P. 1
Referat PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE IN MASA

Referat PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE IN MASA

4.0

|Views: 7,380|Likes:
Published by Radu
Referat PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE IN MASA, A MATERIALELOR RADIOACTIVE, TEHNOLOGIILOR DE VARF SI A MIJLOACELOR DE TRANSPORT LA TINTA A ARMELOR DE DISTRUGERE IN MASA
Referat PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE IN MASA, A MATERIALELOR RADIOACTIVE, TEHNOLOGIILOR DE VARF SI A MIJLOACELOR DE TRANSPORT LA TINTA A ARMELOR DE DISTRUGERE IN MASA

More info:

Published by: Radu on Mar 01, 2009
Copyright:Traditional Copyright: All rights reserved

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC or read online from Scribd
See more
See less

11/13/2013

INTRODUCERE Mediul de securitate actual, ca şi sistemul internaţional în întregul său pot fi înţelese pe deplin doar în strânsă corelaţie cu sistemul

internaţional configurat în timpul războiului rece, ale cărui rezultate directe şi nemijlocite sunt. Impactul războiului rece asupra prezentului şi viitorului comun al omenirii este mai important decât s-ar putea crede la prima vedere: în timpul războiului rece s-a format actuala generaţie de lideri care conduc astăzi majoritatea statelor lumii, în special principalii actori din arena internaţională; în timpul războiului rece au fost cristalizate principalele concepţii privind ordinea internaţională care au modelat atitudinea clasei politice şi populaţiei; pentru prima dată în istoria omenirii, războiul rece a consacrat un sistem internaţional caracterizat de existenţa a două superputeri globale, diferit faţă de perioada precedentă, definită de existenţa unor puteri regionale, chiar dacă unele dintre ele aveau aspiraţii globale; persistenţa încă în gândirea unor actori politici că ceilalţi prezintă pentru ei o ameninţare, deşi în planul relaţiilor interstatale s-au stabilit unele acorduri de cooperare pe multiple planuri şi parteneriat; organismele militare ale statelor au fost proiectate şi construite în timpul războiului rece, în baza unor principii de ducere a acţiunilor militare care se dovedesc astăzi ca depăşite, dar structurile militare construite atunci sunt menţinute în linii mari şi astăzi sau, în cel mai bun caz, se află în proces de restructurare şi transformare, proces asupra cărora îşi pune amprenta şi revoluţia tehnico-ştiinţifică a ultimilor ani, în special în domeniul tehnologiei informatice. Totodată, profundele transformări care au loc pe scena politico-militară internaţională, diversificarea continuă a fenomenelor de criză, menţinerea instabilităţii la nivel regional şi subregional, proliferarea armelor de distrugere în masă chimice, biologice, radiologice şi nucleare/ADMCBRN, a tehnologiilor şi materialelor nucleare, a armamentelor şi mijloacelor de transport la ţintă (vectorilor), accesul uneori necontrolat la acestea, amploarea fenomenului terorist şi preocuparea sporită de perfecţionare a acţiunilor acestuia pe plan mondial, amploarea comerţului ilicit cu muniţii şi materiale radioactive, cu agenţi biologici şi chimici, constituie un real pericol pentru omenire, ceea ce determină o viziune nouă asupra descurajării şi asigurării securităţii vieţii în general. Aceasta impune din partea factorilor responsabili luarea măsurilor de anticipare a pericolelor, evaluarea consecinţelor, efectelor de masă şi de natură ecologică ce pot fi produse de unele acţiuni ostile, necontrolate sau accidentale. S-a crezut la un moment dat, că, în această epocă a supertehnologiilor, armele de distrugere în masă (ADM), în special armele chimice şi cele biologice, nu mai prezintă o ameninţare majoră. Renunţarea la politica de descurajare nucleară în relaţiile dintre cele două superputeri, SUA şi URSS din perioada războiului rece, noile relaţii instituite între SUA, statele membre NATO şi Federaţia Rusă (moştenitoarea marii majorităţi a arsenalului nuclear sovietic), a determinat trecerea arsenalelor nucleare în fundalul relaţiilor internaţionale. Această nouă situaţie a deschis însă calea rezolvării unor diferende dintre state pe calea armelor, a războiului, ca instrument principal al politicii. Aceasta a determinat ca în prezent să fie în curs de desfăşurare o serie de conflicte deschise, dintre care cele mai virulente au loc în Afganistan şi Irak, chiar dacă situaţia din aceste state pare a evolua spre normalizare, precum şi cel recent din Fâşia Gaza, dintre Israel şi mişcarea palestiniană Hamas, în timp ce în alte zone ale globului unele conflicte considerate îngheţate, au un mare potenţial de a reizbucni (Kosova, Transnistria, Congo, Georgia, acesta din urmă abia sfârşind nu prea bine conflictul cu Federaţia Rusă, din anul 2008, finalizat cu declaraţiile de separare a Abhaziei şi Osetiei de Sud etc.). Din cele afirmate mai sus rezultă că în lume are loc o reconfigurare a raporturilor de forţe, în care puterea militară are sau capătă inevitabil un rol din ce în ce mai mare, constituind o preocupare a tuturor statelor mai mari sau mai mici, care doresc să se impună în plan mondial, zonal sau regional. Deoarece problema armelor de distrugere în masă este preocuparea permanentă a actorilor internaţionali, România consideră combaterea proliferării acestora „o altă prioritate a preocupărilor vizând pacea şi securitatea statelor lumii, din cauza amplificării riscului de folosire iraţională a 1

rezultatelor dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei moderne. În pofida unor progrese majore privind reducerea arsenalelor nucleare strategice şi a unor succese importante obţinute în implementarea acordurilor internaţionale de neproliferare, pericolul distrugerii civilizaţiei umane şi a vieţii, prin folosirea unor astfel de mijloace, se menţine încă ridicat. Sporesc, totodată, riscurile ca armele de distrugere în masă să facă joncţiunea cu terorismul internaţional sau ca terorismul nuclear să fie promovat de regimuri iresponsabile. Aceste evoluţii creează probleme grave de securitate la adresa cetăţenilor, comunităţilor şi instituţiilor statelor democratice”1. Realităţile conflictelor din ultimele decenii, au reliefat însă o cu totul altă perspectivă şi au repus în operă un principiu care începuse să fie uitat, şi anume acela, că nici o forţă din lume, nu renunţă benevol la mijloacele de luptă de care dispune, decât dacă apar altele mai performante, şi în consecinţă, mai eficiente. Astfel, strategii timpurilor noastre, au înţeles că armamentul de înaltă precizie nu înlocuieşte ADM, deoarece în orice moment, există posibilitatea folosirii lor de către anumite forţe. În aceste condiţii, pe lângă arma nucleară şi materialele radioactive, posibilitatea folosirii armei chimice şi a celei biologice (deşi interzise prin tratate internaţionale) rămâne ameninţarea cea mai periculoasă şi a începutului prezentului mileniu. Evoluţia mediului actual de securitate impune din partea specialiştilor analiza şi reevaluarea pertinentă a tuturor elementelor care constituie motive de îngrijorare la adresa securităţii naţionale şi internaţionale şi desprinderea concluziilor şi măsurilor ce trebuie puse în aplicare pentru monitorizarea, prevenirea, diminuarea sau eliminarea surselor de conflict. Procesul de reevaluare a securităţii naţionale şi internaţionale, ce fusese modificat după sfârşitul războiului rece, a fost din nou modificat datorită dezvoltării şi amplificării fenomenului terorist, care a căpătat din ce în ce mai mult un caracter internaţional şi o amploare pe care lumea nu a mai întâlnit-o. Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, diversificarea şi evoluţia industriilor prelucrătoare a determinat apariţia riscurilor tehnologice, cu un grad înalt de periculozitate, determinate de evenimentele, accidentale sau premeditate, ce pot fi produse la unele obiective economice (chimice, nuclearo-energetice, petrochimice, depozite de carburanţi, instalaţii petroliere etc.), laboratoare şi instalaţii destinate activităţii de cercetare ştiinţifică etc. finalizate cu emisii radioactive, noxe industriale şi chiar agenţi biologici, care pe lângă efecte asupra fiinţelor vii pot avea şi un puternic impact asupra mediului; acestea constituind, totodată, şi atracţia elementelor teroriste. Impactul asupra mediului înconjurător al riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii internaţionale a căpătat noi conotaţii după sfârşitul războiului rece. În prezent nici un stat posesor de arme nucleare nu are nici un motiv raţional de a folosi aceste arsenale şi deci de a produce distrugeri de mare amploare pe planeta Pământ, chiar dacă unele state, pe fondul unor considerente de ordin religios sau de altă natură, ameninţă în mod iresponsabil cu producerea şi folosirea acestora. Crizele şi conflictele care apar în plan zonal sau regional sunt în atenţia organismelor internaţionale de securitate, care caută soluţionarea şi gestionarea acestora exclusiv prin mijloace paşnice, impunerea şi edificarea păcii şi stabilităţii în lume. Complementaritatea utilizării mijloacelor militare şi a celor nemilitare în soluţionarea crizelor şi conflictelor este astăzi evidentă şi mai eficientă decât oricând în istoria omenirii. Dar soluţiile politice sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare sau, după caz, de utilizarea efectivă a acestui instrument de putere pot conduce la rezultate durabile în timp, care să asigure stabilitatea, ordinea şi securitatea internaţionale, într-o lume democratică şi sigură.

1

Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, ediţie 2007, p.16.

2

CAPITOLUL I Mediul de securitate Ultimul deceniu al secolului XX a însemnat pentru întreaga lume o perioadă zbuciumată, caracterizată de transformări profunde la nivel global, transformări ce ţin atât de redesenări ale frontierelor, cât şi de schimbări de regim şi ideologie. Redesenarea graniţelor a însemnat sporirea numărului de actori statali la nivel global, iar schimbările de regim şi ideologie au generat noi tipuri de actori şi forme surprinzătoare de manifestare a acestora. Au căpătat o importanţă tot mai mare, datorită rolului manifestat pe scena globală, actorii non-statali (corporaţii, ONG-uri etc.), ale căror acţiuni sunt uneori dificil de prevăzut. De asemenea, unele dintre acestea au preluat practici şi obiective pe care statele nu şi le mai puteau permite. Alte fenomene disturbante tind să sufere mutaţii majore, căpătând statut deplin de actor al scenei internaţionale, un actor al cărui chip este din ce în ce mai greu de identificat, aşa cum se întâmplă în cazul terorismului. Riscurile şi ameninţările au căpătat un aspect internaţionalizat „reuşind” să ignore, în manifestările lor, graniţelor statale, ceea ce a avut ca urmare o estompare rapidă a diferenţelor dintre securitatea internă şi cea externă. Această estompare a condus, la rândul său, spre manifestarea tendinţei majorităţii actorilor statali de a acţiona, în ceea ce priveşte domeniul securităţii şi apărării, în cadrul unor iniţiative sau organizaţii regionale sau globale. S-au dezvoltat, astfel, sau sunt în plin proces de dezvoltare, politici de securitate şi apărare comune pe plan regional sau/şi global. În această direcţie se pot înscrie şi extinderile NATO şi UE către est, acestea fiind procese ce influenţează în mod vizibil sistemul relaţiilor internaţionale, cu implicaţii dintre cele mai importante asupra mediului internaţional de securitate, din cel puţin două motive. Primul ar fi faptul că ambele procese aduc cu sine transformări ale situaţiei geopolitice şi geostrategice în regiunile din proximitatea României. Al doilea motiv este acela că evoluţia acestor procese se află în relaţie directă cu realizarea obiectivelor de securitate ale României, starea mediului intern de securitate al ţării noastre depinzând într-o sporită măsură de acestea. Deşi reacţii imediate şi concrete nu au existat, este de aşteptat ca, în lipsa unor motivări adecvate ale principalilor actori ai lumii, reacţii de opoziţie de natură geostrategică şi geopolitică să se producă în viitorul apropiat. În ultimii ani, în România, au existat multiple preocupări pentru analiza asupra evenimentelor petrecute în mediul de securitate, a influenţelor lor asupra capabilităţilor operaţionale viitoare, atât în ceea ce priveşte structurile militare, cât şi infrastructura. Există o serie de întrebări la care trebuie să se răspundă, care se referă, în principal, la transformarea forţelor armate şi la discrepanţa, din ce în ce mai mare, dintre resursele necesare şi cele avute la dispoziţie. De aceea, considerând continentul european ca fiind principalul spaţiu de manifestare al acţiunilor României, desfăşurate în scopul promovării intereselor sale de securitate, o parte considerabilă a atenţiei factorilor responsabili din ţara noastră trebuie să se îndrepte spre analiza principalelor procese şi tendinţe ce se manifestă pe plan european. Caracterizată de o deja puternică dimensiune economică, Europa îşi îndreaptă în ultima perioadă eforturile spre întărirea stabilităţii şi securităţii la nivelul întregului său. Din punct de vedere geopolitic, însă, se poate observa că Europa dispune de două dimensiuni a căror joncţiune nu a putut fi realizată complet, joncţiune ce ar fi putut facilita manifestările Europei în direcţia realizării unei politici de securitate şi apărare care să reflecte atât interesele cât şi implicarea tuturor membrilor săi. Este vorba de dimensiunea euroatlantică şi dimensiunea euro-asiatică, ambele incluzând realităţi pe care nu le poate ignora. Părerea generală este că, prin lărgirea NATO către est, dimensiunea euroatlantică a Europei s-a întărit. Dar acest lucru a generat pe de o parte dificultăţi în gestionarea celorlalte dimensiuni, readucând în actualitate faptul că în geostrategie nu există nici pauze, nici spaţii neocupate, pe de alta fricţiuni chiar în dimensiunea euroatlantică. La această dată, pericolul mare pe care îl reprezintă terorismul, atât pentru securitatea naţională a statelor angajate total împotriva acestuia, cât şi pentru securitatea globală, poate fi identificat şi cuantificat ca atare, datorită, printre altele, şi utilizării armelor de distrugere în masă, deocamdată la scară mică, dar există proiecte de achiziţionare şi întrebuinţare şi a armelor nucleare 3

(aşa-numitele „bombe murdare”, construite din material fisionabil sustras, în cele mai multe cazuri, de la depozite din fosta URSS). CAPITOLUL II Scurte considerente privind armele de distrugere în masă 1.1. Generalităţi Armele de distrugere în masă posedă o putere distructivă nelimitată. Aceste arme, folosite pe spaţii întinse şi în toate mediile, sunt capabile să producă efecte foarte mari, chiar catastrofice, pe suprafeţe întinse şi într-o perioadă de timp foarte scurtă. Arme de distrugere în masă sunt considerate, în principal: arma nucleară, arma chimică, arma biologică; existenţa cantităţilor mari de deşeuri radioactive şi a altor substanţe de această natură, produse pa cale sintetică, au dus şi la apariţia armei radiologice. 1.2. Arma nucleară Arma nucleară este cea mai puternică armă de distrugere în masă, capabilă să producă, în timp scurt, pierderi mari umane şi materialele, să creeze mari zone contaminate radioactiv şi, totodată, un impact cu consecinţe grave şi pe termen lung asupra factorilor de mediu. 1.2.1. Scurt istoric. Baza fizică a armei nucleare, reacţia de fisiune în lanţ a uraniului, a fost descoperită în 1939. Imediat după descoperire, în cel mai mare secret, a început o aprigă competiţie de cercetare ştiinţifică în domeniul energiei atomice. După cercetări ştiinţifice intense, în 1945 a fost creată prima bombă atomică, a cărei experimentare a avut loc în iunie 1945 într-un poligon (Alamogardo) din deşertul Nevada. Următoarele două bombe au fost confecţionate şi folosite de americani asupra Japoniei determinând capitularea acesteia la 2 septembrie 1945. Prima bombă a fost lansată asupra oraşului Hiroshima, la 06 august 1945, iar cea de-a doua a fost lansată la un interval de 3 zile (09 august 1945) asupra oraşului Nagasaki. Acestea au marcat momentul prin care SUA ieşea din război ca unica putere nucleară din lume. În decurs de câteva secunde fiecare din bombele lansate, au omorât, numai prin acţiunea undei de şoc, zeci de mii de oameni, mulţi alţii murind din cauza arsurilor mortale provocate de emisiunea de lumină a exploziei, cât şi de incendiile pe care aceasta le-a declanşat. O altă parte din victime au murit de boala de iradiere provocată de radiaţia penetrantă. Mulţi supravieţuitori au orbit din cauza strălucirii foarte mari a sferei de foc. Noua armă cu o putere foarte mare de distrugere a determinat, mai târziu, intrarea unor state cu potenţial ştiinţific şi economic, dar şi a altora, într-o aberantă cursă a înarmării nucleare. Monopolul nuclear al SUA nu a durat însă mult. URSS a explodat prima sa încărcătură nucleară (bomba termonucleară) în anul 1949. Se poate spune că odată cu intrarea Uniunii Sovietice în posesia armei nucleare s-a marcat, startul competiţiei înarmării nucleare, prin aceea că ambele ţări, SUA şi URSS, au dezvoltat cu succes o generaţie de arme nucleare mult mai ucigătoare. În comparaţie cu armele termonucleare din anii cincizeci, bombele nucleare produse în anii patruzeci produceau explozii nucleare considerabil mai mici. Cu timpul, urmare a revoluţiei cercetării ştiinţifice, apariţiei noilor tehnologii, arma nucleară s-a perfecţionat, ducând la diversificarea ei. Cercetările desfăşurate în ultimii ani ai sec.XX, urmare a opoziţiei organizaţiilor mondiale de securitate, a mişcărilor de protest desfăşurate în unele state au dus la diseminarea armamentului nuclear şi descoperirea unei noi arme, arma nucleară cu neutroni, o a treia generaţie de muniţii nucleare, după cele nucleară (de fisiune) şi termonucleară (de fuziune), considerată un tip de armă ce produce efecte numai asupra fiinţelor vii, fără a distruge tehnica militară şi infrastructura (decât pe suprafeţe foarte mici, la zona de impact) şi a crea zone mari de contaminare radioactivă. Totodată, existenţa unor mari cantităţi de deşeuri radioactive rezultate în urma proceselor ce au loc în industria nucleară (în special centralele nuclearo-electrice) şi apariţia unor preparate obţinute pe cale artificială, a determinat apariţia unei noi categorii de arme – arma radiologică. 4

Substanţele radioactive pot acţiona asupra fiinţelor vii (oameni şi animale) prin iradiere exterioară cât şi interioară, la pătrunderea acestora în organism prin organele respiratorii, traiectul gastrointestinal sau prin rănile pe care acestea le au. Nu au miros şi culoare, de aceea pot fi descoperite numai cu ajutorul unor mijloace speciale. Impun măsuri severe de protecţie, tratamentul personalului iradiat este de lungă durată, iar leziunile genetice pot afecta generaţiile următoare. Substanţele radioactive pot fi folosite în stare lichidă, solidă sau de aerosoli, cu ajutorul bombelor de aviaţie, rachetelor şi proiectilelor de artilerie. Pot fi răspândite pe mari suprafeţe de teren şi în cazul avariilor produse la centralele nuclearo-electrice. În ultimii ani s-a dezvoltat şi folosit în acţiunile militare de pe diferite Teatre de Operaţii muniţie încărcată cu uraniu sărăcit. Uraniul sărăcit este uraniul care rămâne după îndepărtarea (extragerea) principalilor izotopi radioactivi pentru obţinerea uraniului îmbogăţit (din uraniu natural sau reciclarea combustibililor nucleari) utilizat în armele nucleare şi combustibil la reactoarele nucleare. Acesta se introduce în corpul unor categorii de muniţii pentru aviaţie, elicoptere şi vehicule blindate. 1.2.2. Mijloace de întrebuinţare. În paralel cu cercetările privind armele însele, era studiat modul de transport la ţintă (vectorul purtător) al acestor arme, ca şi a altora. Invenţiile şi cercetările în tehnologia rachetelor a dus la producerea de către URSS a primei rachete balistice intercontinentale (ICBM), în anul 1957, urmată curând de SUA. Până atunci vectorul principal era bombardierul strategic. Concomitent cu cercetările privind rachetele cu rază mare de acţiune, s-au perfecţionat şi cele cu rază medie şi scurtă, astfel încât, în momentul declanşării crizei rachetelor sovietice amplasate în Cuba, SUA şi URSS posedau deja rachete cu încărcături nucleare, îndreptate unele spre teritoriul celeilalte. În acel moment nu exista nici un mijloc care să poată intercepta sau neutraliza aceste arme, odată lansate pe traiectorie. Astăzi, printre cele mai performante mijloace de întrebuinţare a armei nucleare, putem enumera: aviaţia; artileria de calibru mare; submarinele; rachetele balistice. Acestea folosesc muniţii sub forma de bombe, rachete purtătoare, proiectile şi torpile; pot fi întrebuinţate şi sub forma de fugase nucleare etc. 1.3. Arma chimică Arma chimică constituie un mijloc de distrugere în masă a personalului şi de îngreunare a activităţilor umane şi acţiunilor militare prin contaminarea cu agenţi chimici de luptă a aerului, terenului, echipamentelor şi a diferitelor materiale. Agenţii chimici de luptă (numite în unele perioade şi substanţe/gaze toxice de luptă) sunt produşi chimici în stare lichidă, solidă sau gazoasă care au proprietatea de a produce tulburări ale mecanismului fiziologic normal al organismelor vii, prin acţiunea ce o exercită asupra sistemului nervos, aparatului respirator, pielii şi ochilor, să producă contaminarea chimică având ca efect final producerea de pierderi însemnate în rândul fiinţelor vii şi prin contaminarea chimică a aerului, terenului, tehnicii, echipamentelor şi a diferitelor materiale, pe arii mai mult sau mai puţin extinse (pe diferite suprafeţe), determinând îngreunarea (compromiterea) acţiunilor militare şi a activităţilor umane. 1.3.1. Scurt istoric. Mijloacele chimice de luptă, sub diferite forme au fost întrebuinţate încă din timpuri străvechi, în special la asediul cetăţilor şi împotriva corăbiilor asediatoare. Odată cu diversificarea metodelor de purtare a războiului agenţii chimici de luptă au cunoscut o evoluţie ascendentă. Primele experimentări, înainte de primul război mondial, au avut loc în Germania, Franţa, Anglia, S.U.A., când au fost puse la punct o serie de substanţe ca: fosgenul, acidul cianhidric, arsen etc. În timpul primului război mondial (1914-1918), prin apariţia lucrărilor complexe de fortificaţii, efectul armelor de foc s-a redus considerabil, astfel că specialiştii militari au fost nevoiţi să găsească un mijloc mai eficient pentru nimicirea inamicului dispus în acestea şi pentru a realiza scopurile ce şi le-au propus prin producerea în rândul inamicului a unor pierderi mari sau de a închide ori interzice unele zone (raioane) sau direcţii. Progresele înregistrate în domeniile ştiinţei şi tehnicii, în special a industriei chimice, au dus la perfecţionarea proceselor de sintetizare, pe cale 5

artificială, a compuşilor chimici, care vor purta denumirea de gaze toxice de luptă (cu timpul aveau să se numească arma chimică) şi la dezvoltarea mijloacelor chimice de luptă. În timpul primului război mondial, şi după, au fost puşi la punct alţi compuşi toxici şi realizată muniţia chimică pentru artilerie. Primul atac chimic eficace, cu valuri de clor (substanţă iritant-pulmonară), a fost folosit prin surprindere de către germani asupra francezilor în zona fluviului Ypres, din Belgia, la 22 aprilie 1915 (480 t clor, din 20 730 butelii), având ca rezultat scoaterea din luptă a 15 000 de oameni, din care 5 000 morţi. Această dată marchează începutul războiului chimic modern. În martie 1916 ruşii au descoperit un nou toxic – cloropicrina. Germanii au provocat pierderi imense în rândurile francezilor la 21/22 iulie 1917 prin întrebuinţarea pe câmpul de luptă a unor noi produşi cu performanţe sporite (arsinele şi iperita – prima dată iperita a fost folosită în zona Ypres – Flandra, de unde şi denumirea convenţională dată acestui gaz toxic). Pe frontul românesc, la 05 iulie 1917, artileria germană trage muniţie chimică asupra trupelor române în zona Nămoloasa, repetând atacul în zilele următoare, iar pe 24 iulie 1917, în pădurea Neagră (lângă Mărăşeşti). Spre sfârşitul primului război mondial, americanii au studiat în laborator un nou gaz toxic de luptă, levizita, supranumită „roua morţii”. În primul război mondial, ca urmare a folosirii muniţiei încărcate cu agenţi chimici de luptă pe diferite fronturi, au fost produse pierderi ce se cifrează la aproximativ 1 300 000 de oameni, din care peste 90 000 morţi. În perioada interbelică arma chimică a fost, pe bună dreptate, repudiată de întreaga omenire. În 17 iunie 1925, la Geneva, 33 de state au semnat „Protocolul pentru interzicerea folosinţei gazelor asfixiante, otrăvitoare şi similare, precum şi a mijloacelor bacteriologice în război”. Au făcut excepţie S.U.A. şi Japonia. Cu toate acestea, studiul şi perfecţionarea mijloacelor chimice de luptă au continuat în principalele state ale lumii. În 1931 sovieticii au sintetizat azotiperita, iar în 1934 nemţii au realizat prima combinaţie organo-fosforică toxică – tabunul; nemţii au sintetizat între timp şi un alt produs toxic – sarinul. Între cele două războaie mondiale gazele toxice au fost folosite de către italieni şi japonezi, primii în războiul din Etiopia (iperita), ultimii asupra armatelor chineze, provocând zeci de mii de victime în rândurile combatanţilor şi populaţiei neprotejate. Cu excepţia faptului că japonezii au întrebuinţat arma chimică în războiul contra Chinei, în cel de-al doilea război mondial agenţii chimici de luptă nu au fost folosite. Deşi dispunea de sarin şi tabun – substanţe cu o agresivitate mai mare decât a celor cunoscute până atunci – Germania nu a întrebuinţat arma chimică nici în prima parte a războiului, fiind adeptă a „războiului fulger”, şi nici atunci când a pierdut supremaţia aeriană, temându-se de o lovitură de răspuns a aliaţilor, care dispuneau de mijloace chimice de luptă. Totuşi, pericolul războiului chimic a existat în tot timpul celui de-al doilea război mondial. În epoca postbelică s-au intensificat cercetările pentru obţinerea a noi substanţe toxice de luptă: în S.U.A. au fost sintetizate şi studiate substanţe toxice de luptă psihochimice, iar în Suedia sau obţinut primii reprezentanţi ai substanţelor toxice de luptă de tipul „V”. În războiul din Vietnam, în cel dintre Irak şi Iran, precum şi în agresiunea din Afganistan, statele agresoare au folosit uneori, pe scară largă arma chimică – substanţe toxice de luptă de tip „V”, psihochimice, iritante şi vezicante. 1.3.2. Mijloace de întrebuinţare. Agenţii chimici de luptă se folosesc cu: mijloacele convenţionale – artilerie, aviaţie, rachete; neconvenţionale – prin acţiuni teroriste; dispozitive de pulverizare adaptate la avioane sau elicoptere; cartuşe cu încărcătură chimică, sprayuri, casete, microcapsule etc. Deoarece transportul, mânuirea şi păstrarea muniţiei chimice impune măsuri complexe de protecţie şi restricţii pe plan internaţional, în anii ́ 80 ai secolului trecut au fost iniţiate cercetări pentru producerea unui nou tip de muniţie chimică, care să elimine aceste inconveniente – muniţia chimică binară. 6

1.4. Arma biologică Arma bilogică constituie mijlocul de nimicire în masă, uneori greu de controlat, care, prin efectul vătămător al agenţilor patogeni (microorganisme capabile să dea naştere unor boli sau focare de infecţie – viruşi, bacterii, richetsii, toxine microbiene), poate să producă pierderi mari în rândul trupelor, populaţiei şi animalelor, precum şi distrugerea (contaminarea) culturilor. Arma biologică este considerată cea mai puţin costisitoare armă de distrugere în masă (arma săracului – cum a mai fost numită), cu efecte devastatoare şi imprevizibile, pe o perioadă lungă de timp, cu posibilităţi de miniaturizare. 1.4.1. Scurt istoric. Războiul biologic are începuturile de mult, din antichitate, perioadă din care provin povestirile referitoare la contaminarea puţurilor cu un produs toxic provenit din ciuperca cornul secarei – folosit de asirieni în secolul VI î.Hr., ca şi de perşi în secol IV î.Hr. Cu timpul, în perioada romană, apoi în evul mediu şi mai târziu, armatele şi populaţia din zonele de luptă au fost supuse unor epidemii, care au constituit un veritabil flagel pentru umanitate; dintre aceste epidemii cea mai catastrofală a fost cea de ciumă, iar mai târziu cele de variolă. În primul război mondial au fost înregistrate epidemii de aproape toate felurile: rujeolă, gripă, febră tifoidă, pneumonii diverse care au produs imense pierderi de vieţi omeneşti. În perioada celui de-al II-lea război mondial un eveniment deosebit este reprezentat de cercetările bacteriologice secrete efectuate de către japonezi. În timpul ocupaţiei japoneze în China, armata niponă a executat cercetări pentru obţinerea anumitor agenţi biologici utilizaţi în scopuri militare, care produc ciuma, holera, anthraxul, febra tifoidă, dizenteria, precum şi ciuma bubonică. Şi celelalte state dezvoltate au manifestat interes pentru dezvoltarea acestei arme, printre care Germania, Marea Britanie (antrax), Statele Unite ale Americii. În al II-lea război mondial SUA a folosit armele biologice, agenţi biologici defolianţi, pentru distrugerea recoltelor japoneze în scopul înfometării populaţiei. Pe durata războiului din Vietnam (1965-1967), există informaţii privind folosirea tricotecenelor „ploaia galbenă”, în acţiuni militare, în Asia de Sud-Est. Războiul Rece a însemnat şi o cursă a înarmărilor pe toate planurile, arma biologică, deşi existau acorduri internaţionale de interzicere, nefiind exclusă din programele de dezvoltare a armelor de distrugere în masă. Atât SUA cât şi fosta URSS au avut programe extinse de cercetare în domeniul armelor biologice. 1.4.2 Întrebuinţarea agenţilor patogeni. Agenţii patogeni pot fi întrebuinţaţi prin dispersarea lor peste zone mari, iar purtaţi de vânt străbat distanţe mari pe direcţia acestuia. Metodele de dispersare sunt: a) dispersarea prin diversiune – urmăreşte contaminarea surselor de apă, alimentelor, furajelor; b) dispersarea prin intermediul animalelor şi insectelor – urmăreşte contaminarea personalului la venirea în contact cu animale şi insecte bolnave; c) dispersarea prin aerosolizare – urmăreşte contaminarea biologică a unor suprafeţe întinse de teren, precum şi a personalului dispus în adăposturi şi clădiri; d) dispersarea cu ajutorul rachetelor, aviaţiei, artileriei – constituie metoda principală de folosire, deoarece efectul exploziilor acesteia nu afectează capacitatea de contaminare biologică a germenilor folosiţi.

7

CAPITOLUL III Proliferarea armelor de distrugere în masă 3.1. Riscul CBRN şi modul de abordare a acestuia După sfârşitul Războiului Rece şi căderea Cortinei de Fier, riscul unui război nuclear a scăzut considerabil. Nu se poate afirma pe deplin acest lucru şi în cazul riscului folosirii agenţilor chimici şi ai celor biologici. O serie de state şi organizaţii teroriste au programe agresive de înarmare sau caută să achiziţioneze tehnologii de producere a armelor de distrugere în masă. Dintre acestea, Irakul a prezentat o ameninţare reală datorită capacităţilor de producere a armelor biologice şi a riscului mare de folosire a acestora într-o situaţie disperată. Din analiza situaţiei internaţionale contemporane şi a evoluţiei crizelor şi conflictelor ce au loc în lume, România consideră că „Una dintre consecinţele globalizării se regăseşte în impactul direct pe care evoluţii şi procese transnaţionale îl au asupra securităţii naţionale, precum şi în propagarea într-un efect de cascada a ameninţărilor neconvenţionale la nivel internaţional. Se poate astfel afirma că statele şi societăţile se confruntă în prezent cu un fenomen de globalizare a riscurilor. Printre principalele provocări generate de acest fenomen, România identifica în cadrul politicii sale de securitate ca provocări majore: terorismul, inclusiv sub formele sale biologice, chimice sau informatice, agresiuni economico-financiare”2. Activităţile teroriste din domeniu se preocupă de cumpărarea, dar şi de sustragerea de tehnologii şi produşi cu apartenenţă nucleară, biologică şi chimică/NBC. Cazul infractorilor români care, în anii 1994-1995, au sustras de la uzine chimice din ţară uraniu îmbogăţit, pe care l-au traficat apoi în Occident, este un avertisment pentru instituţiile de siguranţă ale statului, în intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a unor astfel de activităţi. Eforturile statelor membre şi nemembre NATO sau partenere de înlăturare a tuturor vulnerabilităţilor critice din economie şi societate, în general, vor pune stavilă acţiunilor infracţionale şi teroriste. Inspecţiile ONU pentru evaluarea capabilităţilor Irakului de folosire a armei biologice desfăşurate începând cu luna august 1991 au confirmat temerile serviciilor de informaţii americane privind arsenalul biologic al Irakului. Printre agenţii biologici depistaţi se aflau: Bacillus anthracis, toxinele botulinice, Clostridium perfringens (probabil una din toxinele produse de acesta), aflatoxine şi ricin. Un potenţial pericol îl reprezintă la această dată amploarea pe care a luat-o crima organizată şi posibilitatea de a sustrage şi comercializa către diverse organizaţii teroriste produse din arsenalul biologic dispersat în special în fostul spaţiu sovietic. Activităţile umane, inclusiv cele militare, pot fi influenţate printre altele şi de existenţa ameninţărilor şi riscurilor CBRN. Acestea se manifestă sub forme diferite, astfel: - proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor NBC, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor şi altor mijloace letale neconvenţionale; - expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste şi a crimei organizate transnaţionale (criminalitate economico-financiară, trafic transfrontalier ilegal de persoane, droguri, materiale radioactive şi strategice, de armament şi muniţie etc.); - degradarea mediului ambiant, prin nerespectarea normelor ecologice, precum şi existenţa în proximitatea frontierelor naţionale a unor obiective cu grad ridicat de risc;
2

Guvernul României, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004.

8

- pericolul declanşării unor conflicte militare zonale ca măsură punitivă extremă împotriva unor regimuri dictatoriale din state care încalcă prevederile convenţiilor şi tratatelor internaţionale în domeniul armelor de distrugere în masă, dezvoltând în ascuns programe militare nucleare, biologice şi chimice, care acordă sprijin unor organizaţii teroriste şi a căror politică de sfidare şi şantaj reprezintă, prin consecinţele posibile, o ameninţare în creştere la adresa liniştii şi vieţii popoarelor; - existenţa stocurilor de muniţii nucleare, chimice şi biologice, neacceptarea, complexitatea şi costurile ridicate ale distrugerii (neutralizării) acestora; - proliferarea ADM, atât din punct de vedere al muniţiilor, cât şi al vectorilor; - refuzul (amânarea) aderării sau nerespectarea deliberată a angajamentelor asumate, tratatelor internaţionale de reducere a ADM; - interesul (preocupările) manifestat prin achiziţionarea/producerea de ADM de către state nerecunoscute oficial ca posesoare de asemenea arme; - ameninţarea şi întrebuinţarea ADM în unele conflicte locale; - terorismul şi comerţul legal cu materiale CBRN, dezvoltarea schimburilor economice (transferurile de tehnologie) şi interesul politic şi financiar aferent. Diversificarea activităţilor industriale, de cercetare, medicale, comerciale sau din alte domenii în care se folosesc sau manipulează substanţe radioactive, chimice sau biologice se constituie în factori de risc CBRN, ţinând cont că sunt supuse posibilelor erori umane, pot scăpa de sub control sau pot fi ţinta unor acţiuni violente, teroriste. Cauzele producerii unor astfel de efecte sunt: calamităţile şi catastrofele naturale; erorile umane; acţiuni de sabotaj; lovirea cu mijloace de foc; acţiuni teroriste; accidente de diferite tipuri. Componentă CBRN a armelor neconvenţionale şi neletale, terorismul chimic, comerţul ilegal şi mascat cu material fisionabil şi substanţe care se găsesc sub incidenţa Convenţiei pentru interzicerea armelor chimice, accidentele produse voit sau din eroare (umană sau tehnologică) la obiective economice de risc CBRN, depozitele de muniţii şi deşeuri constituie, de asemenea, ameninţări serioase şi continue, atât în timp de pace, cât şi în situaţii de criză şi la război. Pentru prevenirea terorismului CBRN şi descoperirea din timp a pregătirilor pentru un atac de această natură, factorii de decizie din plan politic şi militar, trebuie să ţină cont de indiciile potenţiale asupra interesului CBRN, manifestate de persoane sau grupuri. Acestea sunt: - procurarea de materiale şi echipamente chimice; - procurarea de materiale şi echipamente biologice; - procurarea de materiale şi echipamente radiologice şi nucleare; - achiziţionarea de substanţe radioactive, explozibili de mare putere, mari cantităţi de plumb, detectoare de radiaţii, dozimetre. Traficul ilicit de materiale radioactive, chimice şi biologice, constituie o ameninţare la adresa securităţii internaţionale, putând afecta securitatea naţională. România nu este generatoare de instabilitate, dar se află în vecinătatea unor astfel de zone (Transnistria, Balcani, Caucaz, Orientul Apropiat) şi ar putea, în anumite condiţii defavorabile, să suporte efectul acestora. Teritoriul românesc ar putea fi vizat, iniţial, ca adăpost pentru unele grupări teroriste sau ca un nod de reţea, ulterior, ca bază de plecare pentru unele posibile atacuri împotriva unor ţări din zonă aflate pe falia islamică: Turcia, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina. Transporturile de substanţe (materiale) periculoase, cu mijloace auto sau pe calea ferată, constituie excelenţi vectori, care supuşi întâmplării, neglijenţei şi acţiunilor teroriste, pot produce efecte, uneori incomensurabile, pe termen scurt, mediu şi lung, cu un impact deosebit de nefavorabil asupra personalului şi mediului la pace, în situaţii de criză, pe timpul îndeplinirii misiunilor umanitare de menţinere (impunere) a păcii şi la război. Substanţele periculoase sunt considerate acele produse chimice care pe timpul transportului cu mijloace auto sau pe calea ferată, datorită unor accidente de circulaţie, avarii la mijlocul de transport sau ambalaj, reacţii chimice neprevăzute, nerespectării normelor tehnice de ambalare şi transport sau altor factori neprevăzuţi, pot produce efecte (explozii, incendii, emisii de gaze, vapori toxici sau răspândiri de substanţe) cu impact periculos asupra oamenilor şi mediului. 9

Emisiile radioactive şi chimice naturale, substanţele chimice toxice industriale, toxinele biologice industriale, eliminate deliberat sau accidental în mediu, cu impact direct asupra populaţiei din zonă, scurgerile de agenţi chimici sau biologici din muniţii sau orice altă poluare biologică, constituie tot atâtea riscuri, şi numite evenimente Emisii Altele Decât Atacul (EADA). Cauzele de producere a evenimentelor EADA pot fi complexe, cele mai semnificative fiind: bombardamente; sabotaje/diversiune; acţiuni teroriste; accidente tehnologice; erori umane de operare. Sursele principale ce pot genera evenimentele EADA pot fi: instalaţii industriale; depozite; reţeaua de transport (indiferent de cale) şi distribuţie; institute şi laboratoare de cercetare; staţii micropilot; diverse tipuri de reactoare; sateliţi. 3.2. Proliferarea armelor de distrugere în masă Proliferarea armelor de distrugere în masă continuă în întreaga lume, în special în ţările mici şi mijlocii, în ciuda eforturilor susţinute de control al acestora. În viitor este posibil ca Forţele Armate ale României să acţioneze în zone unde există pericolul utilizării armelor de distrugere în masă chimice, biologice, radiologice şi nucleare/ADMCBRN, precum şi în condiţiile producerii emisiilor altele decât atacul (EADA), desfăşurând operaţii militare în situaţii deosebit de complexe, fie pe teritoriu naţional, fie ca partener în operaţii multinaţionale sau de coaliţie. Proliferarea armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice, chimice) reprezintă un fenomen ce poate genera grave ameninţări şi pericole la adresa securităţii internaţionale. Cazuistica în materie confirmă că grupările care dispun sau încearcă să achiziţioneze astfel de arme sunt în continuă creştere. Ele pot scăpa de sub control, în pofida eforturilor pe care le depune comunitatea internaţională pe linia prevenirii utilizării lor. În timp ce Războiul Rece s-a sfârşit şi ameninţarea cu un război nuclear global şi-a pierdut importanţa lumea rămâne instabilă. Există un număr în creştere de conflicte regionale şi de angajare a mijloacelor asimetrice de către forţe non-statale, grupări teroriste şi extremiste. În ciuda eforturilor susţinute în domeniul controlului armamentelor, există evidenţe solide privind continua proliferare şi dezvoltare a ADMCBRN şi a sistemelor de întrebuinţare a acestora în întreaga lume. În acelaşi timp, expansiunea urbanizării şi distribuţia globală a industriilor şi materialelor nucleare, biologice şi chimice măreşte posibilitatea emisiilor de materiale toxice industriale (MTI) în mediu ca rezultat al neglijenţei, dezastrelor naturale, acţiunii deliberate sau distrugerilor colaterale în cadrul operaţiilor militare. În faţa superiorităţii forţelor armate în capabilităţi militare convenţionale, adversarii pot căuta strategii şi tactici neconvenţionale, pentru a reduce acest avantaj folosind agenţii CBRN şi MTI. În acest context, atentatele, care se înregistrează din ce în ce mai des, puse la cale de grupări teroriste, pot fi realizate pentru a angaja ameninţarea cu folosirea agenţilor CBRN, pentru a limita regulile de angajare ale forţelor armate. Adversarii pot avea reticenţă cu privire la dreptul internaţional şi standardele etice, permiţându-le să angajeze ca ţintă deliberată chiar populaţia civilă. Depăşirea pragului critic în utilizarea ADMCBRN implică consideraţii politice şi de strategie militară, mult diferite de cele asociate războiului convenţional. Recunoscut fiind faptul că proliferarea armelor de distrugere în masă constituie o ameninţare la adresa securităţii internaţionale, statele lumii îşi intensifică şi îşi extind eforturile întreprinse împotriva acestui risc la adresa umanităţii, în special prin măsuri de prevenire, sau, în caz că aceasta se produce, situaţia să fie readusă sub control internaţional cu mijloace diplomatice. Proliferarea se poate produce în ciuda normelor şi acordurilor internaţionale de neproliferare iar armele de distrugere în masă şi mijloacele de transport ale acestora pot constitui o ameninţare militară directă la adresa umanităţii şi statelor. În lume, principalii actori politici, şi-au concentrat atenţia tot mai mult asupra acţiunilor şi măsurilor pentru descurajarea proliferării şi folosirii ADM. În lupa de limitare a proliferării ADM a apărut, în timpul războiului rece, conceptul de. Fiecare din acestea – SUA şi fosta URSS – se ameninţau reciproc, la început, cu o ripostă masivă nucleară, apoi cu o ripostă gradată, flexibilă etc. A fost o perioadă destul de lungă dominată de această strategie a descurajării nucleare. Şi strategia descurajării nucleare face parte din strategia 10

generală şi, de aceea, ea a exercitat şi exercită încă o influenţă foarte mare în toate domeniile şi elementele care ţin de strategie. Pe măsură ce arsenalele nucleare s-au dezvoltat numeric şi calitativ, iar apărarea împotriva armelor nucleare a devenit în mod evident imposibilă, încrederea în capacitatea de a îndeplini anumite obiective politico-militare prin utilizarea armelor nucleare a fost înlocuită de descurajare – descurajare nucleară –, ca descurajare între cele două superputeri, adică dezvoltarea şi menţinerea arsenalelor nucleare pentru a-şi convinge adversarii să nu-şi utilizeze propriile arme în scopuri ofensive. Nici una dintre puterile nucleare din timpul războiului rece nu se putea apăra împotriva unui atac executat cu arme nucleare (strategice, în mod deosebit). Ameninţarea pe care se baza descurajarea se referea la capacitatea de răspuns la un atac nuclear, represaliile la acesta asigurând un efect cel puţin similar asupra părţii care ar fi utilizat prima armele nucleare. Ideea pe care se baza descurajarea era că un agresor potenţial îşi va da seama că victima unui atac nuclear va rămâne, în urma primei lovituri nucleare, cu suficientă capacitate de răspuns nuclear, astfel încât atacul iniţial ar fi devenit un atac sinucigaş. 3.3. NATO şi noul mediu de securitate În timpul războiului rece, forţele nucleare din Europa au jucat un rol important pentru descurajarea unui război de proporţii pe continent şi în lume, În noul mediu de securitate, Europa şi-a redus radical dependenţa de forţele nucleare, strategia statelor fiind aceea de prevenire a războiului, şi diminuare, cu tendinţa spre eliminare, a escaladări nucleare. În concordanţă cu reducerea rolului armelor nucleare s-a constatat că în strategia Alianţei, poziţia nucleară a NATO a fost redusă drastic. La încheierea Războiului Rece, forţele nucleare ale NATO au luat măsuri unilaterale de anulare a programelor lor de modernizare, astfel3: - Franţa a anunţat prima încetarea fabricării rachetei Hades şi şi-a redus tipurile de sisteme de producţie nucleară de la şase la două; astăzi, forţele nucleare franceze independente posedă doar patru submarine purtătoare de rachete balistice cu lansare din submarin (SLBM) şi o aeronavă Mirage 2000N cu rachete aer-sol cu rază medie de acţiune; - Statele Unite şi Marea Britanie au anulat planurile pentru o rachetă nucleară tactică aer-sol; de asemenea, ca precursoare a ultimelor decizii de eliminare a sistemelor nucleare cu lansare de la sol, Statele Unite au anulat şi planurile pentru un sistem de urmărire nucleară a rachetei sol-sol LANCE şi pentru producerea unui nou proiectil nuclear de artilerie de 155 mm; - Marea Britanie a renunţat la LANCE-ul nuclear şi la producerea noului obuz nuclear, la capacitatea nucleară tactică maritimă bazată anterior pe nave de suprafaţă şi la toate armele nucleare cu lansare aeriană, astfel eliminând rolul nuclear al aviaţiei sale cu dublă capacitate; submarinele Trident sunt acum singurul sistem nuclear al Marii Britanii. În octombrie 1991, ca urmare a iniţiativei Preşedintelui Statelor Unite Bush, NATO a decis să reducă numărul armelor disponibile pentru cele 4 forţe sub-strategice din Europa cu peste 85% (termenii „strategic” şi „sub-strategic” au sensuri uşor diferite în ţări diferite; armele nucleare strategice sunt definite în mod normal ca având rază „intercontinentală” – peste 5 500 km; armele nucleare „sub-strategice” sunt considerate cele cu rază scurtă şi medie de acţiune, şi se referă în primul rând la arme lansate din aer, specifice avioanelor NATO cu capacitate dublă şi la un număr restrâns de focoase Trident ale Marii Britanii). Această reducere a fost încheiată în iulie 1992. Ca parte a acestor reduceri, toate focoasele nucleare pentru forţele sub-strategice NATO cu lansare de la sol (inclusiv artileria nucleară şi rachetele sol-sol) au fost eliminate, iar bombele gravitaţionale cu lansare aeriană au fost reduse cu peste 50 %. În plus, au fost eliminate toate armele nucleare destinate forţelor maritime de suprafaţă. Procesul de eliminare a inclus aproximativ 1 300 arme de artilerie nucleară şi 850 focoase de rachetă LANCE. Toate focoasele nucleare care fuseseră repartizate acestor forţe au fost şterse din inventarul NATO. Majoritatea au fost deja eliminate, iar armele rămase vor fi eliminate în viitor, dar în unele contexte acestea mai pot să includă rachete balistice cu rază medie de acţiune, deci, cu rază inferioară;

3

Manualul NATO, Ed.2004, p.53.

11

Statele Unite au eliminat, de asemenea, complet, toate sistemele non-strategice/substrategice navale, cu excepţia rachetelor de croazieră nucleare cu lansare de pe submarin, care nu mai sunt desfăşurate pe mare pe timp de pace. În plus, s-a încheiat complet rolul nuclear al avioanelor cu capacitate dublă îmbarcate pe portavioane. Astăzi, singurele arme nucleare cu bază terestră disponibile pentru NATO sunt bombele nucleare ale Statelor Unite, care pot fi transportate de avioanele cu dublă capacitate ale câtorva dintre Aliaţi. Odată cu încetarea Războiului Rece, într-o altă schimbare semnificativă, pe continentul european au avut loc schimbări profunde privind planificarea şi folosirea armamentului nuclear, precum şi luarea a o serie de măsuri de micşorare a numărului de mijloace de folosire. Într-o altă iniţiativă unilaterală, din decembrie 1996, miniştrii de externe şi ai apărării din statele membre NATO au anunţat că extinderea Alianţei nu va presupune o schimbare în poziţia sa de reducere drastică a armelor nucleare şi că NATO nu are nici „o intenţie, plan sau motiv să desfăşoare arme nucleare pe teritoriul noilor ţări membre, nici nu are nevoie să schimbe oricare aspect al poziţiei nucleare sau politicii nucleare ale NATO şi că nu prevede nici o necesitate viitoare de a proceda în acest mod”. 3.4. Controlul armelor nucleare Aliaţii NATO şi-au menţinut un angajament de lungă durată privitor la controlul armelor nucleare, dezarmare şi neproliferare, ca parte integrantă a politicii de securitate, ferm inclusă în contextul politic mai larg în care aliaţii caută să sporească stabilitatea şi securitatea prin reducerea nivelelor armelor şi creşterea transparenţei şi încrederii reciproce pe plan militar. În „Decizia Montebello” din 1983, Alianţa a anunţat şi apoi a executat retragerea a 1 400 de focoase nucleare din Europa. Tratatul Forţelor Nucleare cu Rază Medie de Acţiune (INF), între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, din 1987, a eliminat la scară globală rachetele nucleare cu lansare de la sol şi rază medie de acţiune, fructificând astfel aspectul referitor la controlul armamentului, din „decizia dublă” a NATO din 19794. Statele Unite şi Federaţia Rusă sunt pe deplin angajate într-un proces care are ca obiectiv reducerea drastică a armelor lor nucleare strategice. Tratatul pentru Reducerea Armelor Strategice (START-I), semnat în iulie 1991 şi aflat în vigoare din 1994, va reduce armele strategice desfăşurate de ambele părţi, de la mult peste 10 000, la 6 000. START-II (semnat în ianuarie 1993 şi ratificat de Statele Unite în ianuarie 1996 şi de către Rusia în aprilie 2000) va continua să reducă armele strategice de fiecare parte la aproximativ 3 000 sau 3 500 şi va elimina vehiculele de repoziţionare cu ochire independentă multiplă (MIRV) din Rachetele Balistice Intercontinentale (ICBM), totodată asigurând procedurile de verificare inopinată a respectării acordului. În urma ratificării START II de către Rusia, Statele Unite şi Rusia au indicat faptul că sunt pregătite să se angajeze în negocierile pentru START-III, pentru o altă reducere a armelor strategice la aproximativ 2 000 sau 2 500 şi pentru a introduce măsuri legate de transparenţa inventarelor focoaselor strategice şi a distrugerii focoaselor nucleare strategice. În alte domenii colaterale, ţările membre NATO sprijină şi participă în totalitate la Tratatul asupra Neproliferării Armelor Nucleare (NPT), care a fost semnat de 187 de ţări. Tratatul, iniţiat în anul 1967 de statele puteri nucleare ale timpului (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa, şi China), a constituit piatra de temelie a regimului internaţional de neproliferare nucleară, prin care se exprima angajamentul statelor semnatare de a nu exporta statelor nenucleare arme nucleare, componente ale acestora şi tehnologiile acestora, precum şi măsurile de siguranţă necesare, modalitatea de control asupra acestora şi rolul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică. Iniţiatorii au îndemnat toate ţările nesemnatare să adere la Tratat şi să-l implementeze în totalitate. La Conferinţa cincinală pentru revizuirea NTP, care a avut loc la New York în luna mai 2000, cele cinci puteri nucleare care sunt membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU – China, Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite – pe lângă alte măsuri practice de implementare a tratatului, s-au angajat să acţioneze cât mai eficient pentru a elimina complet a arsenalele nucleare proprii, până la dezarmarea totală. Acest angajament reprezintă un pas înainte semnificativ în domeniul controlului

4

Manualul NATO, Ed.2004, p.56.

12

armelor nucleare şi care poate exercita o influenţă pozitivă asupra planurilor viitoare de control al armamentului. Testarea armelor nucleare de către India şi Pakistan, în anul 1998, a mai adăugat alţi doi membrii aşa-zisului Club Nuclear, deşi ambele ţări se află încă sub presiunea opiniei publice internaţionale, pentru a nu-şi desfăşura aceste arme. Pe linia renunţării la armele nucleare se înscriu Africa de Sud, care după abolirea regimului de apartheid, a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda deja. Pe aceeaşi lini se situează şi Brazilia şi Argentina care au renunţat la programele nucleare militare. Statul Israel şi-a dezvoltat propriile capabilităţi nucleare. Alte state continuă să facă eforturi pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre marile puteri nucleare existente. Majoritatea statelor sprijină cu putere eforturile de reducere a armelor nucleare într-o manieră gradată şi prudentă şi au salutat în permanenţă progresele înregistrate pe baza Tratatului pentru Reducerea Armelor Strategice (START). dintre acestea SUA şi Rusia au accentuat necesitatea intrării în vigoare a Tratatului START-II, ceea ce ar putea duce la alte reduceri substanţiale ale arsenalelor strategice preconizate printr-un Tratat START-III. Prin Tratatul americano-rus SORT, cunoscut şi ca Tratatul de la Moscova, se fixează ca termen-limită anul 2012 pentru reducerea numărului de arme nucleare pentru fiecare în parte (1 700-2 200 focoase nucleare), dar nu conţine un program de realizare; tratatul nu include armele tactice cu rază mică de acţiune5. Scopul fundamental al forţelor nucleare existente în lume rămâne cel politic: de păstrare a păcii şi prevenire a constrângerilor. Acestea fac ca riscurile agresiunii împotriva statelor posesoare de ADM şi a aliaţilor lor să fie incalculabile şi inacceptabile într-un mod în care doar forţele convenţionale nu ar fi putut-o face. Împreună cu o combinaţie adecvată de capacităţi convenţionale, acestea încă mai creează o nesiguranţă reală oricărei ţări care ar putea căuta avantaje politice sau militare prin intermediul ameninţării sau folosirii de arme de distrugere în masă împotriva lor. Prin descurajarea folosirii armelor nucleare, biologice sau chimice, forţele Alianţei contribuie şi la eforturile aliaţilor de prevenire a proliferării acestor arme şi a mijloacelor de aprovizionare cu acestea. România, consecventă politicii sale de securitate şi bună înţelegere cu toate naţiunile lumii, consideră că „Participarea la programele de neproliferare se va realiza prin revigorarea acţiunilor tradiţionale (activităţi politice şi diplomatice, acorduri privind controlul armamentelor şi al exporturilor) şi armonizarea mecanismelor şi proceselor naţionale cu cele ale NATO, UE, ONU şi AIEA. Principalele direcţii naţionale de acţiune vor viza: creşterea contribuţiei României la eforturile comunităţii internaţionale privind respectarea fermă a tratatelor internaţionale în domeniul dezarmării şi interzicerii armelor de distrugere în masă; întărirea regimurilor şi aranjamentelor privind controlul exporturilor şi interdicţia transferurilor ilegale de materiale nucleare, bacteriologice, chimice şi radiologice; participarea la activităţile şi acţiunile internaţionale vizând asigurarea respectării reglementărilor privind neproliferarea şi blocarea accesului ilegal al unor state şi organizaţii la armele de distrugere în masă6”. 3.5. Evoluţii privind armele de distrugere în masă Proliferarea armelor de distrugere în masă şi mijloacelor de răspândire ale acestora constituie un motiv de adâncă îngrijorare pentru omenire. În ciuda progreselor binevenite în consolidarea regimurilor internaţionale de neproliferare, rămân, totuşi, provocări majore în privinţa proliferării. Proliferarea ADM poate avea loc în ciuda eforturilor de prevenire a acesteia şi ea poate reprezenta o ameninţare militară directă la adresa umanităţii şi statelor. Un număr de state, din diverse regiuni, vând, achiziţionează sau încearcă să achiziţioneze ADM şi mijloace de transport ale acestora. Alte organisme nestatale şi-au demonstrat, de asemenea, potenţialul de a fabrica şi folosi acest tip de arme. În ultimul deceniu, NATO şi-a redus substanţial dependenţa de forţele nucleare, iar cele trei ţări membre ale Alianţei care menţin forţe nucleare, anume, Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie,
5 Mihai V. Zodian, Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară, Armele de distrugere în masă, Editura CTEA, Bucureşti, 2005, p.181. 6 Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, ediţie 2007, p.17.

13

au operat reduceri majore ale acestor forţe. Cu toate acestea, existenţa de forţe nucleare puternice în afara Alianţei constituie un factor semnificativ pe care Alianţa trebuie să îl ia în considerare pentru menţinerea securităţii şi stabilităţii în zona euro-atlantică. Rusia încă mai deţine un mare număr de arme nucleare de toate tipurile. China a continuat să îşi modernizeze forţele nucleare pe parcursul ultimului deceniu. În plus, în 1998, atât India cât şi Pakistanul au efectuat teste nucleare, nesocotind grav acordurile de neproliferare nucleară şi intensificând riscul unui conflict regional. În iunie 1999, Statele Unite şi Rusia şi-au reafirmat obligaţiile asumate prin Tratatul privind rachetele antibalistice (ABM) de a lua în calcul posibile schimbări în situaţia strategică, cu implicaţii asupra Tratatului şi posibile propuneri de creştere a viabilităţii sale. În continuare, Statele Unite au propus modificarea tratatului, pentru a permite desfăşurarea unui sistem redus de apărare cu rachete. În prezent au loc discuţii bilaterale şi consultări multilaterale, atât asupra tratatului ABM, cât o a treia rundă de convorbiri privind reducerea armelor strategice (START -III). În septembrie 2000, Statele Unite şi Rusia au convenit şi asupra unei Iniţiative de cooperare pentru stabilitate strategică, care să servească drept bază constructivă pentru consolidarea încrederii între cele două state şi pentru elaborarea unor măsuri de îmbunătăţire a stabilităţii strategice şi de contracarare a proliferării armelor de distrugere în masă, a rachetelor şi a tehnologiilor de fabricare a acestora în întreaga lume. Timp de mai mulţi ani, Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) a constituit piatra de temelie a acordurilor internaţionale asupra neproliferării mondiale şi a procesului de realizare a dezarmării nucleare. Valabilitatea tratatului a fost extinsă pe o perioadă nedefinită, la Conferinţa de extindere şi revizuire a acestuia, care a avut loc în 1995. De asemenea, s-a mai decis consolidarea procesului de revizuire şi adoptarea unui set de „Principii şi obiective pentru neproliferare şi dezarmare nucleară”, în vederea promovării aplicării efective a tratatului. La Conferinţa de revizuire a NPT care a avut loc la New York, între 24 aprilie şi 19 mai 2000, a fost adoptat un document final exhaustiv, pe probleme de fond. Concluziile acestuia confirmă susţinerea aderării universale la NPT, respectarea strictă a prevederilor sale, întărirea garanţiilor oferite de Agenţia internaţională pentru energie atomică (IAEA) şi adoptarea de noi măsuri pentru realizarea dezarmării nucleare. Una din cele mai semnificative realizări practice ale Conferinţei de revizuire a constituit-o acordul asupra intrării în vigoare a Tratatului de interzicere completă a testelor nucleare (CTBT), chiar din momentul obţinerii ratificărilor necesare. Statele membre NATO sunt hotărâte să depună eforturi pentru obţinerea semnăturilor şi ratificărilor necesare, pentru a asigura intrarea rapidă în vigoare a Tratatului. Conferinţa de revizuire a subliniat şi importanţa realizării unui tratat care să interzică producţia de material fisionabil pentru armele nucleare sau alte dispozitive cu explozibil nuclear şi a cerut reluarea negocierilor pe această temă în cadrul Conferinţei asupra dezarmării. Proliferarea tehnologiei rachetelor constituie un alt motiv semnificativ de îngrijorare. Înfiinţat în 1987, Regimul de control al tehnologiilor pentru rachete (MTCR) reuneşte 32 de state (inclusiv toţi cei 19 membri NATO) care încearcă să limiteze proliferarea rachetelor şi a tehnologiei acestora. Partenerii MTCR controlează exporturile pe baza unei listele comune de control, în conformitate cu o politică comună de control al exportului. Proliferarea armelor biologice şi chimice este în mare măsură recunoscută ca o problemă de securitate internaţională în plină ascensiune, atât în cazul unui conflict interstatal, cât şi ca o potenţială dimensiune a terorismului. Protocolul de la Geneva din 1925 interzice folosirea armelor chimice şi biologice. Statele semnatare ale Convenţiei asupra armelor biologice şi cu toxine (BTWC), intrată în vigoare în 1975, au acceptat să nu dezvolte, producă, depoziteze sau achiziţioneze în scopuri ostile agenţi biologici şi aparatura aferentă. În 1994 o Conferinţă specială a înfiinţat un Grup ad-hoc de state participante la Convenţie, care să examineze măsuri posibile de verificare şi propuneri care să consolideze Convenţia. Cea de a patra Conferinţă de revizuire, care a avut loc în 1996, a convenit asupra încheierii unui Protocol, cât mai devreme înaintea începerii celei de a V-a Conferinţe de revizuire, în anul 2001. În timpul întâlnirii de la 24 mai 2000, de la Florenţa, miniştrii NATO şi-au reafirmat susţinerea acestui obiectiv. 14

Din cauza evenimentelor petrecute pe plan internaţional, se vorbeşte tot mai mult în ultima vreme despre arme biologice, atacuri biologice teroriste, într-un cuvânt, despre bioterorism. Interesul acestor grupări pentru armele chimice şi biologice îngrijorează şi mai mult. Capii organizaţiilor teroriste şi-au exprimat deschis intenţia de a intra în posesia şi a folosi arme de distrugere în masă. Această dorinţă produce în mod cert o îngrijorare serioasă şi reprezintă o ameninţare la adresa tuturor naţiunilor. Unii autori consideră chiar că a început o nouă eră, cea a unei ameninţări postnucleare, în care ameninţarea biologică ia locul ameninţării nucleare. În prezent, „Calul troian” al terorismului internaţional este bioterorismul. Şi asta pentru că ţinta principală a atacului bioterorist este populaţia civilă. În acest moment, este necesar un control colectiv internaţional al armelor biologice şi chimice şi un sistem de dezarmare. Cadrul deja există, cel puţin teoretic, prin numeroase organizaţii, cum ar fi Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Dezarmării de la Geneva, şi tratate, cum ar fi Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, Tratatul de interzicere a testelor nucleare, Convenţia asupra armelor biologice şi Convenţia asupra armelor chimice. Totuşi, tratatele internaţionale care se referă la aceste tipuri de armament nu prevăd încă măsuri suficient de sigure de control. Bioterorismul, componentă a terorismului, reprezintă folosirea deliberată sau ameninţarea cu folosirea agenţilor biologici (etiologici) ai bolilor infecţioase (virusuri, bacterii, paraziţi şi fungi), a toxinelor acestora, toxinelor vegetale, bioregulatorilor, a materialelor contaminate cu acestea, dar şi a substanţelor chimice toxice, pentru a genera afectarea sau decesul oamenilor, animalelor ori plantelor, pentru a induce şi răspândi neliniştea, teama, frica, teroarea, pentru a intimida o persoană, un grup specific de persoane sau populaţia unei ţări în scopuri religioase, politice, ideologice, financiare sau interese personale. De asemenea, bioterorismul poate fi direcţionat împotriva şeptelului, a rezervelor de alimente destinate oamenilor şi animalelor, a locurilor de preparare şi depozitare a hranei şi a aprovizionărilor cu apă. Interesul teroriştilor pentru armele chimice şi biologice a crescut în mod deosebit după atentatul chimic de la metroul din Tokyo, la această dată existând informaţii potrivit cărora unele organizaţii şi grupuri teroriste manifestă un interes deosebit faţă de mijloacele chimice şi biologice. Atacurile bioteroriste sunt considerate, de majoritatea oamenilor, ca fiind misterioase, nediscriminante, necontrolabile şi imprevizibile, greu de disociat de o epidemie naturală, toate aceste caracteristici generând o stare de anxietate colectivă. Mijloacele prin care se duc la îndeplinire acţiunile bioteroriste se împart în trei categorii: cunoscute, bănuite (posibile) şi necunoscute. Pentru cele cunoscute în prezent (laboratoare proprii, diferite întreprinderi ale industriei chimice şi farmaceutice, instalaţii de fabricare a drogurilor şi toxinelor, mijloace de transport şi de dispersie la ţintă etc.), ca şi pentru cele posibil a fi întrebuinţate, pot fi prevăzute măsuri adecvate de contracarare şi de protecţie, mai ales că 40% din laboratoarele farmaceutice şi biotehnologice se află pe teritoriul Statelor Unite. Mai dificil de contracarat sunt cele încă nebănuite. Aceste mijloace se bazează în special pe biotehnologiile moderne şi, mai ales, pe cercetările din domeniul ingineriei genetice. Noile descoperiri în domeniul genomului şi modificările genetice se aplică deja în agricultură şi în creşterea animalelor, iar rezultatele actuale (crearea de mutanţi, bacterii, viruşi etc.) încep să îngrijoreze omenirea. Este posibil ca şi din acest domeniu să-şi recruteze terorismul, în viitor, mijloacele de distrugere masivă. Un atac biologic nu va fi detectat decât cel mai probabil când apar primele simptome sau chiar primele victime. Acest efect întârziat conferă, de asemenea, bioterorismului o eficacitate deosebită. Transportul şi dispersarea agenţilor biologici şi toxici pare a fi, în opinia unor specialişti, problema cea mai dificilă a terorismului chimic şi a bioterorismului. Necontrolat, sistemul de transport, de care depind comerţul şi turismul internaţional, şi nu numai, poate fi transformat cu uşurinţă într-o armă periculoasă în mâna teroriştilor. Fiecare pasager sau avion cargo are posibilitatea să transporte o armă NBC sau un container periculos. 15

Agenţii chimici sunt, în general, în stare lichidă sau gazoasă, iar transportul şi dispersia lor presupun recipienţi speciali şi sisteme de pulverizare corespunzătoare. Sunt necesare, de asemenea, spaţii închise şi mari concentrări de oameni, ceea ce nu există decât în anumite locaţii, cum sunt metrourile, clădirile, sălile de conferinţe, instituţii publice etc. La aceste condiţii necesare defavorizante, se adaugă factorii atmosferici, cei meteorologici, precum şi măsurile de protecţie luate de instituţiile abilitate. De aceea, atacurile cu agenţi chimici (sarin, soman, tabun, VX şi alţi agenţi chimici de acest tip) vor fi, ca şi până acum, sporadice, punctiforme, în locuri selecţionate cu multă grijă. Este însă posibil (există semnale în acest sens) ca cercetarea ştiinţifică în domeniul terorismului biologic şi chimic să lucreze pentru miniaturizarea dispozitivelor de transport a agenţilor chimici si biologici, astfel încât aceştia să fie dispersaţi cu uşurinţă şi activaţi de la distanţă sau de condiţiile de mediu (lumina soarelui, ploaie, vânt etc.). În 1997 a intrat în vigoare o Convenţie asupra armelor chimice, care interzicea acest tip de arme, negociată la Conferinţa asupra dezarmării, între 1980 şi 1992. Fiecare participant la convenţie acceptă să nu dezvolte, producă, achiziţioneze, depoziteze sau să păstreze arme chimice, să nu folosească sau să facă pregătiri de folosire a armelor chimice şi să nu sprijine alte părţi în acţiuni întreprinse împotriva prevederilor convenţiei. Convenţia solicită statelor participante să distrugă toate armele chimice aflate în posesia lor, precum şi capacităţile de fabricare a armelor chimice pe care le deţin. În ultimii ani, SUA şi-a declarat intenţia de a plasa elemente ale scutului antirachetă în unele ţări din Europa. În anul 2002, preşedintele George W. Bush a decis să denunţe unilateral Tratatul Rachetelor Antibalistice încheiat de SUA cu URSS în 1972, pentru a putea demara proiectul scutului, motivând că sistemul este necesar pentru a contracara atacuri din partea unor state iresponsabile. Rusia a etichetat scutul ca o ameninţare directă la adresa sa, şi, ca urmare a contrapus un plan de desfăşurare a unor rachete în zona Kaliningrad. Urmare a ultimelor declaraţii ale administraţiei Obama, care pare a duce la renunţarea amplasării de sisteme antirachetă în Europa, în spaţiul adiacent Federaţiei Ruse, aceasta ar putea suspenda planul de desfăşurare a rachetelor Iskander în Kaliningrad, teritoriul rus din mijlocul flancului nord-estic al blocului euroatlantic. 3.6. Acţiuni de proliferare şi strategii de neproliferare Sursele de instabilitate, pericole şi ameninţări sunt direct proporţionale cu evoluţia societăţii, cu efectele pozitive, dar şi cu numeroasele efecte contradictorii, nocive şi perverse ale acesteia. Cu cât evoluţia este mai spectaculoasă, cu atât faliile dintre eşalonul întâi tehnologic şi informaţional şi celelalte eşaloane ale lumii se măresc şi se adâncesc, generând şi regenerând fenomenul terorist. Interesant este că terorismul nu este un produs al unei civilizaţii sau al alteia, aşa cum se dă uneori de înţeles, ci al degradării condiţiei umane, al răului care se dezvoltă din ce în ce mai mult în interiorul lumii. Posibilitatea folosirii de către organizaţiile teroriste a armelor de distrugere în masă este, astăzi, reală. Aceste mijloace de distrugere sunt preferate de terorişti pentru capacitatea de nimicire şi impactul psihologic puternic, de masă. Sursa unor astfel de arme o reprezintă regimurile periculoase şi disimulate, care le folosesc pentru a-şi intimida vecinii şi a influenţa lumea, dar şi alte state posesoare, în care măsurile de protecţie a unităţilor de producţie şi stocare sunt insuficient de temeinice ori incorect aplicate. Este de notorietate activitatea savantului atomist pakistanez Abdul Kadeer Han de vânzare a tehnologiei nucleare în alte state, din Asia până în Africa de Nord. Timp de un deceniu, acesta a vândut planuri pentru tehnologia de îmbogăţire a uraniului şi chiar uraniu hexafluorid, gaz care, prin centrifugare, se transformă în uraniu îmbogăţit pentru arma nucleară. Punerea la dispoziţia Iranului, Libiei şi Coreei de Nord a planurilor pentru tehnologia de centrifugare a uraniului, aprovizionarea altor state cu piese şi chiar inventarul complet de centrifugare sunt, recunoaşte el, acum, în faţa naţiunii, opera sa. Alte componente au fost cumpărate de reţele din Europa, Orientul Mijlociu şi Africa. Activităţile teroriste din domeniu se preocupă de cumpărarea, dar şi de sustragerea de tehnologii şi produşi cu apartenenţă CBRN. Cazul infractorilor români care, în anii 1994-1995, au 16

sustras de la uzine chimice din ţară uraniu îmbogăţit, pe care l-au traficat apoi în Occident, este un avertisment pentru instituţiile de siguranţă ale statului, în intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a unor astfel de activităţi. Eforturile statelor membre şi nemembre NATO sau partenere de înlăturare a tuturor vulnerabilităţilor critice din economie şi societate, în general, vor pune stavilă acţiunilor infracţionale şi teroriste. Ameninţările teroriste cu întrebuinţarea ADM au îndemnat statele să adopte strategii de neproliferare, care fac tot mai dificil tranzitul cu arme ilicite. În ultimii ani au avut loc mai multe iniţiative, la nivel statal şi al organismelor internaţionale, care să ducă la limitarea accesului la tehnologii, a unor state, printre care mai semnificative sunt: a) controlul strict asupra posesiei şi transferului de tehnologie nucleară, precum şi cooperarea tuturor organismelor responsabile pentru descoperirea laboratoarelor, intermediarilor, furnizorilor şi cumpărătorilor de tehnologie şi material fisionabil; b) întărirea legislaţiei şi controlului internaţional asupra proliferării ADM; o nouă rezoluţie a Consiliului de Securitate să declare criminale statele proliferatoare, să decreteze controlul strict al exporturilor tuturor materialelor sensibile la frontiere; c) lărgirea cooperării în direcţia eliminării armelor nucleare şi materialelor chimice, biologice şi radiologice; d) instituirea unui sistem de ermetizare a spaţiului nuclear civil, pentru a nu permite proliferarea armelor nucleare; e) în viitor, doar statele care au semnat Protocolul Adiţional să poată importa echipament pentru programul lor nuclear civil; f) crearea unui comitet special al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică/AIEA pentru protecţiae şi verificarea îndeplinirii obligaţiilor de către state. Superterorismul sau terorismul de distrugere în masă are o dimensiune mondială pe care o foloseşte în difuziunea tehnologiei nucleare, pe baza unei reţele de sprijin intens ramificate, construite pe fundamente financiare solide, valorificând noile tehnologii de informare şi comunicare şi vulnerabilităţile societăţilor occidentale. Filiera de proliferare nucleară cu materiale radioactive în favoarea grupărilor teroriste rămâne, în primul rând, Pakistanul, acest stat în criză economică gravă, dispus să cedeze arma nucleară pentru obţinerea de devize şi care găzduieşte încă elemente Al-Qaeda. Singura cale de a da o lovitură puternică superterorismului mondial este întărirea cooperării bilaterale şi multilaterale, prin coaliţii ad-hoc de voinţă sau conduse de instituţii internaţionale (ONU, UE, NATO), cu utilizarea tuturor mijloacelor avute la dispoziţie: diplomaţie, servicii de informaţii, mecanisme financiare, susţinere juridică etc. Pentru a învinge în confruntarea cu terorismul, teoreticienii artei războiului actual au în vedere, într-o măsură apreciabilă, abilitatea autorităţilor militare şi civile, a sectorului privat, a societăţii civile de a colabora în domeniu, de a muta războiul la inamic, de a folosi mijloace de contracarare specifice, a multiplica sistemele de control şi măsurile de securitate, a declanşa acţiuni preventive hotărâtoare. Se poate aprecia că există, aici, un întins teren de inovaţie, care însumează capacităţi mai bune, integrate de informaţii secrete, care să ofere în timp util date clare despre ameninţări, coordonarea activităţilor cu aliaţii, pentru realizarea unei evaluări comune a ameninţărilor cele mai periculoase şi continuarea transformării forţelor militare, spre a le asigura capacitatea de a acţiona rapid şi precis, cu rezultate decisive. Este de subliniat faptul acţiuni bine desfăşurate şi coordonate pot anihila acţiunile agresive ale inamicului, destabilizându-l şi determinându-l să comită erori printr-o greşită apreciere a situaţiei întâlnite. La aceasta vor concura cu succes, în confruntările viitoare, după părerea unor teoreticieni ai războiului şi analişti politico-militari, computerele şi sistemele informaţionale, diversele realizări tehnologice incluse în sisteme sofisticate, implicarea umană regăsindu-se doar la nivel strategic sau al deciziei politice.

17

CAPITOLUL IV Proliferarea tehnologiilor de vârf şi a mijloacelor de transport la ţintă a ADM Complexitatea actuală a sistemelor de arme, dar şi a scenariilor de angajare în acţiunile de luptă moderne, probează strălucit dimensiunea reală a aportului inteligenţei şi tehnologiei militare la obţinerea succesului strategic, operativ şi tactic. În integralitatea lor, marile confruntări militare, şi mai ales conflictele din Iugoslavia (1999), Afghanistan (2001-2002) şi Irak (1991 şi 2003), ca să le luăm pe cele mai recente, ilustrează pe deplin valenţele determinante ale binomului inteligenţă – tehnologie în înfruntarea armată. Se vădeşte ca o realitate incontestabilă, mai ales în aceste ultime conflicte de mare amplitudine şi dinamică acţională, că surprinderea tehnologică şi informaţională, sublimat al inteligenţei umane şi artificiale, a avut, are şi va avea un rol decisiv în confruntarea militară. În era informaţiei, pornind de la noile exigenţe operaţionale, inteligenţa strategică şi tactică, tehnică şi tehnologică probează că este aptă să pună stăpânire atotcuprinzătoare pe câmpul de luptă şi să realizeze un veritabil câmp de bătălie în domeniul tehnologic, în primul rând, prin susţinerea războiului informatic la nivel local, regional sau global. Sprijinită puternic de tehnologie, de sisteme de arme sofisticate, ultraperformante, inteligenţa face ca spaţiul confruntării militare să devină un coşmar. Faptul că armatele au la toate eşaloanele aparatură electronică, că depind decisiv de culegerea de informaţii, le conferă capabilităţi pentru unele succese răsunătoare, dar şi veritabile dezastre. Nu omitem, de aici, adevărul că la înfrângere poate contribui, într-o măsură hotărâtoare, anihilarea centrilor electronici vitali ai statului: transporturile, comunicaţiile, sistemul bancar etc. Pe un asemenea considerent se sprijină, de altfel, şi decizia administraţiei Clinton, din iulie 1996, de creare a IPTF (Infrastructure Protection Task Force), care detectează, previne şi stopează orice atac terorist, în special al cyberteroriştilor, împotriva centrelor vitale ale SUA şi ale reţelelor. Mai puţin mediatizată (deocamdată) decât proliferarea armelor nucleare, proliferarea rachetelor balistice tinde să devină şi ea subiect de preocupare majoră pentru marile puteri. Mai ales pentru Statele Unite. Pe linia produceri şi dezvoltării vectorilor purtători, la 04 iulie 2006, Coreea de Nord a testat racheta Taepodong-2, iar cinci zile mai târziu India a venit cu racheta Agni. Deocamdată doar cinci state dispun de rachete intercontinentale (ICBM, în prescurtare engleză), cu o rază de acţiune peste 5 500 km. Acestor cinci, membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, li se adaugă alte şase state deţinătoare de rachete balistice, cu o rază de peste 1 000 km; Israel, India, Pakistan, Arabia Saudită, Coreea de Nord şi Iran. Proliferarea armelor nucleare, deşi interzisă prin acorduri internaţionale, n-a împiedicat să intre în „clubul nuclear” şi alte state, precum Israel, India şi Pakistan (aşa cum am afirmat anterior). Proliferarea celei de-a doua categorii de rachete, ICBM, nu face obiectul niciunui acord internaţional, după ce, la 13 decembrie 2001, Statele Unite au denunţat acordul Washington-Moscova din timpul războiului rece, asupra limitării producerii acestor arme de către cele două superputeri ale vremii. Statele Unite au renunţat la tratatul de interzicere a construcţiei de arme antirachetă, după ce alte ţări au trecut la testarea de rachete balistice cu rază mai mare de acţiune. Coreea de Nord a testat racheta Taepodong, cu o rază de 2 500 km, şi proiectează rachete similare cu o rază de 4 000-4 500 km (după ultimele date este 18

apreciată la 6 700 km, iar cantitatea este de 800 rachete balistice)7. Conform principiilor sale, de a nu renunţa la planul de înarmare nucleară, cu toate protestele internaţionale şi sancţiunile impuse de Consiliul de Securitate al ONU, Coreea de Nord continuă în secret programul, astfel că la începutul anului 2009 a executat un nou teste cu racheta Taepodong-2. Proiecte similare funcţionează în Pakistan, Iran şi Siria. Problema este că o asemenea armă poate atinge Statele Unite şi că ea poate fi vândută unor ţări din Orientul Mijlociu, ca Iranul. Iranul este acuzate de SUA, statele europene şi Israel că intenţionează să se înarmeze nuclear, după ce în august 2008 a lansat cu succes o rachetă Safir şi recent, la începutul anului 2009 a plasat pe orbită un satelit de producţie proprie denumit Omid, cu ajutorul unei rachete Safir-2, ambele putând fi folosite în scopuri militare. Accesul din ce în ce mai facil la tehnologiile de vârf în domeniul comunicaţiilor (Internetul) şi transporturilor sporeşte tendinţa de amplificare a caracterului internaţional al terorismului, făcând ca spaţiul să nu mai fie un impediment, nici din punct de vedere al posibilităţilor de comunicare, nici din cel al distanţei. În plus, organizaţiile teroriste colaborează deschis atunci când este necesară tranzitarea prin ţări ostile lor (de exemplu, palestinienii execută acţiuni teroriste în Paraguay sau Franţa, teroriştii japonezi acţionează în Kuweit, Israel sau Olanda, teroriştii germani acţionează în Suedia sau Uganda etc.). Terorismul continuă să se adapteze la noile condiţii în care riposta internaţională şi-a demonstrat fermitatea, prin renunţarea la structurile ierarhic-verticale şi înlocuirea lor cu celule/structuri regionale independente, dar care invocă o ideologie comună (cele 500 de organizaţii teroriste naţionale sunt reunite în aproximativ 10 reţele internaţionale). Terorismul face parte din acele ameninţări asimetrice permanente, flexibile, aleatoare, surprinzătoare, greu de anticipat, de supravegheat, de controlat şi, mai ales, de contracarat, care menţin o stare permanentă de alertă, de nesiguranţă şi de teamă. Deşi ideea utilizării agenţilor biologici şi chimici, ca arme folosite în atacuri bioteroriste, este veche, recentele progrese ale biotehnologiei oferă posibilitatea creării unor arme biologice cu un potenţial impresionant. La această dată se apreciază că se vor intensifica şi se vor produce noi atacuri bioteroriste deoarece se consideră că pot să existe specialişti în grupările teroriste (chimişti, geneticieni, biologi) care pot pune la punct, în scurt timp, agenţi biologici, dar şi chimici, şi pot elabora scenarii ingenioase de fabricare, transport şi dispersie a acestora. Ideea că grupările teroriste nu dispun de tehnologiile sofisticate necesare preparării de agenţi toxici şi a celor biologici periculoşi nu mai este de actualitate. Chiar dacă organizaţiile respective nu au fabrici proprii, care să producă în cantitate mare astfel de produse, nimeni nu poate garanta că aceste organizaţii nu au acces la astfel de întreprinderi, că nu au laboratoare proprii în care să se facă cercetări şi să se realizeze, în cantităţile dorite, substanţe extrem de nocive. Ingineria genetică aplicată agenţilor biologici de luptă le poate altera patogeneza, perioada de incubare sau chiar sindroamele clinice pe care le determină. Asistăm, în prezent, la apariţia unei noi generaţii de arme biologice reprezentate de organismele modificate genetic. Cu organismele modificate genetic se trece din domeniul laboratoarelor mici sau clandestine în cel al tehnologiilor de vârf. Printre armele biologice noi care ar putea fi fabricate se numără şi agenţii binari, alcătuiţi din două elemente care, separate, sunt aproape inofensive, însă combinate pot fi letale. Un exemplu concludent ar putea fi un agent patogen puţin periculos, însă, care, în combinaţie cu antidotul său, devine virulent. Ar putea fi răspândit, astfel, un virus care să provoace simptomele gripei, dar care ar deveni mortal în momentul administrării de aspirină. Conform unui nou concept strategic, se pot crea „arme nonletale”, utilizând un microorganism sau o toxină responsabilă de o afecţiune puţin periculoasă, dar care generează incapacitate, îngreunând astfel orice apărare eficientă a adversarului. Oricât de virulent ar fi, un agent biologic trebuie să scape de detecţie şi contramăsuri pentru a fi o armă eficientă. Instrumentele diagnostice moderne utilizează anticorpi monoclonaţi orientaţi
7

România Liberă, Nr.575, din 04.02 2009, www.romanialibera.ro

19

specific contra proteinelor de la suprafaţa microorganismelor. Or, pe viitor, se poate modifica secvenţa genelor ce codează aceste proteine, cea ce va determina imposibilitatea detecţiei. Inevitabil, revoluţia în biotehnologie va plasa în mâinile grupurilor mici (competente din punct de vedere tehnic) o şi mai mare putere distructivă. Această perspectivă pare a fi conturată şi confirmată nu de programe militare, ci de cercetări şi studii cu caracter nesecret, efectuate în medii universitare. Faptul că sute şi sute de instituţii din lume deţin şi lucrează cu agenţi patogeni aflaţi pe lista Convenţiei asupra armei biologice reprezintă o sursă potenţială pentru procurarea şi folosirea lor în scopuri criminale de către organizaţiile teroriste. Securitatea laboratoarelor biologice este foarte importantă, deoarece producţia de anticorpi, enzime şi alte produse terapeutice, ca insulina şi hormonii de creştere, foloseşte fermenţii, care pot genera o cantitate apreciabilă de agent de război biologic. De altfel, aplicarea cu stricteţe şi rigurozitate, de către toate statele semnatare a prevederilor Tratatului de neproliferare (NPT), Convenţiei armelor chimice (CWC) şi Convenţiei armelor biologice (BWC) va reduce la maximum riscurile diseminării şi folosirii acestora de către organizaţiile teroriste. Politica de susţinere de către Alianţă a reducerii armamentelor, a dezarmării şi neproliferării va continua să joace un rol semnificativ în realizarea obiectivelor securităţii, care consistă în prevenirea diseminării şi fabricării ADM şi a vectorilor lor. Este foarte important să se respecte şi consolideze acordurile internaţionale asupra armamentelor şi dezarmării şi regimurilor multilaterale de neproliferare şi control al exporturilor. Tratatul de neproliferare este mecanismul principal de neproliferare şi dezarmare, iar angajamentul respectării integrale a acestuia de către toate statele care îi sunt parte rămâne esenţial. În opinia celor mai mulţi specialişti ai războiului, aplicarea tehnologiilor high-tech şi ale unei noi doctrine în organizarea şi executarea operaţiilor militare, în spaţiul managementului informaţiilor, al senzorilor de detecţie la distanţă, al automatizării integrale a legăturii senzor – trăgător, al preciziei loviturilor etc. conferă fenomenului război o fizionomie nouă. Este deja confirmată opinia că războiul se va plasa la graniţa inferioară a confruntării armate, dusă de dictatori şi forţe paramilitare, brutal şi limitat, cel mai adesea în spaţiul urban. În rândul teoreticienilor războiului domneşte convingerea că o nouă cultură tehnică militară va opera schimbări radicale în dialectica spaţiului, timpului, distanţei, vitezei şi altor parametri ai luptei. Fizionomia conflictelor armate viitoare – mai degrabă limitate sau regionale – va fi, credem, influenţată, pe de o parte, de implementarea de către SUA şi aliaţii săi cei mai apropiaţi a unor noi capacităţi militare, tot mai sofisticate, ale erei tehnologiei şi informaţiei, iar pe de altă parte, de sporirea, la nivelul altor state mari, a dotărilor erei industriale, într-o realizare hibridă, ce îmbină focul masat al forţelor, propriu secolului abia încheiat, cu unele sisteme şi concepte noi, mai avansate, în dorinţa de a face faţă superiorităţii zdrobitoare a celor dintâi. Fără îndoială că grupările teroriste şi statele care le susţin se vor sprijini cel mai probabil pe strategii compensatorii, proprii conflictelor asimetrice, uzând de surpriză, pe plan tehnologic, şi avantaje situaţionale temporare. Câmpul cibernetizat al viitorului va include, ca o cucerire de mare flexibilitate, robusteţe şi viabilitate operaţională, elementele conceptului strategic de „război bazat pe reţea”, când informaţia se va transforma în factor de putere, va mări capacitatea de răspuns şi precizia de angajare a forţei. Avansul tehnologic va influenţa hotărâtor evoluţia conflictelor armate. Noile generaţii de arme inteligente, sistemele C4I, sistemele electronice de supraveghere, cercetare şi lovire, tehnicile şi tehnologiile războiului informaţional şi psihologic vor fi folosite masiv în operaţie şi luptă. SUA, de exemplu, prevăd investiţii importante pentru transformarea forţelor terestre într-o viitoare forţă capabilă de a se integra schimbărilor secolului XXI prin realizarea unui sistem de luptă multifuncţional, multimisiune, reconfigurabil, dar şi a sistemului tactic de comunicaţii digitale, care va forma baza capabilităţilor forţei viitorului. Pe baza noilor tehnologii, trupele vor fi restructurate, creându-se o forţă modulară, joint, expediţionară, relevantă şi suplă. Cel de-al doilea război din Golf a arătat limpede cum caracterul decisiv al războiului de coaliţie de înaltă intensitate este asigurat de noua tehnologie şi de capabilităţile de război aerian. 20

Capabilităţile strategice nu s-au măsurat în număr de unităţi, arme şi militari, ci în calitatea armelor, a forţei în ansamblu. Lecţia Golfului ţine nemijlocit de tehnologie şi revoluţia în domeniul militar (RMA), de superioritatea tehnologică militară occidentală zdrobitoare: sistemele tehnice ce au asigurat o vizibilitate continuă, zi şi noapte, avantajele sistemului C3I în scurtarea timpului de reacţie, managementul bătăliei (BM), mijloacele de lovire (T), de asigurare a luptei (BDA), scurtarea ciclului de la luarea deciziei la lovirea adversarului, ascendentul tehnic şi tehnologic sub toate aspectele – tragere, informaţii, diseminarea acestora, arme combinate şi integrate, forţe multiservice, acţiuni în orice condiţii de timp etc. Tehnologiile militare ale viitorului vor avea un impact remarcabil în modul de ducere a conflictelor. Secolul XXI va face din război spaţiul de întâlnire al unor sisteme militare din ce în ce mai complexe şi performante, care implică tehnologii noi, militari superspecializaţi, acţiuni complexe, desfăşurate pe coordonate strategice şi tactice diferite de cele actuale. Conflictele armate, cuplate la tehnologiile secolului actual, vor releva mâine o mare complexitate a teatrelor de acţiuni, cu întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare, extinderea gherilei (mai ales urbane), folosirea deopotrivă a armelor letale şi neletale, a explozivilor, dar posibil şi a generaţiei a treia de arme nucleare (cele cu emisie direcţionată şi selectivă de energie), utilizate ca armă antispaţială de statele deţinătoare de arme nucleare împotriva marilor puteri ce posedă arme în spaţiul cosmic, ca şi a armelor cu plasmă. Deşi utilizarea armelor nucleare este puţin probabilă, diseminarea tehnologiei de fabricaţie a acestora către organizaţiile teroriste şi dictaturi, creează riscuri grave la adresa tuturor statelor. De aici, preocuparea Statelor Unite de edificare a unei apărări antirachetă a teritoriului naţional (NMD). Noul sistem, care, pe plan tehnologic, aduce dezvoltări noi în trei domenii (rachete, sateliţi şi radare) sau pentru capacităţi specifice (comunicaţii, dirijare, infraroşu), duce războiul în spaţiul extraatmosferic. Revenind la arma nucleară, pe bună dreptate aceasta dă frisoane omenirii, întrucât peste 20 de state posedă tehnologie nucleară, care este vândută în ascuns unor state sau actori nonstatali, de genul organizaţiilor teroriste islamice. Iar în condiţiile lansării unui atac cu rachete cu câteva zeci de capete nucleare, există riscul ca posibilitatea de interceptare actuală a SUA să fie insuficientă. Tehnologiile înalte, integrate masiv, vor spori invizibilitatea mijloacelor de luptă, capacitatea de detectare a obiectivelor, efectul şi precizia la ţintă, capacitatea de influenţare a moralului, stării de spirit şi comportamentului individual şi colectiv al adversarului, prin creşterea posibilităţilor de acţiune psihologică, de manipulare a informaţiei, culturii, tradiţiilor, mentalităţilor, intereselor etc. Tehnologia informaţiei, va permite forţelor militare să lupte inteligent, mai rapid şi să acţioneze mai iute. Pentru majoritatea statelor, procesul de digitizare a comenzii şi controlului ar putea dura câteva decenii, din cauza dimensiunii efortului financiar şi a dificultăţilor întâlnite în transferul de tehnologie militară avansată. Întreaga fizionomie a războiului s-a schimbat, de exemplu, prin crearea armelor cosmice, care introduc a patra dimensiune în spaţiul conflictelor armate. Toate înnoirile tehnologice din domeniul militar sunt perfecţionări tehnologice ale ştiinţelor naturii (cibernetica, fizica modernă, chimia, matematica etc.), specialiştii străini constatând că circa 400 de tehnologii au dublă folosinţă, în domeniile civil şi militar. În prezent, mai ales în sfera aero-spaţială, capacitatea tehnologică civilă revoluţionează tehnologia militară. Criteriul de promovare a schimbărilor în tehnică va cuprinde: eficacitatea, performanţele militare, operaţionale, manevrabilitatea, dar şi simplitatea, robusteţea şi capacitatea de protecţie şi de a încorpora noua tehnologie, pentru că aceasta din urmă înseamnă ascendent moral şi tehnic, standarde înalte, superioritate. Supravegherea în toate mediile va beneficia de o gamă foarte largă de senzori, care vor urma un proces continuu de miniaturizare. Toate tipurile de muniţie inteligentă (racheta de croazieră, muniţia multisenzor, rachetele cu dirijare prin fibră optică, muniţia de tip „hoinar” cu dirijare semiactivă prin laser sau bomba inteligentă de aruncător etc.) vor spori puterea de lovire, precizia şi capabilitatea structurilor luptătoare. 21

Accesul restrictiv la domeniul high-tech înclină balanţa victoriei invariabil de partea posesorului de tehnologie militară de vârf, care aparţine noului mileniu, dar se confruntă, disproporţionat, cu armele şi armatele vechiului mileniu. Vizionari, fără să piardă contactul cu realitatea, viitorologii Alvin şi Heidi Toffler cred că „elanul schimbării se îndreaptă spre întărirea capacităţilor combative de joasă intensitate cu tehnologii noi şi îmbunătăţite – senzori, comunicaţii pe bază spaţială, arme nonletale şi robotice”8. Concluzii După summit-ul de la Bucureşti, în procesul de integrare practică în NATO şi în condiţiile multiplicării misiunilor la care România participă, întreg sistemul de gândire militară trebuie să fie prospectiv, să se orienteze spre cunoaştere, să realizeze un proces adaptativ la concepţia strategică a Alianţei, la schimbările din toate sectoarele vieţii militare. Atât în domeniul conducerii militare, al creaţiei tehnice şi tehnologice, cât şi în cel acţional, este necesar ca resursa umană specializată să facă o permanentă investiţie de inteligenţă, acţionând preponderent creativ, inovativ, astfel încât forţele armate să se ridice la nivelul cerinţelor impuse de calitatea de generator de securitate. În spaţiul conflictului armat al viitorului, inteligenţa şi tehnologia militară vor avea un rol hotărâtor, generând o cunoaştere aproape instantanee a situaţiei militare globale şi punctuale din teatre, o reală superioritate informaţională, o nouă dinamică, precizie şi eficacitate a forţelor aflate în ofensivă, asigurând, în timp scurt, înfrângerea şi capitularea inamicului. Ca tip de confruntare militară a viitorului, Războiul bazat pe Reţea (RBR), produs al hightech şi IT, va deveni un proiectant strategic al high-tech şi IT. Aceasta pentru că între cei doi termeni ai binomului război-tehnologie se realizează o condiţionare reciprocă, ce funcţionează după modelul sistemelor dinamice complexe: războiul cere tehnologii din ce în ce mai performante, iar acestea favorizează noi dimensiuni strategice ale RBR. În sistemul de priorităţi ale RBR pentru Armata României se înscriu implementarea sistemelor de comandă, control şi informaţii (în special în ceea ce priveşte senzorii de informaţie şi latura software), utilarea mijloacelor de luptă (sistemelor de arme) cu elemente de reţea şi de conducere a focului performante, parte integrantă a RMA, în care investiţia de tehnologie militară şi informaţională este o investiţie pentru viitor. De aici, necesitatea ca planificarea şi bugetarea cercetării tehnologice militare să aibă în vedere progresul tehnologic şi noile sisteme de arme, muniţiile de precizie, implementarea sistemului C4I şi a altor exigenţe tehnologice privind RBR, protecţia împotriva armelor NBC, echipamente speciale pentru acţiune pe teatre îndepărtate şi în condiţii geoclimatice diferite, elemente specifice misiunilor viitorului. Cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică militară şi producţia de sisteme noi, cu un grad de integrare ridicat, vor trebui să se facă prin participarea, în comun cu firme occidentale de prestigiu, la programe multinaţionale, în domenii-cheie ale conflictelor viitoare, pentru realizarea cărora să se apeleze la tehnologii asigurate de către acestea. Programele de achiziţii să fie orientate spre sisteme de armament bazate pe tehnologii moderne, ce asigură interoperabilitatea cu forţele NATO, iar standardizarea să răspundă acestor exigenţe de interoperabilitate. Noua dimensiune a confruntărilor militare, care presupune implicarea armatelor în războiul împotriva terorismului şi combaterea altor ameninţări asimetrice, cere noi tehnologii, pentru moment inexistente, impuse de particularitatea acestor confruntări şi incluse în: mijloace de descoperire, identificare şi localizare a reţelelor teroriste, nodurilor de reţea, bazelor de antrenament şi altor elemente; mijloace de supraveghere a reţelelor teroriste; mijloace de acţiune concretă împotriva teroriştilor, în care se cuprind şi mijloacele de recunoaştere şi de interoperabilitate a forţelor şi elementelor acţionale.
TOFFLER, Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1996, p.226.
8

22

Tehnologiile noi vor asigura dominarea totală a adversarului, pe întreaga gamă a operaţiilor militare, în primul rând prin dominarea informaţională. În războiul de coaliţie, aceasta va pune probleme acute de compatibilitate, care vor trebui să fie depăşite, prin eforturi bugetare consistente. Un lucru este sigur: nici o ţară din NATO sau din afara acesteia nu este şi nu va fi aptă de aşi dezvolta şi produce izolat tehnologiile şi sistemele de arme necesare pentru a duce un RBR şi a ţine pasul cu RMA. Unica soluţie rămâne cooperarea militară şi industrială, tehnică şi tehnologică euro-atlantică.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. BALZACQ, Thierry, La Revolution dans les Affaires Militaires, “Bienvenue” dans la guerre high-tech, www.stratisc.org. 2. BOIA, Lucian, România – ţară de frontieră a Europei, Editura HUMANITAS, Bucureşti 2002. 3. CLAUSEWITZ, von Carl, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982. 4. CHERCIU, Ion, Boli contagioase deosebit de periculoase, Ed. Medicală 1975. 5. CLAVAL, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, traducere Elisabeta Maria Popescu, Editura CORINT, Bucuresti, 2001; 6. CUCU, Cornel, Bioterorismul – un altfel de război, Impact Strategic, nr. 2, 2005. 7. MUREŞAN, Mircea, TOMA, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003. 8. NESTORESCU, N., Bacteriologie medicală, Ed. Medicală 1981. 9. NENIŢESCU, C.D., Chimie organică, vol. 1, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974. 10. ONIŞOR, Constantin, general de brigadă dr., Explorări strategice, Editura Polirom, Iaşi, 2002. 11. PĂUN Ludovic, Bioterorismul şi armele biologice, Ed. Amaltea, Bucureşti, 2003. 12. PUTKO, Aleksandr şi Boris, Tăcerea atomică, Editura Nemira, Bucureşti, 1994. 13. FRUNZETI, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi, 2006. 14. TOFFLER, Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Bucureşti, Editura Antet, 1996. 15. ZODIAN, V. Mihai, Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară, Armele de distrugere în masă, Editura CTEA, Bucureşti, 2005. 16. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, 1991, cu modificările şi completările ulterioare – republicată în 2003. 17. PREŞEDINŢIA ROMÂNIEI, Strategia de Securitate Naţională, Bucureşti, 2007. 18. GUVERNUL ROMÂNIEI, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004. 19. *** Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din România, ed.2004. 20. *** Manualul NATO, Ed.2004. 21. Pagini internet:  www.acpi.army.mil/library/aepi.publication/du/techreport.html.  www.balkans.unep.ch/-files/du-final-report.pdf  www.iancer.org/depleted/mettoc.htm  www.antenna.nl/wise/uranium/  www.deploymentlink.osd.mil/du-balkans/du-balkans-en. 23

                                    

sanatate.vreau.com/toti/droguri.htm www.bioport.ro/Bioport/Droguri.html www. Bases de Dados- Defesa.html www.Binarna amunicja chemiczna.htm www.Bron chemiczna-fotografie.htm www.Build your own Atomic Bomb.htm www.Chemical Warfare Agents Mainpage.htm www.Chemical Warfare Agents.htm www.Discovery Online, Shark Week at Bikini Atoll.htm www.Electromagnetic Bombs Could Throw Civilization Back 200 Year www.Jane's Catalogue Jane's Nuclear, Biological and Chemical Def www_nbc-med_org-SiteConte.htm www.Kevin's Articles W_H_T_ - The Neutron Bomb.htm www.Mustard Agents.htm www.Nerve Agents.htm www.Nuclear Fusion.htm www.Nuclear Weapons.htm www.Potential Chemical Weapons.htm www.Robert Del Tredici At Work in the Fields of the Bomb The Nuclear.htm www.Psychotomimetic Agents.htm www.GAO-01-582 Weapons of Mass Destruction.htm www.Bron chemiczna Amunicja chemiczna.htm www.Bron chemiczna Gazy nerwów.htm www.USMC NBC Defense Web Site.htm www.WMD Special Interest Area.htm www.TR-387 - dl-Amphetamine Sulfate.htm Defense Joint Non-Lethal Weapons Program-Home Page http: // iis. macrorsiscom. usmc. mil. /jnlwd U.S.Department of Defense Directive no. 3000.3, July 9, 1996 http: // iis. macrorsiscom. usmc. mil. / jnlwd / Documents Welsh C. - CAHRA, Nonlethal Weapons - A global Issue, C.A.H.R.A. homepage, Internet. Nick Lewer, Non-Lethal Weapons, Forum for Applied Reseach and Public Policy, summer 1999: http: // forum. ra. utk. edu / summer 99 / nonlethal. .htm Begich N., Manning J., The Military’s Pandora Box - HAARP: http : // www. xyz. net /~nonhaarp /pandora.htm. http://www.terrorisme.net/p/article_142.shtml, Colloque: réseaux de la terreur et réseaux contre la terreur. http://www.edicom.ch/news/international/050124144947.mo.shtml, Frank BASS, Randy HERSCHAFT, Terrorisme: les menaces étaient connues depuis les années 1970. http://www.iss-eu.org, Stratégie européenne de sécurité, L’institut d’Etudes de l’Union Européenne, decembre, 20036. www.presamil.ro, Observatorul Militar nr.29 (22-28 iulie 2004), p. 5. Observatorul militar, Nr. 14 (9 -15 aprilie 2008), www.presamil.ro România Liberă, Nr.5751 din 04.02 2009, www.romanialibera.ro

24

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->