ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”

Instituţii internaţionale de securitate:

„Organizația Tratatului Atlanticului De Nord ”

Îndrumător : gl. lt.(r) dr. Gabor Gabriel

Întocmit: sd. masterand Dima Alexandra

-SIBIU-
2019
 CUPRINS

INTRODUCERE ..................................................................... 3
1 O scurtă istorie a NATO ..................................................... 4
2 Structura de comandă a NATO ........................................... 6
3 Politica de apărare a NATO ................................................ 8
CONCLUZII.......................................................................... 10
BIBLIOGRAFIE ................................................................... 11
 INTRODUCERE

Odată cu evoluția societății, a luat naștere un fenomen care va avea un rol

extrem de important în conturarea caracterului viitor al vieții sociale:
globalizarea. Globalizarea se prezintă a fi un fenomen multidimensional în care
tehnologia informației împreună cu o gamă variantă de alte tehnologii s-au
completat una pe cealaltă, dând naștere unui întreg bine organizat. Cea mai
cunoscută globalizare este cea economică, însă nu trebuie neglijate și celelalte.
„Toate aceste evoluții au creeat posibilități reale de atingere a prosperității
economice, de răspândire și extindere a libertășii politice și de promovare a
unei mai mari stabiliăți și securități internaționale. ”1
Însă, odată cu efectele pozitie ale apariției globalizării, a apărut și o serie de
amenințări la adresa securității internaționale precum: proliferarea armelor,
criminalitatea organizată, terorismul transfrontalier și violetanța etnică și
religioasă.Toate aceste amenințări au condus la apariția unor organizații
guvernamentale al cărui rol este chiar combaterea acestora.
Cele mai multe organizații guvernamentale cu specific în domeniul
securității internaționale au luat naștere la sfărșitul Războiului Rece. Una dintre
cele mai cunoscute organizații guvernamentale politico-militare este NATO. Așa
cum securitatea în viața noastră de zi cu zi este cheia bunăstării noastre, scopul
NATO este de a garanta libertatea și securitatea membrilor săi prin mijloace
politice și militare.
Din punct de vedere politic, NATO promovează valorile democratice și le
permite membrilor să consulte și să coopereze în probleme legate de apărare și
securitate pentru a rezolva problemele, a construi încrederea și, pe termen lung,
pentru a preveni conflictele.
Din punct de vedere militar, NATO se angajează să soluționeze pașnic
conflictele. Dacă eforturile diplomatice nu reușesc, ea are puterea militară de a
întreprinde operațiuni de gestionare a crizelor. Acestea se desfășoară în temeiul
clauzei de apărare colectivă a Tratatului de instituire a NATO - articolul 5 din
Tratatul de la Washington sau în temeiul unui mandat al Națiunilor Unite,
singură sau în cooperare cu alte țări și organizații internaționale. În fiecare zi,
țările membre se consultă și iau decizii privind problemele de securitate la toate
nivelurile și într-o varietate de domenii. Decizia NATO "este expresia voinței

1
T. Frunzeti, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006, p.53
colective a tuturor celor 29 de state membre, deoarece toate deciziile sunt luate
prin consens.
Sute de oficiali, precum și experți civili și militari, vin în fiecare zi la sediul
NATO pentru a face schimb de informații, a-și împărtăși idei și a ajuta la
pregătirea deciziilor atunci când este necesar, în cooperare cu delegațiile
naționale și cu personalul din cadrul sediului NATO.

1 O scurtă istorie a NATO

„Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a apărut, în primul rând, din

necesitatea apărării democrației occidentale față de tendința de schimbare prin
forță a sistemului capitalist cu sistemul comunist, de către URSS. ”2
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, acțiunile lui Stalin i-au
determinat pe americani să creadă că va fi posibilă o viitoare colaborare cu rușii.
Însă, în martie 1947, în timpul conferinței miniștrilor de externe, generalul
Marshall, a realizat că o astfel de colaborare cu rușii este imposibil de realizat.
Urmările celui de-Al Doilea Război Mondial au lăsat o mare parte a
Europei devastate într-un mod care acum este greu de imaginat. Aproximativ
36,5 milioane de europeni au murit în conflict, 19 milioane dintre aceștia fiind
civili. Taberele de refugiați și raționalizarea au dominat viața de zi cu zi. În unele
zone, rata mortalității infantile a fost una din patru.
În plus, comuniștii ajutați de Uniunea Sovietică amenința guvernele alese
din Europa. În februarie 1948, Partidul Comunist din Cehoslovacia, cu sprijinul
ascuns al Uniunii Sovietice, a răsturnat guvernul ales în mod democratic în acea
țară. Apoi, ca reacție la consolidarea democratică a Germaniei de Vest, sovieticii
au blocat Berlinul de Vest controlat de Aliați, în încercarea de a-și consolida
poziția asupra capitalei germane.
Statele Unite și-au refuzat politica tradițională de izolare diplomatică.
Ajutorul acordat prin intermediul planului Marshall finanțat de SUA (cunoscut și
sub denumirea de Programul european de redresare) și alte mijloace a favorizat
un anumit grad de stabilizare economică. Statele europene aveau încă nevoie de
încredere în securitatea lor, totuși, înainte ca acestea să înceapă să vorbească și să
se schimbe între ele. Cooperarea militară și securitatea pe care o va aduce ar
trebui să se dezvolte în paralel cu progresul economic și politic.
Astfel, în următorii 2 ani au avut loc unele evenimente cu adevarat
spectaculoase ce aveau să accelereze luarea unor decizii politice și militare.

2
A. Rațiu, M. Cosma, Sisteme și doctrine politico-militare, Editura Academiei Forțelor
Terestre, Sibiu, 2007, p.123
 Pentru a proteja libertarea și independența țărilor occidentale, primul pas a
fost semnarea de către Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg a
Tratalului de la Bruxelle în matie 1948, tratat ce avea să stea la temelia creerii
Uniunii Europei Occidentale. Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii și
Canada au propus o soluție mai eficientă, și anume, crearea unei organizații
euroatlantice cu rol în asigurarea securității și libertății atât in spațiul european,
cât și pe teritoriul continentului Americii de Nord. Alte state precum Istalnda,
Norvegia, Danemarca, Italia și Portugalia au fost invitate să participe la această
inițiativă. După multe discuții și dezbateri, în aprilie 1949 a fost semnat Tratatul
de la Washington. Deși inițial la dezbateri au participat doar 12 state, „marea
familie a NATO” și-a deschis porțile și pentru alte state după cum urmează:
Grecia și Turcia în 1952, Germania în 1955, Spania în 1982, Cehia Polonia și
Ungara în 1999, iar ultima aderare a avut loc în 2004, când încă alte 7 state s-au
alăturat NATO, printre care și România. După sfârșitul Războiului Rece, au
urmat alte încercări pentru Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.
Căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989 părea să proclame o nouă
eră a piețelor deschise, a democrației și a păcii, iar aliații s-au bucurat de acest
eveniment, în timp ce demonstranții încurajați au răsturnat guvernele comuniste
est-europene. Dar au existat, de asemenea, incertitudini înfricoșătoare. Oare
Germania unită ar fi neutră? Ce ar deveni armele nucleare în fostele republici
sovietice? Pentru NATO, întrebarea era existențială: era nevoie de Alianță
Atlantică? 3
În 1991, la fel ca în 1949, NATO urma să fie piatra de temelie pentru o
arhitectură de securitate paneuropeană. În decembrie 1991, aliații au înființat
Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică, redenumit Consiliul de Parteneriat Euro-
Atlantic în 1997. Acest forum a adus aliații împreună cu vecinii lor din Europa
Centrală, de Est și din Asia Centrală pentru consultări comune. Multe dintre
aceste țări nou-eliberate - sau parteneri, așa cum au fost numiți în curând - au
văzut o relație cu NATO ca fiind fundamentală pentru propriile aspirații pentru
stabilitate, democrație și integrare europeană. cooperarea sa extins și spre sud. În
1994, Alianța a înființat Dialogul mediteranean cu șase țări mediteraneene
nemembre: Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc și Tunisia, iar Algeria se
alătură, de asemenea, în anul 2000. Dialogul urmărește să contribuie la
securitatea și stabilitatea în Marea Mediterană printr-o înțelegere reciprocă.
În 1997, la Paris, va fi semnat Actul fondator al relațiilor reciproce de
cooperare și securitate între NATO și Federația Rusă.

3
Online: https://www.nato.int/cps/ie/natohq/declassified_139339.htm, accesat în 25.01.2019
 2 Structura de comandă a NATO

„NATO este o alianță politico-militară, înființată prin Tratatul Atlanticului

de Nord semnat la Washington la data de 4 aprilie 1949 de SUA, Canada și 10
state europene. În prezent, cuprinde 29 de state membre din Europa și America
de Nord. Alianța este o asociere de state libere unite prin hotărârea lor de a-și
proteja securitatea, prin garanții reciproce și relații stabile cu alte țări.”4
Cooperarea între cele 29 de state membre se bazeaz pe o structură care a
fost creată în primii ani de existență ai Alianței și are următoarlee elemente
fundamentale:
1. Consiliul Atlanticului de Nord (NAC);
2. Comitetul pentru Analiza Apărării (DPC);
3. Grupul pentru Planificarea Nucleară (NPG)
4. Secretarul General;
5. Secretariatul Internațional
6. Statul Major International
7. Comitetul militar
Cartierul General al NATO se găsește la Bruxelles, fiind și sediul politic
al Alianței, cât și sediul în care se găsește în permanență Consiliul Atlanticului
de Nord. Tot aici sunt amplasate şi birourile Secretarului General şi
Secretariatului Internaţional, ale reprezentanţilor permanenţi şi ale delegaţiilor
naţionale, ale reprezentanţilor militari naţionali, al preşedintelui Comitetului
militar şi ale Statului Major Militar Internaţional.
„Consiliul Atlanticului de Nord este investit cu autoritate politică și puteri
decizionale reale, alcătuit din reprezentanții permamenți ai tuturor statelor
membre. Este singurul organ al Alianței a cărui autoritate derivă în mod explicit
din Tratatul Atlanticului de Nord, În termenii cĂruia a primit însărcinarea de a
crea organisme subordonate. Este cel mai important organ de decizie din cadrul
NATO. Când sunt luate hotărâri, ele trebuie adoptate în unanimitate.”5
Secretarul General al NATO este președintele Consiliului, iar autoritățile
militare sunt reprezentate de către Președintele Comitelului Militar care are rolul
în a consilia ceilalți membrii pe probleme de natură militară.
La baza consultărilor dintre statele membre stau următoarele principii:
1. „Membrii informează Consiliul despre orice problemă care ar putea
afecta Alianța în ansamblu său.

4
Online: https://www.mae.ro/node/5337, accesat la 25.01.2019
5
Online: https://cyd.ro/ce-este-nato-structura-aliantei-atlanticului-de-nord/, accesat la
25.01.2019
 2. Fiecare membru are dreptul de a supune dezbaterii orice subiect de
interes pentru NATO.
3. Niciun stat membru nu trebuie, fără o consultare prealabilă, să ia
decizii politice sau militare într-o putere de interes pentru aliați.
4. Membrii trebuie să țină cont de interesele aliaților atunci când își
stabilesc politicile sectoriale la nivel național
5. Hotărârile luate trebuie aplicate cu perseverență de către statele
membre atunci când apar discuții să explice neaplicarea hotărârilor. ”6
Comitelul pentru Analiza Apărării este alcătuit din reprezentanții
permanenți și se reunește cel puțin două ori pe an la nivelul miniștrilor apărării.
Acesta se ocupa cu majoritatea problemelor ce țin de planificarea apărării
colective.
„Cadrul în care au loc consultările asupra tuturor problemelor legate de
rolul forțelor nucleare în cadrul politicii de securitate și apărare a NATO îl
constituie Grupul pentru Planificarea Nucleară.Acesta se întălnește de două ori
pe an.”7
Secretarul General este o personalitate internațională ce va fi numit de
către guvernele țărilor membre în funcția de președinte al Consiliului Nord-
Atlantic, al Comitetul pentru Analiza Apărării (DPC), al Grupul pentru
Planificarea Nucleară, dar și în fruntea altor structuri superioare NATO.
Secretariatul Internațional este structura ce sprijină activitatea Consiliului
Atlanticului de Nord, fiind format din membrii ai statelor membre și se
subordotează Secretarului General pe toată durata mandalului lor.
Comitelul militar este structura ce monitorizează activitatea militară a
organizației, plasat sub autoritatea politica a Consiliului Atlanticului de Nord si a
Comitetului pentru planificare a apararii sau pentru planificarea nucleara.
Structura militara integrata serveste drept cadru pentru organizarea apararii
teritoriului tarilor membre impotriva amenintarilor indreptate impotriva
securitatii sau stabilitatii lor.
In mod similar, în scopul asistării și sprijinirii Consiliului Atlanticului de
Nord, a DPC și NPG asupra problemelor militare, ofițerii superiori îndeplinesc
funcția de Reprezentanți militari naționali la NATO și cea de membri ai
Comitetului militar în sesiune permanentå, sub autoritatea unui președinte ales
(CMC). Ca și organismele politice decizionale, Comitetul militar se întâlnește
regulat la nivel înalt și anume, la nivelul șefilor de Stat Major (CHOD). Islanda,
care nu deține forțe militare, este reprezentată la astfel de întâlniri de către un

6
A. Rațiu, M. Cosma, Sisteme și doctrine politico-militare, Editura Academiei Forțelor
Terestre, Sibiu, 2007, p.130
7
Ibidem.
oficial civil. Comitetul este cea mai înaltă autoritate militară a NATO
desfășurându-și activitatea sub autoritatea politică generală a Consiliului, a DPC
și a NPG.
„Președintele Comitetului militar (CMC) este ales de către șefii de Stat
Major și desemnat în funcție pe o perioadă de trei ani. El acționează exclusiv în
calitate internațională și autoritatea sa este delimitată de Comitetul militar,
căruia îi este răspunzător pentru îndeplinirea obligațiilor sale. În mod normal ,
el prezidează toate reuniunile Comitetului militar. În absența sa, atribuțiile sale
sunt preluate de către Președintele-adjunct al Comitetului militar (DCMC).”8

3 Politica de apărare a NATO

Apărarea colectivă reprezintă o modalitate prin care se garantează

caracteristicile fundamentale ale unui stat: independenţa, integritatea teritorială şi
suveranitatea.
O altă accepţiune este aceea că apărarea colectivă este o formă de
organizare a apărării ce rezultă, în conformitate cu prevederile statutului de
constituire al unei organizaţii politico-militare. Apărarea colectivă este rezultanta
eforturilor comune ale statelor membre, dar diferenţiate ca aport financiar,
militar, economic, tehnologic şi informaţional. Principalul obiectiv pe care îl au
statele în prezent sunt asigurarea securităţii uname a individului şi a comunităţii
din care acesta face parte.
Necesitatea apărării colective reiese din multitudinea vulnerabilităţilor
interne la nivelul statelor şi reducerea acestora pentru ca statul să funcţioneze
corect. În statele membre NATO apărarea colectivă joacă un rol important
deoarce scopul esenţial al Alianţei este de a asigura libertatea şi securitatea
tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.
Datorită consultărilor și schimbului zilnic de informații , reprezentanții
statelor pot, dacă este necesar, să se reuneasc într-un timp scurt, adesea ei știind
deja preocupările acestora, pentru a adopta anumite direcții comune. În caz de
necesitate, ei depun eforturi pentru a trece dincolo de barierele de natura diferită
ale statelor lor, pentru a găsi soluții comune în diferite probleme. Aceste decizii
sunt rezultatul voinței comune a statelor membre.
„Toate țările membre ale NATO participă din plin la cooperarea politică
din cadrul Alianței și sunt de asemenea atașate prevederilor Tratatului
8
Online: http://www.afas.ro/wp-content/uploads/2016/09/manual_nato.pdf, accesat la
25.01.2019
Atlanticului de Nord, și în special angajamentului reciproc enunțat de articolul 5
- consideră un atac armat îndreptat împotriva uneia sau mai multor părți ca
fiind un atac îndreptat împotriva tuturor - care simbolizează caracterul
indivizibil al securității lor.”9
În cazul unui conflict între statele membre, NATO nu intervine decât pe căi
paşnice, luând măsuri diplomatice. Nici un stat membru NATO nu poate oferi
vreun fel de ajutor vreunuia din statele aflate în conflict.
Influenţa apărării colective asupra asigurării integrităţii teritoriale naţionale
este vizibilă în modul de organizare şi dotare cu mijloace de luptă a marilor
unităţi şi a unităţilor militare, în activitatea de recrutare, selecţie, formare şi
dezvoltare profesională a personalului militar şi civil.
Principiul efortului colectiv pentru apărare al Alianţei Nord-Atlantice este
materializat prin dispoziţiile practice, ce aduc avantaje foarte importante aliaţilor
şi decurg pe plan politic şi militar, precum cel al resurselor, al unei apărări
colective ce impiedică revenirea la politici de apărare pur naţionale, fără a priva
dreptul tărilor membre la suveranitate. „Prin aceste dispoziţii s-a permis forţelor
NATO să conducă operaţii de răspuns la crize în afara Articolului 5 şi este o
condiţie prealabilă a unui răspuns coerent al Alianţei la posibilele situaţii.
Modalitatea de lucru din NATO este fondată pe proceduri de consultare, o
structură militară integtată şi acorduri de cooperare.”10

9
Ibdem.
10
Online:
https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/apararea_colectiva_o_necesitate_a_mentinerii_integritatii_s
tatale.pdf, accesat la 25.01.2019
 CONCLUZII

În concluzie, după ce am studiat diverse documente și materiale

informaționale despre Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, am realizat
importanța existenței unei structuri internaționale de natură politico-militară în
sfera mediului actual de securitate. Având în vedere problemele cu care se
confruntă societatea în zilele noastre, pornind de la instabilitatea politică și
economică a unor state, până la amenințări teroriste internaționale, singura
modalitate de a readuce pacea în mediul internațional este o instituție cu atribuții
atât pe plan politic cât și militar. NATO se diferențiază de celelalte organizații
precum ONU sau OSCE, tomai datorită componentei militare foarte bine
dezvoltate și pregătite. În cazul în care se impune, forța militară generată de
NATO reprezintă poate cea mai bine pregătită „armată” existentă la
momentul actual. Diversitatea structurilor și a misiunilor este pe atât de
complexă pe cât este de bine organizată. NATO asigură securitatea internațională
a membrilor săi, oferind sprjin diplomatic sau, la nevoie, acționând prin forță
majoră pentru restabilirea echilibrului.
Deşi nu toate statele acceptă statutul NATO, marea parte a lor colaborează
sau chiar au primit statutul de membri. O astfel de organizaţie este necesară
pentru a asigura protecţia colectivă împotriva ameninţărilor tot mai pregnante
precum terorismul, crima organizată şi multe alte exemple. În ultimii ani rolul
NATO a sporit intens datorită implicării tot mai active a trupelor militare din
cadrul statelor membre şi a colaboratorilor în teatrele de operaţii din Irak,
Afganistan sau chiar din ţările africane, ori implicării în acțiuni ce au ca scop
combaterea terorismului la nivel global.
 BIBLIOGRAFIE

1. Bădălan E., Bogdan V., Organizații și structuri de securitate, Editura Militară,

București, 2009.
2.Cosma M., Rațiu A., Sisteme și doctrine politico-militare, Editura Academiei
Forțelor Terestre, Sibiu, 2007
3. Frunzeti T., Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006.
4. Ungureanu R., Securitate, suveranitate și instituții internaționale, Editura
Polirom, București, 2010.
5. https://www.nato.int/cps/ie/natohq/index.htm , accesat la 25.01.2019
6. http://www.afas.ro/wp-content/uploads/2016/09/manual_nato.pdf, accesat la
25.01.2019
7.https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/apararea_colectiva_o_necesitate_a_mentiner
ii_integritatii_statale.pdf, accesat la 25.01.2019
8.https://cyd.ro/ce-este-nato-structura-aliantei-atlanticului-de-nord/, online:
accesat la 25.01.2019