NATO

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscută și ca Alianța

Atlanticului de Nord, este o alianță politico-militară ce reunește 30 de țări din
Europa și America de Nord. Organizația a fost înființată în 1949 prin Tratatul
Atlanticului de Nord, semnat la Washington, D.C. pe 4 aprilie 1949, cu obiectivul
principal de a pune în aplicare un sistem comun de apărare împotriva unui atac
provenit din exterior. Sediul general NATO se află la Bruxelles, în Belgia, iar
Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere de Mons, în
Belgia.

Cheltuielile militare însumate ale NATO constituie aproximativ 70% din totalul
cheltuielilor militare la nivel mondial. Reprezentanții statelor membre și-au
exprimat intenția de a aloca minimum 2% din produsul intern brut pentru
cheltuielile militare până în 2024.

Scopul declarat al NATO este garantarea libertății și a securității membrilor săi

prin mijloace politice și militare.

Structura NATO cuprinde două brațe:

 un braț civil, administrativ, care include:

o Consiliul Nord-Atlantic, alcătuit din delegațiile permanente ale țărilor
NATO;
o un grup de planificare nucleară;
o personal internațional la sediile NATO din Bruxelles; și
 un braț militar, compus din:
o Comitetul militar al NATO, care oferă consiliere Consiliului Nord-
Atlantic privind strategia militară;
o Comandamentul Aliat pentru Operațiuni, responsabil de activitățile
militare ale NATO;
o Comandamentul Aliat pentru Transformare, care se ocupă de
planificarea apărării și dezvoltarea capacităților.

Având sediul la Bruxelles și în urma unor extinderi succesive, NATO are 30 de

membri:

 1949 (12 membri fondatori): Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda,

Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit și
Statele Unite;
  februarie 1952: Grecia și Turcia;
 mai 1955: Republica Federală Germania (în urma reunificării Germaniei în
1990, întreaga țară a devenit membră);
 mai 1982: Spania;
 martie 1999: Republica Cehă, Ungaria și Polonia;
 martie 2004: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și
Slovenia;
 1 aprilie 2009: Albania și Croația;
 5 iunie 2017: Muntenegru;
 27 martie 2020: Macedonia de Nord.

Având 21 de țări membre în comun, UE și NATO au conlucrat îndeosebi de

aproape din 2003 (odată cu încheierea acordurilor „Berlin plus” acordând UE, în
anumite circumstanțe, acces la mijloacele și capacitățile NATO), consolidând
cooperarea în materie de apărare, anterior dezvoltată între NATO și defuncta
Uniune a Europei Occidentale.

Exemple recente ale cooperării strânse dintre NATO și UE:

 în domeniul securității maritime, Eunavfor Med Irini (Operațiunea Irini),

care a cooperat cu operațiunea Sea Guardian desfășurată de NATO;
 în Orientul Mijlociu unde UE este implicată ca partener nemilitar, cu toate
cele 27 de țări implicate ca parteneri, în timp ce NATO a sprijinit coaliția
internațională împotriva Daesh.

Angajamentele statelor membre ale UE și cooperarea în temeiul politicii de

securitate și apărare comune sunt în concordanță cu angajamentele acestora în
cadrul NATO.

În data de 29 martie 2004, România a devenit membră a Organizației

Tratatului Atlanticului de Nord, NATO, cea mai mare alianță militară din
istorie. Însă aderarea României la NATO nu a fost un proces lin, ci a presupus
și unele sacrificii făcute de români. Totuși, este clar că intrarea României în
alianță reprezintă un avantaj enorm, pentru că românii beneficiază acum de
cele mai puternice garanții de securitate.

Aderarea României la NATO nu a fost un proces lin. Până la Revoluția din 1989,
NATO era considerată dușmanul României. Imediat după căderea comunismului,
puțini erau cei care îndrăzneau să susțină intrarea României în această alianță.
Printre ei se numărau Regele Mihai I, Corneliu Coposu și Ion Rațiu. Însă dispariția
Tratatului de la Varșovia a lăsat România singură într-o Europă în care granițele se
modificau rapid, fie ca urmare a reunificării Germaniei, fie ca o consecință a
destrămării URSS, Iugoslaviei sau Cehoslovaciei.

În regiunea Mării Negre apăruseră multe conflicte, precum cele din Transnistria,
Nagorno-Karabah, Osetia de Sud și Abhazia, iar în fosta Iugoslavie, războaiele
erau tot mai sângeroase. În acest context geopolitic, România a depus o cerere
oficială de aderare la NATO în anul 1993. Inițial, cererea de aderare părea doar o
tentativă fără prea mari șanse de reușită, însă autoritățile de la București au
demonstrat că doresc cu adevărat să se apropie de NATO un an mai târziu, atunci
când România a devenit primul stat care a aderat la Parteneriatul pentru Pace
propus de NATO.

Țările NATO au cerut României să stabilească relații de cooperare cu toți vecinii

săi, iar autoritățile române au negociat noi tratate de prietenie cu țări precum
Ungaria și Ucraina, în relațiile cu care fuseseră tensiuni diplomatice. Prin aceste
tratate, România a renunțat să revendice teritorii istorice românești, precum
Bucovina de Nord, Ținutul Herța sau Basarabia de Sud, aflate în componența
Ucrainei, tot așa cum Ungaria renunțase să mai revendice Transilvania.

Voința României de a adera la NATO a fost pusă la încercare în timpul

bombardamentelor americane din Serbia, când România a fost favorabilă alianței
occidentale. De asemenea, a fost decisiv sprijinul acordat de România coaliției
internaționale împotriva terorismului lansată de Statele Unite ale Americii după
atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.