ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE

“NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE LICENŢĂ
TEMA:

Implicarea comandantului de subunitate în

gestionarea proceselor de natură informaţională
în subunitate

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
Col.dr.
Benoni Sfârlog

AUTOR
Stud. plt.
Cohal Dumitru Cătălin

1
SIBIU, 2005

2
 CUPRINS
INTRODUCERE..............................................................................................4

CAPITOLUL I: REPERE TEORETICE PRIVIND LEGĂTURA

DINTRE COMPORTAMENTUL UMAN ŞI INFORMAŢIE........................6

1.INFORMAŢIA- ELEMENT CENTRAL AL ORGANIZAŢIEI MILITARE ......................6

2.TEORII CU PRIVIRE LA INFORMAŢIE...............................................................12
3. MODELE TEORETICE PRIVIND COMPORTAMENTUL UMAN.............................21
4. ANALIZE TEORETICE PRIVIND MODALITĂŢILE DE PROCESARE A INFORMAŢIEI
DE CĂTRE OAMENI............................................................................................26
5. DE CE PRIVIM COMPORTAMENTUL UMAN CA FIIND DEPENDENT DE
PROCESAREA DE INFORMAŢII............................................................................30

CAPITOLUL II: ASPECTE SPECIFICE PROCESELOR DE NATURĂ

INFORMAŢIONALĂ PREZENTE ÎN ORGANIZAŢIA MILITARĂ.......35

1.AGRESIUNEA INFORMAŢIONALĂ....................................................................35
2. ACŢIUNILE SUBVERSIVE- MODALITATE DE AGRESARE INFORMAŢIONALĂ...40

CAPITOLUL III: IMPLICAREA COMANDANTULUI IN

GESTIONAREA PROCESELOR DE NATURA INFORMATIONALA....57

1.COMPETENŢE NECESARE COMANDANTULUI DE SUBUNITATE........................57

2.FORMAREA LIDERULUI MILITAR CA GESTIONAR AL PROCESELOR DE NATURĂ
INFORMAŢIONALĂ ÎN SUBUNITATE....................................................................59

CAPITOLUL IV: STUDIU APLICATIV PRIVIND NIVELUL DE

CUNOSTINŢE AL STUDENŢILOR ÎN CEEA CE PRIVEŞTE
AGRESIUNEA INFORMAŢIONALĂ...........................................................63

CONCLUZII...................................................................................................75

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................76

ANEXE.....................................ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.78

3
 Introducere

Puterea este a celor care au informaţii teoretice mai performante şi care

pot să impună propriile soluţii celor care se situează în orizonturi informaţionale
mai puţin performante.
Istoria omenirii este de fapt o istorie a luptelor, a rǎzboaielor, a conflictelor
între oameni. Acestea au o multitudine de cauze, dar au totodatǎ (cel puţin ) un
element comun:
- toate au fost sângeroase, s-au soldat cu pierderi mai mult sau mai puţin mari
de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale duse la extrem.
Evoluţia omenirii, vǎzutǎ mai ales în termeni de evoluţie ştiinţificǎ şi
tehnologicǎ, a dus, pe măsurǎ ce a atins nivele din ce în ce mai înalte, la acutizarea
diferendelor umane într-atât încât atunci când acestea au luat forma unor confruntǎri
armate, efectele lor au avut o amploare nemaiîntâlnitǎ.
“Nu se poate riposta unei sǎbii ninja cu o nuia de bambus1 – “Dacă admitem cǎ
astǎzi rǎzboi nu înseamnǎ numai violenţa armatǎ distructivǎ, ci violenţa plurifactorialǎ
în toate dimensiunile decapacitǎrii volitive a adversarului, cu scopul de a i se impune
o nouǎ voinţǎ, o nouǎ filosofie de existenţǎ, şi, de ce nu, un nou tip de civilizaţie,
atunci trebuie sǎ admitem şi paradigma “permanenţei stǎrii de rǎzboi” ”.
Înţelegerea corectǎ a legitǎţilor funcţionǎrii sistemice şi plasarea fenomenului
luptei armate într-o procesualitate controlatǎ şi nicidecum predispusǎ hazardului,
poate fi posibilǎ numai în condiţiile cunoaşterii cvasitotale şi exploatǎrii oportune a
informaţiilor de stare.
Militarul nu o va putea face cu mijloace clasice cunoscute, ci numai prin
prelungirea forţei inteligenţei sale, exploatând eficient informaţiile si tehnologiile
moderne, apelând la tehnici de modelare şi simulare tocmai pentru a elimina cât mai
mult cu putinţǎ din procentul riscurilor aleatorii. El trebuie sǎ aibǎ o atitudine de
respect faţǎ de acurateţea informaţiei pe care o gestioneazǎ, dar şi pentru cea care o
genereazǎ. Aceste condiţionǎri nu pot fi optimale şi nu trebuie tratate în chip de
cerinţe obligatorii, materializate în norme ridicate la rangul de legislaţie.
Este inadmisibil sǎ mai prolifereze ideea menţinerii ofiţerului în habitatul
autarhismului, cu surogate de cunoştinţe socio-umaniste. Începutul de mileniu ne
obligă sǎ formǎm nu unelte (ofiţeri) ci oameni cu un înalt spirit de disciplinǎ
intelectualǎ, cu un orizont politic şi cu o culturǎ strategicǎ de excepţie.
Nimǎnui nu trebuie sǎ-i fie indiferent contextul pluridimensional al ducerii
oricǎrei forme de acţiune militarǎ, din punct de vedere militar, politic, economic,
religios, istoric, cultural, etc.
1
Gl.bg. M. Chelaru, Magazin Istoric, Ediţia aIV-a 1998, p. 16-17

4
 Cine deţine informaţia, cine o controlează are puterea! Cine duce un război
dacă nu militarul?! El trebuie să fie primul in măsură să controleze informaţia şi să
ofere în timp util modalităţi, tehnici, soluţii cu ajutorul cărora să se poată feri de
eventuale pierderi(atacuri) de natură informaţională.
Problema pusă în discuţie, cea a gestionării proceselor de natură informaţională
este utilă şi de continuă actualitate. Evoluţia confruntărilor recente dintre Statele Unite
şi Irak evidenţiază, o data în plus, importanţa şi eficacitatea supremaţiei în domeniul
informaţiilor.
Fundamentarea teoretică a demersului explicativ pe care tematica lucrării o
cere necesită abordarea aspectelor privind conexiunile dintre informaţie ( veridică sau
falsă) şi comportament, în scopul identificării principalelor probleme de natură
informaţională ce apar la nivelul subunitatii.

5
 Capitolul I
Repere teoretice privind legătura dintre comportamentul uman şi
informaţie

Informaţia- element central al organizaţiei militare

Omul, din cele mai vechi timpuri, a simţit nevoia fireasca de a se informa
pentru a se putea feri de primejdii, pentru a ştii ce se întamplă in jurul său. Nevoia
de informare este cu atât mai mare cu cât ea suplineşte inferioritatea şi slăbiciunea
de alt ordin.
Importanţa informaţiei în pregătirea şi ducerea operaţiilor militare, şi implicit
necesitatea existenţei unor servicii specializate capabile să „recolteze”, să analizeze
şi să sintetizeze informaţiile respective, a fost sesizată de figuri marcante din istoria
naţională şi universală de-a lungul timpului.
Pentru a crea o imagine cât mai exactă şi nedenaturată despre importanţa
informaţiei în organizaţia militară, în timp de pace, criză sau război voi prezenta
câteva din concluziile unor mari conducători militari :
„Informaţiile sunt baza oricărui plan şi a oricărei acţiuni de război” - KARL
VON CLAUSEWITZ.
„Cel care îşi cunoaşte bine inamicul, ca pe sine însuşi […] are victoria
asigurată. Cel care nu-şi cunoaşte inamicul […] va pierde cu siguranţă” - SUN
TZU.
„Orice război se bazează pe informaţii.”; ”Nimic nu va da mai mult curaj şi
nu va clarifica mai bine lucrurile ca informarea asupra situaţiei exacte a inamicului”
- NAPOLEON BONAPARTE.
Din aceste cugetări sau aprecieri se poate desprinde rolul decisiv pe care îl
joacă informaţiile în fundamentarea deciziilor militare, în pregătirea şi ducerea
acţiunilor de luptă. Dacă este adevărat că o confruntare militară nu se poate tranşa
exclusiv pe tărâmul „luptei din umbră”, la fel de adevărat este că fără informaţii
exacte este aproape imposibil să nu-ţi apropii eşecul.
Informaţia, cu precădere cea militară, şi oportunitatea de a o utiliza, este şi va
fi cât lumea va exista, o armă de căpătâi a oricărui popor. Ignorarea sau
nepriceperea de a-ţi cunoaşte bine prietenii, dar mai ales duşmanii se plăteşte cu un
greu tribut.
În organizaţia militară puterea înseamnă cunoaştere, iar aceasta presupune
informaţii: din ce în ce mai multe, mai diversificate şi într-un timp mai scurt.
Culegerea de date şi informaţii este o activitate atât de importantă şi
necesară, încât în lumea contemporană nici cele mai sărace state nu-şi pot permite
să se lipsească de datele şi analizele oferite de serviciile speciale.
Situaţia politico militară internaţională actuală, caracterizată printr-un amplu
proces de realizare a unor structuri de securitate, marchează trecerea la o nouă fază

6
în evoluţia raporturilor dintre state sau grupuri de state, proces ce se manifestă şi
prin renaşterea sentimentelor naţionaliste, a disputelor etnice sau teritoriale care au
dus la reizbucnirea unor conflicte sau acţiuni, la menţinerea unor stări de
insecuritate în diferite regiuni de pe glob.
Pentru gestionarea eficientă a acestor stări, fiecare stat, deci implicit şi
factorul de putere al acestuia armata, are nevoie de informaţii clare, exacte şi oportune
despre derularea evenimentelor din centrul acestor focare de insecuritate pentru a-şi
putea lua măsurile necesare, impuse de situaţie pentru protecţia individuală ca entitate
naţională şi colectivă ca membru a unor coaliţii internaţionale
În organizaţia militară, şi nu numai, puterea înseamnă din ce în ce mai multă
cunoaştere, iar aceasta presupune informaţii: din ce în ce mai multe, mai diverse şi
în timp mai scurt.
Activitatea umană, în general, şi cu atât mai mult cea de conducere, nu poate fi
concepută fără un schimb continuu de informaţii. Acest schimb de informaţii sau
legături informaţionale asigură o funcţionare normală a întregului organism prin
reglarea stărilor şi prin menţinerea stabilităţii faţă de influenţele şi perturbaţiile venite
din afară. Cunoaşterea factorilor care asigură aceste legături funcţionale şi reglează
activitatea în concordanţă cu programul stabilit este legată de înţelegerea noţiunii de
informaţie.
Informaţia reprezintă „reflectarea în conştiinţa oamenilor a legăturilor
cauză-efect din lumea reală înconjurătoare şi constă în ştiri, înştiinţări, mesaje
privind starea sau condiţiile unor procese şi fenomene ce constituie noutate şi
prezintă interes în sensul că sporeşte gradul de cunoaştere a proceselor şi
fenomenelor respective”2.
Astfel, considerăm că, noţiunea de informaţie are două înţelesuri3:
1. informaţia este privită ca idee, concept, relaţie, lucru, ca o comunicare care
poartă în sine urma unui fapt, eveniment sau proces oarecare;
2. informaţia este privită ca un şir de caractere ale unui alfabet dat şi care se
poate prelucra prin procedee formale automatizate.
Elementul central al oricărei organizaţii îl constituie informaţia. În baza
acesteia este cunoscută, controlată şi optimizată starea de funcţionalizare a
organizaţiei. Prin acumularea şi prelucrarea ei se adoptă deciziile şi se declanşează,
urmăresc sau corectează acţiuni ce decurg din acestea.
Informaţiile se caracterizează prin următoarele trăsături4:
- provin din prelucrarea datelor cu operaţii simple (trieri, stocări, calcule) sau
complexe, folosind modele şi algoritmi matematici;
- dobândesc un conţinut semnificativ pentru cel care le prelucrează şi le
recepţionează mesajul;

2
T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIEI, Editura Economică, Bucureşti,
Ediţia a II-a, 1998, p. 404
3
Ibidem 1
4
T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIEI, Editura Economică, Bucureşti,
Ediţia a II-a, 1998, p. 406

7
 - după recepţionarea mesajului, informaţiile - nemaiprezentând caracter de
noutate – se transformă în date care sunt stocate în vederea unor prelucrări
ulterioare.
Volumul mare de informaţii vehiculat în organizaţia militară, diversitatea şi
complexitatea deosebită a acestora au determinat specialiştii să delimiteze peste 30
de categorii de informaţii în funcţie de mai multe criterii.
TIPOLOGIA INFORMAŢIILOR
Nr Criteriul de Categoriil
Caracteristici esenţiale
Crt clasificare e de informaţii
- ieftine;
Orale - rapide;
- nuanţate.
- necontrolabile;
Mod de Scrise - nestocabile;
1. - interpretabile
exprimare
- formale;
- rapide;
Audiovizuale - sugestive;
- nuanţate;
- costisitoare;
- frecvenţă mare;
Ascendente
- servesc controlului şi coordonării;
- obligatorii;
- declanşează acţiuni;
2. Descendente
Direcţia - privesc deciziile, instrucţiunile şi
vehiculării recomandările
- interdependente;
- destinate coordonării activităţilor
Orizontale
şi funcţiunilor;
- integrabile
- destinate altor organizaţii;
Externe - selective;
-predominant scrise şi audiovizuale;
- necesare dirijării şi reglării
3. Destinaţie activităţii organizaţiei;
- se adresează mai ales
Interne
cadrelor de conducere;
- au caracter prospectiv;
- orale, scrise, audiovizuale;
4. Obligativitate Imperative - caracter decizional;
- descendente;
- predominant scrise;
- finale;
- implică execuţia;

8
 - caracter informaţional;
Nonimperative - scrise şi orale;
- interne şi externe;
Cunoaşterea tipologiei informaţiilor în organizaţia militară este deosebit de
importantă întrucât fiecare tip de informaţie prezintă anumite caracteristici a căror
luare în considerare este esenţială pentru funcţionalitatea componentelor şi
ansamblului organizaţiei.
Informaţia militară trebuie văzută ca un concept mai larg, ca parte integrată a
unui sistem, fără de care funcţionalitatea organizaţiei nu ar fi posibilă, sistemul
informaţional.
În organizaţia militară sistemul informaţional este reprezentat „printr-un
ansamblu al datelor şi informaţiilor, circuitelor şi fluxurilor informaţionale,
procedurilor şi mijloacelor de tratare a informaţiilor, menite să contribuie la
fundamentarea, stabilirea şi realizarea sistemului de obiective ale organizaţiei”5.
Evaluând caracteristicile sistemului informaţional se poate aprecia măsura în
care informaţiile furnizate de acesta sunt adecvate, fiabile, rapide şi eficiente
managementului organizaţiei.
Structural sistemul informaţional militar, cuprinde sursele de informaţii care
procură şi transmit date structurilor de prelucrare a datelor primare, echipate cu
mijloace tehnice interconectate prin canale de transmisiuni. Sursele de informaţii
sunt reprezentate de persoane, forţe specializate, instituţii, documente, echipamente
şi sesizori tehnici care procură date şi informaţii şi sunt grupate în concordanţă cu
una din următoarele componente6:
1.umană (HUMINT), în care sunt angajate resursele umane;
2.imagistică (IMINT), reprezentată de fotografii şi imagini obţinute prin
mijloace tehnice;
3.spectrul electromagnetic (SIGINT), prin care se supraveghează legăturile
adversarului cu ajutorul:
a. mijloacelor de comunicaţii (COMINT);
b. semnalelor electromagnetice (ELINT);
4.tehnică (MASINT), care oferă date privind aparatura şi mijloacele tehnice
folosite de către inamic în acţiunile militare;
5.deschisă (OSINT), care pune la dispoziţie date prin mass-media şi de pe
internet.
Organizatoric, sistemul cuprinde elemente de legătură din reţeaua
informaţională (beneficiari, abonaţi) prin care se realizează fluxul informaţional, pe
niveluri de clasificare a informaţiilor posibilităţilor (competenţelor) de accesare.
Metodologic, cuprinde definiţiile, regulile, metodele şi instrumentele folosite
pentru formularea, identificarea, codificarea, stocarea, prelucrarea, prezentarea şi
imprimarea informaţiilor.
Principalele componente ale sistemului informaţional sunt:

5
Lt.col.dr. Petca Ioan-Constantin, MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIEI MILITARE (volumul II), Editura
Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 2000, p. 42
6
GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ, Revistă de teorie şi ştiinţă militară editată de Statul Major al
Armatei Române, Serie nouă, Anul XIII, nr. 5, septembrie - octombrie 2002, p. 89-91

9
 - data – definită drept descrierea cifrică sau letrică a unor acţiuni, fapte,
procese, fenomene care privesc mediul intern sau extern al organizaţiei;
- informaţia – reprezintă acele date care aduc beneficiarului un spor de
cunoaştere privind organizaţia şi mediul ei şi care îi oferă elemente de noutate
necesare îndeplinirii obiectivelor;
- circuitul informaţional – definit ca traiectul parcurs de date,
informaţii, decizii de la emiţător la destinatar;
- fluxul informaţional – alcătuit din ansamblul datelor, informaţiilor,
deciziilor, referitoare la una sau mai multe activităţi specifice, vehiculate pe trasee
prestabilite cu o anumită viteză, frecvenţă, pe anumiţi suporţi informaţionali;
- procedura informaţională – reprezintă ansamblul elementelor prin
care se stabilesc şi se utilizează modalităţi de culegere, înregistrare, prelucrare şi
transmitere a informaţiilor cuprinse în anumite circuite şi fluxuri informaţionale;
- mijloace de tratare a informaţiilor – reprezintă suportul tehnic al
sistemului informaţional.
Organizat într-o concepţie unitară, sistemul informaţional trebuie să asigure
un flux oportun de date şi informaţii, pe baza unui program informatic, cu
posibilităţi de clasificare a informaţiilor şi de accesare conform competenţelor
diverselor eşaloane. Totodată, acesta va pune la dispoziţie o bancă de date
permanent actualizată.
Sistemul informaţional militar, pentru a contribui la realizarea sistemului de
obiective ale organizaţiei, trebuie să satisfacă următoarele cerinţe7:
1. capacitatea informaţională ridicată;
2. asigurarea culegerii, transmiterii şi a prelucrării datelor şi informaţiilor;
3. capacitatea de securitate şi protecţie a informaţiilor;
4. adaptabilitatea permanentă la noile condiţii;
Sistemul informaţional militar este indispensabil în asigurarea unei bune
funcţionări a organizaţiei militare. Necesitatea unei informări oportune, rapide şi
eficiente a determinat apariţia unor forţe speciale, forţele de cercetare are căror
elemente au misiunea de a obţine informaţii şi date despre adversari sau potenţiali
adversari în timp de pace, criză sau război. Elementele de cercetare sunt obligate să
transmită aceste date în forma lor brută către eşalonul superior, acesta din urmă fiind
în măsură a le prelucra şi de a obţine informaţiile necesare gestionări unor situaţii de
criză sau duceri luptei în câmpul tactic. Bagajul de cunoştinţe de care are nevoie
cercetaşul, ca element de bază al forţelor de cercetare, înainte de a cerceta zona de
responsabilitate informativă sau de interes informativ, se numesc apriorice, iar după
cercetarea zonei cunoştinţele sale se vor numi aposteriorice, deoarece înainte de a
cerceta zona de responsabilitate informativă sau de interes informativ, el presupunea
că în zonă există inamic, iar după cercetarea terenului, cercetaşul va fi sigur de
existenţa sau de absenţa inamicului.
Cercetaşul examinează informaţia sub diferite aspecte şi anume aspectul
pragmatic, referitor la scopurile observatorului, aspectul semantic, referitor la
conţinutul semnificativ şi la interpretarea corectă a informaţiei şi aspectul sintactic
7
GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ, Revistă de teorie şi ştiinţă militară editată de Statul Major al
Armatei Române, Serie nouă, Anul XIII, nr. 5, septembrie - octombrie 2002, p. 90

10
(material-energetic, semiotic, tehnologic), referitor la modalitatea şi tehnica
transmiterii informaţiei.
Înainte de a fi transmise organelor de conducere, informaţiile sunt sintetizate şi
concentrate. Rolul sintetizării şi al concentrării informaţiilor este de a le face
corespunzătoare nevoilor fiecărui nivel de conducere.
Informaţia curată, adaptată, interpretată, selectată şi transformată devine
cunoştinţă, iar cunoştinţele reprezintă unul dintre cele mai importante produse ale
muncii omeneşti.
Putem concluziona că toate aceste abordări pot fi considerate contribuţii la
crearea şi dezvoltarea teoriei informaţiei, teorie care stă la baza conceptului de
societate informaţională ce se impune din ce în ce mai mult în lumea contemporană.
Informaţia ca fenomen obiectiv este, prin ea însăşi, complexă şi
multilaterală. Sensul original al noţiunii este acela de noutate, anunţ, care
vizează, în principal aspectul comunicativ şi, în acelaşi timp, calitativ.
Posibilitatea de a transmite informaţia a crescut fantastic în ultima sută de
ani. În practică există o anumită demasificare, în care mijloacele de informare se
îndreaptă în prezent către multitudine, căutând astfel să atingă conştiinţa fiecărui
cetăţean. Toţi cetăţenii sunt relativ identici în faţa fluxului informaţional şi, cel puţin
teoretic, liber de a-1 accepta sau refuza. Însă au trecut timpurile când poporul era
adunat în faţa cetăţii pentru a-1 face să asculte vocea puterii şi pentru a-1 ţine la
curent cu evenimentele.
Mijloacele de informare au contribuit într-o măsură deloc neglijabilă la
instaurarea sentimentului de accelerare a istoriei. În acelaşi timp, procesul
informare, a creat impresia (inexactă) că numărul accidentelor şi catastrofelor a
crescut deoarece relevă caracterul lor general din punct de vedere al domeniilor de
activitate şi al zonelor geografice.
În ceea ce priveşte tipurile de informaţii, Jiri Zeman enumera: alături de
informaţia cibernetică, informaţia utilă şi inutilă, tehnică, semantică, actuală,
potenţială, originală şi redusă, veche şi nouă, condensată şi rarefiată, de structură şi
de semnal. Stricto sensu, cele menţionate sunt, în general, grade de informaţie şi nu
tipuri ca atare ale acesteia. În lucrarea "Conducere, informaţie, intelect" se
evidenţiază informaţia ca: actuală, genetică, pragmatică, documentară, ideală,
tehnico-ştiinţifica, potenţială, liberă, semantică, sintetică, socială, subiectivă,
fizică, empirică, de adâncime, de performanţă, materializata, statistică. De
asemenea, J. Couffignal aminteşte de informaţii echivalente, distincte, univoce,
vecine, persistente şi temporare 8.
În lucrarea "Psihologie şi informaţie" se face disocierea între informaţie
alienantă şi informaţie alienată. Tratând problema informaţiei la nivelul jocului de
forţe din realitatea socială, autorii conchid că aceasta se poate transforma într-un
câmp de alienare, deşi structura (emisia) şi transmiterea pot fi corecte. Informaţia
alienantă este considerată, astfel, a fi entropie, incertitudine, declanşată în receptor, în
omul care se informează. În schimb informaţia care a suferit modificări în însăşi
structura sa, apare ca alienată şi poate fi întâlnită în psihopatologie.
8
Idem pag 11

11
 Diversitatea manifestării în plan social a informaţiei poate fi înscrisă pe
coordonata mai largă a criteriilor: ştiinţific, tehnic, politic, economic, militar etc, care
justifică o „specializare" în funcţie de un receptor avizat.

Teorii cu privire la informaţie

Teoria matricei informaţionale.

Cum am mai spus, dezvoltarea teoriei infomaţiei stă la baza conceptului de

societate informaţională ce se impune din ce în ce mai mult in lumea
contemporană. Unii exegeţi consideră că cine spune "comunicare" se referă, de
fapt, la "informaţie"9. Cele două concepte, informaţia şi comunicarea, sunt atât de
înrudite încât nici o consideraţie asupra comunicării nu poate fi deplină fără o
explicitare a informaţiei. în teorie, informaţia, în general, este ceea ce se
comunică într-unui sau altul din limbajele disponibile, fiind considerată o
„combinaţie de semne şi simboluri". Semnificaţia unui simbol este dependentă de
un consens realizat în practica socială. Indiferent care este natura semnalelor
folosite de emiţător, pentru ca influenţarea receptorului să se producă şi să se
obţină efectul scontat, ambele instanţe, atât emiţătorul cât şi receptorul, trebuie să
atribuie aceeaşi semnificaţie semnalelor utilizate.
Din acest punct de vedere, informaţia comportă trei elemente distinctive.
în primul rând, este vorba de aspectul sintactic al informaţiei, de succesiunea
impusă semnelor de către emiţător.
În al doilea rând, este vorba despre aspectul semantic al informaţiei, de
semnificaţia acordată semnelor, pe baza convenţiilor sociale. Semnificaţia nu are
cum să fie absolut identică pentru toţi cei care participă la actul de comunicare.
Este important, deci, să se facă distincţie între informaţia semantică intenţională
(informaţia pe care emiţătorul vrea să o transmită) şi informaţia semantică realizată
(informaţia pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat). Termenul
semantic este deosebit de complex. Latura semantică a informaţiei cuprinde, în cele
din urmă, transmiterea unui orizont de cunoaştere. Cine studiază acest aspect al
informaţiei trebuie să găsească sau măcar să caute ceea ce mesajul îi spune
receptorului despre existenţă.
În al treilea rând, este vorba despre aspectul pragmatic al informaţiei, adică
ceea ce se întâmplă cu informaţia primită sau efectul acesteia asupra receptorului.
Comunicarea porneşte de la emiţătorul care intenţionează să transmită informaţia
şi care, pentru a-şi atinge scopul, foloseşte coduri. Actul comunicării se încheie cu
implicaţii pragmatice pentru receptor, etapa finală a transferului de informaţie.

9
J. J. Van Guilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen - „Ştiinţa comunicării",

Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 25;

12
 Potrivit acestei teorii, informaţia circulă în matrice. Descrierea semantică
a matricei informaţionale i-a condus pe Bordewijk şi pe Van Kaam 10, la elaborarea
unei tipologii. Astfel o matrice informaţională poate fi definită pe baza a două
criterii: (a) cine determină conţinutul, momentul şi ritmul în care informaţia este
primită; (b) care este fondul de date din care provine informaţia. Conform definiţiei
se deosebesc patru matrice ale comunicării sau ale transmiterii de informaţie:
A. alocuţia care reprezintă conţinutul şi intervalul de timp în care
informaţia este receptată, precum şi fondul de date la care se apelează;
B. conversaţia este a doua matrice, în contextul căreia parteneri actului
de comunicare se află pe picior de egalitate şi fac apel la propria arhivă ca fond de
date;
C. consultaţia reprezintă matricea în care conţinutul informaţiei este
determinat de „centru", iar durata şi ritmul prelucrării informaţiei depind de
individ;
D. înregistrarea - inversează rolurile întâlnite în cadrul conversaţiei.
Aceste matrice nu sunt decât tipuri ideale. În situaţii concrete, o anumită
formă de consultaţie poate avea unele caracteristici ale alocuţiei. Concluzia care
se impune, după cei doi autori, menţionaţi mai sus, este următoarea: pe măsură
ce preluarea informaţiei se produce mai mult sau mai puţin simultan,
caracteristicile alocutive devin precumpănitoare în defavoarea caracteristicilor
consultative.

Teoria matematică a informaţiei

Această teorie se apropie de cea anterioară tocmai prin faptul că face aceeaşi
legătură informaţie-comunicare, dar se defineşte în alt domeniu autorul ei fiind
Shannon11.
Conform autorului acestei problematizări, teoria informaţiei studiază
obţinerea, măsurarea, stocarea, regăsirea, transmiterea, şi prelucrarea
informaţiei. Informaţia este o noţiune primară de mare generalitate, care
înseamnă transmiterea unei ştiri, a unui mesaj impredictibil.
Astfel conceptul de informaţie este strâns legat de fenomenele cu un caracter
aleatoriu. O problemă importantă în acest sens este aprecierea gradului de
incertitudine, ca şi caracteristică ataşată fenomenelor întâmplătoare. În mod
evident, se pune problema cât de mare e incertitudinea, măsurarea cantităţii de
nedeterminare putându-se realiza prin raportarea la o unitate de nedeterminare.
Nedeterminarea unitară se poate pune în evidenţă printr-un experiment
precum aruncarea unei monede. Acest tip de experiment indică unitatea de
măsură a informaţiei, bitul, definit drept cantitatea de informaţie care se obţine în
urma eliminării nedeterminării conţinute de un experiment care pune în evidenţă
numai două posibilităţi egal posibile.

10
Idem pag. 38-40
11
Ibidem (2) p. 28-34

13
 În cazul experimentelor cu mai multe posibilităţi echiprobabile de realizare,
cantitatea de informaţie se stabileşte pe baza formulei lui Hartley 12. Dacă rezultatele
experimentului realizat sunt egal probabile, acesta poate fi tratat ca o secvenţă de
secţiuni de câte două evenimente, tot egal probabile. Experimentul complex
este descompus în două grupe echiprobabile de evenimente, fiecare conţinând
jumătate din evenimentele totale. Fiecare din cele două grupe va fi apoi descompusă
în două subgrupe echiprobabile, conţinând un sfert din rezultatele posibile s.a.m.d.
procesul continuă până când în fiecare subgrupă rămân cel mult două rezultate
posibile.
La fiecare divizare se obţine un bit de informaţie. Dacă experimentul are
"m" posibilităţi şi divizarea se întinde pe "I" nivele, atunci m=2' şi deci I=-log2p
fiecare rezultat posibil va avea o probabilitate de apariţie de p=l/m, aşadar cantitatea
de informaţie I=-log2p
Dincolo de consecinţele tehnologice, teoria matematică a informaţiei are
meritul de a oferi o paradigmă semanticii şi pragmaticii emoţionale. Autorul
menţionat căruia i se alătură şi Weaver, determină valoarea informativă a actului
comunicării plasându-se în postura receptorului, împrumutându-i incertitudinile în
ceea ce priveşte capacitatea mesajului de a-i spune ceva cu claritate.Ei se bazează
pe teza conform căreia: cu cât incertitudinea receptorului privind mesajul
despre situaţia „x" este mai mare, înainte ca situaţia să se fi produs, cu atât este mai
mare valoarea informativă a mesajului care reuşeşte, ulterior, să elimine
incertitudinea iniţială.
Dubiile receptorului în legătură cu situaţia propriu-zisă depind de gradul
său de cunoaştere. Cunoaşterea şi incertitudinea sunt, în această concepţie,
invers proporţionale: cu cât cunoaşterea unei situaţii este mai largă, cu atât
incertitudinea legată de această situaţie este mai redusă. Aici este vorba de
cunoaştere doar într-un sens relativ, de cantitatea de cunoştinţe privind extensia
şi adâncimea situaţiei vizuale.
La fel ca Shannon, J.J. Cuilenburg, O. Scholten şi G.W.Noamen, consideră că
în comunicarea dintre oameni, transferul de informaţii se face cu ajutorul
simbolurilor: de la desenele rupestre la codificarea digitală a datelor, prin voce, scriere
sau gesturi. Orice schimb de informaţii presupune trei etape indiferent de natura
comunicării:
• codificarea unui mesaj la sursă;
• transmiterea acestuia printr-un canal de comunicaţie;
• decodificarea mesajului la destinaţie.
În prima etapă, mesajul trebuie convertit într-o reprezentare simbolică, de
exemplu cuvinte, note muzicale, ecuaţii matematice, biţi, etc.
Pentru ca un cod să fie util, trebuie trimis cuiva. Transmiterea poate fi făcută
de asemenea printr-o mare varietate de mijloace: direct prin voce, printr-o scrisoare,
prin telefon, prin radio prin televiziune sau prin e-mail. La destinaţie, cineva (sau
ceva, dacă mesajul e adresat unui calculator) trebuie să recepţioneze simbolurile şi

12
Ibidem p. 35

14
să le decodifice, comparându-le cu propriul bagaj informaţional pentru a extrage
datele utile. Schema generală a unui sistem de comunicaţii poate fi gândită astfel:

Codificare Transmitere Canale Receptie Decodificare

(mesaje) (mesaje) (mesaje)

conexiu

Emitator
(sursa) Receptor
ZGOMOT (destinatar)

Decodificare Receptie Canale Transmitere Codificare

(mesaje) (mesaje)
(mesaje)

nea inversă ( feed-back-ul)

Mai întâi sursa de informaţii produce mesajul care se doreşte a fi comunicat.

Transmiţătorul acţionează asupra mesajului, aducându-1 într-o formă convenabilă
pentru transmiterea prin canalul de comunicaţii, adică prin mediul folosit în acest
scop. Aici apar de obicei zgomote sau diferite perturbaţii (bruiaje) care
afectează calitatea semnalului. Receptorul realizează în general operaţia inversă
celei executate de transmiţător, pentru a reconstitui mesajul din cel primit.
Destinatarul este persoana sau dispozitivul căruia îi este adresat mesajul.

Teoria procesual organică

Autorul acestei teorii afirmă că descoperirea codurilor genetice a făcut

posibilă introducerea ipotezelor privind procesările bio-informaţionale. Această
perspectivă de investigare este încă periferică în biologie. Prin urmare se doreşte
emiterea unor ipoteze privind procesarea informaţiilor în bio-organizaţii13.
Principala ipoteză, care face plauzibile numeroase alte ipoteze, este:
organismele sunt procesualităţi întreţinute de procese informaţional-energetice ce
fac posibile celulele, organizările pluricelulare, constituirea, reproducerea şi
conexarea lor în modalităţi condiţionate de proprietăţile şi finalităţile lor
specifice. Acceptând ipoteza, organismele sunt bio-organizări ce rezultă din
conexiuni complicate între procesări informaţionale şi procese energetice. În acest
cadru procesările bio-informaţionale şi bio-energetice primează. În ceea ce priveşte
13
Lucian culda, “ Devenirea oamenilor in procesualitatea sociala”, Editura Licorna, Bucuresti, 1997,
P. 28-43

15
procesările bio-informaţionale, acestea nu se pot reduce la procesări bio-chimice şi
bio-electrice, ele fiind cele care fac posibilă funcţionarea coerentă a organismelor,
coordonările între procesele energetice ce au loc la diversele niveluri de organizare
ale organismelor. De asemeni realizează şi relaţiile organismului cu ambianţa sa.
Mergând mai departe se ajunge la ipoteza fiinţării bio-procesărilor. Nu se
poate susţine emergenţa omului ca fiinţă capabilă să realizeze interpretări printr-un
"salt" de la procese energetice la procesări informaţionale. Interpretorii constituie o
modalitate complicată şi subtilă de procesare a informaţiilor care nu poate să nu fie
precedată şi secondată de bio-procesori, care funcţionează pe principii mai simple.
Procesările bio-informaţionale explică relativa autonomie a organismelor,
caracterul semideschis al acestora. Acestea au loc la toate nivelurile de
organizare ale organismului. Bio-procesorii sunt cei care fac ca informaţiile să
circule între niveluri şi să conecteze procesele energetice din organism.
Aceşti bio-procesori se specializează pentru a realiza reglări bio-
informaţionale la nivelul organismului. Prin intermediul acestuia obţine
informaţii şi energie din mediul exterior şi devin bio-cuplatori. La rândul lor şi
aceşti bio-cuplatori se specializează în funcţie de finalităţile ce decurg din
proprietăţile energetice şi informaţionale ale organismului. Însă bio-procesorii
cuplatori nu pot fi funcţionali dacă nu se raportează selectiv la produse ale
propriilor procesori, dacă nu conservă şi actualizează selectiv informaţii. O
astfel de performanţă presupune ceea ce numim de milenii „conştientizare".
Aceste ipoteze referitoare la posibilitatea bio-procesorilor, la funcţiile lor în
organism sunt valabile şi în cazul organismului fiinţei umane aceasta din urmă
fiind produsul cofiinţării si conlucrării bio-cuplatorilor şi interpretorilor, deci a
două tipuri de procesori. În cazul oamenilor bio-procesarea reglează manifestările
organismului în cele doua modalităţi: prin procesări expresive şi prin procesări de
tip operaţional.
Diferenţierea posibilităţilor informaţionale ale omului în raport cu alte specii
decurg din cofiinţarea bio-hard-ului ce face posibile bio-procesările şi a bio-hard-
ului care face posibile procesările de tip interpretativ.
Dar şi în cazul omului procesarea evoluează şi aceasta se întâmplă sub
influenţa ambianţei. Omul devine astfel procesualitatea biotica ce posedă
capacitatea de a procesa bio-informaţie în modalităţi ce se desprind tot mai mult din
limitele bio-procesorilor cuplatori. Aceşti procesori noi se specializează făcând
inevitabilă procesarea diferită a informaţiilor primite de la bio-cuplatori.
Capacitatea de reconstrucţie a procesorilor ca şi dependenţa procesărilor de
semne, criterii, reguli şi informaţii modificabile constituie principala
caracteristică a noilor procesori numindu-i pe aceştia interpretori iar procesul
proiectare-inerpretare.
Interpretările sunt posibile în modalităţi expresiv simbolice şi
operaţional analitice. Interpretorii pot conecta informaţiile codificate de bio-
procesori în cel puţin şapte moduri: conjuncţie, disjuncţie, implicaţie
echivalenţă, apartenenţă, generare şi negare.

16
 O interpretare poate să se refere la un domeniu ce are sau nu un
corespondent în onticul informaţional-energetic, ea poate să aibă un
corespondent in spaţio-temporalitatea informaţionala generată şi întreţinută de
procesarea interpretativă sau să fie o emergenţă a acestei spaţio-temporalităţi.
Cu ajutorul interpretărilor oamenii generează spatio-temporalităţi noi, cu alte
proprietăţi. În noul orizont informaţional devin posibile reconstrucţii succesive ale
interpretorilor, deci performanţe din ce în ce mai mari. Aceste performanţe au fost
numite conştientizări iar procesarea propriu-zisă luare la cunoştinţă.
Prin conştientizări oamenii ştiu că ştiu, dar ştiutul nu este doar o
interpretare. A trebuit ca procesarea socială a informaţiei să conţină numeroase
produse contradictorii, să pună oamenii în situaţii incompatibile cu propriile
interpretări pentru a se naşte posibilitatea îndoielii metodice14. Conştientizările pot
genera socio-interpretori şi procese care le modifică proprietăţile care concură la
modificarea competenţelor interpretative.
Cum spuneam mai sus interpretările sunt posibile în modalităţi expresiv
simbolice şi operaţional analitice. Acest fapt se manifesta şi în modalităţi în care
se construieşte capacitatea de comunicare în socio-organizări. Comunicarea
simbolică este diferită de cea analitică, receptarea simbolică este una ce caută să
sesizeze valenţe interpretative ale semnului iar răspunsul simbolic este un semn
ce exprimă valenţe interpretative, el nu se reduce la comunicarea unei anumite
interpretări. Comunicarea simbolică nu se vrea şi nu poate fi una explicită. Autorul
susţine că modalitatea operaţională analitică de comunicare este cea care face
posibile explicitări şi concretizări tot mai pronunţate.
Obiectul simbolizării şi implicit al comunicării simbolice îl pot face
informaţiile oferite de bio-procesori despre stările ce le induc ca urmare a unor
procesări; informaţiile despre produse ale bio-procesorilor; informaţii despre oameni
produse de bio-procesori şi interpretori; informaţii despre aspecte ale fiinţării
furnizate de bio-procesori şi supuse interpretărilor, îndeosebi informaţii ce pot fi
relevante în raport cu fiinţarea oamenilor; relaţii ce devin posibile între oameni ca
urmare a proprietăţilor lor informaţionale.
Comunicarea operaţional-analitică poate şi ea să se extindă pană la
cuprinderea tuturor problemelor, dar aceasta numai pană ce procesarea specifică
explicitează semne specifice şi dezvoltă competenţe proprii.
Interpretorii s-au specializat pentru satisfacerea celor două tipuri de nevoi:
informaţionale şi energetice. Nevoile energetice sunt cele ale infrastructurii
sociale (de la comunicaţii la habitat) iar cele de natură informaţională sunt
cele ce decurg din procesarea bio-informaţiei, din modalităţile în care se pot
adopta deciziile sociale (de la nevoi de modelare a situaţiilor sociale, pană la cea
de simulare a deciziilor). Socio-organizările, ca rezultate şi expresii ale proceselor
informaţional-energetice întreţinute de acţiunile oamenilor, generează nevoi a
căror satisfacere presupune acţiuni specializate ale unor oameni, deci specializarea
unor interpretori.

14
Idem P. 51-63

17
 Dacă ipotezele sunt corecte ar trebui ca elucidarea problematicii să deschidă
posibilităţi noi de intervenţie pentru a preveni şi trata patologizarea proceselor
informaţionale realizate de oameni, de concepere a unor strategii de optimizare a
conlucrării dintre homo-interpretori şi bio-procesori, inclusiv între bio-hardurile lor,
de maximizare a capacităţii oamenilor şi socio-organizărilor de a procesa informaţii.
Depăşind stadiul de hominid, om, şi ajungând la grup, socio-organizare,
se poate afirma că competenţa interpretativă de grup se concretizează în
reţele de natură informaţională ce conexează oamenii în modalităţi specifice, care
se menţin prin procesualitatea receptării acestora15.
În cadrul socio-organizărilor oamenii se regăsesc în situaţii
insecurizante ce decurg din proprii lor interpretori, iar ansamblul proprietăţilor lor
le particularizează participarea, contribuţia la procesările sociale. Aceste procesări
sociale ale informaţiilor fiind marcate de discontinuităţi, procesualitatea
socială aflându-se în stări departe de echilibru, socio-organizările putându-se afla în
raporturi de incompatibilitate, noile socio-organizări generând situaţii sociale ce pot
induce dezorganizări în alte socio-organizări, fac ca oamenii să coexiste în situaţii
ce le dramatizează finanţarea.
Evoluţia oamenilor este dependentă, din ce în ce mai mult, de
raporturile dintre proprietăţile şi starea procesualităţii sociale şi cele ale
capacităţii sociale de procesare a informaţiilor.
Deci teoria aduce informaţia de la existenţa ei în nefîinţare până în
devenirea ei ca devenire a oamenilor, trecând prin toate stadiile.

Interpretarea informaţional-energetică

În lucrarea „Teoria informaţiei" 16, Radu Herjeu sistematizează interpretările

informaţional-energetice, prin care încearcă să demonstreze că totul poate fi redus
la/şi explicat, prin două elemente de bază care se combină şi recombină, dând
diversitatea şi unitatea universului nostru: energia şi informaţia.„Combinaţia
acestora reprezintă punctul. Cărămida de bază a acestei structuri grandioase este
universul şi imediat lângă el fiinţa umană. Orice se poate descompune în aceste două
elemente de bază".
O informaţie este o coordonată în timp, spaţiu şi valoare. Energia este starea
punctului captată în urma dobândirii unei informaţii. Orice punct este definit,
caracterizat prin coordonate şi stare. Imaginea despre acest punct este numită
infoenergie şi este cea care se deplasează de la o fiinţă vie la alta. Combinaţia
dintre energie şi informaţie este numită structură informaţională. Ea poate merge de
la cea mai simplă: o energie purtătoare doar de informaţie despre sine şi până la reţele
energetice cu o infinitate de informaţii şi noduri energetice. Fiecare lucru din univers
este purtător de energie despre sine. Nu însă orice lucru este purtător de informaţii
despre alte lucruri.

15
Ibidem P. 74
16
http://www.geocites.com/radu-herjeu/teorii/cap2.htm(cap I);

18
 Structurile informaţionale sunt împărţite în două categorii: cele care conţin
doar informaţii despre sine şi care ar conţine aceleaşi informaţi indiferent de locul,
timpul şi circumstanţele în care s-ar constitui şi cele care sunt capabile să absoarbă
informaţii din exterior sau din interior, să le prelucreze şi să le integreze în sine. O
structură rigidă care nu se poate conştientiza pentru că-i lipseşte puntea cu
exteriorul şi o structură care se poate conştientiza şi poate evalua la forme din ce în
ce mai complexe. Cu alte cuvinte materia moartă şi cea vie. Autorul găseşte astfel o
modalitate de a diferenţia la bază cele doua tipuri de structuri informaţionale care
exista in universul cunoscut. Materia este o structură informaţională ţinută în
coeziune de legături energetice, fără de care informaţia deţinută s-ar împrăştia ca
puful unei păpădii. În cazul materiei vii, la prima vedere influenţa vine tot din afară
dar de fapt este tot un dezechilibru interior energetic care se produce ca efect al
influenţei exterioare. Dovadă că materia vie este capabilă să producă dezechilibre
energetice fără să fie influenţată de informaţiile exterioare.
Există doua tipuri de informaţie, diferenţiate prin existenţa unor legături
energetice între informaţiile noi şi cele vechi. Acestea ar fi:
/. informaţiile neintegrate sunt informaţiile reziduale neprelucrate sau
superficial prelucrate. Ele încarcă energetic punctele pe care la definesc şi dau
naştere la dezechilibre energetice, fără ca acest lucru să ducă la creşterea
sistemului informaţional (oamenii cu un nivel scăzut de inteligenţă - capacitate de
a prelucra şi corela informaţiile - au un număr mare de informaţii reziduale);
//. informaţii integrate sunt informaţiile corelate cu cele deja existente.
Acestea se află, fie în partea conştientă, fie în cea non-conştientă a sistemului
informaţional. Sunt informaţiile despre sine, despre univers şi despre poziţionarea
sinelui în raport cu ceilalţi şi cu universul. Sunt informaţiile care stau la baza
comportamentului nostru conştient, în vederea îndeplinirii menirii noastre17.
Teoreticienii subliniază că pentru a se putea înţelege acest model trebuie
mai întâi înţeleasă noţiunea de dualitate a informaţiei. Sistemul informaţie-energie
este alcătuit din energie, informaţie şi infoenergie, care este acea informaţie despre
punctul pe care îl defineşte, despre ansamblul energie-informaţie; este, de fapt,
starea, la un moment dat, a unui punct, caracterizată prin energia acelui punct şi
coordonatele acestuia din momentul respectiv.
Prin urmare sistemul informaţional (SI) este ansamblul energie-informaţie.
Cel mai mic SI este format dintr-un punct. În general, însă sistemele informaţionale
sunt alcătuite dintr-un număr variabil de puncte, caracterizate prin energie şi un
număr definit de coordonate-informaţii.Spre deosebire de sistemele informaţionale
de bază, sistemele informaţionale complexe au în componenţă şi conexiunile
dintre puncte. Aceste conexiuni sunt legături energetice permanente, de-a lungul
cărora pot circula informaţii.Omul prelucrează informaţia cu ajutorul celor pe care
le deţine deja după care o integrează SI. Dacă SI a fost construit incorect, în
neconcordanţă cu teoria, cu conexiuni forţate şi, uneori, extrem de puternice,
datorită energiei şi informaţiilor dobândite în momentul intervenţiei din afară,
este clar că şi evoluţia SI va fi incorectă. Mai simplu spus, în momentul în care
17
Idem p.71-80

19
unui copil îi e frică de ceva, informaţiile dobândite cu această ocazie, însoţite de
energia din interior vor fi ordonate (integrate) în SI cel mai probabil forţat, prin
conexiuni false, dar puternice. Orice încercare de desfăşurare a acestor conexiuni
duce la refacerea tensiunii energetice care a dus la apariţia lor. Nu numai frica
poate duce la apariţia de conexiuni false, ci şi iubirea pentru părinţi, respectul,
în forma sa de obedienţă. În general, toate aceste conexiuni ar trebui reexaminate pe
măsură ce omul creşte şi energia exterioară scade ca intensitate18.
Astfel, se realizează, de cele mai multe ori, desfacerea conexiunilor forţate şi
rearanjarea informaţiilor coerent cu temelia SI. Asta presupune, însă,
capacitatea de a prelucra senzitiv şi raţional informaţiile, nu numai pe cele noi, ci şi
pe cele deja existente. Procesul de reevaluare a informaţiilor trebuie să se
desfăşoare conştient la început, pentru ca apoi non-conştientul să preia această
funcţie de control, mulţi oameni, din păcate, nu fac acest efort de reevaluare a
informaţiilor noi. De cele mai multe ori se ajunge într-un impas în care conexiunile
forţate se contrazic între ele şi în acelaşi timp cu conexiunile din temelie. Apare,
astfel,criza însoţită de dezechilibre energetice majore care poate duce la
distrugerea unei părţi importante din SI.
Un SI are, în principiu: un beci (în care se aruncă informaţiile
considerate inutile); temelia (nivelul genetic în care se găseşte informaţia despre
alcătuirea materiei noastre); primul nivel (nivelul conştiinţei de sine - pe el se
construieşte toata viaţa); al doilea nivel (nivelul conştiinţei comune - aici se depun
informaţiile despre o relaţie cu un alt SI precum şi capetele de pod ale legăturilor
energetice permanente exterioare cu celelalte SI); al treilea nivel (nivelul
conştiinţei colective - nivel-nod integrat în reţeaua conştiinţei colective umane care
îşi aduce contribuţia la procesul universal de prelucrare a informaţiilor şi la
producerea de noi energii şi la controlarea lor).
O informaţie este întotdeauna prelucrată în zona nonconştientă şi, dacă SI
consideră necesar, ea este prelucrată şi în zona conştientă, iar procesul de receptare
este fie conştient şi direcţionat, fie absorbant al informaţiilor cu care SI este
bombardat. Procesul de recepţionare a informaţiilor se produce astfel: la nivelul
senzorilor cu care este dotat corpul fizic - terminaţii nervoase, în fapt se produce un
dezechilibru energetic din cauza diferenţei de potenţial între valul energetic purtător
de informaţie şi terminaţia nervoasă. În momentul în care informaţia nouă ajunge în
apropierea unei informaţii deja integrate, ea naşte o vibraţie care se transmite în
interiorul şi în exteriorul SI amplificând dezechilibrul energetic care transportă
informaţia. Rezultatul procesului senzitiv este cunoaşterea, iar a celui raţional
înţelegerea. Cele doua procese sunt aproape simultane, dar cel senzitiv se desfăşoară
cu o viteză mult mai mare.
După acest autor comunicarea înseamnă schimb de informaţii între doua SI,
adică fiecare informaţie formată de un val emis de un SI şi mai nou intrată intr-un SI
dă naştere la o altă informaţie care va fi emisa spre celălalt SI. Mai departe
comunicarea are doua forme: formală si nonformală. Aceste doua tipuri sunt cu atât
mai reuşite cu cât cele doua SI între care se realizează sunt mai apropiate ca număr

18
Ibidem p.82

20
sau calitate de informaţii existente în reţea. între doua persoane poate exista o
comunicare foarte bună într-un anumit domeniu, din ale cărui informaţii se găsesc în
ambele SI, dar, la fel de bine, poate exista una greoaie în alte domenii, unde diferă
cantitatea şi calitatea informaţiilor. Comunicarea presupune întotdeauna un răspuns.
Această teorie prezentată în mare aici se vrea, după cum spune însuşi autorul, un
model imaginat care poate fi confruntat cu realitatea şi verificat dacă într-adevăr explică
toate fenomenele.

Modele teoretice privind comportamentul uman

Teoriile psihologiilor analitice

Aceste teorii se includ în clasa strategiilor de analiză a implicării proceselor

psihice în orientarea comportamentului oamenilor. Ele au adus în atenţie ceea ce
specialiştii numesc procese intrapsihice, forte instinctive (instincte) individuale
şi colective, consecinţe ale construcţiei psihicului în anii copilăriei. Adepţii
psihologiei analitice (psihanalişti) examinează şi interpretează gândurile
oamenilor, visele lor, erorile tipice de comportament, îndeosebi erorile de
exprimare, pentru a descoperi semnificaţii ascunse care orientează
comportamentul19.
Temele majore au fost conturate de Freud:
Tema forţelor care determină comportamentele: orice comportament este
determinat de anumite forţe din interiorul persoanelor; nimic nu se manifestă
întâmplător.
Tema motivării comportamentului: înţelegerea motivaţiei acţiunii umane
este esenţială. La Freud sursa motivaţiei omului este energia psihică, ca fiind în
cantitate constantă şi care consumă pentru a menţine funcţiile psihicului. Energia
psihică se poate focaliza generând motivarea omului, ea este la originea
dinamismului (activismului) specific fiecărui om.
Tema privind organizarea psihicului. Iniţial, Freud considera că personalitatea
operează la trei niveluri: inconştientul, preconştientul şi conştientul. Ulterior el
atribuie trei funcţii de bază: funcţia primitivă, a impulsurilor ce caută plăceri, funcţia
raţională (şinele raţional-ego) şi funcţia de internalizare a valorilor propriei societăţi
(superego). Ipoteza ce domină construcţia explicativă realizată de Freud este:
instinctele naturale biotice (id) sunt inevitabil în conflict cu restricţiile impuse de
realitate (ego) şi cu regulile pe care societatea încearcă să le impună (superego).
Aceste conflicte determină specificitatea acţiunilor indivizilor.
A patra temă se referă la evoluţia omului. Freud consideră că dezvoltările
care se produc în copilăria timpurie - pană la patru-cinci ani - sunt determinante
pentru conduita adultului. Alţi specialişti ai psihologiei analitice consideră
importante şi experimentele ulterioare. De asemenea, se consideră că dezvoltarea
19
Lucian Culda-“ Critica psihologiilor. Posibilii oamenilor in procesualitatea sociala”, Editura Licorna,
Bucuresti, 1995, P. 16-19

21
personalităţii omului se realizează prin mai multe discontinuităţi. Freud consideră
că fiinţele umane sunt motivate prioritar de instinctele sexuale şi secundar de
instinctele agresive. El descrie trei etape ale dezvoltării psiho-sexuale, etape
delimitate prin zone erogene considerate predominante: orală, anală, falică,
genitală; în fiecare etapă o anume zonă focalizează libidoul (energia sexuală).
Fiecărei etape îi este specifică o anumită stare conflictuală care trebuie rezolvată
satisfăcător pentru a se putea trece la o noua etapă. Când apar dificultăţi - ca
urmare a frustrărilor sau înlesnirilor exagerate - se produc fixaţii, fixaţii care induc
şi întreţin anumite tipuri de comportamente ale adulţilor.
Dar sunt psihanalişti care nu sunt de acord cu accentul pus de Freud pe
instinctele sexuale. Astfel la etapizarea susţinută de părintele psihanalizei, Eric
Erikson propune o alternativă în care subliniază influenţele ce decurg din presiuni
sociale şi culturale şi care are opt etape. Cele opt etape sunt: încrederea sau
neîncrederea în comportamentul mamei şi în sine; autonomie sau ruşinare deoarece
nu reuşeşte să realizeze autocontrolul cerut de părinţi; iniţiativa sau inovaţie
deoarece nu reuşeşte să intre în anumite roluri; încredere în sine sau sentimentul
inferiorităţii; încredere că alţii nu percep în modalităţi similare cu perceperile
noastre sau stări confuze referitoare îndeosebi la rolurile sociale; capacitatea de a
trăi nevoia de a fi necesar semenilor sau stagnarea, sentimentul împovărător al
inutilităţii; integritate şi coerenţă psihică disperare şi dezgust faţă de propria fiinţare,
care se fixează pentru restul vieţii
Concluzionând: în psihologia analitică se conturează investigaţii care tind să
evolueze în direcţii divergente dar care integrează tot mai mult
problematica condiţionării sociale a proceselor formative şi stării psihice şi
încearcă să coreleze stările patologice cu normalitatea psihică.

Teoriile fenomenologice

Comportamentul oamenilor poate fi înţeles numai dacă se centrează pe

experienţe personale, pe realitatea subiectivă. Se consideră că astfel de experienţe
sunt cele care direcţionează comportamentul 20. Experienţa subiectivă poate să
coincidă cu realitatea obiectivă dar poate şi să nu coincidă.
Cunoaşterea subiectivă implică numai experienţele personale. Psihologii
fenomenologi încearcă să soluţioneze această problemă investigând ceea ce C. R.
Rogers numeşte cunoştinţe fenomenologice; astfel de cunoştinţe se pot obţine prin
înţelegerea unei persoane din interiorul propriului său sistem de referinţă.
Carol Rogers a elaborat prima teorie fenomenologică. Prin aceasta el se
bazează pe două presupuneri: comportamentul fiecărui om este orientat de tendinţa
de actualizare (afirmare) a sinelui; orice om are nevoie să fie apreciat pozitiv.
Tendinţa de afirmare a sinelui se consideră că conţine două aspecte unul se
referă la tendinţele bioticului de a ne ţine în viaţă, tendinţe care se concretizează în
comportament; celălalt aspect implică tendinţa spre autonomie, auto suficienţă şi
sporirea potentelor.
20
Idem P. 20-24

22
 Evaluarea pozitivă se referă la acceptare, respect, simpatie, afecţiune şi
iubire. Nevoia de apreciere pozitivă este un determinant puternic al gândurilor şi
sentimentelor. Rogers susţine că creativitatea poate fi stimulată prin generarea
condiţiilor de siguranţă psihică şi libertate de manifestare. Prezenţa
condiţionărilor inevitabile conduce la anumite conflicte sau la inconsistenţa între sine
şi experienţă. Astfel de conflicte sunt presante pentru ansamblul personalităţii
şi sunt trăite ca anxietăţi. Pentru a prevenii astfel de inconsistente psihice şi pentru a
reduce anxietatea, oamenii folosesc două grupuri de procese defensive:
distorsionarea percepţiilor şi negarea.
Spre deosebire de Rogers care a elaborat o teorie fenomenologică a
personalităţii ce se vrea a fi cuprinzătoare, Abraham Maslow a elaborat o teorie
fenomenologică a motivării comportamentului. Maslow explorează în
profunzime nevoile de bază care motivează comportamentul şi consideră că
acestea sunt comune tuturor fiinţelor umane, se manifestă instinctiv, are
fundament biotic şi sunt implicate în afirmarea sinelui.
Nevoile instinctive identificate sunt grupate şi ierarhizate de Maslow în
ordinea descrescătoare a presiunilor exercitate. El distinge astfel între nevoi
fiziologice, de securitate, de apartenenţă şi iubire, de stimă şi afirmare a sinelui.
Omul evoluează trecând de la un stadiu al nevoilor la cel următor.
Nevoile de afirmare a sinelui se referă la satisfacţia potenţialului specific
fiecărui om. Oamenii motivaţi de aceste nevoi au 15 caracteristici: perceperea
eficientă; capacitatea de afirmare a sinelui, a altor persoane şi a situaţiilor fără a fi
afectat; prospeţimea aprecierilor; spontaneitate, naturaleţe; centrare pe probleme;
posibilităţi de discriminare între mijloace şi scopuri, între bine şi rău; detaşare de
situaţii; dependenţa faţa de ambianţa culturală şi socială; rezistenţa la stereotipuri
culturale; dorinţa de a ajusta alte persoane; atitudine democratică; capacitate de a
avea relaţii nesuperficiale cu alte persoane; sens filosofic al umorului; creativitate;
capacitate de a avea trăiri intense; care transcend imediatul şi pot depăşi
dimensiunile convenţionale ale perceperii spaţiilor şi distanţelor.
Un alt fenomenolog, A. Kelly considera că fiinţele umane încearcă
permanent să controleze situaţia în care se află prin evaluări şi predicţii; el
apreciază că oamenii se comportă ca oamenii de ştiinţă; ei au teorii despre lume care
le ghidează comportamentul. Kelly concepe o modalitate de reprezentare a
proceselor psihice pe care oamenii le folosesc în interpretarea situaţiilor. El susţine
că în interpretări intervin criterii ce fac posibile evaluări - pe acestea le numeşte
constructe – şi consideră că ele nu sunt abstracţii dependente de realităţi, ci
emergente din interiorul persoanei. Constructele presupuse sunt ilustrate de
capacitatea oamenilor de a face aprecieri bipolare şi dihotomice: just-injust,
liberal-conservator, flexibil-dogmatic, etc.
Similaritatea sau compatibilitatea sistemelor de constructe face posibile
comportamente similare. Oamenii îşi joacă rolurile în relaţiile dintre ei încercând
să identifice constructele partenerilor. Ei trăiesc sentimentul vinovăţiei când
deviază de la rolul principal care este central pentru identitatea lor. Schimbările
care intervin în procesualitatea oamenilor implică în ultimă instanţă schimbarea

23
unui construct, însă la această modificare se poate ajunge prin modificări ce
intervin în comportament, modificări care, la rândul lor, rezultă din interpretări
diferite, noi.

Teoriile comportamentaliste ( behavioriste)

Psihologii care se consideră comportamentalişti se raportează, direct, la

comportament investigându-1 în sine, cu scopul de a face predicţii asupra
comportamentului viitor. Pentru aceştia problema este: ce manifestări pot fi
relevate pentru a preciza anumite genuri de comportament?
Cel care a fondat strategia comportamentalistă a fost John Broadus
Watson 21. Distincţia între comportament deschis observaţiilor directe efectuate
de alte persoane şi comportament ascuns, închis, ne accesibil observării de
către alţi oameni conduce la conturarea a doua forme de psihologii
comportamentaliste. Una radicală, care acceptă ca sistem de referinţă numai
comportamentul deschis observării directe; alta, numai metodologică, în care se
acceptă ca sistem de referinţă şi manifestări care nu sunt accesibile observării
nemijlocite.
Pentru psihologii comportamentalişti manifestările oamenilor sunt
determinate preponderent de situaţiile imediate, situaţii date de stimuli şi de
interpretările care li se dau; ca urmare, diferitele genuri de manifestări ale
omului se dezvoltă şi se modifică prin învăţare şi experienţă. În teoriile
comportamentaliste nu se găsesc afirmaţii cu referire la presupuse forţe
unificatoare sau la structuri ale personalităţii. Psihologii comportamentalişti nu
consideră că fiecare caracteristică a omului trebuie interpretată luând în
considerare relaţiile cu ansamblul personalităţii. Presupunerea că fiecare trăsătură a
comportamentului poate fi semiautomată are consecinţe teoretice şi metodologice:
se pot studia în profunzime genuri de comportamente făcând abstracţie de
personalitate.
Preocupările de natură terapeutică exercită presiuni pentru a se renunţa
la premisele metodologice radicale, pentru a se lua în considerare nevoia de a se
acţiona încât să se modifice procese psihice, atitudini, stări interioare.

Teoriile neuro-psihologiilor

Presupunând procesele neuro-corticale constante şi stabile, acceptând

posibilitatea diferenţierii lor de la un om la altul, se construiesc şi strategii de
identificare a caracteristicilor unor procese psihice sau a unor caracteristici cu
caracter mai general. În primul caz, se pot produce teste pentru evaluarea
capacităţii de memorare, a capacităţilor intelectuale, motivaţiilor, etc. În al
doilea caz, studiile evoluează îndeosebi pe doua direcţii: se caută caracteristici ce
diferenţiază modul de a fi al oamenilor, trăsături ale personalităţii; se caută repere

21
Ibidem P. 25-26

24
pentru a se pronunţa asupra tipurilor de personalităţi posibile, asupra a ceea ce
poate fi comun modului de a fi al unor oameni.
În ambele cazuri se presupune că oamenii au proprietăţi care fac ca ei să
manifeste anumite predispoziţii pentru anumite modalităţi de manifestare.
Printre primele modalităţi care au decurs din procese de tip integrativ ce au
avut ca domeniu de referinţă oamenii, apărute încă din antichitate, sunt cele care
s-au transmis până la noi sub forma referirilor la temperamentul oamenilor. În
genere, teoriile se pronunţă numai mergând asupra modificărilor ce pot interveni în
structura personalităţii; modelele pe care le propun se centrează pe ceea ce
consideră a fi stabil. Uneori ele cuprind presupuneri că anumite trăsături de
comportament au o determinare genetică. Gordon Allport numeşte trăsături
afirmaţiile referitoare la caracteristicile de baza ale personalităţii 22 el susţine că
trăsăturile pot fi clasificate în funcţie de amploarea manifestărilor lor în
comportamente; distinge astfel între dispoziţii cardinale, centrale şi secundare.
De asemenea s-au efectuat studii şi pentru a elabora tipologii
comportamentale. Cele mai multe au încercat să conexeze trăsăturile fizice cu
caracteristici ale comportamentului. O tipologie cu ample deschideri pentru
studiile ulterioare a realizat Hans Eysenck. în concepţia lui, tipurile umane nu sunt
categorii care se potrivesc unor oameni; ele sunt dimensiuni ale personalităţii
ce diferenţiază toţi oamenii. Acest model este unul structural. Tipurile sunt
rezultate ale unor trăsături care, la rândul lor, decurg din obişnuinţe comportamentale.
Eysenck susţine că atât gradul de extraversie cât şi cel de stabilitate emoţională
diferă de la o persoană la alta şi se explică prin particularităţile sistemelor lor
nervoase, îndeosebi prin gradul de reactivitate nervoasă.

Teoriile psihologiei sociale

Psihologii aparţinând acestei clase exprimă consecinţele faptului că oamenii

convieţuiesc, dar ei ignoră variabilele independente situate în interiorul oamenilor,
inclusiv capacitatea oamenilor de a procesa informaţia în modalităţi care întreţin
procesualitatea socială înglobată, cum ignoră şi procesele sociale (care se consideră
că se cer a fi studiate separat, de alte domenii teoretice, începând cu sociologiile).
Metodele utilizate de adepţii acestei teorii se diferenţiază în funcţie de tipul
de comportament care devine obiect de studiu şi de perspectivă adaptată de
cercetător pentru a explica manifestările oamenilor. Folosind cele două criterii, Jock
şi William Levin semnalează trei perspective de integrare23: cele care se focalizează
pe consecinţele pe care situaţiile complete le pot avea asupra comportamentului;
cele care investighează efectele forţelor sociale şi culturale asupra
comportamentului; cele care investighează efectele modalităţilor de procesare a
socialului.
În cazul primului mod de a interpreta contextul social, în care
comportamentul individual este conexat la situaţii concrete, la prezenţa altor
22
Ibidem P. 27-30
23
Ibidem P. 31-34

25
oameni se consideră că fiecare om poate fi influenţat în modalităţi similare. În
concordanţă cu acest mod de interpretare a contextului social, se ignoră
particularităţile oamenilor, se presupune că situaţiile sociale exercită aceleaşi
presiuni asupra tuturor. Caracteristicile situaţiei sociale sunt interpretate,
conform tradiţiei proprii integrărilor psihologice, ca stimuli, iar comportamentul
oamenilor implicaţi ca răspuns, ca reacţie la stimuli; în ceea ce priveşte oamenii ei
sunt trataţi ca subiecţi, ca receptori pasivi ai stimulilor, deci ignorându-se
posibilitatea unor procese organizante sau dezorganizante.
În cea de-a doua interpretare a contextului social se investighează efectele
forţelor social şi culturale asupra comportamentelor. În acest punct, contextul
social rezultă din relaţiile sociale structurate şi stabile care exprimă normele şi
valorile unei colectivităţi inclusiv cele care întreţin instituţii ca familia, religia,
şcoala. În ceea ce priveşte contextul cultural se are în vedere modul de viaţă
împărtăşit de participanţi, care este învăţat şi transmis de la o generaţie la alta; aici
se includ tablourile care indică ceea ce este dezirabil sau indezirabil social. Ambele
contexte, împreună, realizează socializarea oamenilor specificul contextului social
face ca psihologii să realizeze conceptualizări de genul teoriilor structuraliste şi
funcţionaliste. Teoria socială structuralistă elaborată de Talcolt Parsons poate
ilustra această interpretare a spaţiului social.
Teoria lui Talcolt Parsons aparţine psihologiei sociale deoarece ea
conceptualizează comportamentul oamenilor presupunând patru niveluri de
manifestare (cultural, societal, al persoanei şi biologic) şi susţine o ierarhizare a
posibilităţilor de control: nivelul cultural îl controlează pe cel societal, acesta
controlează structurile proprii personalităţii, iar aceste structuri pot controla
nivelul biologic.
În cazul celui de-al treilea mod de a interpreta contextul social, perspectiva
de abordare este centrată pe om, pe modalitatea în care el percepe situaţia sa
socială. Oamenii nu sunt interpretaţi ca fiinţe care acţionează într-o situaţie socială
dată, în care semnificaţiile şi influenţele sunt exterioare, se impun ca forţe
exterioare; oamenii sunt interpretaţi ca participanţi la construcţia sociala a realităţii.
Ori de câte ori interacţionează, deoarece se manifestă în funcţie de interpretări
proprii, oamenii participă la construirea interpretărilor ce guvernează relaţii cu
semenii, la crearea propriului lor context social.

Analize teoretice privind modalităţile de procesare a informaţiei de

către oameni

Mecanismul de bază în captarea informaţiei de către om este aparatul vizual.

Deci procesarea informaţiei vizuale primează.
În ceea ce priveşte procesarea informaţiei vizuale, la nivel
computaţional se manifesta tendinţa generală de a o împărţi în două mari stadii:
procesarea primară şi procesarea secundară.

26
 Procesarea primară cuprinde prelucrări preatenţionale, cu o durată de
aproximativ 200 milisecunde, care au ca rezultat reprezentarea, în sistemul
Stimuli vizuali

Schiţă primară

Procesarea Procesarea Detectarea Procesar Culoarea

distanţei şi mişcarii poziţiei şi ea
adâncimii formei din texturii
procesarea
umbrelor

Schiţaă intermediară 2 ½ D

Reprezentare 3D

cognitiv, a caracteristicilor fizice ale sistemului. Ele realizează segregarea

sistemului de mediul său, ne arată unde anume este el, nu ce anume este. Sunt
incluse aici mecanismele de detectare a contururilor24, a texturii, a mişcării, culorii şi
a dispunerii spaţiale, etc.
Procesarea secundară vizează, mecanismele implicate în recunoaşterea
figurilor şi a obiectelor. Procesarea secundară vizează mecanismele procesărilor
primare şi ca imagine tridimensională a unui obiect din mediu, identificat,
recunoscut. Aceasta dihotomie a sistemului a stimulilor vizuali nu este
riguroasă, dar este utilă şi este larg răspândită în literatura de specialitate, ceea ce
ne-a făcut să o integrăm în economia lucrării de faţă. Schema generală a procesării
informaţionale a fost circumscrisă de D. Marr. Intensitatea stimulilor luminoşi face
obiectul unor prelucrări iniţiale care conturează o schiţă primară a obiectului
conceput.
Asupra acestei schiţe primare se exercită o mulţime de tratamente sau
prelucrări de stabilire a adâncimii în spaţiu prin calculul disparităţii binoculare, de

24
Mircea Miclea- “ Psihologie cognitiva”, editura Polirom, Iasi, 1999, P. 61-96

27
reprezentare a mişcării, texturii, culorii şi orientării în spaţiu a suprafeţelor unui
obiect. Toate aceste procesări sunt executate în paralel de mecanisme modulare.
Rezultatul lor constă în constituirea unei reprezentări intermediare a
obiectului din câmpul vizual notată cu 21/2D. Această imagine intermediară serveşte
ca imput pentru alte procesări a căror produs final este reprezentarea completă,
tridimensională a obiectului,notată cu 3D.
În al doilea rând, toate aceste procese sunt independente de natura stimulului
se realizează aceleaşi prelucrări indiferent dacă obiectul perceput este un scaun sau
o faţă umană. În ambele cazuri, extragerea contururilor din variaţiile de
intensitate a pixelilor sosiţi la retină sau analiza texturii, a compoziţiei
materialelor implică aceleaşi procese.
În al treilea rând buna desfăşurare a acestor prelucrări presupune o mulţime
de asumpţii despre realitatea obiectuală. Aceste asumpţii sunt, de fapt, regularităţi
(statistice) ale mediului în care trăim. Aceste asumpţii sunt nespecifice, în
sensul că se aplică irepresibil, automat, la orice obiect. Impactul lor asupra
procesărilor cognitive precede recunoaşterea obiectelor ca obiecte distincte.
În cadrul acestui tip de procesare, şi procesarea mişcării unui obiect se face
tot de un modul independent. Mai mult se pare că aceste procesări sunt mai rapide
decât cele implicate în recunoaşterea formei şi/sau a semnificaţiei sale. De pildă,
există o tendinţă generală a subiectului uman de a-şi feri capul din calea
obiectelor care se deplasează în spaţiu, indiferent dacă ele sunt periculoase sau nu.
Această tendinţă a fost evidenţiată din primele săptămâni de viaţă. Celule
nervoase implicate în detectarea mişcării sunt specifice în funcţie de direcţia
acestei mişcări. Acelaşi obiect, deplasat în direcţii diferite este procesat de celule
nervoase diferite. Se poate constata acest lucru dacă privim intens, multă vreme,
căderea apei într-o cascadă. Dacă, ulterior, ne mutăm privirea asupra peisajelor
sau obiectelor fixe din preajmă, vom avea senzaţia că acestea se mişcă, dar „în
sus", în direcţia opusă. Acest fenomen se explică prin fatigabilitatea celulelor
nervoase responsabile cu detectarea mişcării „în jos". Inhibarea lor datorită
suprautilizării anterioare activează celulele complementare care produc senzaţia de
mişcare în sus a obiectelor fixe. Începutul modului de procesare a deplasării (într-o
anumită direcţie) este format din schiţa primară a obiectului din câmpul vizual.
Tot un modul independent de celelalte formează şi procesarea zonelor de
umbră (penumbră) dezvoltate în jurul unui obiect, mai exact mărimea, forma sau
dispunerea acestora, în urma cărora se obţin informaţii despre forma şi poziţia
obiectelor. Asocierea unei anumite forme, dimensiuni sau poziţii a umbrei
obiectului cu o anumită formă sau poziţionare a acestuia, asocierea realizată
printr-un şir lung de învăţări neintenţionate, poate impune constrângeri severe
modului de interpretare şi procesare a diferenţelor de luminozitate dintre zonele de
umbra (penumbra) şi mediul general al obiectului respectiv.
Prelucrarea primara a stimulilor vizuali au ca rezultat constituirea unei schiţe
intermediare 21/2D, centrată pe subiect. Pentru a recunoaşte obiectul sau figura din
spaţiul virtual este necesară procesarea în continuare a acestei schiţe intermediare.

28
Procesările secundare au ca imput schiţa 21/2D şi ca output -recunoaşterea obiectelor
şi a relaţiilor dintre acestea.
Recunoaşterea constă în punerea în corespondenţă a imagini perceptive
a obiectului cu reprezentarea sa în memorie. Una dintre problemele majore care
apar în acest caz este aceea de a explica modul în care o schiţă intermediară
centrată pe observator poate fi pusă în corespondenţă cu o reprezentare
tridimensională centrată pe obiect prezentă în memorie. Este extrem de plauzibil
ca reprezentarea stocată în memorie, indiferent dacă ea este simbolică sau
neuronimetică, să reprezinte obiectul indiferent de unghiul sau perspectiva din care
el este văzut, adică să fie o reprezentare centrată pe subiect. Altfel, sistemul cognitiv
ar trebui să posede pentru fiecare obiect un număr astronomic de reprezentări, ceea
ce l-ar face total incapabil să se adapteze la un mediu hipercomplex şi schimbător ca
al nostru. Dacă reprezentarea mnezică este centrată pe obiect, cum anume este ea
activată de o imagine sau schiţă centrată pe subiect rezultată din procesările primare
pentru a putea realiza recunoaşterea acestuia? Dificultatea problemei menţionate
este sporită de plasarea procesărilor secundare la interfaţa dintre prelucrările
automate, inconştiente, preatenţionale, pe de o parte, şi cele conştiente, prin
alocarea de resurse cognitive speciale. Analiza ascendentă e dublată deja, la acest
nivel, de analiza descendentă.
Punerea în corespondenţă a reprezentării 2 1/2D cu reprezentarea centrată pe
obiect este facilitată de existenţa unor detalii spaţiale constante sau proprietăţi
neaccidentale, chiar şi în cazul acestei schiţe intermediare. Alte proprietăţi ne
accidentale ale schiţei rezultate în urma procesării primare se referă la paralelism
şi simetrie. Un cadru simetric în raport cu o axă rămâne simetric în majoritatea
circumstanţelor. Există chiar o propensiune constantă a sistemului cognitiv de a
interpreta contururile care se abat de la paralelismul sau simetria stricte ca fiind
paralele, respectiv simetrice.
Sensibilitatea stimulului vizual la astfel de proprietăţi relativ invariante
prezente încă în schiţa 2 D, ca şi tendinţa de neglijare a micilor abateri de la ele
facilitează considerabil recunoaşterea obiectelor.
Recunoaşterea este locul de întâlnire al procesărilor ascendente cu cele
descendente, al prelucrărilor ghidate de date fizice ale stimulului (data driven
processing) cu cele marcate de cunoştinţele subiectului (knowledge driven
prcessing). Analiza descendentă precipită recunoaşterea. Pe de altă parte, violarea
unor constrângeri impuse de cunoştinţele noastre (tocite) despre realitate
blochează sau încetineşte recunoaşterea.
În cadrul procesării descendente în cazul recunoaşterii stimulilor verbali, o
serie de cercetări au probat efectul catalizator al contextului adecvat în recunoaşterea
stimulilor verbali.
Recunoaşterea mai rapidă a unei litere dacă ea este prezentată în contextul
unui cuvânt a fost demonstrată experimental. G. Reicher a numit acest rezultat
efectul superiorităţii cuvântului, (superiorty word effect)25.

25
Idem P.97

29
 La prima vedere suntem în faţa unui efect paradoxal, procesarea unei singure
litere fiind realizată într-un timp mai îndelungat decât procesarea unei secvenţe (cu
sens) de patru litere. Rumelhart şi Siple au oferit o explicaţie acestui fenomen.
Ei susţin că pentru a discrimina între patru litere trebuie realizată o analiză pe
trăsături complete dacă aceste caractere sunt prezentate independent. În schimb,
dacă sunt prezentate în cadrul unui cuvânt, e suficientă procesarea unei singure
trăsături pentru a le discrimina deoarece, prin analiza descendentă activarea sensului
posibil al cuvântului circumscrie semnificaţia ultimei litere, nemaifiind necesară
prelucrarea ei completă.
Astfel, devine evident faptul că, în recunoaştere, prelucrarea ascendentă
este dublată de analiza descendentă. Acest lucru nu are loc în cazul procesării
primare a informaţiei vizuale, deoarece aceasta este efectuată de modul
impenetrabil cognitiv.
În cadrul procesării descendente, în cazul recunoaşterii obiectelor, la fel ca
în cazul recunoaşterii mai rapide a literei în cadrul unui cuvânt şi aici sau dezvoltat
ca o trăsătura sau caracteristică fizică a unui obiect este mai uşor de recunoscut
dacă ea este plasată în contextul reprezentării unui obiect decât dacă este
reprezentată ca element al unui obiect imposibil sau este prezentată independent.
În cadrul procesării descendente în cazul recunoaşterii scenelor şi feţelor
umane cunoştinţele de care dispune sunt responsabile de recunoaşterea mai rapidă
a elementelor în contextul feţelor respective decât dacă acestea sunt prezentate
independent.

De ce privim comportamentul uman ca fiind dependent de procesarea

de informaţii.

Reportarea critică asupra unui domeniu de referinţă poate fi produsă sau

favorizată de conştientizarea unor limite ale contribuţiei teoretice concepute în
interiorul lui cum poate să survină şi sub presiuni ale evoluţiilor ce au loc în
investigaţiile concepute în orizonturile întreţinute de interpretări date altor
domenii.
Ceea ce numim curent existenţă socială este de fapt o procesualitate; ea nu
poate fi în stări aproape de echilibra cât timp procesorii de informaţii sociali se
reconstruiesc succesiv, apropiindu-se de capacitatea de interpretare satisfăcătoare26.
Termenul cunoaştere primeşte interpretări restrictive; nu cunoaşterea este
aceea care se cere a fi moderată satisfăcător pentru a obţine competenţa care să facă
posibilă modelarea unitară a omului în procesualitatea socială. Cunoaşterea este
interpretarea dată unui caz particular al procesării sociale a informaţiilor care, în
stadii încă nesatisfăcătoare ale procesorilor de informaţii, a putut fi identificată ca
importantă pentru procesele interpretative şi supusă unor procese interogative.
Procesarea socială a informaţiilor este generată şi întreţinută de acţiunile
prin care oamenii procesează deliberat informaţii, dar ea nu se reduce la această
26
Lucian Culda- “Procesualitaea sociala”, Editura Licona, Bucuresti, 1994, p. 45-64

30
acţiune. Ca urmare, oamenii, ca procesori de informaţii, sunt cheia înţelegerii
posibilităţii procesualităţii sociale, şi în acest cadru, a procesării sociale a
informaţiilor, iar interpretarea satisfăcătoare a oamenilor presupune interogarea
posibilităţii fiinţării lor în procesualitatea socială.
Situarea oamenilor în procesualitatea socială alături de abordarea omului
ca obiect de studiu, fac posibile şi delimitări între procesarea informaţiei şi
procesele sociale; deşi cele două tipuri de procese se condiţionează reciproc, nu se
pot realiza separat şi produc ceea e numim comportamentul uman, comportament
care este expresia conexiunilor dintre procesele informaţionale şi cele sociale.
Comportamentul este expresia sinergică a conexiunilor dintre procesori dar şi o
expresie a finalităţii acestei conexiuni, a capacităţii lor de a conlucra întru obţinerea
unei anume finalităţi.
În ceea ce priveşte finalităţile, bio-procesorii cuplatori le satisfac pe cele
proprii organismului în modalităţi stereotipe, ce exprimă posibilităţile lor
informaţional-energetice. Şi cele mai complicate manifestări sunt stereotipii, iar prin
dresaj se obţin, de asemenea, comportamente stereotipe. Bio-procesorii cuplatori se
menţin în stări permanent activabile şi pot efectua procesări de tip atracţie-
respingere în raport cu stimuli exteriori şi procesări de tip mobilizare-blocare în
raport cu bioprocesorii din interiorul organismului pe care îl pot coordona.
Cele patru tipuri de mecanisme de reglare a unor necesităţi interne care se
localizează în bioprocesori este posibil să nu funcţioneze automat. Se poate susţine
că numeroase manifestări sunt rezultate ale unor presiuni interne combinate, că ele
au dimensiuni estetice, afective, sexuale şi operaţionale de fiecare dată o anume
necesitate fiind dominantă. Ca urmare, manifestările se pot caracteriza în raport cu
natura estetică, afectivă, sexuală sau operaţională a necesităţii care predomină şi se
pot face referiri la modalităţile în care celelalte genuri de necesităţi se implică, dacă
sunt active.
Bio-procesorii au, deci, capacităţi de activare şi orientare a
manifestărilor oamenilor de o mare diversitate. Ei sunt cei care fac posibile
perceperi multidimensionale ale unor complexităţi: aceleaşi perceperi spaţio-
temporale, cromatice, olfactive etc. iau forme diferite dacă sunt realizate sub
presiuni ale unor necesităţi interne de natură estetică, afectivă, sexuală sau
operaţională.
Reacţiile la perceperi se diferenţiază în funcţie de informaţia receptată. De
caracteristicile bio-procesorilor receptorilor şi de stările interne ale bio-
procesorilor; ele pot fi de tip activ, de tip estetic, de tip sexual sau de tip
operaţional, dar ele pot să fie şi multidimensionate, să cuprindă două sau mai multe
dintre cele patru tipuri de manifestări menţionate. În funcţie de natura mesajelor
receptate, reacţiile la semnale din exterior pot fi şi prilejuri de satisfacere a unor
necesităţi interne (trebuinţe, dorinţe), a acelor necesităţi dominante sau pe care
situaţia receptată le aduce în prim plan, le activează.
Bio-procesorii sunt cei care întreţin ceea ce se numesc caracteristici primare
ale comportamentului, caracteristici de fundal care determină limitele
manifestărilor reglate cu concursul interpretorilor sau care exercită presiuni

31
asupra interpretorilor, condiţionându-le posibilităţile funcţionale. În clasa
acestor caracteristici primare ale comportamentului se includ şi procesele care
departajează sexual comportamentul, procesele care departajează vârstele (se are în
vedere, de pildă, procesele pe care le atribuim maturizării şi îmbătrânirii),
posibilitatea bio-procesorilor de a întreţine aşa numitele stări ale organismului (de
veghe, de somn, de joacă, de conectare extrasenzorială le bio-câmpuri), capacitatea
de relaţionare senzorială şi extrasenzorială cu mediul, capacitatea de activare şi
orientare a manifestărilor în funcţie de necesităţi receptate ca nevoi bio-
informaţionale şi bio-energetice, particularităţi funcţionale ale receptorilor şi
efectorilor (cele care fac posibile, de exemplu, ceea ce psihologii numesc
înclinaţii artistice, profesionale sau sportive).
Daca bio-procesorii au capacităţi de procesare nemodificabile iar interpretorii
îşi modifică periodic posibilităţile de procesare încât se produc discontinuităţi în
modalităţile de interpretare, atunci comportamentul oamenilor nu poate fi corect
interpretat daca se ignoră două consecinţe:
♦ Relaţiile dintre bio-procesori şi interpretorii unui om nu pot fi
constante, se modifică succesiv, ori de câte ori se produc modificări în
interpretori;
♦ Relaţiile dintre oameni se desfăşoară în modalităţi care depind de
faptul că au bio-procesori similari şi interpretori diferiţi27.
Bio-procesorii se diferenţiază în raport cu caracteristicile receptorilor şi
analizatorilor dar ei conlucrează în aşa fel încât îşi sincronizează procesarea şi
produc informaţii sintetizate la care concură cel puţin următoarele tipuri de
procesori:
1. cele generate de procesarea semnalelor în modalităţi pe care le fac
posibile receptorii senzoriali (semnale cromatice, olfactive, tactile,...);
2. procesări generate de stări (trăiri) interioare estetice şi afective;
3. procesări generate de necesităţi sexuale ale organismului;
4. procesări generate de necesităţi ce pot fi satisfăcute prin manifestări
operaţionale;
5. procesări generate de manifestarea propriilor manifestări28.
Bio-procesorii funcţionează cu viteze care fac posibile atât conexările
secvenţelor astfel încât se constituie fluxuri ale manifestărilor cu anumite
finalităţi, cât şi corelări între manifestările oamenilor, deci interacţiuni şi acţiuni în
grup.
Ca urmare a emergenţei interpretorilor, socio-interpretorii oamenilor
devin capabili să se localizeze în etno-organizări; limitele interpretorilor fac însă ca
într-o primă perioadă să fie posibile îndeosebi adeziuni sau respingeri grafice,
atitudini instabile sau rigide, în funcţie de particularităţile interpretorilor. În
astfel de condiţii informaţionale, nu numai că eficacitatea intervenţiilor
oamenilor în etno-organizări este inevitabil redusă, dar intervenţiile pot fi surse ale
27
Idem p. 95-111
28
Ibidem p. 130-168

32
unor situaţii conflictuale. Ca urmare, la posibilitatea situării oamenilor în aceeaşi
etno-organizare pe poziţii diferite, chiar opuse ca urmare a proprietăţilor
interpretorilor lor bio-funcţionali sau socio-specializaţi se adaugă noi surse de
confuzii sociale.
Este plauzibil ca interpretările socio-integratoare să genereze
comportamente sociale convergente numai când oamenii se confruntă cu situaţii
limită, când supravieţuirea lor depinde evident de situaţia etno-organizărilor; astfel
de situaţii se produc, de pildă, când se apreciază că etno-organizările sunt
periculoase.
Limitele interpretorilor socio-integratori fac ca oamenii să fie
vulnerabili; posibilitatea manipulării de către oameni sau centre de decizie
interesate este reală iar riscurile de manipulare sporesc pe măsură ce
posibilităţile informaţionale ale oamenilor se diferenţiază, pe măsură ce
decalajele dintre capacităţile interpretării profesionale se accentuează.
Consecinţele evoluţiilor pe care devenirea procesualităţii integrative le întreţin
în procesualitatea interpretativă şi astfel, în procesualitatea socială, sunt decisive
pentru proprietăţile oamenilor . Oamenii fiind componente active ale socio-
interpretorilor, reconstrucţiile ce se produc în capacitatea lor interpretativă sunt cele
ce fac posibile noi socio-interpretori, dar şi ample reconstrucţii ale proprietăţilor
oamenilor; ei capătă succesiv noi posibilităţi funcţionale.
Posibilităţile funcţionale ale interpretorilor, conexiunile care se manifestă
între interpretori şi bio-procesori sunt cele ce fac posibil comportamentul de
tip adaptativ. Oamenii se pot acomoda la mediu, îşi pot construi comportamente în
funcţie de particularităţile mediului, de facilităţile şi constrângerile lui, dar ei pot
şi să asimileze mediul, să introducă în mediu modificări încât să-1 facă
adecvat nevoilor lor, aşa cum le pot recepta şi interpreta într-o anumită secvenţă
a fiinţării lor sociale.
Prin emergenţa procesării integrative, unii oameni, cei care devin activi în
procesarea interogativă, devin capabili să realizeze comportamente generatoare de
informaţii noi, informaţii ce pot deveni interpretări-cadru pentru interpretări
ulterioare . Interogaţiile putându-se realiza cel puţin în modalităţi menţionate, (ca
interogări ale singularului sau ale claselor de obiecte, ca interogări analitice sau
simbolice, unde includem şi interogările revelaţii), comportamentele generatoare de
informaţii noi sunt de o mare diversitate, iar produsele lor sunt inevitabil eterogene,
chiar incapabile.
Devenind interpretări-cadru, informaţiile generate de comportamentul
integrativ induc modificări în comportamentul adaptativ. Se poate trece de la
manifestări adaptative spontane la comportamente adaptative premeditate; omul
poate deveni un valorificator de informaţii în modalităţi care beneficiază, de
asemenea, de produse ale procesării interogative.
Devine evident că oamenii îşi reorganizează capacităţile
informaţionale sub presiunea evoluţiilor ce se produc în procesările interogative, a
produselor lor. Reorganizarea capacităţii interpretative ale oamenilor se
particularizează în raport cu variantele în care se conturează şi evoluează

33
propriile socio-organizari dar şi cu stadiul procesării interogative în ansamblul
procesualităţii sociale . Proprietăţile oamenilor emerg într-o spaţio-temporalitate
socială concretă, care particularizează procesorii de informaţii dar se modifică
periodic, în funcţie de modificările ce se produc în capacitatea socială de
procesare a informaţiilor; presiunile existenţiale fac ca modificările să nu fie
aleatoare, să tindă spre maximizarea capacităţii informaţionale, atât a capacităţii
interpretative, cât şi a celei bio-informaţionale.
Valorificarea noilor capacităţi de procesare socială a informaţiilor de către
oameni este problematică fiind condiţionată de caracteristicile socio-organizărilor,
îndeosebi de matricele simbolice ale naţiunilor. între devenirea oamenilor şi cea a
procesualităţii sociale sunt conexiuni; şansele oamenilor se pot maximiza numai
dacă ei ajung la interpretarea satisfăcătoare a procesualităţii sociale şi a reorganiza
procesualitatea socială. Dacă oamenii care deţin capacitatea informaţională
satisfăcătoare o folosesc în detrimentul celorlalţi sau pentru a întreţine decalaje
informaţionale şi sociale, procesualitatea socială devine un mediu din ce în ce mai
insecurizant.

34
 Capitolul II.
Aspecte specifice proceselor de natură informaţională prezente
în organizaţia militară

Agresiunea informaţională

Repere teoretice

Evoluţia conflictelor politico-militare din zilele noastre demonstrează

tendinţa statelor de a se abţine de la întrebuinţarea forţei armate în favoarea altor
mijloace specifice altele decât cele violente pentru obţinerea unui scop dorit.
Desfăşurarea unor conflicte armate de amploare devine tot mai periculoasă şi
riscantă ca urmare a consecinţelor distructive imense, a radicalizării atitudinii
opiniei publice faţă de consecinţele războiului. Evoluţiile actuale ale fenomenului
militar permit afirmaţia că viitorul nu ne va mai oferi un război clasic.
În relaţiile internaţionale este promovată strategia indirectă, în cadrul căreia
coexistă forţe, mijloace şi tehnici violente şi nonviolente pentru aplicarea
constrângerii în sens larg şi în mod ascuns. Cauzele conflictelor militare din zona
economică este plasată în zona etnică şi religioasă. Se face trecerea de la forma
brutală a folosirii forţei la modalităţi mai subtile, altele decât războiul clasic. Se
experimentează, de regulă, în mod subversiv un vast arsenal de acţiuni nonletale.
Tipul clasic de agresiune este îmbinat cu cel nou (agresiune economică, culturală,
psihologică, religioasă, informatică), în rândul cărora cea simbolică joacă un rol
important. Astfel războiul cuvintelor şi imaginilor tinde să devină mai important
decât războiul convenţional.
În cadrul strategiilor indirecte, agresiunile informaţionale au o pondere mare
deoarece:
 nu sunt sancţionate de dreptul internaţional;
 nu suscită de la început opoziţia opiniei publice;
 asigură victoria cu un minimum de resurse.
O investigare satisfăcătoare a agresiunilor informaţionale, impune situarea
într-un orizont epistemologic favorabil unor interogări care să ofere interpretări
cadru pertinente pentru analiza şi soluţionarea acestui tip de agresiune.
În orizontul epistemologic generat de ştiinţele particulare se operează cu
conceptul de „agresiune psihologică” şi, mai nou, cu cel de „război informaţional”.
Aceste interpretări nu reuşesc să se pronunţe asupra emergenţei şi evoluţiei
agresiunilor şi, ca urmare, nu pot să producă soluţii eficiente, care să faciliteze
identificarea şi contracararea cu succes a agresiunilor informaţionale.
Realizarea unor analize cu finalitate explicativă şi a studiilor menite să
pregătească strategii de identificare şi de intervenţie eficiente în proiectarea şi
ducerea agresiunilor psihologice presupune o interpretare cadru satisfăcătoare, care

35
să conţină reperele necesare şi suficiente cu privire la emergenţa, devenirea şi
mecanismele agresiunilor de acest tip.
Acest orizont informaţional este generat de modelul procesual-organic al
procesualităţii sociale, care, incluzând modelul procesării sociale a informaţiei, face
posibilă o strategie de investigare a agresiunilor, ca alternativă la interogările
tradiţionale.
În paradigma procesual-organică se obţin interpretări satisfăcătoare asupra
agresiunilor informaţionale şi se înţelege de ce ele pot fi cu atât mai performante
cu cât decurg din produse mai performante ale proceselor de tip interogativ, de
pildă, cu cât folosesc teorii mai performante despre domeniul de referinţă şi despre
propria fiinţare socială29.
Investigarea agresiunii informaţionale presupune acceptarea regulilor ce
decurg din sociologia procesual-organică30 şi a distincţiilor dintre domeniile de
studiu ale acesteia:

Interogarea ontologică.

Are în vedere agresiunea ca procesualitate posibilă şi urmăreşte acele

aspecte care o fac posibilă şi o întreţin, care îi determină specificitatea. Investigarea
are în vedere următoarele repere:
 agresivitatea decurge din proprietăţile/caracteristicile procesorilor
oamenilor şi socio-organizărilor. Agresiunile din interiorul socio-organizărilor şi
dintre ele decurg din proprietăţile procesorilor oamenilor şi socio-organizărilor
specializate pentru a satisface anumite nevoi, astfel:
1. bio-procesorii oamenilor conţin posibilitatea satisfacerii unor nevoi biotice
prin agresări, care sunt limitate;
2. interpretorii generează posibilităţi noi de manifestări agresive, diferite de
cele controlate de bio-procesori. Interpretorii pot participa la agresări reglate de
bioprocesori, însă nu acestea devin caracteristica agresivităţii generate de
interpretori. Ea exprimă limite ale socio-interpretorilor, constând în incapacitatea de
a constitui soluţii constructive satisfăcătoare, de a concepe soluţii care să nu
presupună agresarea semenilor şi să ia în considerare procesele ce se declanşează în
procesualităţile de contact şi în cele înglobate ca urmare a acţiunilor;
3. apariţia manifestărilor agresive organizate este consecinţa constituirii unor
socio-interpretori specializaţi prin care oamenii şi socio-organizările tind să-şi
formeze competenţe interpretative pentru a se apăra, fie pentru a agresa. În vederea
satisfacerii unor nevoi proprii, în detrimentul altor oameni şi socio-organizări;
4. agresivitatea socială cuprinde procese energetice şi procese
informaţionale;
5. agresivitatea este generată de limitele procesorilor sociali specializaţi care
nu au capacitatea de a concepe soluţii satisfăcătoare care să nu fie surse de
insecuritate pentru oameni şi socio-organizări.
29
Constantin Hariuc, De la conştiinţa de sine empirică a comunităţilor la interogarea conceptuală a naţiunilor,
În Investigarea naţiunilor. Aspecte teoretice şi metodologice , Bucureşti , Editura Licorna, , 1993, p. 121.
30
Lucian Culda, Sociologia procesual organică, Bucureşti, Editura Licorna, p. 53-117.

36
 Fiecare discontinuitate în interogare este sursa unui nou orizont al
agresivităţii ca urmare a deschiderii la orizonturi informaţionale mai performante.
Iniţial agresiunile sunt preponderent energetice, treptat însă ponderea acţiunilor de
natură informaţională tinde să crească. Discontinuitatea majoră constă în renunţarea
la acţiuni agresive de tip energetic în favoarea celor tip informaţional, care devine
posibilă când interogarea procesualităţii sociale oferă reperele ce pot fi utilizate
sistemic pentru agresarea interpretorilor. Formele şi modalităţile de agresiune se
particularizează în funcţie de spaţio-temporalitatea socială în care se dezvoltă.
Socio-organizările evoluează sub presiuni interne, în modalităţi care nu pot fi
sincronizate. Ele dezvoltă posibilităţi şi nevoi funcţionale diferite. Apar astfel
decalaje şi incompatibilităţi care se concretizează în raporturi de dominare.
Interpretorii nu au capacităţi similare de procesare a informaţiei. Diferenţele
dintre interpretorii sociali fac ca socio-organizările să nu aibă posibilităţi similare
de funcţionare, iar departajările au ca rezultat raporturi asimetrice, care se
concretizează în manifestări care avantajează inclusiv prin agresarea altor oameni,
altor organizaţii. Deci agresivitatea se manifestă cât timp oamenii fiinţează în
orizonturi informaţionale nesatisfăcătoare. Când oamenii vor fiinţa în orizonturi
informaţionale satisfăcătoare agresivitatea nu va mai fi o caracteristică a
procesualităţii sociale.
Interogarea ontologică constituie interpretarea-cadru pentru celelalte trei
domenii, oferind repere suficiente pentru a declanşa interogări istoriografice,
viitorologice şi praxiologice.

Interogarea istoriografică

Utilizează explicaţie ontologică şi poate să efectueze diagnoze ale

modalităţilor concrete în care agresiunile au fost concepute şi s-au realizat până în
prezent. Ele se pot concepe astfel încât să evalueze valoarea explicativă a teoriei
cadru.
Investigaţiile istoriografice pot să identifice discontinuităţile ce se produc în
procesarea socială a informaţiilor şi conexiunile dintre aceste discontinuităţi şi cele
care au loc în dinamica agresiunilor. Investigaţiile se pot pronunţa asupra diverselor
tipuri de agresiuni energetice şi informaţionale ce s-au succedat deja, descifrează
procesele sociale care le-au făcut posibile şi le-au întreţinut precum şi consecinţele
acestora în organizările sociale active.
Interogarea istoriografică poate să confirme sau infirme că agresiunile
informaţionale acompaniază agresiunile energetice, dar şi faptul că au manifestări
separate de acestea.

Interogarea viitorologică

Explorează explicit viitorii existenţiali posibili, modalităţile în care

agresivitatea se poate manifesta în orizonturile active, cât şi în orizontul
informaţional generat de paradigma procesual-organică. Având în vedere evoluţiile
actuale se conturează următoarele evoluţii posibile:
37
  emergenţa procesării interogative face posibile agresiuni militare de
amploare tot mai performante, dar tot ea generează condiţiile imposibilităţii lor
deoarece este sursa unor tehnologii distructive cu consecinţe dezorganizante tot mai
ample în procesualitatea socială;
 noile teorii creează condiţiile ca strategiile de agresare să poată trece de
la confruntări şi agresări făţişe, având ca principală componentă forţa armată la
agresări ascunse şi „reci”, în care componenta informaţională tinde să devină
principala forţă a agresării;
 agresiunile de tip informaţional sunt favorizate de sporirea posibilităţilor
deschise de rezultatele cercetărilor teoretice despre om, organizaţii şi comunicare;
 agresiunile informaţionale vor deveni tot mai eficace dacă vor fi tot mai
greu de identificat şi de contracarat, dacă vor lipsi instrumentele juridice care să le
interzică şi să le condamne;
 agresiunile informaţionale nu vor mai fi utilizabile când pentru a fi
eficace, va trebui să se acţioneze cu precizie asupra interiorităţii procesorilor de
informaţii întrucât se va constata că astfel de acţiuni vor provoca consecinţe
derivate nefavorabile nu doar agresaţilor ci şi agresorilor.

Interogarea praxiologică

Este centrată pe aspecte ale agresiunilor concrete şi are ca finalitate

proiectarea soluţiilor de protecţie. Principalele aspecte ale agresiunilor ce rezultă
din această modelare sunt:
1. deşi agresiunile energetice tind să devină atât nelegitime, cât şi tot mai
ineficace, se menţine pericolul folosirii forţei armatelor, ceea ce determină noţiunile
să susţină competenţe luptătoare pentru a descuraja acţiunile agresive;
2. agresiunile de tip informaţional concepute în diverse strategii sociale,
devin o alternativă la agresiunile militare. De aceea armatele trebuie reconcepute şi
reorganizate în funcţie de noile forme ale agresiunii;
3. se pot desfăşura agresiuni informaţionale combinate cu cele energetice.
Noile agresiuni se pot manifesta în modalităţi tot mai sofisticate: de la agresiuni
religioase la manipulări informaţionale, de la penetrarea unor centre de decizie la
controlul proceselor de pregătire a oamenilor, de la manipulări religioase la
agresarea valorilor culturale;
4. noile strategii de securitate trebuie să analizeze starea naţiunilor şi
capacitatea lor de a se reproduce. Trebuie să se ia în considerare şi soluţiile deschise
de modelarea procesual-organică.
În concluzie, epistemologia procesual-organică, prin interogările pe care la
face posibile, pune în evidenţă aspectul esenţial şi anume că agresiunile
informaţionale decurg din proprietăţile procesorilor de informaţii şi că, în acelaşi
timp, procesorii de informaţii sunt ţinte ale agresiunilor informaţionale.

38
 Cum interpretăm corect agresiunea de tip informaţional?

Agresiunile informaţionale devin posibile atunci când incompatibilităţile şi

decalajele dintre capacităţile sociale de procesare a informaţiilor devin mai mari şi
se extind pe mai multe direcţii31.
Modelul procesual-organic, relevă că atunci când devin realizabile concepţii
de agresare ce încorporează produse ale interogărilor, strategiile de agresare se
modifică radical: agresării directe, declarate, făţişe, care au ca principală
componentă informaţională tinde să devină principala forţă a agresiunii. Gradele de
vulnerabilitate decurg din decalajele dintre generaţiile de teorii utilizate32.
Posibilitatea agresiunilor informaţionale este dată de existenţa unor
vulnerabilităţi ale bio-procesorilor şi interpretorilor, a căror capacitate funcţională
depinde de proprietăţile pe care le au şi de orizontul informaţional în care se
situează.
 bio-procesorii, deşi diferă de la om la om, au un caracter constant;
stabilitatea lor depinde de stabilitatea surselor de informaţii. Bio-procesorii se
raportează doar la aspecte disparate ale situaţiei mediului ambiant, ceea ce
reprezintă surse pentru erori de interpretare şi interpretări simplificatoare.
Vulnerabilităţi ce decurg şi din pragurile în care trebuie să se integreze nevoia
efectivă de informaţie şi energie;
 interpretorii sunt neechivalenţi şi, ca urmare există posibilitatea de a
procesa situaţii similare în modalităţi diferite, în consecinţă, de a induce
comportamente diferite. Sursele de vulnerabilitate pentru interpretori sunt:
 limitele capacităţii de conştientizare a specificităţii genurilor de situaţii
problematice;
 caracteristicile situaţiilor în care oameni, organizaţiile şi socio-
organizările acţionează;
 valorificarea diferită a posibilităţilor deschise de teoriile obiectivate cu
care se operează;
 existenţa sau inexistenţa informaţiilor pentru realizarea proceselor
decizionale.
 Vulnerabilităţi decurg şi din modul în care se realizează interfaţa şi
conexiunile dintre bio-procesori şi interpretori; bio-procesorii se implică în
constituirea reprezentărilor şi imaginilor, ca produse derivate ale interpretorilor
care, pe măsură ce se conturează intervin în noile interpretări.
Centrele de decizie expansionist-agresive investesc masiv în cercetarea
teoretică pentru a deţine monopolul asupra unor teorii şi tehnologii, dispun de bănci
de date actualizate operativ; în acelaşi timp, ele se acţionează sistematic pentru a
menţine şi a spori decalajele între capacitatea de procesare a informaţiilor şi cea a

31
Idem, Agresiunea informaţională şi strategiile politice, În Noua Revistă Română, serie nouă, nr.1/1996, p.
167.
32
Ibidem,p.168.

39
celorlalte centre de decizie, încât ele să acţioneze în orizonturi informaţionale mai
puţin eficace şi controlabile33.
Competenţele informaţionale dau centrelor de decizie capacitatea de a evolua
informaţia, de a distinge informaţiile autentice de cele trucate şi, implicit, de a
elabora căi şi mijloace de diagnosticare pentru stabilirea validităţii informaţiei.
Agresiunea informaţională este o acţiune deliberată care, folosind sistematic
teorii despre om şi organizaţii, urmăreşte dezorganizarea sau afectarea structurilor
informaţionale ale individului ori ale colectivităţilor agresate, a capacităţii
oamenilor, a organizaţiilor sau a noţiunilor de a mai procesa pertinent informaţii şi
de a avea reacţii coerente şi adecvate. Acest tip de agresiune poate să vizeze
distrugerea procesorilor ce întreţin naţiunile, pentru ca, alterându-le capacităţile de
procesare a informaţiei sociale, naţiunile să se reproducă în cu totul alţi parametrii,
încât să le scadă capacităţile funcţionale. Agresiunea informaţională este îndreptată
atât împotriva informaţiilor aflate în procesare, cât şi a procesorilor care efectuează
această procesare. Deci este importantă înţelegerea fluxului informaţional al
adversarului; cunoştinţele obţinute trebuie să asigure acţiunea eficientă împotriva
reţelelor informaţionale ale acestuia, dar şi protecţia fluxurilor informaţionale
proprii.
Caracteristicile procesorilor fac ca agresiunile să poată fi:
 Explicite, şi se regăsesc în declaraţiile oficiale, a căror semnificaţie
pare evidentă;
 Neexplicite, în care acţiunile agresive constituie conţinutul latent al
comunicărilor.
Agresiunile informaţionale sunt iniţiate pentru a constrânge, ca urmare a
folosirii tehnicilor de manipulare. Totuşi ele sunt complete şi în interiorul unor
strategii politice, economice, diplomatice, militare, religioase. Astfel ele devin greu
de sesizat şi de contracarat. Agresiunea informaţională are ca obiect al agresiunii
procesorii de informaţii. Natura obiectului face posibile acţiuni nesesizabile pentru
ţinta asupra căreia sa acţionează. Se urmăreşte ca victima agresiunii informaţionale
să nu fie conştientă că actele sale se află sub acţiunea de constrângere, iar
comportarea adaptată în diferite situaţii să fie considerată a voinţei proprii.
Agresiunile informaţionale sunt puneri în practică ale tehnicilor şi
suporturilor de manipulare şi dezinformare, care în ultima perioadă au evoluat
foarte mult.

Acţiunile subversive- modalitate de agresare informaţională

Delimitări conceptuale

33
Ibidem,p.167.

40
 Investigarea modalităţilor în care procesarea socială a informaţiilor
influenţează organizarea, funcţionarea şi reproducerea organizaţiilor avansează şi
produce o mai subtilă înţelegere a problematicii, dacă se iau în considerare relaţiile
informaţionale dintre oameni. Organizaţiile funcţionează ca procesori de informaţii
în care oamenii întreţin organizaţiile prin interacţiuni specializate între ei, pentru
îndeplinirea unor obiective. De aici rezultă faptul că relaţiile informaţionale
influenţează oamenii, implicit şi organizaţiile.
Relaţiile informaţionale influenţează oamenii deoarece informaţiile ce fac
obiectul relaţiilor, semnificaţiile lor orientează manifestările oamenilor, dar pot să
modifice şi caracteristicile procesorilor şi starea lor funcţională, iar modificările pot
fi atât benefice, cât şi dăunătoare. Relaţiile informaţionale exercită presiuni atât
funcţionale sau disfuncţionale, cât şi organizante sau dezorganizante asupra
oamenilor şi organizaţiilor. Relaţiile informaţionale între organizaţii, între
organizaţii şi oameni sau între oameni pot lua forma unor agresiuni, deci ele pot
deveni acţiuni cu scopuri ascunse pentru a influenţa oameni şi organizaţii.
Trăim într-o lume dominată de informaţie, în care se pune problema calităţii
informaţiei, a acurateţei ei, a concordanţei dintre conţinutul ei şi realitatea pe care o
exprimă, o sugerează sau o semnifică. Războaiele nu se mai câştigă prin confruntări
directe, ci cum spunea Sun Tzî în secolul V „arta supremă a războiului constă în a
învinge duşmanul fără luptă”.34
Conceperea şi realizarea agresiunilor cunosc astăzi noi tendinţe. Cu cât
capacitatea interogativă conceptuală se dezvoltă, agresiunile tind să nu mai fie
declarate, făţişe, armate. Ele pot fi concepute în modalităţi tot mai ascunse şi iau
forme care marginalizează armatele întreţinute ca instrumente ale statelor.
Agresiunile directe care au ca principală componentă forţa armată tind să fie
înlocuite de agresiunile ascunse, în care componenta informaţională reprezintă
principala forţă a agresării. Agresiunii cu componenta energetică preponderentă
(violentă) de tip militar tinde să îi ia locul agresiunea cu componenta informaţională
preponderentă, deoarece ea poate să conducă la obţinerea resurselor energetice prin
controlul centrelor de decizie socială, deci în modalităţi mai puţin riscante şi cu
costuri mai mici.
Includerea agresiunilor în strategiile sociale ce par constructive, cu scopul de
a le ascunde este posibilă ca urmare a sporirii posibilităţilor de manipulare.
Conceperea agresiunilor în interiorul unor strategii politice sau economice
amplifică posibilităţile de agresare, generează noi modalităţi de agresare, fac
posibile agresiuni informaţionale ce sunt concepute folosind sistematic teorii despre
om şi organizaţii.35
Aceste forme ale agresiunii ascunse îşi găsesc locul în ceea ce numim astăzi
război neconvenţional. Acesta reprezintă un spectru larg de activităţi militare şi
paramilitare, de obicei de lungă durată, duse de forţe locale sau străine care sunt
organizate, antrenate, echipate, sprijinite şi conduse într-o măsură variabilă de o
sursă externă. Include războiul de gherilă şi alte forme directe, puţin vizibile,

34
Sun Tzî, Arta războiului, Editura militară, Bucureşti, 1976, p.25.
35
Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Bucureşti ,Editura Licorna, Bucureşti, 1996, p. 278-279.

41
ascunse sau activităţi clandestine, ca şi acţiunile indirecte de subversiune, de
sabotaj, de informaţii.36
Subversiunea reprezintă acţiunile concepute pentru a submina forţa militară,
economică, psihologică sau forţa politică, morală a unui regim. 37 Dacă la început
subversiunea nu a fost decât un accesoriu războinic folosit doar rareori, secolul XX
a cunoscut apariţia unor războaie esenţialmente subversive, în care operaţiunile
militare au devenit doar accesorii la care se recurge parcimonios ca la nişte anexe
ale acţiunii principale. Acţiunile subversive reprezintă toate actele intenţionate
îndreptate împotriva intereselor unui regim care nu intră în categoria trădărilor,
răzvrătirilor, sabotajului sau spionajului.38
O formă extremă a acţiunilor subversive o reprezintă terorismul. Acesta este
caracterizat prin acţiuni intenţionate care vizează necombatanţii, de o violenţă
extremă sau moderată, pentru scopuri politice sau sociale.39
Acţiunile subversive se înscriu în categoria mijloacelor care duc la câştigarea
unui război într-un timp scurt şi mobilizând minimum de resurse. Unii autori
definesc acţiunile subversive ca acţiuni duse cu mijloace şi în forme ilegale, care
vizează destabilizarea sistemului politic, dezorganizarea statului şi a societăţii,
pentru a li se putea impune mai uşor condiţiile care le lezează securitatea.
Reprezintă o combinare a mijloacelor şi metodelor teroriste cu cele proprii luptei
politice, economice şi psihologice sau de altă natură şi de regulă preced agresiunea
armată.40
Putem concluziona că acţiunile subversive sunt altele decât cele armate, prin
care nu se vizează cucerirea unui teritoriu folosind violenţa, ci urmăreşte ca printr-
un complex de acţiuni de natură diversă (politică, socială, economică, psihologică,
etc.) să cucerească puterea şi să o păstreze prin toate mijloacele. Subversiunea
acţionează prin mijloace potrivite asupra spiritelor şi voinţelor pentru a le face să se
manifeste contra oricăror reguli; ea le condiţionează pentru a dispune de ele după
bunul său plac.41

Aspecte specifice ale acţiunilor subversive. Particularităţi ale mediului militar

Acţiunea subversivă este legată de evoluţia fenomenului militar, care s-a

cristalizat şi dezvoltat pe parcursul unor îndelungate epoci istorice. Aceste acţiuni
sunt asociate războiului încă din cele mai vechi timpuri, când în mitologia greacă
constatăm că zeul războiului, Ares, este înconjurat de zeiţele discordiei, fricii şi
terorii. Aceste măsuri de influenţare nu au avut un caracter organizat, ci erau
rezultatele improvizaţiilor, ale sesizării anumitor slăbiciuni omeneşti, ceea ce
prilejuia afirmarea capacităţilor comandanţilor.
36
Dictionary of Military Terms and Associated Terms,New York, Garland Publishing, 1990, p.152.
37
Ibidem, p.168.
38
Ibidem, p.183.
39
C.A.J.Coady, Encyclopedia of Ethics, New York, Garland Publishing, 1992, p. 1241-1244.
40
Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din domeniile politicii militare, securităţii naţionale şi
apărării armate, Bucureşti ,Editura militară, 2000, p.31.
41
Constantin Hariuc, Identificarea şi contracararea agresiunilor informaţionale, Bucureşti, Editura Licorna,
2000, p.50.

42
 Teoreticianul militar chinez Sun Tzî scria în secolul V î.e.n. că sunt cinci
factori fundamentali care, apreciaţi corect, pot aduce victoria sau pot determina
înfrângerea. Primul dintre aceşti factori este calea, influenţa morală; al doilea este
cerul, starea vremii; al treilea pământul, terenul; al patrulea capul, comandantul, iar
al cincilea norma, doctrina.42
Putem observa că influenţa morală, comandantul, doctrina sunt factori care se
referă la elemente dependente de oameni, reflectând concepţia gânditorului chinez
despre posibilităţile de acţiune asupra acestora. Astfel, în concepţia teoreticianului
chinez, printre factorii ce determină deznodământul războiului, cei în care este
implicat omul sunt majoritari. Posibilităţile de acţiune asupra psihicului uman
amplifică şansele de victorie. Sun Tzî, bazându-se pe o bogată experienţă în luptă,
ajunge la concluzia potrivit căreia întreaga artă a războiului se bazează pe
înşelătorie, iar ţinta acesteia va fi omul în diferite ipostaze, fie comandantul, fie
luptătorul de rând.
Şi strămoşii noştri, geto-dacii, au acumulat o bogată experienţă în folosirea
mijloacelor subversive. În războaiele cu romanii, dacii s-au remarcat printr-o
împletire iscusită a manevrelor militare cu acţiunile de înşelare, concretizate în
producerea de sunete înspăimântătoare pentru adversar şi încurajatoare pentru
luptătorii proprii, pârjolirea pământului, evacuarea bunurilor, otrăvirea fântânilor,
inducerea în eroare în legătură cu numărul luptătorilor şi dispunerea acestora.
Semnificativ este exemplul regelui Decebal în vara anului 87 e.n., când a atras la
Tapae forţele romane comandate de generalul Cornelius Fuscus, nimicind cea mai
mare parte din forţe. Măsurile de ducere în eroare au fost cele mai importante. Prin
propuneri de pace înşelătoare către generalul roman pentru a-i stimula trufia şi
temeritatea, ca apoi să-l irite la maximum prin preţul enorm cerut în schimbul păcii
propuse, iar procedeele de hărţuire specifice războiului popular erodau puternic
moralul cotropitorilor.
Contribuţii importante la sintetizarea procedeelor de influenţare moral -
psihologică a avut voievodul român Neagoe Basarab. Învăţăturile lui către fiul său
Theodosie exprimă o serie de idei valoroase cu privire la modalităţile de influenţare
a conduitei oamenilor, pe care le-am putea numi acţiuni psihologice, în care se
vorbeşte despre preocuparea pe care comandanţii trebuie să o aibă pentru
protejarea familiilor oştenilor, despre acordarea regulată a drepturilor de hrană şi de
leafă ce li se cuvin.43
Generalul Karl von Clausewitz vorbeşte despre aspecte ale războiului
psihologic, scoţând în evidenţă utilitatea acestor acţiuni în toate momentele şi
formele luptei armate.44
Progrese semnificative în cunoaşterea psihicului uman şi perfecţionarea
metodelor acţiunilor subversive se fac simţite în decursul primului război mondial,
urmărind o evoluţie vertiginoasă. În anul 1917 apare prima bombă cu manifeste, o
invenţie a unui artilerist francez, o lovitură putând împrăştia circa 400-500 de
manifeste. Radioul şi presa devin mijloace ale acţiunilor subversive.
42
Sun Tzî, op. cit., p.31.
43
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Bucureşti , Editura Minerva, , 1970, p.388.
44
Karl von Clausewitz, Despre război, Bucureşti ,Editura militară, 1982, p.73.

43
 În cel de-al doilea război mondial necesitatea susţinerii luptei armate cu
acţiuni subversive menite să destabilizeze adversarul ia amploare. În Germania, în
afară de Ministerul Propagandei, apare o Direcţie de Propagandă în cadrul Înaltului
Comandament al Armatei. Aliaţii anglo-americani creaseră Comitetul de
coordonare şi de propagandă de la Londra. Armata franceză dispunea de o Secţie de
subminare a moralului inamicului care servea Secţiei de subminare a armatelor
inamice, afiliată la Paris cabinetului ministrului de război.
Pe timpul celui de-al război mondial, acţiunile subversive au luat forma
campaniilor propagandistice: manifeste, posturi de radio care foloseau zvonurile,
informaţiile false sau trunchiate pentru a produce confuzie, derută, teamă,
dezamăgire sau deznădejde.
Războiul din Vietnam a adus alte tehnici subversive de suprimare a
adversarului. Bomba sonoră prin care, cu ajutorul unui megafon, se lansau diferite
mesaje ce creşteau ca intensitate, menite a-l determina pe soldatul inamic să renunţe
la luptă. Şi manifestele au fost folosite pe scară largă, fiecărui vietnamez fiindu-i
destinate anual circa 100 de manifeste.
În decembrie 1989, armata română a fost supusă unor intense diversiuni
psihologice şi radioelectronice prin care s-a încercat să se paralizeze conducerea,
chiar să se producă ruptura între armată şi celelalte forţe din societate. 45 Toate
aceste acţiuni s-au concretizat în false acţiuni susţinute de un inamic despre care nu
se ştia nimic, dar care era pretutindeni, intoxicarea cu informaţii şi zvonuri abil
plasate în timp şi spaţiu care amplificau panica, menite să provoace confruntarea
armată, escaladarea acţiunilor violente şi să creeze imaginea unui război total
împotriva unui inamic foarte bine organizat şi omniprezent.
Acţiunile subversive au fost folosite deci din cele mai vechi timpuri, însă fără
ca ele să fie construite după un cadru teoretic. Astăzi, aceste acţiuni ascunse sunt
prezente în toată societatea şi sunt concepute după modele teoretice, devenind
eficiente, prin valorificarea experienţei conflictelor anterioare dar şi prin luarea în
considerare a evoluţiei societăţii contemporane.
Particularităţile procesării empirice sunt lesne de sesizat şi dacă urmărim
interacţiunile dintre oameni; în ele se exprimă natura în acelaşi timp biotică şi
interpretoare a manifestărilor, dimensiunile biotice ale relaţiilor şi cele ce decurg
din interpretori sunt dificil de separat metodic, dar uşor de identificat. Procesarea
empirică se exprimă prin conştientizări pe care le fac posibile mesajele receptate
prin intermediul analizatorilor, dar şi mesajele din interiorul organismului, de la
trăirile care decurg din sexualitate la trăirile afective. Percepţiile sunt componente
ale procesărilor empirice. Ele sunt produse ale unor procesări şi pot să devină surse
ale altor procesări. Percepţiile pot să declanşeze o procesare empirică şi procesările
pot să orienteze omul spre noi percepţii, utile în procesare.
Deschiderea către procesarea analitică presupune:46
-Raportarea critică la procesarea empirică;
-Asimilarea modalităţilor figurative şi verbale de procesare analitică;
45
Constantin Hariuc, Protecţia împotriva agresiunii psihologice, Bucureşti, Editura militară, , 1994,
p .22.
46
Lucian Culda, Potenţele fiinţei umane, Bucureşti, Editura Licorna, 2003, p.275.

44
 -Asimilarea metodelor de învăţare între folosirea teoriilor;
-Asimilarea metodelor de evaluare a interacţiunilor, rezultatelor şi
consecinţelor lor.
Putem concluziona că empiricul reprezintă modalitatea de procesare realizată
prin conlucrarea bioprocesorilor şi interpretorilor pentru soluţionarea unor situaţii
concrete, modalitate care se constituie şi evoluează sub presiuni ale necesităţilor ce
se manifestă şi în interioritatea oamenilor şi în raporturile dintre ei.47
Disfuncţionalitatea procesărilor empirice, deci inclusiv a conceperii
acţiunilor subversive în modalităţi empirice, vine din faptul că oamenii nu pot să
aprecieze funcţionalitatea manifestărilor lor până nu dispun de interpretarea
satisfăcătoare a existenţei lor. Interpretând eronat propria lor existenţă se ajunge la
erori de interpretare, care afectează bioprocesorii şi interpretorii, care reglează
comportamentul empiric.
Interpretarea eronată, cauză a manifestărilor disfuncţionale, rezultă din:48
- folosirea necritică a datelor furnizate de percepţii;
- folosirea unor rezultate ale procesărilor anterioare;
- posibilitatea unor erori de logică;
- semnalele produse de bioprocesori;
- devianţe de la normalitate produse în organism;
- situarea în orizonturi informaţionale diferite;
- ignorarea nivelurilor existenţiale inaccesibile analizatorilor.
Conceperea unor acţiuni prin interpretări eronate succesive conduce la efecte
perverse, care pot să se răsfrângă nu asupra ţintei, ci asupra sursei.

Manipularea- consecinţă a dezinformării.

Manipularea este „rezultatul dorit al unui proces, care utilizează procedee

specifice: semantice, tehnice, phihologice sau comportamentale pentru a induce în
eroare, a dezinforma, a influenţa, a convinge sau a controla o persoană sau un
stat, ori percepţiile sau gândirea unei persoane sau grup de persoane, de regulă
pentru a obţine un avantaj"49.(vezi anexa Nr.2)
Prin urmare se poate, şi cred că e mai clar astfel, că dezinformarea să fie un
mijloc de manipulare, adică cu ajutorul dezinformării să se manipuleze individul şi
grupul din care face parte. Dezinformatorul se foloseşte de aceste informaţii pe
care le manipulează, dându-le diferite forme şi direcţii şi, cel mai important, le
lansează în diferite zone şi momente pentru a manipula microgrupurile,
grupurile, organizaţiile şi chiar naţiunile.
Un mijloc de dezinformare utilizat cu precădere în timpul celui de-al
doilea război mondial, dar prezent şi în războiul din fosta Iugoslavie a fost

47
Ibidem, p.137.
48
Ibidem, p.167.
49
Revista” Spirit militar modern”, Nr. 6/1999-“ Fise de dictionar”

45
dezumanizarea 50. Prin aceasta dezinformatorii prezentau populaţiei pe
combatanţi ca fiind fiinţe inumane. Astfel naziştii ucideau evreii, nu oamenii,
comuniştii, ucideau duşmani ai poporului, comandourile teroriste arabe ucideau
agenţi ai imperialismului, nu oameni, iar combatanţii locali din fosta Iugoslavie erau
nazişti, nu sârbi sau croaţi sau bosnieci. Urmarea acestor afişări deformate, a acestei
dezinformări era: slăbirea sentimentului de respingere instinctivă a violenţei
facilitând astfel escalada actelor de agresiune, sub diferitele lor forme; manipularea
maselor în favoarea diferitelor părţi. Intrând cu astfel de acţiuni în cadrul trupelor
se poate merge în două direcţii: în cazul trupelor proprii prezentarea
inamicului ca fiind o fiinţă rău famată poate creşte ura şi motivarea pentru luptă,
dar trebuie foarte bine avut în vedere limitele până la care se poate face aceasta -
individul cu o slabă capacitate de procesare a informaţiilor, îndopat cu astfel de
dezumanizări poate face acte de bravură extremă şi astfel poate fi un camarad
pierdut; în cazul acţionării asupra inamicului cu dezumanizarea conducătorilor
şi cauzele acţiunilor lor se poate ajunge la dezertări mai mult sau mai puţin
masive, întoarcerea armelor împotriva conducerii, crime în rândul militarilor.
Un alt mod de manipulare, de data aceasta prin impunerea unui set de
informaţii care sunt mai greu perceptibile, este dezindividualizarea. Prin această
metodă dezinformatorul aduce individul la sentimentul pierderii în anonimat prin
uniformizarea individului în cadrul unei colectivităţi, organizaţii. în mediul militar
portul uniformei determină uniformizarea şi de aici pierderea în anonimat, îl face
mult mai disponibil pentru comiterea unor acte inumane îi creşte agresivitatea şi
poate determina chiar manifestări deviante. Cu alte cuvinte, în cadrul formal al
armatei posibilitatea de manipulare a individului este mult mai mare, dacă se vrea o
manipulare pozitivă, una negativă poate primi rezistenţă chiar datorită acestui fapt
(mai greu intră o persoană îmbrăcată deosebit într-o unitate decât una în uniformă).
O altă posibilitate de dezinformare este cea care are ca scop
determinarea fenomenului de anomie. Acesta apare când întregul sistem de
valori, de concepţii şi standarde ale unei organizaţii sau chiar naţiuni se
prăbuşesc brusc. Pentru organizaţia militară acest fenomen prezintă o rezistenţă
deosebită - în sensul că este foarte greu pentru un dezinformator să atace pentru a
schimba regulile, normele şi valorile acesteia; trebuie o acţiune de lungă durată,
foarte bine chibzuită şi cu personal foarte bine pregătit. Atingerea acestui fenomen
duce la apariţia unui sentiment de insecuritate difuză, de teamă permanentă,
creşte agresivitatea şi determină chiar acţiuni revendicative.
Unul din atuurile dezinformatorilor este dovedită atunci când aceştia reuşesc
să acţioneze asupra inconştientului. Astfel indivizii sunt manipulaţi fără ca ei să-şi
dea măcar seama. Aceasta se poate face atât prin mijloace clasice şi la îndemâna
oricui: repetarea la nesfârşit a anumitor îndemnuri, slogane, filme, postere, etc; cât
şi prin mijloace pretenţioase atât din domeniul psihologiei cât şi al tehnicii.
Pentru controlarea gândirii dezinformatorul trebuie să formeze la
dezinformat reflexe mentale de respingere a oricărui gând ce s-ar împotrivii
ideologiei. Pentru a ajunge la această finalitate trebuie mai întâi negate total
ideile „incorecte" şi cenzurate toate informaţiile ce vin din exterior. Individul
50
Bogdan Ficeac- “ tehnici de manipulare”, Editura Minerva, Bucuresti 1996, P. 27-55

46
ajunge, în situaţia de a-şi forma el însuşi un nou mod de gândire, de a respinge din
start orice idee ce vine în contradicţie cu doctrina sistemului, orice critică la adresa
conducătorilor sau a grupului. Toate acestea sunt create în mediul militar de către
propriile structuri pentru a da tărie, forţă, respect militarilor, dar, cum spuneam şi
mai sus trebuie limitate astfel de intenţii deoarece pot duce la pierderi.
Mult utilizată în toate timpurile, ca dezinformare, a fost şi
ameninţarea. Astfel în cazul în care nu există un pericol pentru un grup, el
trebuie inventat pentru ca individual să fie în permanenţă în stare de frică pentru a
nu avea timp să gândească. Pentru trupele proprii utilizarea ameninţărilor are ca
efect pozitiv motivarea pentru instruire, dar în epoca actuală, când se pot cunoaşte
în mare, ce poate fi ameninăţător, aceasta se face mai greu - mult mai greu poate fi
înspăimântat un militar care vede la ştiri care ar fi posibilul pericol. Dar dacă s-ar
prezenta adevăratele pericole existente ar fi cu totul altceva. în acelaşi timp poate
avea efecte negative ameninţarea prin constrângerea de la anumite drepturi şi
libertăţi.
Un alt element de manipulare prin dezinformare a militarilor care are ca
scop dezorientarea acestuia este impunerea unui nou cod de identitate şi
distrugerea totală a celui vechi (act de comportament, mod de gândire,
sentimente). Aceasta se face prin stricteţea regulamentului, cazarmarea,
uniforme, lipsa (lipsirea) legăturilor cu rudele şi prietenii . Insul astfel tratat
devine mult mai uşor de instruit, mult mai obedient faţă de ordinele superiori.
Tot la dezorientare duce şi privarea de somn, un regim alimentar nou şi de
asemeni noi ore de servire a mesei.
O alta tehnică utilizată cu precădere de sovietici, spălarea creierelor, şi
chinezi, asupra prizonierilor este dezgheţare. Acesta presupunea dezinformarea
iniţial prin izolarea individului într-o celulă austeră unde era păzit permanent de
gărzi care acţionau asupra analizatorilor săi prin umilinţe şi injurii pentru a i se
crea senzaţia de rupere totală de lumea exterioară. Rezultatul acestui tratament:
după 4-5 săptămâni prizonierul claca. După aceasta începea interogatoriul
propriu-zis. Toate acestea prezentau prima etapă a procesului de dezgheţare.
Urma mutarea prizonierului într-o încăpere largă unde, împreună cu alţii,
începea îndoctrinarea prin studierea lui Marx şi Mao (în China). Rezultatul
acestei ultime etape un nou comportament care atrage după sine, din cauza
fenomenului de disonanţă cognitivă, remodelarea simţămintelor şi, în cele din
urmă, a gândirii. Individul se comportă diferit, simţea diferit şi gândea diferit.
Pentru ca rezultatul metodei de mai sus să rămână pe deplin
implementat se vine cu încă o metodă: reîngheţarea. Prin aceasta, individului fără
identitate i se cimentează una nouă pentru a nu i se da posibilitatea să revină la
vechile obiceiuri, sentimente, sau mod de gândire.
Dezinformarea cu ajutorul mijloacelor subliminale este de asemeni o metodă
prin care se poate lesne manipula. Mesajele subliminale pot avea rezultate
semnificative doar când ele îndeamnă subiectul la un comportament către care
acesta are deja o înclinaţie firească. Acestea sunt folosite pe scară largă pentru
inducerea de stări unor naţiuni întregi şi, de ce nu, unor regiuni. Pentru mediul
militar este importantă posibilitatea utilizării acestei metode pentru schimbarea
47
atitudinii inamicului şi se poate realiza când canalele de transmitere au fost
capturate. Subliniez că prin această metodă s-a făcut o manipulare pozitivă a
populaţiei din SUA.
Toate aceste metode de dezinformare sunt văzute astfel pentru că informaţia
nu trebuie luată ca simplă ştire, ci ea este tot ceea ce ne înconjoară şi cu ea se
acţionează, manipulată fiind, la toate nivelurile.
Trebuie ţinut cont, în fiecare caz de cantitatea de informaţie deja existentă,
de capacitatea de procesare a informaţiei şi de mediu, ambianţa creată şi care se
doreşte a fi creată.

Manipulări posibile.

În conflictele actuale, mijloacele de manipulare sunt utilizate la scări tot mai

mari fiind din ce în ce mai performante şi de necrezut posibil a fi utilizate în
realitate. Conflictul modern ar trebui să pună mai întâi accent pe capacităţile
omului. Tehnica a reuşit, nu o dată, să învingă, dar aceasta este condusă tot de om,
deci, nu tehnica face lupta ci tot omul. Capacităţile omului, fizice şi mai ales
psihice, trebuie puse în valoare nu pentru a crea noi sisteme de armament, ci pentru
ducere mentală a acţiunilor, luptă cu mijloace psihotronice, utilizarea de mediumi şi
persoane special antrenate (profesionişti) cu capacităţi deosebite.
Altfel ar arăta după un război o ţară cucerită prin astfel de metode decât
distrusă cu tehnica. Problema e dacă populaţia va rezista unei astfel de invazii
cerebrale. Dar având în vedere că acest tip de conflict se va duce la nivelul
creierelor centrale, a conducătorilor, populaţia poate rămâne neatinsă. Apărarea în
acest caz nu poate fi, nici pe departe de nivel tehnic, ci va fi tot de nivel
psihotronic. Efectele negative ale unui asemenea conflict s-ar revărsa cum este de
aşteptat asupra statului advers, dar dacă tehnicile nu sunt utilizate corect pot avea
efecte nimicitoare („efectul de bumerang") şi asupra statului care a declanşat
conflictul.
Pentru a putea ajunge la posibilele metode şi tehnici utilizate în ducerea
acţiunilor voi porni de la definiţia războiului psihologic: agresiunea psihologică
este o confruntare de energii spirituale şi psihice a căror scop final este dereglarea
funcţionării proceselor psihice, alterarea produselor, inducerea unei stări anormale
în gândirea şi comportamentul individului sau a colectivităţii umane şi, de
asemenea, de la definiţia războiului parapsihologic: conflict axat pe utilizarea
fenomenelor sau efectelor parapsihologice pentru culegerea de date în informaţii
despre inamic. Nimic mai mult decât realizarea, punerea în practică a acestor
metode şi vom avea un câmp de luptă fără distrugeri materiale. Dar cum putem
pune oare în practică aceste metode? Pentru aceasta trebuie mai întâi să existe
persoane capabile şi pregătite special pentru asta. Marile puteri ale lumii au
finanţat şi finanţează în continuare studiul, cercetarea şi punerea în practică a unor
astfel de metode. Americanii şi mai ales ruşii au descoperit în institutele
psihotronice capacităţi deosebite ale creierului uman care, în opinia colonelului

48
american John B. Alexander 51 „ar putea avea, de bună seamă, aplicaţii şi implicaţii
importante în domeniul militar".
Printre cele mai "perfide" mijloace care pot contura războiul viitorului se pot
enumera: înlocuirea armelor de nimicire în masă cu formaţiuni relativ mici
formate din specialişti înzestraţi cu mijloace poliacţionale, performante şi
inteligente; înfrângerea adversarului se va face fără a intra în contact direct sau la
vedere, ci prin acţiuni indirecte, de control şi supraveghere, de dominare a
confruntării în sfera conducerii, în dirijarea algoritmică a acţiunii militare;
decidenţii vor avea o compunere preponderent politico militară; confruntarea
informaţională prealabilă va fi dominată într-un conflict armat şi se va baza pe o
logistică informatică consistentă ce se constituie într-un potenţial de putere52.
Cum spuneam aceste mijloace sunt cercetate în institute de
psihotronică şi ţinute în cea mai mare parte secrete, pe „piaţă" ajungând doar prin
intermediul unor foşti lucrători care spun lucruri mai mult sau mai puţin adevărate.
Dar cum nu o dată s-a dovedit ca unele afirmaţii să fie adevărate, nu ne rămâne
decât să aşteptăm probe contrare.
Mai întâi trebuie ştiut că omul nu-şi cunoaşte, poate, nici în proporţie de
30% capacităţile creierului său.
Cercetătorii avizaţi au pus încă de destul timp bazele cercetării părţii
nevăzute a creierului uman ajungând la destule concluzii şi au pus temeliile unor noi
ştiinţe cum ar fi: biocomunicarea, bioinformatica, bioenergetinca, etc.
Iar dacă cercetătorii descoperă noile capacităţi, decidenţii militari, finanţatori
ori supraveghetori ai experimentelor, nu fac decât să invite pe „câmpul de luptă"
noile descoperiri, iar dacă acestea se dovedesc a fi fiabile să rămână la îndemâna
lor; toate acestea în pofida faptului că armata dă, de cele mai multe ori, impresia
că este cu un pas în urma dezvoltării.
S-a dovedit că anumiţi indivizi pot fi folosiţi în scopuri strategice; aceştia
fiind în stare ca printr-o deplasare extracorporală să penetreze sectoare importante
din punct de vedere al securităţii şi să obţină informaţiile dorite, astfel limitându-
se acţiunea directă a spionilor pentru culegerea de informaţii. De asemenea,
respectivii subiecţi ar putea pătrunde în puncte de comandă, să observe planurile şi
dispunerea de forţe pe câmpul de luptă, să aleagă locul unde ar putea porni, în
deplină siguranţă, o recunoaştere asupra unui obiectiv. Problema în acest caz o
constituie numărul de indivizi la care există astfel de capacităţi. Dar inventatorul
generatoarelor psihotronice, Robert Pavlita53, este de părere că nu e nevoie de
aptitudini speciale pentru ca indivizi voitori să fie încărcaţi psihotronic şi astfel
să acţioneze ca arme perfecţionate care să provoace boli sau chiar moartea
(respectivii indivizi nu vor înfrunta nici un risc în forma lor de arme Psi).
O altă posibilitate ar fi aceea a utilizării hipnozei telepatice creându-se
posibilitatea lansării unor subiecţi adânc în spatele inamicului de la care să se
culeagă informaţii fără măcar ca acesta să conştientizeze că i-au fost induse

51
Ernest Meckelburg- “ Agentii Psi-manipularea constiintei noastre”, Editura Antet, 1998, p. 16-18
52
Dona Tudor- “ Manipularea opiniei publice in conflictele armate”, Editura dacia, 2001, p. 88-89
53
Idem (2), p. 33-90

49
gânduri dintr-o sursă străină, ba mai mult considerând că, informaţia astfel
transmisă este produsul propriei sale gândiri.
Cercetătorii au studiat aceste fenomene din punct de vedere ştiinţific
determinând cauzele şi modalităţile în care se petrec. în această idee, în 1926
Vasiliev: a concluzionat că telepatia se întemeiază pe activităţile
electromagnetice ale creierului. Aceste noi arme, pot fi utilizate, după părerea
cercetătorilor, ca arme distructive la nivelul conştiinţei umane (modificând-o sau
manipulând-o). Aceste arme (tehnici) provoacă în părţile care funcţionează
conştient sau inconştient ale creierului, una sau mai multe dintre stările difuze,
diferite între ele. în ultimă instanţă, scopul fiecărui comportament ofensiv
controlat pare a fi acela de a face ca, printr-o forţă exterioară (agresoare), voinţa să
devină total influenţabilă.
Altă tehnică ar fi programarea subliminală care se întemeiază pe teoria potrivit
căreia creierul poate capta şi informaţii pe care conştiinţa nu le percepe direct:
mesajele se transmit atât de „repede", încât ochiul nu le poate „vedea", iar sunetele
sunt emise atât de „încet", încât urechea nu le poate „auzi". După un mai îndelungat
bombardament psihologic, de acest fel, individul, irigat în permanenţă cu mesaje
subliminale va crede că actele şi gândurile sale emană de la el, nesimţind
determinarea exterioară.
Trebuie spus însă că această influenţare subliminală poate fi făcută şi în sens
pozitiv şi pe această cale s-ar putea crea indivizi perfectibili în acord cu propria lor
voinţă.
Alături de acestea s-ar putea folosi aptitudinile precognitive ale unor
indivizi, aptitudini prin care respectivii pot aduce informaţii din viitor. Jung si
adepţii săi încadrează precogniţia în categoria acauzală, într-un univers pe care ei îl
numesc "unus mundus" (o singură lume). Pentru aceasta, pe baza propriei
experienţe, rusoaica Ivanova afirmă că aptitudinile precognitive pot fi cultivate şi
la persoane mai puţin înzestrate din punct de vedere mediumnic.
Psihocinetica ocupă, de asemenea, o latură distinctivă în cadrul
manipulării, aceasta cuprinzând, pe lângă simpla mişcare declanşată psihic, şi alte
fenomene neexplicabile din punct de vedere fizic cum ar fi: modificări mecanico-
fizice operate de conştiinţă în structura sistemelor materiale (fenomene de
îndoire, transmutaţii, efecte de magnetizare, etc); influenţarea proceselor
fiziologice (vindecări, chirurgie spirituală): acţiunea conştiinţei asupra
materialului foto şi a celui purtător de sunete; anularea (neutralizarea) gravitaţiei
(levitaţia); permutări spontane de obiecte (teleportări, aportări, penetrări,
fenomene Poltergeist); crearea unor câmpuri magnetice, electromagnetice,
electrostatice şi gravitaţionale măsurabile în jurul unor obiecte-ţintă care trec drept
declanşatoare secundare de efecte psihocinetice, etc.
Toate acestea ar putea fi utilizate pentru a instrui sabotorii psihocinetici
eficienţi, care în colaborare cu mediumi apţi să teleperceapă, să influenţeze de la
distanţă contactele de declanşare mecanice, respectiv electronice, ale armelor
inamicului, în aşa fel încât proiectilele şi torpilele să explodeze prematur. Şi
aceasta este doar una din valenţele psihocineticii.

50
 Enumerarea unor asemenea tehnici ar putea continua, ele apărând din ce în
ce mai mult de natură paranormală.

Efecte ale manipulării- efecte perverse

În general, manipularea este făcuta cu scopul de a modifica cuiva

comportamentul fără a se recurge la autoritate, nici la vreo strategie de
perversiune, ci doar pe căi ocolite. Aceasta este efectul de suprafaţă care se vede
pur şi simplu pe piaţă şi la cei din jurul nostru. Ceea ce nu se vede şi nu se simte
imediat este asupra a ce din personalitatea şi caracterul unui individ se
acţionează de fapt.
Cel mai propice loc de acţiune este cel al sentimentelor. Un slogan al
manipulării spunea: "îndreptaţi pe tineri împotriva bătrânilor"54. Interpretând, se
poate spune că se vrea distrugerea sentimentelor de respect între generaţii,
determinarea unui sentiment de ură pentru cei care nu produc nimic ba mai mult
trăiesc pe spatele tinerilor. Acesta este un exemplu minor, însă. Manipularea care
acţionează la nivel individ nu se limitează la degradarea unui sentiment, ci la un
grup de sentimente care determină pe altele şi tot aşa până când respectivul individ
cade într-un haos generalizat. De exemplu, începând prin degradarea sentimentelor
faţă de cei vârstnici se poate continua cu anihilarea sentimentelor faţă de proprii
părinţi, îndepărtarea de familie, de prieteni şi ajungerea la individul „singur pe
lume" în posibilitatea de a fi manipulat spre orice extremă negativă: droguri,
comportament deviant antisocial, cutii de rezonanţă pentru alte manipulări, s.a.
O altă posibilitate ar fi determinarea sentimentului de simpatie faţă de un
anumit lucru, continuat de determinarea sentimentului pentru o anumită persoană,
iar aceste două, puse peste degradarea sentimentului de obedienţă faţă de ea,
ajungându-se pană la faza de individ fanatic, gata oricând să-şi dea viaţa pentru o
cauză de cele mai multe ori nedreapta pentru el şi pentru societate. în sprijinul
acestei manipulări exemplele sunt deosebit de numeroase: indivizi care sunt
capcane vii, cei care deturnează avioane după care le prăbuşesc s. a.
Trecând de la individ la grup şi chiar masă de oameni, manipularea creşte în
intensitate şi în diversitate, dar în acelaşi timp este şi mai greu de făcut şi cu efecte
uneori greu de stăpânit în sensul că se poate ajunge la alte efecte decât câte dorite.
în cunoaşterea psihologiei mulţimilor rezidă singura resursă a omului de stat care
vrea nu sa le cârmuiască, pentru că lucrul acesta este deosebit de dificilă în ziua
de azi ci, măcar, să nu fie pe dea-ntregul cârmuit de ele. Psihologia mulţimilor
arată cât de mică este influenţa pe care legile instituţiilor o exercită asupra firii
lor impulsive şi cât de incapabile sunt ele de a avea vreun fel de opinii, în afara
celor ce le-au fost sugerate55. Deci mulţimile sunt uşor de condus şi în acelaşi timp
determină conducerea. Pentru o mulţime conducătorul, eroul are întotdeauna
structura unui Cezar: strălucirea lui le farmecă, autoritatea lui le impune şi sabia
lui le înspăimântă.
54
Vladimir VolKoff-“ Tratat de dezinformare”, Editura Antet, 1998, P 34
55
Gustave Le Bon-“ Psihologia multimilor”, Editura Anima, 1990, P. 10-11

51
 Mergând la manipularea unei mulţimi trebuie să ne folosim de fenomenul
sau efectul de contagiune. Prin acesta se poate ca, infestând o persoană să
„îmbolnăvim", în scurt timp, toată masa. într-un grup de indivizi, din cadrul unei
organizaţii şi particularizez pe grupul militar e de ajuns să informez într-un
anumit sens un lider formal şi/sau informal şi grupul respectiv va fi sigur
destabilizat în mai puţin de 24 de ore. Mulţimea este aproape exclusiv condusă de
inconştient, ea nu este capabilă nici măcar de a-şi controla reflexele. Rătăcind mereu
în zonele limită ale inconştienţei, suprapunându-se tuturor sugestiilor, animate de o
violenţă a sentimentelor propriei fiinţelor care nu pot apela la influenţe raţionale,
lipsită de spirit critic, mulţimea nu poate să manifeste decât o credulitate
excesivă.
Manipularea mulţimilor trebuie să meargă tot pe distrugerea şi crearea de
sentimente. în cazul mulţimilor, sentimentele au dubla calitate de a fi foarte simple
şi foarte exagerate. De aceea e foarte uşor, utilizând diferite mijloace, inclusiv prin
arta de a vorbi, să sugerezi că un individ este într-un anumit fel, ca peste noapte
mulţimea sa fie convinsă că respectivul este de zece ori mai rău/bun.
În general efectele ce se creează asupra unei mulţimi prin manipulare sunt
aducerea acestora în stare de haos. Mulţimile pot deveni violente putând răsturna
chiar regimuri politice şi nu puţine sunt exemplele de această natură.
Grupul militar, luat ca mulţime este la fel de vulnerabil la manipulare şi
acesta cu atât mai mult cu cât nu se iau măsuri de siguranţă. O dată manipulat, prin
diverse metode grupul de militari devine poate cel mai aprig duşman al trupelor
proprii, iar dacă contagiunea nu este urgent eradicată se poate ca întreaga
armată să sufere mari mutaţii.
Mergând pe schema procesual organică manipularea în interiorul
organizaţiei militare se poate face prin agresarea informaţională a raporturilor ce se
stabilesc în spaţiul public şi în cel privat. Aceste raporturi se construiesc la nivelul
proceselor ce se produc şi fac să fiinţeze conştientizări. Astfel distribuirea de
roluri (asumate, atribuite) determină intrarea indivizilor în raporturi specifice
mediului militar. Rolurile la rândul lor decurg din reprezentările pe care
indivizii şi le fac despre alţi indivizi (în cazul nostru subordonaţi, şefi, colegi) şi,
foarte important, din nivelul de procesare a informaţiilor al fiecărui individ în
sensul că un individ cu un anumit nivel de procesare a informaţiilor percepe într-un
anumit mod comandantul sau colegul. Acţionând asupra raporturilor se poate
distruge sistemul de norme şi reguli existente, se poate crea starea de panică prin
neîncrederea în comandanţi şi pot avea loc chiar acte de violenţă.
Un alt lucru foarte important al manipulării este felul procesării informaţiei
de către ţintă. Astfel o ţintă care procesează analitic poate fi destructurată şi
chiar distrusă de un manipulator care procesează analitic sau simbolic, dacă ţinta
procesează simbolic atunci ea va fi manipulată mult mai uşor de către un
manipulator cu o capacitate de asemeni simbolică decât de unul analitic.
Comparând efectele, rezultatele unei manipulări a raporturilor cu una care
vizează, relaţia de comunicare, prima este net superioară.
Abordând aceeaşi teorie, procesual-organică, dar revenind la
manipularea individului, ca procesor, se poate spune că efectele cele mai vizibile
52
sunt observate atunci când se acţionează asupra analizatorilor şi a interpretorilor. În
acest sens militarului trebuie să i se dea un anumit fel de mâncare, trebuie să vadă
anumite filme şi fapte reale, trebuie să audă anumite voci cu anumite tonalităţi, şi
trebuie să aibă anumite senzaţii tactilocinestezice. Nu puţine sunt armatele care
practică, după alte scheme, moduri diferite de obţinere a supunerii, disciplinei şi, de
ce nu, atingerii anumitor stadii de pregătire. Dar aceste practici deşi au efecte foarte
bune pe moment pot acţiona ulterior distrugând psihicul individului.

Posibilitatea contracarării manipulării

Orice armă inventată trebuie să primească răspuns cu una care să o

anihileze-sau una mai puternică. în prima fază utilizând ultima armă inventată
succesul va fi asigurat, însă pentru încă o utilizare cu acelaşi succes nu mai
poate fi vorba. Dezinformarea, ca modalitate de manipulare este una din armele într-
o continua evoluţie atât în ceea ce priveşte mijloacele tehnice cât şi în ceea ce
priveşte cele ce ţin de psihic. Pentru diferite moduri de acţiune utilizate până în
prezent s-au găsit şi modele de acţiuni de contracarare. În ceea ce urmează vor fi
prezentate câteva dintre acestea.
În lupta dusă împotriva dezinformării trebuie avute în vedere unele aspecte
importante. în primul rând, să nu se ofere un teren favorabil adversarului.
Baza cea mai solidă a apărării se va afla în mentalitatea fiecărui cetăţean. Nici o
protecţie nu va fi cu adevărat eficace fără perceperea de către toată lumea a
faptului că fiecare individ, în parte, este o ţintă a oricărei acţiuni dezinformative şi
deci că fiecare trebuie să participe personal la propria apărare, în acest sens sarcina
ce ne revine fiecăruia trece, înainte de toate, printr-o educare a spiritului critic.
Acesta începe, în materie de informare, cu o dorinţă de a nu considera suficientă
dezbaterea de idei „oferită pe tavă" şi a încerca de a ajunge singur la sursă printr-o
conduită afectivă. Nu trebuie să ne limităm în captarea pasivă a ştirilor, ci trebuie
să adoptăm obişnuinţa de a le căuta şi, pe cât posibil, de a le controla prin toate
mijloacele avute la îndemână. Şi în acest lucru nu este foarte dificil cu condiţia de
a te obişnui să acorzi o atenţie mărită acţiunilor colectivităţii.
Prezentate pe scurt aceste metode de protecţie la nivel individ sunt punctate
astfel:
• să nu ne lăsăm sufocaţi de suprainformarea ambientală;
• să nu ne formăm opinii decât despre subiectele la care putem avea
acces la mai multe forme de informare;
• să practicăm spiritul de contradicţie şi să încercăm să ne formăm
opinii în loc să le cumpărăm gata făcute;
• să refuzăm sistematic şi categoric autocenzura lor56.
Pentru a fi imuni la dezinformare, pentru a anihila efectele sale persuasive,
fiecare dintre noi trebuie să privească faptele, evenimentele, situaţiile, indiferent
prin ce vectori ne sunt aduse la cunoştinţă (atenţie deosebită la televiziune -
56
Idem(6), P. 5

53
paradisul dezinformării) cu o anume circumspecţie, făcând efortul de a verifica
atent sursa, conţinutul informaţiei, momentul său, contextul în care a fost lansat şi
când avem posibilitatea chiar şi o confruntare cu realitatea la care face trimitere „un
om informat este mai greu de manipulat decât un om neinformat".
Acelaşi Volkoff adăuga măsurilor punctate, următoarele:
-să învăţăm să depistăm simptomele unei campanii de dezinformare:
obligatoriu există ceva necurat la mijloc dacă două ziare din tabere opuse cad de
acord aproape până la nivelul detaliilor;
-să ne interesăm de „observatorii dezinformării";
-să fim atenţi la rarele scrieri care denunţă dezinformarea;
-să fim atenţi la studiile pe care le fac tehnicienii asupra metodelor
de dezinformare;
-să nu ne formăm opinii decât asupra subiectelor asupra cărora
putem avea acces la mai multe surse de informare.
În ceea ce priveşte detectarea unei operaţii de dezinformare acesta, cu tot
secretismul ei, fiind o acţiune activă, nu poate rămâne în totală umbră. Cele două
capete ale lanţului: sursa şi obiectivul final sunt cel mai greu de detectat cu precizie
şi, în special, în timp util. Dar este inevitabil ca dezinformatorul sa nu
întrebuinţeze legături, agenţi, scenarii şi teme care formează partea de sub apă a
iceberg-lui. însăşi dinamica acţiunii poate fi revelatore în sensul că în materie de
dezinformare, există o simetrie a fluxului de informaţii: comunicarea se face în sens
unic fără a se instala vreodată un adevărat dialog între agenţi şi sursă. O metodă
riguroasă şi permanentă de observare şi analiză poate contribui într-o mare măsură
la naşterea bănuielilor şi orientarea unei anchete obiective.
În practică, detectarea dezinformării se bazează pe prezumţii reeşite din
consecinţe ciudate, din convergenţe ce duc către obiectivul vizat, din
redundanţele anumitor teme de propagandă, precum şi din eforturile
adversarului de a învinovăţi victima. Pentru a descoperii şi combate
dezinformarea trebuie mai întâi să-ţi cunoşti adversarul pentru a-1 recunoaşte în
toate manifestările sale. Nu pot fi vizate punctele asupra cărora acţionează
dezinformarea decât dacă sunt stabilite legăturile lor cu ideologia. Bineînţeles că
trebuie reperate erorile tactice însă depistarea se face numai printr-o analiză
atentă a doctrinei adverse.
Plecând de la această identificare anticipată se va putea ca, din
multitudinea de publicaţii care atacă societatea, să fie decelat un anume serial
îndoielnic, atribuit adversarului, şi dezvăluită sursa informaţiei împreună cu
intenţia de manipulare, ascunsă sub o aparenţă anonimă sau seducătoare, însă
totdeauna perfidă.
O dată detectată şi recunoscută o acţiune de dezinformare trebuiesc luate o
serie de măsuri cum ar fi :
• în primul rând recurgerea la principiul de a-ţi interzice ţie însuţi
recurgerea la dezinformare; o apărare eficace se bazează pe încrederea deplină
care pentru a se întrona are nevoie de timp îndelungat;

54
 • în al doilea rând obligativitatea permanentă a denunţării unei
operaţiuni de dezinformare de către toţi cei avizaţi în acest sens; această
denunţare trebuie să vină cât mai rapid şi să vizeze atât teme cât şi conţinutul
mesajului dezinformatorului. O dată cu aceasta trebuie imediat lansată o
campanie virulentă de descalificare a agresorului prin publicarea pe scară largă a
identităţilor intermediarilor;
• în al treilea rând starea de apărare cuprinde descrierea atitudinii
celui care se apără, precum şi condiţiile ce le are la dispoziţie, în funcţie de tipul
agresiunii, potenţiale sau de fapt. în acest sens trebuie abordată o politică de
prezenţă în sensul vegherii permanente asupra liberului transfer de informaţii şi
asupra libertăţii comunicaţiilor.
• la fel de important este de a pune totul în acţiune pentru a face
munca de dezinformare şi, dacă este posibil, chiar la un preţ prohibiţie. Acest
lucru este posibil dacă reuşeşte exploatarea efectului „bumerang", deturnând
către agresor propria maşinaţiune.
• un ultim punct, un ultim principiu care trebuie respectat este acela al
separării nete a ceea ce reiese din luptă pe planul informaţiilor de misiunile
normale ale serviciilor de securiatate57.
Un alt set de măsuri propune acelaşi Volkoff58. Acesta porneşte de la
importanţa conştientizării existenţei dezinformării, a caracteristicilor sale nocive,
iar aceasta pentru a nu cădea în mania ei: panică, refuzul oricărei informaţii pe
motiv de falsitate, bănuiala că toţi profesioniştii din comunicare ar fi agenţi de
influenţă. în continuare autorul sugerează că ar trebui să acceptam că în societatea
actuala toţi suntem cutii de rezonanţă, iar pentru acesta ar trebui să adoptăm o
atitudine de neîncredere riguroasă, să verificăm orice informaţie, să citim şi presa
care nu ne place, să ne întrebăm mereu „cine trage sforile din asta”
Un alt punct subliniat de Volkoff este necesitatea formării unor echipe de
cercetători (psihologi, sociologi, jurnalişti, universitari, specialişti în
contraingerinţă) care să descopere şi să urmărească acţiunile dezinformative.
Al treilea punct este necesitatea unor reglementări juridice în ceea ce
priveşte dezinformarea
În ceea ce priveşte manipularea, rezistenţa la aceasta are pe lângă măsurile
prezentate mai sus şi alte măsuri deoarece mergem pe ideea că dezinformarea este
o modalitate de manipulare.
La nivelul individului din societate, cu cât acesta se detaşează emoţional
de anumite aspecte ale vieţii, detaşarea atrage pierderea suportului social
reprezentat de familie, persoane iubite, prieteni colegi, nu atât sentimentul de
siguranţă se va amplifica, putând duce chiar la apariţia unor manifestări paranoide.
Dar această detaşare este absurdă deoarece omul este o fiinţă socială şi în
acelaşi timp implicarea profundă în viaţa sociala face individul vulnerabil în faţa
agenţilor manipulării. În această situaţie individului nu-i rămâne decât să alterneze

57
Henri-Pierre Cathala-“ Epoca dezinformarii”, Editura Militara, Bucuresti, 1991, P. 158-270
58
Vladimir Volkov-“ Dezinformarea arma de razboi”, Editura Incitatus, bucuresti, 1998, P. 17-21

55
între cele două stări astfel încât perioadele de trăire la cote înalte să fie urmate de
scurte intervale de detaşare.
Unul din cele mai importante lucruri la nivelul fiecărui individ este alegerea
unor momente de detaşare totală de problemele zilnice pentru a-şi analiza la rece
sentimentele, acţiunile, alternativele alese într-o situaţie sau alta, pentru a găsi cele
mai bune soluţii. Oscilarea permanentă între aceşti doi poli (detaşare şi implicare)
este singura modalitate de a evita, pe cât posibil, manipulările zilnice.
În cazul în care manipulatorii acţionează asupra sentimentelor
oamenilor: creând confuzie emoţională aceştia ar trebui să inducă câteva
momente de detaşare, de analiză lucidă. Ori de câte ori simt că abuzează cineva de
sentimentele lor, când au un anumit disconfort la nivelul procesărilor, sau când
sesizează că „ceva nu este în ordine" trebuie să caute cauzele. Pentru acesta ar
trebui să vadă dacă sentimentele avute în momentul respectiv au fost
provocate cu un scop anume sau au o motivaţie ce nu ţine neapărat de
manipulare.
Un lucru foarte important ca măsură preventivă: indivizii nu trebuie să-şi
dezvăluie niciodată, mai ales în prezenţa străinilor sau a unor persoane
întâmplătoare, dorinţele intime, punctele vulnerabile, temerile sau
incertitudinile. Trebuie să vorbească cât mai puţin despre trecutul lor, să nu se lase
aruncaţi în confesiuni ce nu îşi au rostul, să evite să-şi deschidă sufletul în faţa
oricui. În aceasta idee, chiar şi cel mai bun prieten se poate folosi, cândva, de
secretele pe care i le-aţi destăinuit numai lui.
Testarea cuiva din acest punct de vedere, impune oamenilor care fac asta să
acţioneze într-un anumit fel şi este suficient să i se facă o opoziţie chiar şi formală,
pentru a-i vedea reacţiile.

56
 Capitolul III.
Implicarea comandantului în gestionarea proceselor de natură
informaţională

Competenţe necesare comandantului de subunitate.

Având în vedere complexitatea şi numărul ridicat al definiţiilor în ceea ce

priveşte competenţa putem reproduce într-un mod general ceea ce "termenul"
constituie în concepţia teoriilor socio-psihologice. După unii autori
competenţa desemnează trăsătură caracteristică unei persoane de a dispune de
cunoştinţele şi deprinderile necesare realizării sarcinilor profesionale, raportându-
se îndeosebi la personalitate. Competenţa acoperă un ansamblu de capacităţi
cognitive, psiho - morale, psiho - somatice prin care agentul unei acţiuni
profesionalizate îşi fundamentează şi îşi exprimă funcţiile profesiei sale.
Observăm, conform interpretării prezentate, că între competenţă şi
capacitate se instituie un raport de subordonare, capacităţile fiind cele care
determină şi influenţează competenţele.
Pentru o analiză mai atentă a competenţelor necesare
funcţionării organizaţiilor vom păstra cadrul teoretic în care am integrat
lucrarea de faţă - modelul procesual - organic al procesualităţii sociale -
dispunând şi de ajutorul problemelor abordate anterior. În acest cadru
competenţa decurge din constituirea unor interpretări specializaţi şi constă, în
ultimă instanţă, în capacitatea de a identifica situaţii problematice, de a concepe
modalităţi de rezolvare a situaţiilor problematice şi de implicare efectivă în
soluţionarea lor.
Luând în considerare diversitatea contextelor şi interpretărilor
asupra competenţei în care se situează celelalte teorii, psihologice sau
sociologice, îmi permit să afirm că modelul procesual - organic este cel
mai în măsură să determine obţinerea unor interpretări
satisfăcătoare în ceea ce priveşte competenţa datorită abordării unei
analize unitare.
Pentru ca oamenii să funcţioneze în organizaţii ei trebuie, nu doar "să
cunoască" şi "să respecte" rolurile în variantele conştientizate, ci şi să
deţină anumite competenţe pentru funcţionalitatea ansamblului.
Capacitatea oamenilor de a întreţine relaţii informaţionale funcţionale în
organizaţii în modalităţi care le întreţin funcţionarea decurge din două genuri de
competenţe:
• competenţa profesională;
• competenţa socială.
Competenţele profesionale constau în posibilităţile de procesare a
informaţiilor care susţin interacţiunile specializate, şi relaţiile informaţionale
dintre oameni prin care se obţin anumite efecte.

57
 Competenţele sociale constau în posibilităţile de procesare a informaţiilor
referitoare la reglarea relaţiilor informaţionale dintre participanţi la interacţiunile
propuse, solicitate de obţinerea efectelor scontate. Competenţa socială se obţine
prin asumarea şi atribuirea de roluri şi prin formarea unor seturi de competenţe
care fac posibilă procesarea informaţiilor conform rolurilor asumate şi a
celor atribuite. Competenţa profesională se poate produce prin asimilarea
unor informaţii despre domeniul ce face obiectul interacţiunii şi despre propria
intervenţie în acel domeniu, prin formarea unor capacităţi de operare cu
informaţiile disponibile întru realizarea unor acţiuni, respectând anumite
reguli. La aceste două competenţe se ajunge prin specializarea unor interpretori.
Lucian Culda identifică cinci tipuri de interpretori din care rezultă
totalitatea modalităţilor de raportare a oamenilor la procesualitatea
socială:
 Interpretori bio-funcţionali care susţin funcţionarea
biologică şi satisfac nevoi ale organismului.
 Interpretori socio-integratori care dau oamenilor capacitatea de a se
localiza în mediul social concret.
 Interpretori specializaţi (sociali şi profesionali) care asigură
competenţele profesionale şi deţin capacitatea oamenilor de a funcţiona în
organizaţii.
 Interpretori self - integratori care permit oamenilor să
mediteze asupra situaţiei omului în societate.
 Interpretori interogativi de t i p conceptual, prin intermediul cărora
oamenii devin capabili să interogheze 59.
Intre competenţele sociale şi cele profesionale există conexiuni care
decurg din specificul relaţiilor informaţionale şi din atitudinile oamenilor în
aceste relaţii şi în interacţiunile care le întreţin.
Ca urmare a prezentării relativ explicite a modului în care se constituie
competenţele consider că acestea au un rol foarte important în procesul
comunicării, pentru care sunt necesare un set complex de competenţe care să
asigure buna sa funcţionare.
În cadrul subunităţii militare, comandantul este cel care instruieşte, transmite
informaţiile necesare, îndrumă, controlează şi corectează activitatea militarilor
exercitând funcţia de comandă şi decizie, fiind omul de la care pleacă aproape totul.
Pentru ca subunitatea să poată funcţiona în orizonturi informaţional-
energetice din ce în ce mai performante este nevoie ca liderul militar să posede
anumite competenţe reflectate într-un tot unitar interacţional, în dimensiunea
profesională şi socială în care acesta fiinţează. Aceste competenţe trebuie să facă
posibilă receptarea şi interpretarea corectă a construcţiilor de tip interogativ, fie prin
situarea în interiorul paradigmei cu care modelarea a fost efectuată, fie prin
folosirea unei paradigme mai performante.
Formarea competenţei procesual-organice în scopul identificării acţiunilor
subversive presupune:
 Acceptarea ca ipoteză de lucru a modelului procesualităţii sociale;
59
Idem, Procesualitatea socială, p. 47.

58
  Asimilarea interpretărilor date procesării bio-informaţionale, procesării
interpretative şi raporturilor dintre ele, inclusiv a interpretărilor ce devin posibile
dacă se acceptă paradigma procesual organică;
 Formarea capacităţii de a realiza interogări respectând explicit şi
sistemic principiile cuprins în paradigma procesual-organică.
În formarea competenţelor trebuie să se ţină seama de următoarele premise:
 Competenţele interpretative ale oamenilor, organizaţiilor şi socio-
organizărilor decurg din proprietăţile procesorilor lor de informaţii. Deci ele
funcţionează în modalităţi informaţii diverse şi neechivalente. Relaţiile dintre
oameni, organizaţii şi socio-organizări se pot situa în orizonturi specifice procesării
figurativ-simbolice, în orizonturi care decurg din procesări verbale preponderent
simbolice sau al căror comportament este dominat de interpretări verbale de tip
analitic, precum şi în orizonturi care beneficiază de interpretări formate sub
influenţa unor procesări interogative.
 Competenţele interpretative ale oamenilor, organizaţiilor şi socio-
organizărilor pot produce interpretări incompatibile chiar şi după ce se dezvoltă
procesarea interogativă, ca urmare a dificultăţilor de comunicare şi conlucrare ce
decurg din dependenţa lor de interogări conceptuale sau simbolice diferite.
 Competenţa interpretativă este influenţată de capacitatea procesorilor
de informaţii de a asimila şi utiliza informaţiile disponibilizate de alţi procesori,
capacitate care, de regulă se manifestă restrictiv şi selectiv şi care este dependentă
de capacitatea organizaţiilor şi socio-organizărilor de a produce resurse umane şi de
a organiza folosirea lor.
 Competenţele interpretative depind de proprietăţile şi starea
procesualităţii socio-interpretative înglobante. În consecinţă, problematica formării
lor nu se poate reduce la cea a specializării unor oameni pentru a se raporta la
construcţii procesual-organice din perspectiva unei anumite finalităţi. Problema
prioritară este cea a formării socio-organizărilor specializate, deci a competenţelor
socio-interpretative şi, din perspectiva lor, a competenţelor oamenilor.

Formarea liderului militar ca gestionar al proceselor de natură informaţională in

subunitate.

Reperele teoretice expuse anterior îmi oferă posibilitatea de a mă pronunţa

asupra competenţelor necesare comandantului de subunitate pentru a identifica
conţinutul acţiunilor subversive. De asemenea paradigma procesual-organică îmi
oferă repere pentru a concepe competenţele de natură metodologică necesare
comandantului de subunitate.
A. Se cer asimilate (învăţate) regulile ce decurg din sociologia
procesual-organică şi distincţiile dintre domeniile de studiu ale acesteia:
ontologia procesual-organică, istoriografia procesual-organică, viitorologia
procesual-organică şi praxiologia procesual-organică;

59
 B. Conţinutul agresiunilor pot identificate şi investigate respectând
cerinţele interogărilor de tip praxiologic, întrucât acestea se exercită asupra
unor reali sociali activi oamenii, organizaţiile, comunităţi în situaţii concrete, iar
soluţiile preconizate cuprind modalităţi în care este posibil şi dezirabil să se
acţioneze.
Investigarea conţinuturilor acţiunilor subversive nu poate fi de t i p
ontologic, întrucât aceasta are în vedere subversiunea ca o procesualitate posibilă. Se
poate pronunţa asupra acelor procese care îi determină specificitatea.
Investigarea nu poate fi numai de tip istoriografic deoarece acesta se
pronunţă asupra realilor ce s-au succedat deja.
Investigaţia nu poate fi nici doar de tip viitorologic întrucât aceasta
explorează viitorii posibili ai agresivităţii.
Dar investigaţia praxiologică este funcţională numai dacă beneficiază de
informaţiile furnizate de cele trei componente ale sociologiei procesual-organice
astfel:
l. Ontologiile oferă interpretarea-cadru care conţine reperele pentru
decuparea corectă a domeniului de referinţă şi localizarea corectă a obiectului de
studiu (acţiunile subversive). Se obţin informaţii ce urmează a fi folosite ca premise
despre secvenţa subversiunii care urmează să fie diagnosticată.
2. Studiile istoriografice oferă informaţii despre realii care au precedat şi au
făcut posibil realul pe care urmează să îl identifice şi diagnosticheze. Au
relevanţă pentru demersul întreprins la conţinuturile vehiculate, la formele,
metodele şi mijloacele folosite, precum şi informaţiile referitoare la eficienţa
lor asupra ţintelor. Cu cât informaţiile sunt mai nuanţate, se obţin mai multe
repere pentru a concepe investigarea realilor activi ai acţiunilor subversive.
3. Studiile viitorologice pot să ofere reperele despre posibilii realilor
investigaţi, repere u t i l e în proiectarea cercetării conţinuturilor specifice
agresiunilor de acest tip, agresiuni ce urmăresc modificarea unor evoluţii
posibile.
C. Investigarea praxiologică cuprinde strategii de interogare indirecte,
întrucât conţinuturilor acţiunilor subversive în sine nu sunt abordabile, ele fiind
ascunse ca atare nereductibile la produse evidente, manifeste ale procesării
sociale a informaţiei. Prin modelări succesive se evidenţiază caracteristicile
procesorilor de informaţii ale agresorului, apoi prin explorarea şi evaluarea
lor se identifică capacitatea de a construi acţiuni subversive. Interpretarea
informaţiilor obţinute face posibilă dezvăluirea interpretărilor cadru utilizate de
agresor. Din analiza lor se clarifică modalitatea de concepere a acţiunilor
subversive.
D. Proiectarea investigării praxiologice pentru identificarea conţinuturilor
acţiunilor subversive presupune stabilirea unor exigenţe cu privire la alegerea
premiselor decuparea corectă a obiectului de studiu, modalităţi de raportare la
acestea, emiterea ipotezelor, analiza comparativă a deschiderilor oferite,
analiza şi evaluarea rezultatelor din perspectiva cerinţelor de ordin generativ şi
funcţional.

60
 E. Modelările praxiologice succesive vizează capacitatea acestuia de
procesare a informaţiei cu scopul de a dezvălui proprietăţile şi starea
interpretorilor cu deosebire a acelor integratori şi gestionari care proiectează
agresiuni, pentru identificarea interpretărilor-cadru, îndeosebi a celor ce decurg
din matricile simbolice ce fac posibile acţiunile subversive obiectivate pe
diverşi suporţi pentru a fi receptate ca ţintă. Prin studii comparative şi
delimitări critice se identifică orizontul informaţional în care se situează
agresorul, elementele concrete ale acţiunilor subversive, consecinţele
acestora asupra capacităţilor ţintei, situaţiile sociale pe care le generează,
îndeosebi situaţiile critice şi posibilităţile de a fi contracarate.
F. Succesul investigării praxiologice este dependent de interpretările date
procesării interpretative. Acţiunile subversive, caracterul neexplicit al
informaţiilor afectează posibilităţile obţinerii unor interpretări
performante, întrucât interpretorii nu pot procesa corect mesajele necuplate. Se
începe prin a se raporta la interpretările disponibile, la interpretările vagi şi
incorecte date unor aspecte disparate. Apoi, procesările socio-interogative se
reorganizează succesiv, ceea ce duce la creşterea capacităţii de investigare.
G. Cercetarea conţinuturilor acţiunilor subversive prin modelări
praxiologice presupune proiectarea unor acţiuni pentru evaluarea interpretărilor
realizate. O abordare pertinentă este posibilă dacă se corelează regulile
metodice şi competenţele presupuse de ele. Competenţa evaluativă, în cazul
analizei acţiunilor subversive, trebuie să facă posibile interpretări sistematice,
atât a l e unor aspecte izolate, cât şi asupra companiei în întregime.
Totodată, metoda face posibile analize care să identifice genul de
procesori care pot fi mai vulnerabili la agresiunea informaţională. Aceste
localizări sunt u t i l e pentru estimarea consecinţelor acţiunilor subversive.
Identificarea acţiunilor subversive este un proces complex, care de regulă
se realizează la nivelul întregii armate prin structuri specializate. La nivelul
subunităţii militare, unde comandantul gestionează întreaga activitate, consider
că acesta trebuie să posede următoarele competenţe de natură profesională şi
socială:
 Capacitatea de a identifica în modalităţi scientizate componentele
elementare ale socialului, şi „decuparea” lor corectă în vederea obţinerii unor
modelări pertinente;
 Să poată investiga cu prioritate procesele organizante şi dezorganizante
pentru a putea să obţină modelări în care să se poată localiza celelalte tipuri de
procese, care se ordonează şi capătă diverse proprietăţi în raport cu proprietăţile
proceselor organizante ce le fac posibile;
 Să stabilească seturi de interpretări corecte, obiectivate, care să
întrunească condiţiile pentru a funcţiona ca sisteme de referinţă pentru realizarea
interpretărilor, în funcţie de care să proceseze informaţiile;
 Să operaţionalizeze conceptele oferite de teorii şi metodologii
ştiinţifice:
 Să identifice conţinutul acţiunii subversive;

61
  Să analizeze şi să propună eventuale soluţii din prisma teoriilor şi
metodologiilor ştiinţifice;
 Să realizeze o interpretare-cadru în care să soluţioneze problema
adaptând soluţia optimă, analizând în acelaşi timp şi eventualele consecinţe
derivate, organizante şi dezorganizante;
 Capacitate de interpretare a mediului militar, rezultând o bună
cunoaştere a militarilor din subordine;
 Capacitatea de a identifica specificitatea fiinţării fiecărui militar din
subordine, şi de a înţelege matricea culturală a fiecăruia;
 Capacitatea de a înţelege aspiraţiile şi idealurile individuale şi de grup;
 Capacitatea de a se impune în faţa militarului atât pe cale cognitivă, cât
şi pe cale afectivă şi volitivă;
 Capacitatea de a face înţeleasă informaţia transmisă în procesul de
comunicare;
 Capacitatea de a sesiza limitele orizontului informaţional al fiecărui
militar;
 Capacitatea de discriminare, analiză şi sinteză peste medie, tenacitate
şi putere de a acţiona în condiţii de incertitudine şi stres;
 Capacitatea de a opera cu vaste cunoştinţe de cultură generală, şi cu
cunoştinţe politice;
 Abilitatea de a acţiona rapid, responsabil şi cu iniţiativă în luarea
deciziilor;
 Capacitate de dialog şi empatie, uşurinţă în stabilitatea şi dezvoltarea
relaţiilor interpersonale;
 Capacitatea de analiză profundă a comportamentului individual şi
grupal, folosind interpretările cadru oferite de teoria procesual-organică;
 Capacitatea de înţelegere intuitivă a diferitelor evenimente, idei sau
simboluri cu valoare pentru subunitate;
 Capacitatea de adaptare pentru înţelegerea modului de gândire şi
acţiune al militarilor;
 Să ofere prin interpretări de natură procesual-organică diferenţieri între
acţiuni pro-sociale şi cele anti-sociale;
Organizaţiile militare se găsesc în stări departe de echilibru, de aceea rolul
comandantului de subunitate este foarte important. De aceea el trebuie să identifice
aspectele subversive ale acţiunilor îndreptate asupra subunităţii sale.
Competenţele menţionate îi dau posibilitatea de a identifica acţiunile
subversive, şi mai apoi împreună cu structuri specializate din cadrul armatei să
conceapă strategii de contracarare

62
 Capitolul IV
Studiu aplicativ privind nivelul de cunostinţe al studenţilor în ceea ce
priveşte agresiunea informaţională.

Ipoteze de lucru

Cunoaştem cu toţii faptul că fenomenul informaţional a luat în ultimul

timp o mare amploare în societate în general şi în mediul militar în special.
Astfel, tema lucrării pe care am elaborat-o : –“Implicarea comandantului de
subunitate în gestionarea proceselor de natură informaţională în subunitate”-a
fost premisă ce a condus la întocmirea acestui chestionar cred eu util pentru
formarea deprinderii în ceea ce priveşte lucrul cu metode psihoanalitice de
investigare şi totodată, în demersul corect al lucrării.
Am găsit astfel de cuviinţă să întocmesc un chestionar de opinie pe tema
agresiunii informaţionale care să evidenţieze nivelul de cunostinţe acumulat de
studenţii militari în cei patru ani de studiu academic.
Ofiţerul, căci la nivelul acesta situez informaţiile, nu de puţine ori este pus
în situaţia să aleagă dintre o informaţie sau alta, nu de puţine ori este obligat să
ofere altora o informaţie sau alta şi într-o perioadă de timp foarte scurtă.
Informaţia, cel mai de preţ lucru într-o posibilă confruntare, nu trebuie să fie în
multitudinea formelor şi proceselor ei, ceva ambiguu pentru un viitor comandat.
În pregătirea sa, studentul militar trebuie să înveţe şi să ajungă să aibă
foarte limpede în minte modul cum trebuie tratată o informaţie, care informaţie
trebuie luată în calcul şi care nu, trebuie să vadă mereu de unde pleacă
informaţia şi care este scopul real al acesteia(ţinta).
Cu toţii poate, de-a lungul vieţii am trecut printr-o situaţie când am fost
într-o mai mică sau mai mare măsură agresaţi din punct de vedere informaţional.
Un zvon, prin radio sau televiziune, dezinformaţi sau manipulaţi….toate acestea
fac parte din viaţa noastră. Important este să avem capacitatea de a învăţa din
toate cât mai mult şi de a ne forma o idee proprie cât mai aproape de adevăr în
ceea ce priveşte acţiunile informaţionale, completată în cel mai fericit caz cu
teorii ştiinţifice în domeniu.
Pentru mediul militar, această chestiune ar trebui să fie familiară iar
studiile în domeniu indispensabile, de aceea consider viabil ca ipoteză principală
privind problematica în discuţie: - nivelul relativ scăzut al studenţilor care
manifestă interes pentru studii, asupra fenomenului informaţional în general şi
cu predilecţie, a fenomenului informaţional în domeniul militar.

Concepţia de realizare a studiului.

Studiul, în derularea sa include etapele:

1. Întocmirea propriu-zisă a chestionarului;
2. Interpretare întrebărilor şi alegerea eşantionului;
63
 3. Explicarea graficelor;
4. Concluzii;

1.Întocmirea chestionarului.

Chestionarul se dovedeşte a fi una din cele mai frecvente tehnici utilizate

în ştiinţele socioumane. Acestea sunt teste compuse dintr-un număr mai mare
sau mai mic de întrebări prezentate în scris subiecţilor şi care se referă la
opiniile, preferinţele, sentimentele, intenţiile şi comportamentele lor în
circumstanţe precise.( P Pichot-„ Le Testes mentaux, 1954, p. 65”)
De-a lungul timpului chestionarul a ajuns să fie mai bine structurat şi să
cuprindă o combinare de stimuli verbali, grafici şi de altă natură care să vină atât
în sprijinul celui care îl întocmeşte cât şi a subiectului care să poată să fie atras şi
chiar interesat de tema acestuia.
Aşadar, chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi corespunzător un
instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise,
eventual imagini grafice, ordonate logic si psihologic, care, prin administrarea
de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea
persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.
Ciclul investigării fenomenelor sociale prin intermediul chestionarului
este dat de următoarea succesiune :

Intervievare
(Aplicare)

Formularea Codificarea
intrebărilor

Obiective Analiza
specifice

Problema generală

De obicei informaţia obţinută cu ajutorul întrebărilor de opinie rămâne

incertă. În nici un caz nu se poate trage vreo concluzie cu privire la opiniile
atitudinile oamenilor analizându-se răspunsurile la o singură întrebare.
Totdeauna trebuie prevăzut un sistem de întrebări care să permită stabilirea
poziţiilor indivizilor faţa de una sau alta din problemele puse în discuţie.

64
 Folosit cu rigoare ştiinţifică şi în spiritul deontologiei de către specialişti,
chestionarul este indispensabil pentru cunoaşterea fenomenelor de conştiinţa,
constituite şi mijloace de limbaj (cunoştinţe, opinii, credinţe etc.). cunoscându-i-
se limitele, chestionarul reprezintă un instrument preţios pentru cunoaşterea şi
implicit, pentru armonizarea vieţii colectivităţii umane.
În studiul meu am optat pentru chestionarul cu întrebări cu răspuns închis
(sau precodificate) care nu permite decât alegerea răspunsurilor dinainte fixate.
În acest mod, gradul de libertate al subiectului este redus considerabil ceea ce
presupune din partea subiectului existenţa unor opinii şi cunoştinţe bine
cristalizate, iar din partea cercetătorului o bună cunoaştere a realităţii. Cel care
răspunde este pus să decidă uneori între doua grade de liberatate: „Da” sau „Nu”
sau să analizeze pe o scala de 4-5 sau mai multe răspunsuri. În ceea ce priveşte
al doilea mod de răspuns unii specialişti apreciază că se pot strecura erori
sistematice.

2. Interpretarea întrebărilor şi alegerea eşantionului.

Am utilizat un chestionar cu 11 întrebări, cu cate 4 sau 5 variabile de

răspuns pentru fiecare (vezi Anexa). Chestionarul a fost elaborat având la bază
cele 11 variabile care determină nivelul de familiarizare a studenţilor cu
procesele de natură informaţională.

1. Prima variabilă:
„Consideraţi util pentru dumneavoastră un studiu mai aprofundat legat
de agresiunile de tip informaţional în domeniul militar?”-ţine să scoată în
evidenţă gradul de conştientizare al importanţei unui studiu elaborat pe tema
agresiunii informaţionale. Pericolul pe care îl reprezintă slaba pregătire a
comandaţilor pe această direcţie poate influenţa hotărâtor o subunitate mai ales
în situaţii posibile pentru care noi militarii ne pregătim. Deci, un studiu pe tema
agresiunii informaţionale consider că ar fi indispensabil pentru un ofiţer mai ales
în zilele noastre când realitatea o demonstrează, aceste tipuri de agresiuni fiind
tot mai frecvente. Rezistenţa la astfel de agresiuni se formează în timp şi ţine
până la urmă de competenţele comandantului.

2. A doua variabilă:
„ De obicei, acceptaţi informaţiile care vă sunt transmise exact în forma
prezentată de emiţător ?”- această variabilă doreşte să evidenţieze dacă subiecţii
chestionaţi au capacitatea de a trata critic informaţiile, dacă sunt în măsură să-şi
formeze o părere în legătură cu aceasta. Se întâmplă, în viaţa de zi cu zi, ca un
număr mare de oameni, care, fie citesc presa, fie ascultă la radio sau privesc la
televizor, fie pur şi simplu primesc informaţii din mediul înconjurător, fără a
reflecta măcar o secundă la cele recepţionate. Acest fapt denotă că marea
majoritate a oamenilor care procedează aşa nu au de habar despre pericolul pe
care îl reprezintă sursele de informare netratate corespunzător.

65
 3. A treia variabilă:
„ De unde primiţi cea mai mare parte din informaţii?”-ţine să evidenţieze dacă
subiecţii pot să-şi evalueze gradul de receptivitate a informaţiilor şi dacă au
conştiinţa sursei acestor informaţii în raport cu mediul în care trăiesc şi studiază.
Locul de unde provine infomaţia are o mare importanţă pentru cel care doreşte
să afle cât mai multe despre veridicitatea şi scopul pe care îl urmăreşte aceasta.

4. A patra variabilă:
„ Aţi citit în cei patru ani de studiu academic vreo carte care să aibă
legătură cu agresiunea de tip informaţional?”-variabila doreşte să evidenţieze
dacă subiecţii sunt sau nu interesaţi de aceasta problematică a războiului şi a
societăţii în general, dacă sunt la curent cu informaţiile ştiinţifice specifice, dacă
există un bagaj suficient de cunoştinţe în acest domeniu cu care ar putea demara
pe viitor un studiu mai aprofundat. „Arta războiului”, de Sun Tzî poate
reprezenta o punte de plecare pentru cei care încă nu sunt iniţiaţi în această
problemă !

5. A cincea variabilă:
„Vi s-a întâmplat să fiţi dus în eroare de vreun zvon sau vreo informaţie
falsă?”- vine să evidenţieze modul în care subiectul reuşeşte să-şi regândească
întâmplările prin care a trecut şi în care a fost sau nu dus în eroare de o
informaţie proasta sau un zvon aruncat la întâmplare şi care de obicei în situaţii
de criză îşi atinge scopul. Propriile experienţe de viaţă vin în ajutorul celuia care
reuşeşte să-şi autoevalueze trăirile şi să-şi gândească de aşa natură cele
întâmplate astfel încât pe viitor să ştie să gândească corect forţa unui zvon,a unei
informaţii.

6. A şasea variabilă:
„ În discuţiile avute cu colegi, prieteni, rude, profesori aţi atins subiecte
legate de problema informaţionălă?”-variabila încearcă să vadă dacă în
abordările colective subiectul a avut sau nu în discuţie problematica
informaţionala. De cele mai multe ori, în cadrul grupurilor restrânse se formează
o anumită idee cu care rămân toţi, problema este că nu de fiecare dată această
idee e şi cea mai bună şi pentru asta individul trebuie să reflecteze la acea idee şi
eventual să o respingă dacă nu este conformă cu realitatea. Poziţia critică faţă de
un subiect sau altul ţine şi de gradul de procesare a informaţiilor a persoanei
respective, de bagajul de cunoştinţe deţinut în problema în cauză,etc.

7. A şaptea variabilă:
„ Peste câteva săptămâni veţi deveni ofiţer, cum credeţi că vă veţi
descurca într-o situaţie de agresiune informaţională căzută asupra grupului ce
îl conduceţi?”—această variabilă caută să atragă atenţia asupra importanţei pe
care o are pregătirea de specialitate şi din acest punct de vedere, al gestionarii
proceselor de natură informaţională în subunitate, pentru un viitor conducător.
Ofiţerul, poate mai mult decât orice alt garant al securităţii statului, trebuie ca
66
prin natura meseriei sale, să aibă foarte limpede în cap aceste probleme specifice
unui conflict informaţional şi a fenomenului război în general.”El este proiectat
să gândească ca toţi ceilalţi cetăţeni să poată dormi liniştiţi într-o ţară sigură,
suverană şi independentă.”

8. A opta variabilă:
„ De obicei iţi expui părerea imdiat după ce primeşti informaţia?”-
variabila se referă la capacitatea de a reflecta pe tema informaţiilor receptate, de
a avea propria părere, de a nu te baza pe nivelul majorităţii, de a procesa
informaţiile într-un mod propriu. Subiectul nu trebuie să fie pasiv la ceea ce se
petrece in jurul său. Trebuie să-şi permită să trăiască pasional fiecare eveniment,
să fie în stare să aprobe sau să critice, să respingă sau să promoveze o idee sau
alta. Deprinderea individului de a procesa în amănunt informaţia, este foarte
utilă în identificarea cu uşurinţă a sursei, ţintei, şi a conţinutului acesteia.

9. A noua variabilă:
„ Când s-a întâmplat să fiţi dezinformat aţi simţit o stare de nelinişte sau
chiar de panică?”-variabila arată nivelul de efervescenţa manifestat în urma
lansării unei informaţii false sau a unui zvon şi a rezistenţei psihoafective la
acest gen de agresiune. Este ştiut faptul că sentimentul de nelinişte sau chiar de
panică conduce de cele mai multe ori la agravarea stării generale a grupului,
chiar la un conflict interior care poate fi dezastruos pentru acel grup în situaţii
mai complicate dar posibile pentru un militar.

10. A zecea variabilă:

„ Aţi încercat să verificaţi informaţia primită când v-aţi simţit dus în
eroare?”- se referă la interesul privind sursa pentru informaţia primită. Pentru a
vedea de unde pleacă cu adevărat informaţia- care este sursa – trebuie să
analizăm întregul context, să regândim întreaga situaţie şi într-un timp care de
obicei este limitat.

11.A unsprezecea variabilă:

„ – A-şi dori să-mi oferiţi câteva data personale legate de sex, vârsta, şi
specialitatea armei dumneavoastră”- este pentru a putea realiza o clasificare a
rezultatelor în funcţie de cele trei variabile: sex, vârstă şi specialitate.

Acest chestionar a fost aplicat unui eşantion reprezentativ de studenţi

( respectiv un număr de 20 de studenţi) din anul terminal, promoţia 2001-2005,
al Academiei Forţelor Terestre, de specialităţi diferite. Subiecţii au fost aleşi în
mod aleatoriu. Rezultatele obţinute au fost grupate şi exprimate în procente pe
număr de subiecţi ( 20~100%) pentru fiecare variabilă în parte.
Ilustrarea cu ajutorul graficelor a rezultatelor obţinute prin aplicarea
chestionarelor se realizează procentual, numerele 1-5 reprezentând numărul de
ordine al variantei de răspuns din chestionar.

67
 3. Explicarea graficelor.

Graficul pentru prima variabilă :

Comentariu: Se observă că la această variabilă majoritatea subiecţilor au

răspuns că “Da”, este destul de important să parcurgă un curs mai elaborat
referitoare la agresiunile de tip informaţional. Asta denotă faptul că marea
majoritate a lor sunt conştienţi de importanţa pe care o are studiul în sine,
problema fiind de actualitate, ultimile conflicte internaţionale demonstrând acest
lucru. Unii, şi un procent oarecum mare, au răspuns că le este chiar foarte util
ceea ce înseamnă că sunt atraşi de domeniu şi că ar putea investiga probleme
mai delicate pe care procesele informaţionale le dezvoltă.

Graficul pentru a doua variabilă:

Comentariu: Numărul mare de subiecţi (40%) care au răspuns că “Nu”,

respectiv nu acceptă informaţia exact în forma prezentată denotă faptul că
aceştia nu înghit tot felul de informaţii primite de la surse care uneori pot fii

68
suspecte. Deci, rezultatele confirmă faptul că aceştia sunt receptivi la
informaţiile primite şi verifică sursele de unde pleacă aceste informaţii.

Graficul pentru a treia variabilă:

Comentariu: Sursele alese de subiecţi sunt diferite dar majoritatea lor

provin din televiziune, presa şi din alte locuri. Rolul comandanţilor în
transmiterea de informaţii este relativ mic iar cel al profesorilor este strict legat
de informaţiile transmise la ore prin materiile predate, ceea ce este normal.
Capacitatea de selecţie a informaţiilor este specifică fiecărui student în parte în
funcţie de preferinţele lui de motivaţie sau chiar de pasiunea pentru o materie
sau alta. Mediile din care aceştia receptează mare parte din informaţii sunt
diverse, important fiind calitatea informaţiei receptate. Rolul televizorului în
documentare este după cum se observă foarte mare, informaţiile fiind mult mai
uşor şi plăcut de receptat faţă de alte surse ce solicită un efort mai mare şi timp
mai îndelungat în comparaţie cu a doua variabilă (cărţi) care deţine un procent
inferior.

Graficul pentru a patra variabilă:

69
 Comentariu: Din graficul de la întrebarea patru se poate cu uşurinţă
observa că marea majoritate a subiecţilor au citit cărţi în domeniul la care mă
refer în cercetarea mea şi doar doi dintre ei nu aveau habar să fii citit vreo carte
care să facă referire la acest domeniu. Rezultatul de 85 % este foarte bun şi
consider că se poate trece la elaborarea unor subiecte mai dezvoltate în ceea ce
priveşte agresiunea de tip informaţional.

Graficul pentru variabila a cincea:

Comentariu:se evidenţiază clar faptul că cea mai mare parte a subiecţilor

au trecut printr-o astfel de întâmplare respectiv 40% din totalul lor ceea ce
înseamnă ca ei cunosc rezultatele pe care le poate produce o informaţie falsă sau
un zvon lăsat la întâmplare să circule prin rândul membrilor unui grup.
Procentul de 25% ridică întrebări serioase despre gradul de conştientizare al
acestor subiecţi care nu sunt capabili să-şi analizeze propriile evenimente din
viaţă şi care dau dovadă de imaturitate în ceea ce priveşte pericolul ce îl
reprezintă pentru un grup de militari o informaţie falsă sau un zvon greşit, mai
ales într-o situaţie de criza sau de război.

Graficul pentru variabila şase:

70
 Comentariu: discuţiile purtate în cadrul unui grup de fiecare subiect în
parte evidenţiază faptul că aceştia ating probleme legate de agresiunea
informaţională. Dialogurile în grup sunt cele mai antrenante şi de cele mai multe
ori toţi participă la discuţie ceea ce înseamnă că fiecare are oportunitatea de a-si
exprima punctul de vedere. Poziţia critică fată de un subiect al discuţiei sau altul
este importantă pentru subiectul în sine. Tema în sine se demonstrează a fi
incitantă pentru marea majoriate a studenţilor, domeniu serviciilor secrete, al
organizaţiilor secrete, al jocurilor psihologice netrecând neobservate în cei patru
ani de studiu in Academie.

Graficul pentru varianta a şaptea:

Comentariu: problema este mai delicată o mare parte a subiecţilor optând pentru
varianta „Nu ştiu” ceea ce denotă neîncrederea în cunoştinţele aprofundate în
acest domeniu până la acest moment. 30% sunt siguri că peste ceva timp vor
stăpâni îndeajuns de bine problemele legate de informaţie în general şi vor face
faţă cu brio în orice împrejurare unor astfel de agresiuni. Procentul relativ mare
a celor care au răspuns că „NU” vor face faţa unor astfel de agresiuni denota
faptul că aceştia sunt conştienţi că mai au de studiat în ceea ce priveşte subiectul
abordat de chestionar. Sunt totuşi puţini cei care sunt absolut siguri pe ei, că
deţin în totalitate arta psihologiei informaţiei. Este greu de afirmat aşa ceva,
poate nici cei mai specialişti dintre cei care zilnic fac muncă de informaţii nu pot
afirma aşa ceva. Se spune ca tot ceea ce poate fii demonstrat, înţeles, justificat
teoretic poate fii şi combătut aşa ca domeniul în sine nu are frontiere, deci
rămâne deschis pentru noi confruntări interesante.

71
 Graficul pentru variabila a opta:

Comentariu: această variabilă relevă faptul că jumătate din cei chestionaţi

sunt critici în ceea ce priveşte informaţia primită şi fiecare problemă în sine
devine subiect de discuţie. Cealaltă parte a lor respectiv 30% au spus că preferă
să stea mai retraşi şi să digere singuri informaţia primită fără a împărţii părerile
cu majoritatea ceea ce nu este chiar constructiv existând riscul formarii unor idei
proaste şi de aici un parcurs total greşit al unor exerciţii. Procentul de 20% sunt
cei care de obicei sunt mai nehotărâţi în a-şi exprima propriile idei şi fapte.

Graficul pentru cea de-a noua variabilă:

Comentariu: această variabilă este şi ea mai sensibila la a primi un

răspuns cert – totuşi 40% din cei chestionaţi au răspuns că au simţit acea stare de
nelinişte sau chiar panică când s-au confruntat cu astfel de evenimente.
Procentul de 30% este deţinut de cei care refuză să-şi exprime ceea ce au trăit
atunci când s-au confruntat cu astfel de cazuri. Sunt printre ei şi studenţi cărora
faptul în sine de fi dus în eroare nu le-a trezit sentimentul de panică şi probabil
au ştiut cum sa-si păstreze calmul fără a influenţa în rău starea generala a
grupului din care făceau parte. Aceştia sunt cei care au o doza mai mare de

72
rezistenţa la astfel de acţiuni şi cu siguranţa vor reuşi şi pe viitor în viitoarele
funcţii în confruntarea cu astfel de probleme.

Graficul pentru variabila a zecea:

Comentariu: relevă faptul ca doar 10% din cei chestionaţi au încercat să

verifice informaţia primită în situaţia când s-au simţit duşi în eroare. Cel mai
mare procent îl deţin cei care nu au încercat sa o verifice preferând să primească
informaţia fără a lua o măsură în sensul descoperii sursei sau a celui care a
lansat o astfel de întrebare. Răspunsul este problematic demonstrând slabe
calităţi ale subiecţilor în ceea ce priveşte curajul şi tăria de a căuta cât mai precis
sursa de unde a plecat informaţia falsă, ţinta acesteia şi chiar persoana care a
provocat-o.
Ultima variabilă este pentru a realiza o diferenţiere între subiecţi în raport
de sex, vârstă şi specialitatea în armă. Astfel din subiecţii chestionaţi 3 sunt de
sex feminin, 4 din aceştia sunt artilerişti, 9 sunt infanterişti, 3 sunt vânători de
munte, 2 sunt transmisionişti , 2 intendanţi. Am insistat să chestionez 20 de
studenţi de la toate cele 5 arme existente în anul patru de studiu. Fetele sunt de
la intendenţă, infanterie si artilerie.

Concluzii:
Interpretând rezultatele obţinute pot trage concluzia că nivelul de
cunoştinţe acumulat de studenţi în cei patru ani de studiu academic este destul
de mare şi rezistenta acestora la agresiuni de tip informaţional este relativ
bună.Cu toate acestea o bună parte din ei, după cum reiese şi din grafice, simt că
au lacune în acest domeniu dar totodată sunt conştienţi de gradul de efervescenţa
al fenomenului în era contemporană, în domeniul în care îşi desfăşoară
activitatea. Implicarea acestora în diferite probleme de genul celor prezentate în
chestionar este bună, marea majoritate a lor fiind cuprinşi de nevoia de a
descoperi cât mai mult în acest domeniu care se pare că pe viitor va fi o armă
des folosită şi dezvoltată, de care un militar nu se poate debarasa.
În ceea ce priveşte conţinutul procesului formativ, consider că ar fi foarte
bine primit de către studenţi un curs mai aprofundat în acest domeniu. Teme ca

73
dezinformarea, manipularea sau modalităţile de acţiune pentru realizarea
acesteia şi posibilităţile de luptă care le dezvoltă acestea sunt atractive şi se cer a
fi aprofundate.
Înainte de toate se situează preocuparea pentru conştientizarea faptului că
atitudinea în domeniul informării sau faţa de aceasta trebuie să fie permanentă,
pentru că însăşi viaţa este condiţionată de modalitatea în care procesăm
informaţia şi o valorificăm.
Consider că obiectivul studiului este atins şi pe viitor voi încerca o analiză
mai elaborată, folosind mai multe metode de investigare, pe un eşantion mai
mare care să fie mai relevant şi care să cuprindă un subiect mai antrenant pentru
subiecţi.

74
 Concluzii

Prin acest studiu am încercat să dezvolt o interpretare satisfăcătoare

gestionării proceselor de natură informaţională la nivelul subunităţii şi a
competenţelor necesare unui comandant de subunitate întru înfăptuirea acestora,
totul într-o modalitate benefică pentru organizaţie.
Problematica impusă spre cercetare este vastă şi necesită o disecare
amănunţită de teorie în domeniul informaţiei şi a proceselor informaţionale. Am
reuşit totuşi să sintetizez reperele teoretice necesare unui comandant în demersul
său de a identifica şi gestiona astfel de procese.
Am dedus din analiza studiului ca unele din competenţele comandanţilor
cresc şi se dezvoltă dacă aceştia sunt capabili să evalueze nuanţat procesele de
natură informaţională şi să intervină pentru ameliorarea competenţelor
subordonaţilor în domeniu.
Apreciez că studiul teoriei procesual-organice oferă o imagine mai clară
asupra a ceea ce înseamnă agresiune de natură informaţională. Tendinţa
conflictelor, din prezent şi viitor, este ca agresiunea energetică directă să fie
înlocuită cu agresiunea preponderent informaţională, ascunsă, care poate avea
drept scop chiar distrugerea întregului domeniu social. Se cunoaşte bine faptul
că forţele armate sunt garantul securităţii unei naţiuni. Problema impetuoasă
care face ca acest fenomen să ia amploare şi să fie foarte bine studiat în scoli şi
alte instituţii specializate, este că şi aceste socioorganizări pot cădea forţei
agresiunilor de tip informaţional.
Astfel, consider indispensabil pentru studenţii din Academia Forţelor
Terestre, studiul şi problematica impusă de informaţie şi după cum am mai spus
teoria procesual-organică oferă repere teoretice necesare şi suficiente pentru
identificarea acţiunilor de acest tip. În plus, dezvoltarea unor modele de simulare
a acţiunilor de luptă care să înglobeze şi situaţii de natura agresiunilor
informaţionale ar familiariza studenţii cu astfel de probleme iar studiul
posibilităţii de contracarare a acestora se poate transforma în competenţe,
necesare unui comandant în situaţii de natură conflictuală.
Dictonul “cine are informaţia are putere” poate fi citit şi invers, dar
aceasta nu schimbă în mod esenţial datele problemei. Domeniul în chestiune se
bucură de o atracţie deosebită, de o aură de mister aparte în rândul marelui
public, mai ales pentru nesfârşitul fluviu de istorii, romanţe, filme şi scenarii TV
ce popularizează lumea informaţiilor, o lume plină de spectacol cu spioni.
Lumea informaţiilor rămâne totuşi una foarte reală, rece şi pragmatică, unde
triada rigoare, precizie si răbdare elimină potenţialele erori şi greşeli care, dacă
ar exista, ar produce prejudicii imense, vorbind în termenii securităţii şi apărării,
iar succesele nu se spun, ele rămân întotdeauna anonime.

75
 BIBLIOGRAFIE

1. Culda Lucian, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Bucureşti

,Editura Licorna, Bucureşti, 1996
2. Bogdan Ficeac, “ Tehnici de manipulare”, Editura Minerva,
Bucureşti, 1996 ;
3. Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din domeniile
politicii militare, securităţii naţionale şi apărării armate, Bucureşti
,Editura militară”, 2000 ;
4. Dona Tudor, “ Manipularea opiniei publice în conflictele armate”,
Editura Dacia, 2001;
5. Culda Lucian, Potenţele fiinţei umane, Bucureşti, Editura Licorna,
2003;
6. Culda Lucian, Sociologia procesual organică, Bucureşti, Editura
Licorna;
7. Culda Lucian , “ Critica psihologiilor. Posibilii oamenilor în
procesualitatea socială”, Editura Licorna, Bucureşti, 1995;
8. C.A.J. Coady, Encyclopedia of Ethics, New York, Garland Publishing,
1992;
9. Constantin Hariuc, Protecţia împotriva agresiunii psihologice,
Bucureşti, Editura militară, , 1994;
10.Constantin Hariuc, De la conştiinţa de sine empirică a comunităţilor la
interogarea conceptuală a naţiunilor, În Investigarea naţiunilor.
Aspecte teoretice şi metodologice , Bucureşti , Editura Licorna, , 1993;
11.Constantin Hariuc, Identificarea şi contracararea agresiunilor
informaţionale, Bucureşti, Editura Licorna, 2000;
12.Dictionary of Military Terms and Associated Terms,New York,
Garland Publishing, 1990;
13.Ernest Meckelburg, “ Agenţii Psi - manipularea conştiinţei noastre”,
Editura Antet, 1998;
14.Gândirea militară românească, Revistă de teorie şi ştiinţă militară
editată de Statul Major al Armatei Române, Serie nouă, Anul XIII,
nr. 5, septembrie - octombrie 2002;
15.Henri-Pierre Cathala, “ Epoca dezinformării”, Editura Militară,
Bucuresti, 1991 ;
16.http://www.geocites.com/radu-herjeu/teorii/cap2.htm(cap I);
17.J. J. Van Guilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen - „Ştiinţa
comunicării",Editura Humanitas, Bucureşti, 1991;
18.Karl von Clausewitz, Despre război, Bucureşti ,Editura militară,
1982;
19.Lt.col.dr. Petca Ioan-Constantin, Managementul organizaţiei militare
(volumul II), Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 2000;

76
20.Culda Lucian , “Procesualitatea socială”, Editura Licona, Bucureşti,
1994;
21.Culda Lucian , “ Devenirea oamenilor în procesualitatea socială”,
Editura Licorna, Bucuresti, 1997;
22.Revista” Spirit militar modern”, Nr. 6/1999-“ Fişe de dicţionar”;
23.T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, Managementul organizaţiei,
Editura Economică, Bucureşti, Ediţia a II-a, 1998;
24.Mireille Radoi, “ Serviciile de informaţi si decizia politică”, Editura
Tritonic, Bucuresti 2004 ;
25.Maria Ureche, Aurel Rogoja, « Servicii Secrete Străine», vol.1,
Editura Antet, 2002 ;
26.Mircea Miclea, “ Psihologie cognitivă”, Editura Polirom, Iaşi, 1999;
27.Sun Tzî, Arta războiului, Editura militară, Bucureşti, 1976;
28.Gustave Le Bon, “ Psihologia mulţimilor”, Editura Anima, 1990 ;
29.Gl.bg. M. Chelaru, Magazin Istoric, Ediţia aIV-a 1998;
30.Vladimir Volkoff , “ Tratat de dezinformare”, Editura Antet, 1998 ;
31.Vladimir Volkov, “ Dezinformarea arma de razboi”, Editura
Incitatus, Bucuresti, 1998

77
78
 ANEXA 1

1. Consideraţi util pentru dumneavoastră un studiu mai

aprofundat legat de agresiunile de tip informaţional în domeniul militar?
a)nu;
b)oarecum;
c) nu ştiu;
d) da;
e) foarte util;

2. De obicei, acceptaţi informaţiile care vă sunt transmise exact în

forma prezentată de emiţător?
a)nu;
b)într-o mică măsură;
c)nu ştiu;
d)da;
e)într-o mare masură;

3. De unde primiţi cea mai mare parte din informaţii?

a)comandanţi;
b)radio;
c)TV;
d)profesori;
e)alte surse;

4. Aţi citit în cei patru ani de studiu academic vreo carte care să
aibă legatură cu agresiunea de tip informaţional?
a)nu;
b)da;
c)nu ştiu;

5. Vi s-a întâmplat să fiţi dus în eroare de vreun zvon sau vreo

informaţie falsă?
a)nu;
b)de puţine ori;
c)nu ştiu;
d)da;
e)de multe ori;
6. În discuţiile avute cu colegi, prieteni, rude, profesori aţi atins
subiecte legate de problema informaţionălă?
a)nu;
b)de puţine ori;
79
 c)nu ştiu;
d)da;
e)de multe ori;

7. Peste câteva săptămâni veţi deveni ofiţer, cum credeţi că vă veţi

descurca într-o situaţie de agresiune informaţională căzută asupra grupului
ce îl conduceţi?
a)nu;
b)oarecum;
c)nu ştiu;
d)da;
e)foarte bine;

8. De obicei îţi expui părerea imdiat după ce primeşti informaţia?

a)nu;
b)oarecum;
c)nu ştiu;
d)da;

9. Când s-a întâmplat să fiţi dezinformat aţi simţit o stare de

nelinişte sau chiar de panică?
a)nu
b)oarecum
c)nu ştiu
d)da
e)da,în totalitate

10. Aţi încercat să verificaţi informaţia primită când v-aţi simţit

dus în eroare?
a)nu
b)oarecum
c)nu ştiu
d)da

11. „– A-ţi dori să-mi oferiţi câteva date personale legate de sex,
vârsta, şi specialitatea armei dumneavoastră.
sex: m/f specialitatea: inf/art/trs/int/vm vârsta: 22,23,24,25,26
(vă rog să încercuiţi!)

80
 ANEXA 2

MODEL DE DEZINFORMARE

-cazul Tappert-

În vara anului 1985, Hans Joachim Tiedge, şef de secţie în Bundesant

fur Verfassungschutz ( BfV- Oficiul Federal pentru Apărarea Constituţiei),
Serviciul secret vest-german care are în preocupări şi activitatea de
contraspionaj, a dezertat şi a trecut în RDG.
Şeful său ierarhic, M. Hellenbroich, care luase funcţia de şef al
Serviciului german de Informaţii( bundesmachrichten Dienst-BND), doar
de câteva zile, fusese concediat rapid şi i s-a recomandat să nu rostească nici
un cuvânt cu privire la defectarea lui Tiedge. Hellenbroich s-a limitat să
declare că va face cunoscut detalii despre această afacere la momentul
potrivit.
În timp ce lucra la un caz sub acoperirerea numelui conspirativ
„Tappert”, a intrat intr-o cădere psihică profundă din cauza pierderii soţiei.
Disperat şi dezamăgit, atât din cauza acestei întâmplări, cât şi din cauza
copiilor care i-au creat mari probleme(se drogau), a început să consume
excesiv alcool şi să ducă o viaţă dezordonată. Lipsa măsurii a strâns multe
datorii în timp şi a ajuns într-un final, la o gravă decadenţă fizică şi morală.
Toate acestea au constituit date suficiente la îndemâna Serviciului
Secret al RDG pentru a-l recruta, folosind banii şi şantajul.
Lui Hellenbroich, care l-a avut sub observaţie, îi rămân două
posibilităţi: să-l lichideze pe Tiedge sau să-l folosească. A ales a doua
posibilitate.
Tiedge, alias Tappert, a fost încadrat într-o reţea de colaboratori, care
îi plasau informaţii în laborator, cu care să fie intoxicat(dezinformat)
serviciul de informaţii advers.
Astfel, pentru o mai lungă perioadă, serviciul de informaţii est-
german a fost dezinformat (intoxicat) şi a făcut să creadă ceea ce serviciul
secret vest-german vroia. Jocul condus de Hellenbroide a constituit un
model strălucit din domeniul dezinformării, realizat in Occident după
război.

81
 ANEXA 3

Când elaborezi un material de informare

Trebuie Nu trebuie
1. să ai permanent în 1. să scrii un eseu.
minte ce-l interesează pe cel căruia 2. să comunici celui care
i te adresezi. a comandat analiza tot ceea ce ştii
2. să stabileşti priorităţi- aşa cum îţi vine in minte, ci să
să organizezi cu grijă informaţia. gândeşti nonlinear, dar să scrii
3. să desfaci analiza în linear.
părţile componente. 3. să scrii incifrat
4. să foloseşti titluri care
spun ceva, evitând abstacţiunile.
5. să faci cunoscută
incertitudinea dar să oferi şi o
soluţie la aceasta.
6. să fii credibil,
documentându-te cât mai amplu
cu putiinţă.
7. să fii succint
8. să eviţi jargoul şi să
explici orice termen tehnic.
9. să fii deschis la valori
şi să argumentezi importanţa
obiectivelor.
10. să scrii un text care să
nu se întindă, să fie scurt şi direct,
flosind diateza activă.

82