Organizaia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO n englez, OTAN n

francez; n romn cel mai des se folosete abrevierea NATO, dar i abrevierea OTAN este
folosit cteodat) este o alianta politico-militara stabilit n 1949, prin Tratatul Atlanticului
de Nord semnat n Washington pe 4 aprilie, 1949 semnat de catre reprezentantii a 12 tari.
Tratatul a fost ratificat in Senat cu 82 contra 13 si, dupa citeva zile, presedintele Truman
supuse Congresului un supliment de cheltuieli militare pentru anul fiscal curent in valoare de
1450 milioane de dolari, destinate inarmarii partenerilor.
NATO este un bloc politico-militar avand ca membri fondatori: Anglia, Belgia,
Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Portugalia si
SUA. La tratat au mai aderat ulterior Turcia si Grecia (25 februarie 1952), iar la 6 mai 1955R.F.Germania. Creatie si, in acelasi timp, instrument al razboiului rece , NATO a avut si
continua sa aiba un rol nefast in perpetuarea impartirii Europei, in stimularea cursei
inarmarilor, a tendintelor opuse destinderii si cooperarii internationale. Structura
organizatorica a NATO tinde sa-i confere in multe privinte un caracter suprastatal, ceea ce are
drept urmare incalcarea suveranitatii si independentei nationale a insesi statelor membre. In
iunie 1966 Franta si, in august Grecia hotarasc retragerea din organele militare integrate ale
NATO.
In conditiile de deteriorare a situatiei internationale in primii ani postbelici in pofida
argumentelor care cereau SUA sa abordeze problema stavilirii comunismului pe plan
economic si politic, accentual in politica europeana a SUA cadea din ce in ce mai mult pe
factorul militar. Numeroase documente publicate ulterior atesta ca in tratativele secrete
purtate de SUA, incepind din 1948, scopul diplomatiei americane era de a injgheba un bloc
militar si de atrage in el un numar cit mai mare de state care sa permita construirea de baze
militare, aeriene si maritime cu ajutorul carora SUA sa-si creeze o pozitie strategica
avantajoasa impotriva Uniunii Sovietice si a celorlalte tari in care triumfase democratia
populara. In acest scop s-au exercitat presiuni speciale si s-au intins tot felul de momeli de
"ajutor american" tarilor scandinave, care trebuie sa constituie o baza nordica, Irlandei,
Islandei si Portugaliei precum si Spaniei, Greciei, Turciei si chiar Iranului, destinate a fi
capete de pod pentru fortele aeriene si maritime ale SUA.
Doua preocupari majore ale diplomatiei americane insoteau semnarea tratatului: una sa
prezinte NATO ca o organizatie defensiva si a doua sa demonstreze ca semnarea lui nu

slabeste, ci intareste ONU ; ambele erau greu de demonstra si faceau parte din categoria
tezelor

care

cu

cit

mai

aprig

sustinute,

cu

atit

devin

mai

suspecte.

Nascuta in 1949 ca o alianta defensiva, menita sa apere statele Europei occidentale impotriva
unei agresiuni sovietice, NATO a devenit o organizatie anacronica dupa caderea Uniunii
Sovietice, un colos militar al carui singur inamic incetase sa mai existe. In aceste conditii,
NATO a cautat un pretext care sa-i legitimeze existenta si l-a gasit in cel mai nefericit mod cu
putinta, in sintagma-fetis "apararea drepturilor omului".
Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinta o alianta de tari independente avand drept
obiectiv comun mentinerea pacii si protejarea propriei libertati prin intermediul solidaritatii
politice si a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si a respinge orice
forma de agresiune impotriva lor. NATO este o organizatie interguvernamentala ale carei tari
membre isi pastreaza integral suveranitatea si independenta, un forum in cadrul caruia statele
se consulta reciproc in toate privintele, se iau hotarari asupra problemelor politice si militare
ce le afecteaza securitatea.

Obiectivele NATO
Obiectivul prim al Aliantei Nord-Atlantice este asigurarea libertatii si securitatii statelor
membre; atingerea acestui obiectiv se realizeaza prin mijloace atat politice, cat si militare,
asigurandu-se atat respectul Actului constitutiv al Organizatiei, cat si al Cartei Natiunilor
Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic insusi isi gaseste sursa constituirii sale legale in
articolul 51 al Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la
aparare individuala sau colectiva.
Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declar: Prile convin c un
atac armat mpotriva uneia sau mai multora dintre ele, n Europa sau n America de Nord, va
fi considerat un atac mpotriva tuturor i, n consecin, sunt de acord ca, dac are loc
asemenea atac armat, fiecare dintre ele, n exercitarea dreptului la auto-aprare individual
sau colectiv recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naunilor Unite, va sprijini Partea sau
Prile atacate prin efectuarea imediat, individual sau de comun acord cu celelalte Pri, a
oricrei aciuni pe care o consider necesar, inclusiv folosirea forei armate, pentru
restabilirea i meninerea securitii zonei nord-atlantice.
Aceast fraz s-a referit la nceput la cazul n care URSS ar fi lansat un atac mpotriva
aliaiilor europeni ai Statelor Unite, n urma cruia SUA ar fi trebuit s trateze Uniunuea

Sovietic ca i cum ar fi fost atacat ea nsi. Totui temuta invazie sovietic din Europa nu a
mai venit. n schimb, fraza a fost folosit pentru prima dat n istoria tratatului pe 12
septembrie, 2001 n rspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.
In esenta, potrivit articolului 5 din Tratatul NATO, un atac impotriva unuia dintre
statele membre este considerat un atac impotriva tuturor. Aceasta conceptie este reafirmata si
prin alte de prevederi extrem de importante: vointa statelor semnatare de a trai in pace cu
toate popoarele, de a le salvgarda libertatea, mostenirea comuna si civilizatia, pe baza
principiilor democratiei, a libertatilor individuale si a suprematiei dreptului, de a contribui
la dezvoltarea relatiilor internationale pasnice si prietenesti, intarind propriile lor institutii
libere, asigurand o mai buna intelegere a principiilor pe care sunt cladite aceste institutii si
dezvoltand conditiile propice asigurarii stabilitatii si bunastarii, facand eforturi pentru a
elimina orice opozitie in relatiile lor economice internationale si incurajand colaborarea
economica intre fiecare parte si intre toate deopotriva.

State Membre
Statele membre NATO mpreun cu anul de aderare, sunt:

Belgia
Bulgaria (2004)

Canada

Cehia (1999)

Danemarca

Estonia (2004)

Frana

Germania (1955)

Grecia (1952)

Ungaria (1999)

Islanda

Italia

Letonia (2004)

Lituania (2004)

Luxemburg

Olanda

Norvegia

Polonia (1999)

Romnia (2004)

Portugalia

Slovacia (2004)

Slovenia (2004)

Spania (1982)

Turcia (1952)

Regatul Unit

Statele Unite ale Americii

Grecia i Turcia s-au alturat alianei n februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de
Vest n 1955, iar unificarea german din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile
Germaniei de Est. Spania a fost admis pe 30 mai 1982, iar fostele ri semnatare ale Pactului
de la Varovia au aderat fie pe 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria i Cehia), fie n anul 2004
(Romnia, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania i Bulgaria).
Frana s-a retras din comanda militar n 1966, dar a revenit n 1992. Islanda, singura ar
membr NATO care nu are o for militar proprie, s-a alturat organizaiei cu condiia de a
nu fi obligat s participe la rzboi.
ORGANIZAREA:
Organizatia nord Atlantica este compusa din urmatoarele organisme :
1. Organizatii si structuri civile
2. Organizatii si structuri militare
3. Structuri de comanda militara
4. Alte organizatii si structuri
ORGANIZARE SI STRUCTURI CIVILE
Cartierul General
Membrii internationali
Biroul Executiv General
Biroul Secretarului General
Biroul Secretarial Executiv
Biroul Informational si de presa
Biroul NATO pentru securitate
Biroul de afaceri politice

Biroul de planificare a apararii si organizare operationala

Biroul Menegerial
Biroul de control financiar
Biroul directorial al resurselor
Biroul directorial al comitetelor bugetoriale
Biroul de audit international
Biroul organizatiilor de logistica si productie
STRUCTURILE SI ORGANIZATIILE CIVILE NATO
Sediul Central NATO se afla in Brussels si este Cartierul general politic al Consiliului
Nord Atlantic .Aici lucreaza aproximativ 3150 de angajati , din care 1400 sunt membrii ai
delegatiilor nationale reprezentative pentru NATO .Sunt de asemenea aproximativ 1300 de
membrii civili ai grupului international NATO , si peste 350 de membrii ai grupului
international militar .
Oficialii diplomatici ai tarilor partenere lucreaza tot la Brussels. Fiecare tara membra a
NATO este reprezentata printr-un Ambasador sau un Reprezentant Permanent , sustinut de o
Delegatie Nationala compusa din oficiali care reprezinta tara in diferite comitete NATO.
Avand acelasi loc de activitate , delegatii tarilor partenere la alianta pot mentine intre ei un
contact informational optim si fata intarzieri .
Consiliul Nord Atlantic ( N.A.C. ) are autoritate politica efectiva si putere de decizie ,
fiind alcatuit din Reprezententii Permanenti ai tarilor partenere la alianta. El se intruneste o
data pe saptamana si are ca si activitate si intalniri de rang inalt , de asemenea intalniri cu
Ministri de Externe, ai Apararii si cu Primministrii statutul autoritatii si al puterii de decizie,
ramanand acelasi indiferent de nivelul intalnirilor .Consiliul are un profil public important si
poate emite declaratii sau comunicate catre Guvernele tarilor nemembre , in care explica
politica si deciziile Aliantei .
Consiliul a primit autoritate explicite si putere de decizie dar in limitele tratatului act ce
sta la baza Aliantei Nord Atlantice , lucrind cu Comisii si Comitete, pentru a putea pune in
practica hotaririle si deciziile Aliantei . Multe din aceste Comitete si Grupuri de planificare
au fost create pentru a usura munca Consiliului, prin asumarea de responsabilitati in
domeniile aferente zonei lor de activitate (ex.planificare apararii, probleme nucleare).
Astfel, Consiliul se identifica cu un Forum de deschidere larga , realizand consultanta
pentru toate tarile partenere la Alianta in toate problemele si conflictele ce le afecteaza
securitatea . Consiliul este cel mai important organism decizional al Aliantei Nord Atlantice .
Toti membrii aliantei au dreptul de a-si exprima liber punctul de vedere la masa discutiilor .
Deciziile sunt expresia dorintei colective ale guvernelor membre ale Aliantei , exprimate in
directia consensului , element primordial pe care se bazeaza luarea deciziilor .
Fiecare Guvern are in Conciliu un Reprezentant Permanent cu rang de Ambasador .
Reprezentantii sunt sustinuti de un grup de delegati politici si militari care difera ca numar de

la o tara la alta . Cand Consiliul se intalneste in aceasta componenta , se face referire la el cu

cuvintele de Consiliul Permanent . Cel putin de doua ori pe an , Consiliul are intalniri la nivel
inalt ( ministerial ) cand fiecare tara este reprezentata de Ministrul de Afaceri Externe . Mai
exista si sesiuni de intalniri cu Ministrii ai Apararii .Intalnirile Consiliului sunt patronate de
catre Secretarul General sau in lipsa acestuia de Deputatul sau .
Ambasadorul sau Reprezentatul Permanent cu activitatea cea mai lunga primeste titlul
de Paroh al Consiliului , el fiind invitat la intalnirile ceremoniale ale Consiliului , sau cele ce
au rolul de a alege Secretarul General , pentru a le prezida . La intalnirile ministeriale , unul
din Ministri i-si asuma rolul de Presedinte de Onoare . Pozitiile importante din Alianta , sunt
ocupate de unul din Reprezentantii Permanenti ai tarilor membre , in ordinea alfabetului
Englez prin rotatie anuala . La intalnirile Consiliului , participantii sunt asezati la masa
rotunda in ordine alfabetica , pe natiuni , urmand ordinea alfabetului Englez . Aceleasi reguli
se aplica si in structurile comitetoriale .
Temele discutate si deciziile luate la intalnirile Consiliului, acopera toate aspectele
activitatilor organizatiei, si se bazeaza de obicei pe rapoarte pregatite, la cererea Consiliului,
de Comitetele subordonate. Subiectele abordate pot fi indicate in mod egal de oricare dintre
natiunile reprezentative, sau de Secretarul General .
La discutii, Reprezentantii Permanenti expun punctul de vedere al guvernului pe care i-l
reprezinta, explicand astfel colegilor lor de la masa rotunda liniile politice adoptate. Dupa
incheierea lucrarilor, acestia alcatuiesc un raport, adresat autoritatilor nationale, in care fac o
informare asupra cursului pe care l-a luat problema sau problemele discutate si pozitiile
divergente ( dupa caz ), pastrind astfel o legatura reala cu natiunea pe care o reprezinta .
Cand decizia a fost luata , actiunea se bazeaza pe unanimitate si acord comun. Nu se iau
decizii prin vot sau pe baza majoritarii. Fiecare Reprezentant Permanent al unei tari membre a
Consiliulu , are responsabilitate complete asupra deciziilor pe care le ia. Lucrarile Consiliului
sunt pregatite de comitetele subordonate, cu responsabilitate, pe arii specifice din punct de
vedere politic. Multe din aceste lucrari implica si Comitetele Politice Senatoriale, constituite
din Deputati Permanenti care sunt cate o data sustinuti ( dupa caz ) de experti nationali .
Comitetele Politice Senatoriale au in responsabilitatea lor redactarea declaratiilor si
comunicatelor ce urmeaza a fi emise de catre Conciliu si se intilnesc in avans cu Ministri
pentru a creiona textele ce vor fi aprobate de catre Conciliu. Alte aspecte ale activitatilor
politice sunt rezolvate de catre Comitetele Politice, care sunt alcatuite din consilieri politici ai
delegatiilor nationale .
Cand Consiliul are intalniri la nivelul Ministerial ( Ministerul Apararii ) sau se
confrunta cu probleme legate de strategii de aparare, alte Comitete Senatoriale ( ex. Grupul
de lucru Executorial ) pot fi implicate in discutii, avind rolul de organisme de consiliere. Daca
pe agenda de lucru a Consiliului se afla probleme financiare Comitetul Senatorial al
Resurselor sau cel Bugetorial Civil, Militar sau alt organism care este cu o activitate apropiata
de cea dezbatuta, face pregatirea datelor pentru teme de discutii .

Secretariatul Consiliului este alcatuit din membrii ai Grupului International de delegati

sau din Secretariatul Executiv care are rolul de a coordona si a asigura rolul de mandatar
executiv al Consiliului. Biroul Executiv General este alcatuit din Secretarul General, Deputatii
Secretarului General, un Consilier legal si un Cosilier Special pentru problemele din Europa
Centrala si Estica .
Biroul NATO pentru Securitate, coordoneaza, monitorizeaza si implementeaza politica
privitoare la securitate a NATO. Conducatorul biroului este Secretarul General, Consilierul
Principal pentru securitate si Presedintele Comitetului pentu Securitate al NATO. Comitetele
Speciale sunt alcatuite din membrii Delegatiilor tarilor participante la Alianta. Presedintele
este ales prin rotatie dintre membrii comitetelor. Ele au rolul de organisme de consiliere
pentru Consiliu in probleme de spionaj, terorism sau alte probleme inrudite cu cele
mentionate, ce pot afecta stabilitatea Aliantei .

Studiu de caz: Orientul Mijlociu

Rolul NATO in asigurarea stabilitatii si securitatii in Orientul Mijlociu este una din
temele dezbatute de Alianta la toate intalnirile din ultimii doi ani. O data cu apropierea
summitului de la Istanbul si a reuniunii grupului G8, din iunie 2004, liderii de la Bruxelles
pun accentul, tot mai mult, si pe implicarea Aliantei in Africa de Nord, cu scopul de a incuraja
reformele in domeniile apararii si cel economic, de a imbunatati securitatea in regiune si de a
apara drepturile femeilor.
Initiativa Aliantei de a intensifica cooperarea in regiunea Africii de Nord si a
Orientului Mijlociu vine in sprijinul procesului initiat de Uniunea Europeana pentru
imbunatatirea situatiei economice si sociale a tarilor din regiune, si a propunerilor americane
de promovare a democratiei in aceste zone.
Potrivit unui articol aparut in publicatia italiana Panorama, administratia de la
Washington a inaintat partenerilor NATO, reprezentantilor Uniunii Europene si membrilor G8
doua documente clasificate: G-8, marele partener al Orientului Mijlociu si Initiativa de
cooperare de la Istanbul. Aceste documente, ce fac parte dintr-un plan aflat inca in stadiu
incipient, au fost discutate pe larg de reprezentantii Aliantei si de ministrul italian de externe,
cu ocazia vizitei pe care acesta a efectuat-o la Cartierul General al NATO, incepand cu 3
martie 2004.
Desi unii diplomati europeni par precauti in privinta implicarii Aliantei in asigurarea
stabilitatii si securitatii in Orientul Mijlociu, oficialii NATO au deja in vedere cateva cai
pentru abordarea acestei probleme: * sprijinirea Turciei in procesul de aderare la Uniunea
Europeana si incurajarea realizarii reformelor economice in aceasta tara; *preluarea

conducerii tuturor misiunilor militare (inclusiv a operatiei Enduring Freedom) si de

reconstructie in Afganistan; *preluarea conducerii fortei internationale aflate in prezent sub
comanda Poloniei si desfasurate in centrul Irakului, precum si a unei posibile divizii din nord;
*extinderea relatiilor de cooperare cu tarile mediteraneene; * participarea cu trupe la
monitorizarea procesului de pace dintre israelieni si palestinieni.
Implicarea NATO in Afganistan a fost stabilita la intalnirea ministrilor de externe, care a
avut loc in iunie 2003 la Madrid. Cu exceptia ambasadorului Frantei la NATO, Benoit
dAbboville, care considera ca Alianta nu are mijloacele necesare si nici capacitatea de a
participa la misiuni de reconstructie, ceilalti participanti au recunoscut ca NATO este singura
institutie cu credibilitatea si capacitatea necesare pentru a face fata acestei provocari. La
intalnirea ministrilor apararii, din 1-2 decembrie 2003, oficialii au discutat plasarea sub
aceeasi comanda a Fortei Internationale pentru Asistenta Securitatii si a trupelor americane
participante la operatia Enduring Freedom.
La inceputul acestui an, o data cu extinderea misiunii dincolo de Kabul, NATO a
preluat comanda uneia din cele noua echipe de reconstructie zonala, urmand ca, treptat, sa
faca acelasi lucru si cu celelalte.
In privinta Irakului, la reuniunea ministrilor apararii de la Bruxelles, din decembrie
2003, doi dintre participanti au propus ca Alianta sa preia comanda diviziei multinationale,
aflate sub conducerea Poloniei, in zona centrala a tarii, in timp ce o alta propunere a vizat
zona de nord, ca fiind mult mai linistita sub aspectul securitatii.
Fara insa a exclude rolul NATO in Irak, unii considera ca, inainte de orice, se impune
o decizie unitara privind implicarea Aliantei in reconstructia tarii, intrucat Franta, Germania si
Belgia refuza aceasta idee.
Referitor la implicarea NATO in Africa de Nord, conform afirmatiilor ambasadorului
SUA la NATO, Nicholas Burns, Alianta intentioneaza sa isi intensifice relatiile, mai ales
cele militare, cu tarile din zona mediteraneana. Aceasta ar putea viza atat tarile prezente la
Dialogul Mediteranean (Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Mauritania, Maroc si Tunisia) initiat
de Alianta in anul 1994, cat si alte tari din regiune. Se are in vedere participarea fortelor
armate din tarile respective la programe de instruire si la exercitii militare comune, precum si
frecventarea, de catre ofiteri, a cursurilor din cadrul scolilor NATO.
Asa cum a accentuat un inalt oficial din cadrul Aliantei, initiativa NATO privind Africa
de Nord urmareste, in principal, identificarea unor activitati practice, specifice, in care
cooperarea sa se desfasoare la nivel bilateral sau sub directa indrumare a NATO, in cadrul
unei noi strategii de incurajare si nu de impunere a reformei in domeniul militar.

BIBLIOGRAFIE

http://www.presamil.ro/OM/2004/10/pag%204.htm
http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C5%A3ia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord