolidare a acestei activităţi. În general, se apreciază că Naţiunile Unite au jucat
un rol important în modelarea unei noi ordini mondiale, concentrată în primul rând
asupra menţinerii păcii şi garantării respectării dreptului internaţional, care să
promoveze libertăţile fundamentale şi drepturile omului, destinată înlăturării sărăciei
şi a altor racile sociale4. Climatul politic internaţional, specific perioadei Războiului
Rece, a împiedecat în largă măsură punerea în practică a obiectivelor sale esenţiale.
Încheierea confruntării ideologice a readus organizaţia mondială în prim – planul
arenei internaţionale, oferindu-i prilejul să-şi dovedească eficienţa şi capacitatea
operaţională. Analizând realizările şi eşecurile organizaţiei mondiale şi mai ales
eforturile sale de adaptare rapidă la dinamica geopoliticii din ultimii ani, se
conturează clar destinul istoric al Organizaţiei Naţiunilor Unite. După prăbuşirea
4
Albu A. D. - Cooperare economica internationala, Editura Expert, Bucuresti, 1994, pag. 87.
7
comunismului, a devenit tot mai limpede faptul că activitatea ONU trebuie reformată,
că rolul organizaţiei trebuie redefinit. Astfel, a apărut tot mai evidentă necesitatea ca
Consiliul de Securitate să fie lărgit, astfel încât el să reflecte marile modificări
intervenite în distribuţia mondială a puterii pe parcursul celor mai bine de cinci
decenii de activitate. În perioada Războiului Rece, ONU a menţinut echilibrul între
tabere. Între timp, situaţia internaţională s-a schimbat substanţial. Marii învinşi în cel
de al doilea război mondial, Germania şi Japonia, intenţionează să devină membri
permanenţi ai Consiliului de Securitate şi să se alăture celor cinci, care, prin dreptul
lor de veto pot adopta sau bloca orice rezoluţie. Discuţiile nu au doar un caracter
diplomatic, ci sunt abordate din punct de vedere principial.
Pe drept cuvânt, Naţiunilor Unite li se atribuie astăzi un rol esenţial în
modelarea unei noi ordini mondiale, concentrată, în primul rând, asupra menţinerii
păcii şi garantării respectării dreptului internaţional, care să promoveze libertăţile
fundamentale şi drepturile omului, destinată înlăturării sărăciei şi altor racile sociale,
la care doresc să aibă un cuvânt de spus şi Germania şi Japonia. Cert este că ONU va
fi apreciată prin prisma rezultatelor de adaptare la noile realităţi internaţionale.
Procesul de regândire a modului de acţiune al ONU, început de secretariatul general,
continuat prin remodelarea structurilor organizaţiei şi a documentelor adoptate sau
care vor fi adoptate de către Conferinţele internaţionale pe diverse domenii, precum
şi raportul Agenda pentru Dezvoltare, conferă sistemului ONU posibilitatea afirmării
sale şi creează premisele unei funcţionări eficace pentru cooperarea internaţională.
Până la sfârşitul anilor ’80, principalele organisme ale Naţiunilor Unite
dispuneau de un spaţiu limitat de manevră. Cu toate că mandatul Naţiunilor Unite are
o aplicabilitate universală şi orice conflict care ameninţă pacea şi securitatea
internaţională poate fi introdus pe ordinea de zi, modalitatea în care au fost abordate
conflictele a depins adesea de interesele marilor puteri din rândul celor cinci membri
permanenţi ai Consiliului de Securitate. Deşi procedurile declarative explicite de
prevenire (declaratory preventions) pot avea un impact redus în sensul descrierii şi
prezentării prealabile a anumitor tipuri de comportament, considerate inacceptabile,
ele constituie totuşi cadrul unui mandat, de tipul Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, din 1948. Există, fără îndoială, proceduri clare de luare a deciziilor. Carta
ONU prevede în mod limpede că, în conformitate cu Articolul 34 al Cartei, Consiliul
de Securitate şi, graţie Articolului 35, oricare stat membru poate aduce în atenţia
Consiliului de Securitate orice conflict care ameninţă pacea şi securitatea
internaţională. În temeiul Articolului 11.3, Adunarea Generală sau Secretarul General,
conform Articolului 99, sunt chemaţi să medieze în situaţiile care ar periclita pacea şi
securitatea internaţională. Cu toate acestea, au existat situaţii în care luarea în timp
util a unor decizii eficiente a fost prejudiciată sau a lipsit complet, din pricina
diferenţelor de vederi înregistrate între statele membre, în perioada Războiului Rece.
În atari cazuri prevala abordarea pragmatică a situaţiei. Analizând realizările şi
eşecurile organizaţiei mondiale din existenţa sa de aproape şapte decenii şi mai ales

8
eforturile sale de adaptare rapidă la dinamica geopoliticii ultimilor ani, putem avea
încredere în destinul istoric al ONU de participant activ la gestionarea crizelor.
În scopul implicării sale în prevenirea conflictelor, efectivele de intervenţie de
care dispun Naţiunile Unite au cunoscut o consolidare semnificativă încă de la
sfârşitul anilor 1980. În 1987, Secretarul General a dispus înfiinţarea oficială a unui
dispozitiv de alertă rapidă sub forma Biroului pentru Cercetare şi Culegere de
Informaţii (ORCI- Office for Research and Collection of Information), care, cu numai
câţiva ani în urmă, ar fi reprezentat o realizare de neimaginat. Un sistem inter-
departamental de alertă rapidă a fost creat în 1991 de către Comisia de Coordonare
Administrativă a ONU. Tehnologiile avansate din domeniul comunicaţiilor asigură
transmisiuni rapide prin radio, E-mail, satelit, între sediile din New York şi din lumea
întreagă, permiţând transmiterea rapidă a informaţiilor şi analizelor către Secretarul
General. Conform secretarului general, astăzi există două tipuri de operaţiuni cărora le
sunt încredinţate misiunile de menţinere a păcii: cele clasice, folosite pentru a “crea
condiţiile de continuare a negocierilor”, şi cele de tip mai nou, folosite în Namibia, El
Salvador şi Cambodgia, care au reprezentat parte dintr-un acord politic negociat deja,
dar care implica o terţă parte care să supravegheze, imparţial, aplicarea acordului.
Cele peste 30 de operaţiuni de menţinere a păcii întreprinse între anii 1948 si
2003 au costat în total de peste 10 miliarde de dolari. În dreptul internaţional abundă
instrumentele de reglementare paşnică a conflictelor. Rezultatele practice în materie
sunt, însă, mai puţin spectaculoase. În majoritatea cazurilor, eforturile de realizare a
păcii nu încep decât după declanşarea conflictului. Experienţa Naţiunilor Unite arată
că aplicarea unor metode combinate, cum ar fi, de exemplu, bunele oficii, misiuni de
informare şi negocierile, dau rezultate bune. În puţine cazuri, Consiliul de Securitate a
aplicat sancţiuni pentru a impune pacea (articolul 41). Cu toate acestea, ele s-au
dovedit ineficiente. Irakul a oferit un scenariu în care acţiunea pe baza consensului s-
a dovedit posibilă după invazia acestuia în Kuwait, dar dificilă de realizat în prezentul
război. Secretarul General însuşi definea edificarea păcii ca fiind dezvoltarea
economică şi socială şi asistenţa tehnică acordată protagoniştilor unui conflict.
Desfăşurarea primului şi actualului conflict din Irak, confirmă aprecierile sale de
acum şi de mai bine de un deceniu. O evaluare, pe baza celor de mai sus, a eficienţei
activităţii Naţiunilor Unite în domeniul eforturilor de prevenire a conflictelor indică
obţinerea multor realizări, în ciuda numeroaselor obstacole existente. Fără îndoială,
rezultatele ar fi putut fi mai bune. Trebuie avut în vedere, însă, că ele ar fi putut fi mai
proaste. Presiunea evenimentelor viitoare va avea un efect determinant asupra
măsurilor luate de statele membre. Măsurile colective de prevenire a conflictelor
trebuie luate de ONU şi în unele cazuri, la nivel regional, ca, de exemplu Organizaţia
Unităţii Africane în Congo, Africa de Vest, Sudan, Burundi, căci aceste din urmă
situaţii sunt considerate prea complexe pentru a fi abordate de unul sau mai multe
state membre.
Evoluţiile din fosta Iugoslavie, care au scăpat controlului ONU, au diminuat
mult prestigiul organizaţiei, care s-a limitat în special la organizarea de ajutoare
9
medicale şi alimentare în zonele de conflict. Desigur la aceasta a contribuit şi faptul
că SUA, principalul contributor la bugetul ONU, nu a mai vărsat banii promişi,
aducând organizaţia într-o situaţie financiară deosebit de grea. Rolul politic a fost şi el
subminat : bombardarea Iugoslaviei de către NATO, în 1990, fără acordul ONU şi
invadarea Irakului în 2003 de către SUA şi aliaţii săi, în pofida obiecţiilor ONU, au
adus organizaţia la rolul de martor mut al evenimentelor internaţionale, după cum
corect caracteriza un analist politic român. Este semnificativă în acest sens – şi din
păcate descurajată pentru cooperarea ce trebuie să prevaleze în abordarea stărilor
conflictuale – polemica dintre administraţia americană şi Secretarul General ONU,
care, la mai bine de un an de la declanşarea conflictului în Irak, consideră intervenţia
SUA ilegală, neavând aprobarea Consiliului de Securitate. Replica americană nu s-a
lăsat aşteptată, reamintind că Rezoluţia Consiliului de Securitate prevedea un
ultimatum pentru fostul preşedinte irakian de a preda armele, în caz contrar urmând să
fie iniţiată folosirea forţei.
Depăşind experienţele negative, care i-au subminat autoritatea şi prestigiul,
ONU a început recent să îşi exercite rolul său cu mai multă putere pe arena politică
internaţională. Marile puteri constată că rolul istoric al ONU nu s-a terminat. După
dificultăţile întâmpinate de SUA în stabilizarea situaţiei din Irak, ONU începe să fie
căutat, pentru a oferi egida sa ţărilor europene care nu au fost alături de SUA, astfel
încât să poată participa, dar în condiţii de legalitate deplină şi incontestabilă,
internaţională. În acest context, preocupările privind o abordare novatoare a noilor
provocări de către ONU, care să se adauge la practicile existente, l-au condus pe
analistul L. Druke la elaborarea unui set de sugestii concrete ca material de studiu
pentru funcţionarii secretariatului, dintre care semnalăm următoarele5:
- Identificarea şi gestionarea timpurie a zonelor potenţiale de conflict, prin
intermediul unor antene, cum ar fi ambasadorii la ONU şi/sau ofiţerii politici din
teritoriu;
- Legături operaţionale între organismele însărcinate cu probleme politice şi
umanitare şi operaţiunile de menţinere a păcii, alerta rapidă la sediul ONU şi prin
intermediul unui nucleu de birouri şi agenţii specializate ale ONU, cu responsabilităţi
în domeniu;
- Elaborarea unui inventar al unităţilor militare disponibile şi al nivelului de
pregătire şi dotare a acestora;
- Consolidarea conducerii colective a Consiliului de Securitate prin eforturi de
includere a monitorizării, şi după caz, a aplicării instrumentelor existente în domeniul
dezarmării, controlului armamentelor şi neproliferării prin folosirea avertizării urmate,
la nevoie, de sancţiuni;
- O mai bună coordonare între operaţiunile de realizare şi cele de menţinere a
păcii şi celelalte eforturi depuse în cadrul sistemului, ca şi cu elementele exterioare de
contact din domenii relevante, ONG-uri şi alte entităţi de interes public;

5
www.cepes.ro
10
- Integrarea protecţiei refugiaţilor şi a repatrierii voluntare, în cadrul eforturilor
de menţinere a păcii şi de realizare a păcii;
- Pregătirea unei liste de experţi pentru misiunile ad-hoc în domeniul asistenţei
electorale, al administraţiei publice şi al drepturilor omului;
- Sporirea resurselor bugetare în concordanţă cu extinderea activităţilor de
menţinere a păcii şi de realizare a păcii;

2.2. Experienţa ONU în prevenirea conflictelor

Evaluarea situaţiilor de conflict în care ONU s-a implicat arată că, în multe
cazuri, acestea s-au dovedit prea dificile pentru forţa şi resursele Consiliului de
Securitate în perioada Războiului Rece. Totuşi, a fost posibilă limitarea sau
restrângerea sferei de acţiune a multor conflicte regionale care ar fi putut degenera în
confruntări între superputeri. In decursul anilor, Organizaţia a lansat diferite noi
concepte şi mecanisme privind pacea şi securitatea internaţională, dar şi dezvoltarea
economică şi socială. Astfel, conceptul prevenirii conflictelor nu este nou. Fostul
Secretar General, Dag Hammarskjold a folosit, pentru prima data, la finele anilor ’50
termenul “diplomaţie preventivă”. În materie de menţinere a păcii, Naţiunile Unite
este organizaţia cu cea mai vastă experienţa din lume, acest lucru fiind recunoscut
pretutindeni. Decernarea Premiului Nobel pentru Menţinerea Păcii in 1988, nu este
decât o mărturie a recunoaşterii împlinirilor sale.
Menţinerea păcii, împreună cu acţiunile de reconciliere politică şi diplomatică,
mediere şi arbitraj, bune oficii şi misiuni de informare, au înregistrat unele progrese,
mai ales de când a încetat confruntarea dintre superputeri. Cu toate acestea, eficienţa
acestor acţiuni depinde, încă, în totalitate de voinţa politică a statelor implicate.
Procesele de edificare a păcii, care ar trebui fie să preceadă, fie să urmeze eforturilor
de prevenire a conflictelor, au fost confruntate cu numeroase obstacole. De aproape
70 de ani, scopul principal al Naţiunilor Unite a rămas acelaşi: să menţină pacea şi
securitatea internaţională. Specificul eforturilor de prevenire a conflictelor este cel
care s-a schimbat, cu precădere după 1989. Astăzi, nu mai există modele care să
orienteze acţiunea politică. Maniera de abordare nu-şi mai găseşte aplicabilitatea, ceea
ce reprezintă deopotrivă o provocare şi o şansă pentru ONU şi obiectivele sale de
prevenire a conflictelor. Reprezentanţii ţărilor membre în Consiliul de Securitate şi
funcţionarii noului Secretariat General, recunoscând provocările şi şansele pe care le
oferă perspectiva domeniului, au dat un nou impuls explorării posibilităţilor de
consolidare a capacităţii Naţiunilor Unite de a acţiona în domeniul diplomaţiei
preventive. Este de un real interes examinarea bazelor mandatului Naţiunilor Unite de
menţinere a păcii şi securităţii, şi, pe cale de consecinţă, de prevenire a conflictelor.
Desigur că analiza eforturilor depuse de ONU este semnificativă în raport de
maniera în care a precizat explicit şi a comunicat, în avans, ţărilor membre sau
implicate, tipul de comportament internaţional considerat inacceptabil în raport cu
prevederile pertinente ale organizaţiei. Astfel, de exemplu, prin Declaraţia
11
Preşedintelui Consiliului de Securitate din 31 ianuarie 1992, membrii Consiliului şi-
au reiterat preocuparea privind situaţia umanitară a victimelor din rândul populaţiei
civile din Irak. În vederea asumării de către ONU a unui rol mai eficient în zonă, prin
declaraţia Consiliului de Securitate, Secretarul General al Naţiunilor Unite este invitat
să pregătească propria sa analiză şi să prezinte recomandări privind consolidarea şi
îmbunătăţirea capacităţii de acţiune a ONU în conformitate cu prevederile Cartei.
Raportul Secretarului General privind diplomaţia preventivă, realizarea păcii şi
menţinerea păcii, publicat la mijlocul anului 1992, oferă detalii relevante pentru
analiză.
Înfruntarea din perioada Războiului Rece a frânat însă mult acţiunea
secretarilor generali ai ONU, începând din anii 1960. Sfârşitul acestuia ar fi putut
permite ca aceste principii explicite, referitoare la prevenirea conflictelor, sa fie
invocate cu rezultate mai bune decât până acum. După cum afirmă L.Druke, ar mai fi
de adăugat un element important: protecţia internaţională a drepturilor omului,
acordurile de dezarmare şi activitatea de reglementare a conflictelor regionale
desfăşurată de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, adaugă o serie de noi dimensiuni
activităţii ONU în domeniul prevenirii conflictelor. Este tot mai evident că, în ultimii
ani, intenţia de a acţiona în anticiparea unui conflict, a devenit un concept mult mai
larg acceptat în cadrul ONU şi al statelor membre. Deşi procedurile declarative
explicite nu au fost, poate, atât de eficiente pe cât ar fi fost de dorit în trecut, dat fiind
climatul politic internaţional mult mai favorabil din prezent, este de aşteptat că ele vor
deveni parte integrantă a activităţii ONU în prevenirea conflictelor. Este de remarcat,
în acest sens, preocuparea reprezentanţilor români de a asigura o constantă şi activă
participare a României la activităţile şi acţiunile menite să întărească rolul ONU. Un
exemplu recent ilustrează tocmai această preocupare: în iulie 2004, primul ministru
român, Adrian Năstase, a susţinut, la ONU, o dezbatere tematică ,,Cooperarea ONU –
organizaţii regionale în procesele de stabilizare”. Este în mod evident o contribuţie
concretă la diplomaţia preventivă promovată de ONU şi, mai ales, la sporirea rolului
acesteia în gestionarea stărilor conflictuale.

2.3. Adoptarea deciziilor în vederea prevenirii conflictelor

Pe baza Articolului 34 al Cartei ONU, Consiliul de Securitate poate investiga


orice stare conflictuală sau orice situaţie care poate conduce la fricţiuni între state ori
care pot da naştere unei stări conflictuale, pentru a determina în ce măsură continuarea
acesteia este de natură să pună în pericol menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
O acţiune în acest sens poate fi iniţiată de Consiliul de Securitate şi ca urmare a unei
solicitări formulate de unul dintre statele membre. În cazurile în care iniţiativa
aparţine Consiliului de Securitate, diversele state membre se consultă pentru a cădea
de acord în legătură cu oportunitatea includerii unui anume conflict pe ordinea de zi.
Dacă unul dintre statele membre doreşte includerea unui punct pe ordinea de zi, el se
adresează Preşedintelui Consiliului de Securitate solicitând convocarea unei reuniuni
12
sau, în situaţii urgente, organizarea imediată a unei întruniri. Pe baza Articolului 35 al
Cartei ONU, oricare dintre statele membre sau nemembre ONU poate supune orice
situaţie conflictuală sau situaţie care ar putea antrena fricţiuni între state sau poate da
naştere la un conflict atenţiei Consiliului de Securitate sau Adunării Generale. Mai
mult decât atât, oricare dintre membrii Adunării Generale poate propune introducerea
unui punct pe ordinea de zi. Secretarul General poate fi solicitat să joace rolul de
mediator şi consultant a numeroase guverne în domeniul prevenirii conflictelor. În
exercitarea atribuţiei de prim-administrator al Naţiunilor Unite, el adoptă hotărâri care
pot fi considerate decizii politice.
În ce măsură însă efectivele de prevenire a conflictelor pot asigura prevenirea
rapidă în domeniul gestionarii crizelor, al prevenirii conflictelor şi pentru acţiuni
umanitare? Înfiinţarea în martie 1987 a Centrului de Cercetare şi Colectare de
Informaţii (ORCI) este unul dintre rezultatele directe ale recomandărilor formulate de
statele membre. Pentru a asigura Alerta rapidă în domeniul gestionarii prevenirii
conflictelor. După cinci ani de funcţionare, şi odată cu sosirea noului Secretar
General, în ianuarie 1992, o nouă serie de efective de alertare rapidă a intrat în
funcţiune. La 1 martie 1992, ORCI a fost dizolvat, iar diversele sale structuri
componente au fost integrate în nou înfiinţatele Departamente ale Problemelor
Politice, şi, respectiv, Problemelor Umanitare pentru că nu fusese capabil să-şi
îndeplinească mandatul6.

2.4. Metode de gestionare a conflictelor: menţinerea păcii,


realizarea păcii, impunerea păcii

Menţinerea păcii este un concept pe care nu îl regăsim , ca atare, în Carta ONU,


dar a cărui evoluţie din ultimii ani l-a transformat într-o modalitate acceptată pe plan
internaţional de ţinere sub control a conflictelor şi de promovare a reglementării
paşnice a conflictelor. El introduce principiul nonviolenţei în sfera militară. Astfel,
pentru prima dată în istorie, forţele militare sunt folosite nu pentru a participa într-un
război, ci pentru a controla şi a pune capăt conflictelor dintre popoare şi comunităţi.
Este esenţial ca ONU să păstreze legătura strânsă între menţinerea păcii şi construirea
păcii. Dezbaterile şi eforturile practice de a revigora acţiunile de menţinere a păcii şi
cooperarea dintre ONU şi organizaţiile regionale au avut, până în prezent, doar un
succes limitat. În acest context, a demarat, în Somalia, o nouă operaţiune de protecţie
militară şi ajutor umanitar. Adunarea Generală a solicitat Naţiunilor Unite să ”acorde
acel tip de asistenţă care s-ar dovedi util Organizaţiei Unităţii Africane, în
eventualitatea în care aceasta ar dori să lanseze o operaţiune de menţinere a păcii”.
Secretarul general-adjunct al ONU, însărcinat cu menţinerea păcii aprecia că, în
această zonă atât de afectată de conflicte, este absolut necesară adoptarea unor
operaţiuni de menţinere a păcii. Operaţiunea clasică este aceea de a sprijini “crearea
6
Bolintineanu Al. - Carta ONU – document al erei noastre, Ed. Politica, Bucuresti, 1970, pag. 44.
13
condiţiilor de continuare a negocierilor”, îndeobşte prin menţinerea încetării focului la
sfârşitul unui război. Care sunt căile şi mijloacele prevenirii conflictelor? Există două
probleme extrem de importante în absenţa cărora ONU, ar putea fi mult mai eficientă
în gestionarea crizelor:
- Prima dintre ele este de natură financiară. Aşa cum afirmam, chiar înainte de
izbucnirea războiului din Iugoslavia, Secretarul General a fost confruntat cu grave
probleme financiare. De aceea s-au manifestat disensiuni marcante între Secretariatul
ONU şi cei cinci membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, care au întârziat
punerea la dispoziţie a fondurilor solicitate. Absenţa finanţării poate avea – aşa cum s-
a văzut - consecinţe grave. Este evident faptul că problemele globale majore abordate
de Naţiunile Unite nu pot fi rezolvate fără mijloace financiare corespunzătoare.
Creşterea fără precedent a numărului problemelor majore, aflate în atenţia ONU, nu a
fost însoţită de creşterea cuvenită a resurselor financiare. Ca urmare a acestui lucru,
Organizaţia se confruntă cu o criză financiară acută. Operaţiunile de menţinerea păcii
merită o atenţie specială. Multitudinea evenimentelor cu risc de conflict necesită o
implicare mai activă a Organizaţiei mondiale în gestionarea crizelor şi în diplomaţia
preventivă. Toate acestea, noua tendinţă de implicare tot mai masivă în acţiuni de
menţinerea păcii, au determinat o creştere a volumului de resurse necesare. Dacă luăm
în considerare că marea majoritate a conflictelor actuale, care implică operaţiuni
ONU de menţinere a păcii, sunt de natură internă, se ajunge la concluzia că,
deocamdată, comunitatea internaţională dispune de mijloace de presiune limitate. Este
clar că desfăşurarea unor operaţiuni ineficiente nu foloseşte scopurilor ONU şi, în
consecinţă, afectează credibilitatea sa.
- A doua problemă este capacitatea de gestionare a Secretariatului însuşi.
Acesta se află, adesea, intr-o “stare tensionată până la extrem”. În aceste condiţii, este
clar că eficienţa intervenţiei este, în cel mai bun caz, întârziată. Cum se poate obţine
totuşi pacea în aceste situaţii ? Evidenţierea metodelor sau modalităţilor uzuale în
gestionarea conflictelor este semnificativă. Teoretic, dar şi practic, atunci când se
decide pentru raţiuni explicite ele pot fi pot fi împărţite în şase categorii:
a)negocierea; b) bunele oficii; c) ancheta şi misiunea de strângere de informaţii;
d)medierea şi concilierea e) arbitrajul; f) reglementarea pe cale juridică.
Impunerea păcii. În măsura în care statele membre acceptă sa îndeplinească
hotărârile Consiliului de Securitate (Articolul 25), anumite aspecte ale mandatelor
formulate în termenii Cartei ONU pot fi impuse. Pentru a preveni agravarea unui
conflict, Consiliul de Securitate poate hotărî asupra măsurilor (altele decât folosirea
forţei) care trebuie luate pentru aplicarea deciziilor sale. Măsurile aplicate în vederea
impunerii păcii pot sa includă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice
sau a comunicaţiilor rutiere, navale, aeriene, poştale, prin radio şi a altor modalităţi de
comunicare, ca şi întreruperea relaţiilor diplomatice. Dacă măsurile preventive sau de
impunere a păcii sunt luate de către Consiliul de Securitate împotriva altui stat,
membru sau nemembru al ONU, care are dificultăţi în punerea în aplicare a acestor
măsuri, statul în cauză are dreptul de a se consulta cu Consiliul de Securitate în
14
vederea găsirii unei soluţii. Mecanismul impunerii păcii în Golf a intrat în acţiune în
urma refuzului Irakului de a accepta 12 rezoluţii ale ONU.
Fără a intra în detalii privind acţiunile Consiliului de Securitate în acest
domeniu, analiza rezoluţiilor indică faptul că procesul şi eforturile prin care s-a
încercat găsirea unei soluţii pentru Irak, după invadarea Kuweitului, au condus la
următoarele măsuri concrete:
- Înfiinţarea unui comitet de impunere a sancţiunilor care să examineze
problema;
- Nerecunoaşterea nici unui regim impus de forţele invadatoare;
- Declararea anexării Kuwait-ului de către Irak ca ilegală.
Acesta este un exemplu în plus că ONU a devenit, fără îndoială, organizaţia cu
cea mai vastă experienţă în domeniul menţinerii păcii. Cu toate acestea, solicitările în
domeniu au sunt atât de copleşitoare, încât a venit vremea împărţirii acestor
responsabilităţi. Descentralizarea măsurilor de menţinere a păcii şi de realizare a păcii
ar corespunde coordonatelor complet noi ale mediului internaţional caracterizat de
multipolaritate şi care ar trebui condus de o serie de noi instituţii. Este şi motivul
pentru care organizaţiile regionale sunt, în mod evident, cele chemate să-şi asume
responsabilităţi mai importante.
În timpul Războiului Rece, ONU s-a aflat adesea în imposibilitatea desfăşurării
unei acţiuni preventive eficiente. Începând de la sfârşitul anilor ’50, Secretarul
General de atunci al ONU, Dag Hammarskjold, a impus, aşa cum arătam, conceptul
“diplomaţiei preventive”. În mod progresiv, au fost propuse, dezbătute şi chiar au fost
întreprinse în cadrul sau în afara cadrului ONU, acţiuni cu scop sau conţinut
preventiv. Oficialităţi ale ONU sau cercetători independenţi au catalizat reflecţia în
acest domeniu şi au sprijinit conceptualizarea unor idei noi în materie. Eforturile de a
delimita tipurile de comportament considerate intolerabile de către ONU, se regăsesc
aici. Perioada de după Războiul Rece poate oferi în prezent mai multe posibilităţi prin
care declaraţiile preventive de intenţie pot avea un impact real. De la sfârşitul
Războiului Rece, au apărut, în acest domeniu, posibilităţi nemaiîntâlnite şi s-a
manifestat o voinţă de cooperare aproape globală, în domeniul prevenirii conflictelor.
Având în vedere faptul că sfârşitul Războiului Rece a atras după sine renaşterea ONU
şi a diferitelor sale servicii şi organisme, eforturile ONU de prevenire a conflictelor
au, acum, perspective noi. Procesul de adoptare a deciziilor a fost, în pofida
complexităţii sale, expresia dorinţei de cooperare a statelor.
Nu încape îndoială asupra faptului că facilităţile de prevenire a conflictelor de
care dispune ONU sunt cele mai avansate din câte există. Eficienţa măsurilor de
alertare timpurie şi prevenire este greu de cuantificat, căci conflictele, în cazul
prevenirii sau al reducerii impactului lor, nu fac obiectul unei prea mari publicităţi,
dimpotrivă chiar. Cu toate acestea, există un larg consens cu privire la utilitatea
metodelor ONU de gestionare a conflictelor. Numeroasele solicitări în domeniul
menţinerii, realizării şi edificării păcii sunt o dovadă în acest sens. Urmare a unei noi
abordări, în curs de evoluţie, care combină eforturile umanitare, politice şi de
15
menţinere a păcii în tratarea situaţiilor conflictuale potenţiale şi existente, ONU a
devenit cel mai important dintre factorii de soluţionare a diferendelor din lumea
întreagă. Este dovada unui imens credit, pe care nici o altă organizaţie nu l-a
înregistrat până acum şi care conferă Naţiunilor Unite o foarte grea responsabilitate.
În timpul Războiului Rece cele două superputeri îşi menţineau sferele de
influenţă prin politici de îngrădire. Voinţa politică a statelor este şi va rămâne
elementul decisiv, atât în declanşarea cât şi în prevenirea conflictelor. Urmare a unei
rezoluţii a Adunării Generale, adoptate la sfârşitul anului 1991, Secretarul General a
decis înfiinţarea unui Departament pentru probleme umanitare care să întreprindă
misiuni de mediere, de la care se aşteaptă efecte de prevenire sau, cel puţin de
atenuare a conflictelor. Este încă prea devreme să apreciem eficienţa acestui nou
departament. Fireşte, războiul există încă. În fosta Iugoslavie, în Irak şi în conflictele
de pe alte continente.
Important pentru omenire este să-şi afle calea spre pace. Acest proces pare a fi
în desfăşurare, deşi puţini dintre noi percep această realitate. Condiţiile evoluează spre
punctul în care guvernele, popoarele şi ONU îşi vor uni eforturile, acum când o
cooperare la scară aproape globală face ca pacea să fie o opţiune mai realistă decât
conflictul. În acest context, se impune realizarea procesului de regândire a modului
de acţiune al ONU, început prin prezentarea “Agendei pentru Pace”, în urmă cu câţiva
ani de către Secretarul General al organizaţiei, continuat prin remodelarea structurilor
şi a documentelor adoptate de către Conferinţele internaţionale pe diverse domenii,
special convocate, precum şi raportul “Agenda pentru Dezvoltare”, conferă sistemului
Naţiunilor Unite posibilitatea intensificării acţiunilor sale cu mai multă eficienţă şi
crează premisele unei funcţionări coerente în domeniul cooperării internaţionale pe
multiple planuri. Stringenţa, gravitatea şi complexitatea problematicii internaţionale
au lărgit sfera de acţiune a ONU şi necesitatea consensului internaţional asupra
programelor mondiale, asupra mediului înconjurător, populaţiei, dezvoltării sociale,
drepturilor omului, condiţiei femeii. Aşa cum arătam, în mod just i s-a atribuit
Naţiunilor Unite un rol principal în modelarea unei noi ordini mondiale, capabilă să
răspundă speranţelor şi aspiraţiilor popoarelor. Pentru a atinge acest obiectiv, este
necesar însă, ca ONU să îşi adapteze structurile la cerinţele dezvoltării şi prosperităţii
economice şi să acorde o atenţie crescută armonizării practicilor comerciale şi
politicilor financiare ale statelor membre, cooperării tehnologice, precum şi dialogului
mai strâns cu instituţiile internaţionale, financiare şi monetare.
În concluzie, ONU îşi va putea continua contribuţia la eforturile de prevenire a
conflictelor, numai dacă statele îşi vor menţine sprijinul şi îşi vor păstra voinţa
politică. Nu numai prin folosirea mandatului şi a procedurii de adoptare a deciziilor şi
prin metodele de gestionare a acestora, pe care le-au creat în cadrul sistemului. În
plus, ONU va continua să joace un rol important în prevenirea conflictelor
internaţionale şi a securităţii colective, în funcţie de atitudinea statelor în cadrul
Consiliului de Securitate care, o dată cu încheierea Războiului Rece, a început să fie
mai eficientă.
16
CAPITOLUL III
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎN ROMÂNIA
România beneficiază de un volum important de asistentă tehnică şi financiară în
sectoare de interes pentru ţară: protecţia mediului, demografie, drepturile omului,
sănătate, agricultură, industrie, consolidarea instituţiilor democratice, etc.
Asistenta financiară oferită de către Sistemul ONU este atent armonizată cu
strategiile şi programele naţionale ale României pentru a asigura un răspuns eficient la
priorităţile de dezvoltare ale României. Sistemul ONU din România răspunde
cererilor guvernamentale de asistentă în formularea şi implementarea strategiilor
naţionale. Naţiunile Unite îţi pun la dispoziţia guvernului experienţa şi capacitatea de
analiză pe baza cărora propun şi încurajează implementarea unor politici publice
importante ale guvernului. ONU este reprezentată în România de 11 fonduri,
programe şi agenţii specializate, fiecare cu propriile responsabilităţi, dar toate
colaborând pentru a rezolva o mare varietate de probleme.

3.1. Centrul de informare al ONU (UNIC)

Prima instituţie a Naţiunilor Unite care şi-a deschis un birou în România a fost
Centrul de Informare al ONU (UNIC) - iunie 1970. UNIC oferă publicului român
materiale informative actualizate cu privire la obiectivele şi activităţile Naţiunilor
Unite în sectoarele politic, economic, social şi umanitar. Centrul reprezintă atât
legătura activă dintre Organizaţie şi mass media, instituţiile de învăţământ sau
organizaţiile neguvernamentale locale, cât şi principala sursă locală de informaţii
publice despre sistemul Naţiunilor Unite. Dintre activităţile derulate de UNIC fac
parte7:
- dezbateri organizate în colaborare cu Asociaţia Română a Profesioniştilor în
Relaţii Publice din România (ARRP) şi Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA);
Transparency International; Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei
şi Internelor;
- campania de promovare a Zilei Internaţionale a Femeilor (în cooperare cu
agenţii ONU, organizaţii neguvernamentale, Poliţia Rutieră şi media);
- sărbătorirea Zilei Mondiale a Sănătăţii (in colaborare cu agenţii ONU);
- campanii media pentru Ziua Internaţională a Libertăţii Presei, luptă împotriva
consumului de droguri sau a traficului de fiinţe umane;
- lansări oficiale ale Rapoartelor Mondiale ale Investiţiilor sau ale Rapoartelor
Dezvoltării Umane;
- tipărirea de cărţi poştale şi plicuri aniversare pentru Anul Internaţional şi Ziua
Internaţională a Persoanelor Vârstnice;
- training pentru jurnalişti pe subiecte legate de drepturile omului.
7
Guzzini S. - Realism şi relaţii internaţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, pag. 154.
17
3.2. Programul Națiunilor Unite (PNUD)

UNIC a fost urmat de Programul Naţiunilor Unite (PNUD), care şi-a deschis
biroul din România în 1971. În primii săi ani de activitate, PNUD a oferit asistenţă
tehnică, a organizat programe de pregătire in străinătate pentru experţii români sau a
achiziţionat echipament occidental. După revoluţia din 1989, PNUD si-a putut asuma
un rol mult mai dinamic si a devenit un partener real al Guvernului României în noile
sale programe de dezvoltare. Pentru a face faţă provocărilor tranziţiei, in 1991 a fost
semnat un nou acord între Guvernul României şi PNUD. Noile priorităţi ale României
şi ariile de acţiune ale PNUD se reflectă acum într-un nou Program de Ţară (2005-
2009), cu o înclinaţie mai atentă către sectorul social. Activităţile PNUD au început sa
fie implementate in cooperare cu noi parteneri din societatea romană, inclusiv
administraţia locală, sectorul privat sau organizaţiile neguvernamentale. Din 1997,
activitatea PNUD în România s-a bazat pe Programul Naţional de Cooperare,
dezvoltat prin dialog cu Guvernul, agenţiile ONU si donatorii străini. Programul
Naţional de Cooperare actual acoperă perioada 2005-2009 si se concentrează pe trei
arii de programe: guvernare democratica si dezvoltare descentralizata; dezvoltare
economica si sociala și crearea unui mediu sănătos pentru a susţine dezvoltarea
durabilă.

3.3. Centrul European UNESCO pentru Educaţie Superioară (


UNESCO-CEPES)

UNESCO-CEPES(Centrul European UNESCO pentru Educaţie Superioară) şi-


a început activitatea la 21 septembrie 1972 şi este găzduit de Palatul Kretzulescu din
centrul Bucureştiului. Crearea unei instituţii pentru consolidarea cooperării europene
in domeniul educaţiei superioare fusese recomandată in timpul celei de-a XVI-a
sesiuni a Conferinţei Generale UNESCO din toamnă anului 1970. In acelaşi an,
Guvernul României a invitat UNESCO să deschidă la Bucureşti un centru care să
promoveze cooperarea internaţionale în domeniul educaţiei superioare, în special
colaborarea dintre Europa de Vest şi cea de Est. UNESCO-CEPES a organizat o serie
de activităţi care au implicat toate statele din regiune şi a dezvoltat legături strânse cu
alte organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale active în aceeaşi zona a lumii.
Din 1990, pentru a susţine procesele de reformă şi de dezvoltare a educaţiei
superioare din Europa Centrală şi de Est, UNESCO-CEPES şi-a concentrat activităţile
pe:
- formularea şi implementarea de politici în domeniul educaţiei superioare;
- reforme legislative în educaţie; asigurarea calităţii si acreditării academice;
- recunoaşterea calificărilor academice si profesionale; noi abordări ale
managementului instituţional si guvernamental;
- autonomie universitara si libertate academica;

18
- statutul şi pregătirea profesorilor;
- relaţii între universităţi şi patronate;
- folosirea noilor tehnologii informatice;
- educaţie transnaţională.

3.4. Fondul ONU pentru Populaţie (UNFPA)

Fondul ONU pentru Populaţie (UNFPA) este o agenţie internaţională de


dezvoltare care promovează dreptul fiecărui om - femeie, bărbat, copil - la o viaţă
sănătoasă şi cu şanse egale in societate. UNFPA ajută ţările în care activează să
folosească informaţiile despre populaţie pentru a elabora politici şi programe de
reducere a sărăciei. In 2005, Guvernul României şi Fondul ONU pentru Populaţie au
semnat Planul de acţiune al Programului pentru România, prin care s-au pus bazele
colaborării pe următorii cinci ani (2005-2009). Ariile principale de acţiune sunt:
populaţie şi dezvoltare; sănătatea reproducerii și egalitatea de şanse între bărbaţi şi
femei. Principalele obiective vizează îmbunătăţirea capacităţii instituţiilor
guvernamentale de a elabora şi implementa eficient politici privind populaţia, violentă
în familie şi traficul de fiinţe umane. De asemenea, se urmăreşte în continuare
creşterea accesului populaţiei la servicii de calitate de planificare familială.
Pentru îndeplinirea obiectivelor Programului pentru România, UNFPA
colaborează cu o serie de parteneri guvernamentali: Ministerul Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei, Ministerul Sănătăţii Publice, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi
trei ONG-uri: Fundaţia Tineri pentru Tineri, Institutul Est-European de Sănătate a
Reproducerii şi Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală.

3.5. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR)

Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) este prezent în România


din anul 1991. In mod constant, UNHCR a susţinut eforturile depuse de către
guvernul României pentru a face din sistemul de azil din România o componentă
importantă pentru viitoarea aderare la Uniunea Europeană. Obiectivele UNHCR în
România sunt8:
- dezvoltarea sistemului naţional de azil şi a regimului protecţiei refugiaţilor
conform standardelor europene si internaţionale;
- asistenta solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor; promovarea unor soluţii
durabile la problemele cu care se confrunta refugiaţii;
- prevenirea si reducerea cazurilor de apatridie.
Domenii de cooperare ale UNHCR sunt:
- Accesul la procedura de azil şi la teritoriu, precum şi respectarea principiului
nereturnării;
8
Maxim I. - ONU - 4 decenii, Editura Politica, Bucuresti, 1986, pag. 76.
19
- Permanenta îmbunătăţire a calităţii procedurii de determinare a statutului de
refugiat in România;
- Îmbunătăţirea condiţiilor de primire a solicitanţilor de azil si de cazare a
refugiaţilor;
- Reunificarea familiei;
- Integrarea refugiaţilor în societatea romanească şi accesul acestora la cetăţenia
română.
Alte soluţii durabile: repatrierea voluntară (atunci când condiţiile din ţara de
origine permit acest lucru) şi stabilirea intr-o terţa ţara (dacă nici o altă soluţie
durabilă nu este posibilă, şi doar în anumite situaţii)
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi acordă un interes deosebit
următoarelor aspecte în asistenţă solicitanţilor de azil şi a refugiaţilor: condiţii de
primire/cazare, acces la educaţie, locuri de muncă, acces la serviciile de sănătate şi
asistenţă socială, condiţii de subzistenţă, consiliere juridică. Biroul de legătură pentru
România al Organuizaţiei Mondile a Sănătăţii (WHO) a fost înfiinţat in 1990. De
atunci, acesta a implementat programul WHO Eurohealth. Sprijin consultativ a fost
oferit şi pentru reforma sănătăţii, dezvoltarea politicilor de sănătate, organizarea şi
management-ul sistemului de sănătate, descentralizare, dezvoltarea serviciilor primare
de asistenţă medicală sau a instituţiilor de învăţământ pentru sănătate publică; în
ultimul timp, experţii OMS au colaborat cu Guvernul României în luarea masurilor de
combatere a gripei aviare.

3.6. Fondul Natiunilor Unite pentru Copii (UNICEF)

Fondul Natiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) şi-a deschis biroul din
România în 1991. UNICEF a derulat iniţial două programe bianuale de urgenţă.
Programul de Ţară ulterior (1995-1999) a avut drept scop ajutarea familiilor pentru a
face faţă dificultăţilor cauzate de tranziţie şi, de atunci, a contribuit la construcţia unei
baze solide pentru reforma sistemului naţional de protecţie a copilului.
In momentul de fata, biroul UNICEF din România are patru priorităţi de
acţiune9:
- sa se asigure ca fiecare copil, băiat sau fata, duce la bun sfârşit un curs primar
de educaţie;
- promovarea dezvoltării potenţialului oricărui copil, asigurându-se de faptul că
fiecare copil are cel mai bun start in viaţă;
- protejarea copiilor de boli si deficiente, un accent deosebit punându-se pe
imunizare;
- protejarea fiecărui copil astfel încât toţi copiii sa poată creşte într-un climat
lipsit de violenta, exploatare, abuz si discriminare
Programul de acţiune al UNICEF in România are patru componente.
9
Neagu R. - ONU Adaptare la cerintele lumii contemporane, Editura Politica, Bucuresti, 1983, pag. 92.
20
- cea de monitorizare a drepturilor copilului;
- cea de protecţie a drepturilor copilului;
- cea de sănătate (politici si servicii de nutriţie si sănătate);
- cea educaţională.

3.7. Programul Comun al Naţiunilor Unite pentru HIV/ SIDA


(UNAIDS)

Programul Comun al Naţiunilor Unite pentru HIV/ SIDA (UNAIDS) si-a


deschis biroul din România în august 1997. Obiectivul activităţii sale este de a ajuta
Guvernul României în implementarea strategiei naţionale de contracarare a răspândirii
HIV/ SIDA si de a dezvolta capacităţi locale de prevenire a infecţiei cu HIV. Parteneri
sunt atât agenţiile guvernamentale, cat organizaţiile neguvernamentale. UNAIDS
derulează de asemenea si activităţi de cercetare şi încearcă să înfiinţeze reţele de
comunicare şi schimb de informaţii pentru a facilita eforturile comune de combatere a
epidemiei si de a-i reduce efectele. Activităţile actuale ale UNAIDS în România se
concentrează pe sprijinirea consensului asupra planificării strategice in domeniul
HIV/ SIDA si pe împiedicarea răspândirii virusului HIV in cadrul categoriilor
vulnerabile.

3.8. Concluzii

Toate fondurile, programele si agenţiile specializate ale ONU în România


colaborează cu Coordonatorul Rezident ONU si pe biroul acestuia pentru a le asista în
armonizarea programelor şi în coordonarea activităţilor. Armonizarea operaţională se
bazează pe avantajele comparative oferite în arii specifice de expertiza de fiecare
agenţie sau program ONU şi include schimbul de informaţii, planificarea comună a
activităţilor, abordări comune asupra subiectelor de interes general, precum şi
armonizarea ciclurilor de programe.

21
BIBLIOGRAFIE
 Bari I. - Economie mondiala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994.
 Albu A. D. - Cooperare economica internationala, Editura Expert, Bucuresti,
1994.
 Bolintineanu Al. - Carta ONU – document al erei noastre, Ed. Politica,
Bucuresti, 1970.
 Guzzini S. - Realism şi relaţii internaţionale, Editura Institutul European, Iaşi,
2000;
 Maxim I. - ONU - 4 decenii, Editura Politica, Bucuresti, 1986.
 Miga-Beşteliu R. Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura Beck,
Bucureşti, 2006.
 Neagu R. - ONU Adaptare la cerintele lumii contemporane, Editura Politica,
Bucuresti, 1983.
 www.un.ro
 www.onuinfo.ro/onu_romania
 www.undp.ro
 www.cepes.ro

22