Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820, Bârlad,

Vaslui, Principatul Moldovei – decedat la 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul

German) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național
România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării
Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi
mijlocii din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu
funcţii în administraţiile domneşti din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini,
provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol, dar
românizată. Alexandru Ioan Cuza se naşte pe 20 martie 1820 la Bârlad , primele
studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi
are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de

drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii
economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca
preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie
1844) cu Elena Rosetti , fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-
ministru Theodor Rosetti.

Funcţionar regulamentar şi evenimentele premergătoare Unirii

Cuza a participat la evenimentele de la 1848 din Moldova, însă a jucat un rol

secundar. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat orice tentativă de
mişcare revoluţionară arestând pe majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit ca o
parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului
britanic de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este
martor al evenimentelor revoluţionare de aici. Cuza petrece un an în exil, la Viena,
Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn în
Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

Este numit preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 - 1851; 1855 - 1856), apoi
director al Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de
vornic. La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul
domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş.

După câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi
face partizani îl renumeşte pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei,
avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.
În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza face un gest care îi va aduce un
important capital de imagine. Înşirând ingerinţele administraţiei în alcătuirea
listelor electorale care urmau să aducă o majoritate antiunionistă în Divan, el îşi
prezintă demisia din funcţia de pârcălab.

Alegerile sunt falsificate de Vogoride, însă, după tensiuni diplomatice, Puterile

garante decid la 12 august 1857 o nouă consultare electorală . De data aceasta,
majoritatea unionistă este zdrobitare, Cuza numărându-se printre deputaţii aleşi să
dezbată viitorul Principatelor. Având în vedere noul context, Vogoride îşi schimbă
din nou atitudinea faţă de Cuza şi propune ridicarea acestuia la gradul de colonel.
Viitorul domn acceptă fără probleme deşi cu câteva luni înainte acuzase faptele
caimacamului.

Unirea Principatelor îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile

apărute după Războiul Crimeii (1853 - 1856) şi dorinţei de unire a românilor.
Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data,
generaţia paşoptistă, a înteles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în
consecinţă. Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul
spre controlul continentului european. Congresul de la Paris (13 februarie 1856 -
18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul
Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul
Europei.

Deciziile care au vizat Principatelele a însemnat de fapt o blocare a politicii ruse în

această parte a Europei. În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor
Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă. În
cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor
Divanuri ad-hoc.

Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, însă
Cuza nu s-a remarcat printr-o activitate deosebită în cadrul dezbaterilor. Având în
vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în
rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat
sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie
domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării . A doua
zi a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia, având practic aceleaşi concluzii .

Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi

dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni. La 7 august 1858 a fost semnată
Convenţia de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor. În fapt, acest
document cu rol de constituţie era un compromis între Napoleon al III-lea şi regina
Victoria. S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat având propriile
sale instituţii legislative şi executive.

În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare
principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, câte unul pentru
fiecare principat.

Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două

grupări, una liberală şi alta conservatoare. Fiecare doreau unirea, dar cu un domn al
lor, care să le asigure păstrarea puterii politice. Însă, la rândul lor, în interiorul
acestor grupări existau diverse tabere fiecare având candidaţi redutabili pentru
funcţia supremă, personalităţi bine pregătite cu experienţă în administraţie. În
Moldova, în partea liberală se vehiculau nume precum Costache Negri, Vasile
Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, în timp ce la conservatori de departe cea mai
bună expertiză o avea fostul domn Mihail Sturdza, existând şi voci care îl preferau
pe fiul acestuia, Grigore M. Sturdza. În Ţara Românească, situaţia era
asemnătoare, luptându-se pentru domnie Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu,
Alexandru D. Ghica sau Dimitrie Ghica.

Soluţia a fost una ingenioasă. Convenţia de la Paris, deşi prevedea cu foarte mare
atenţie modul de organizare a Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea
persoana care urma să deţină funcţia supremă. Cu alte cuvinte, nu specifica că nu
poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării
Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost
tranşată aici.

În acele clipe a apărut în prim plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care
îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El era un outsider pentru candidatura
la domnie deoarece nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se
remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel
local. În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-
necunoscut decat să îşi voteze un adversar iredutabil. Ei aveau convingerea că
tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu
s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii
politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate
domn al Moldovei.

În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în
Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece
deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată
în noaptea de 23/24 ianuarie la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării
Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti.

În ciuda opoziţiei a trei imperii, românii au hotărât să formeze o singură ţară.

Prin această tactică a faptului împlinit, hotărârea politicienilor români sfida decizia
Marilor Puteri. Acestea ceruseră ca Unirea Principatelor să fie numai una
administrativă, adică cele două ţări să aibă instituţii similare, dar în dublu
exemplar: doi domnitori, două guverne, două parlamente, cu o singură Curte de
Casaţie, comună, la Focşani. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza,
Moldova şi Ţara Românească au devenit un singur stat. Peste doi ani, administraţia
lui Cuza unifica instituţiile, iar Unirea devenea una reală.

Reformele lui Cuza. Impozitele, primul pas către modernizare

24 ianuarie este, așadar, ziua Unirii Mici. Este momentul în care s-a făcut mai mult
decât desfiinţarea unei graniţe. Atunci s-au pus bazele statului modern, care a
însemnat şi o economie funcțională. A fost momentul în care au fost demarate
primele reforme serioase care au dezvoltat această ţară.

Alexandru Ioan Cuza avea o misiune extrem de dificilă pe care, din fericire,
populația a înțeles-o. Prioritară era sincronizarea economiilor din cele două țări, cât
se putea vorbi în acel moment de economie, căci erau țări predominant agrare,
comerțul era de fapt negustorie, iar industria era încă în stare de gestație.

După Unire, era momentul pentru modernizarea țării. S-a făcut o reformă fiscală
în 1861 prin instituirea unui impozit personal pentru bărbații majori, dublat de
un impozit funciar.

A mai fost introdusă o contribuție pentru drumuri, semn că intenția era de a

dezvolta infrastructura țării, impozitul funciar și alte măsuri care au făcut ca la
sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice,
Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern.

De unde au venit banii pentru investiții

Reforma agrară și secularizarea averilor mănăstirești, confiscate de stat pentru

a-l face mai puternic, sunt două măsuri care au avut un impact major, deși reforma
agrară nu a reprezentat o revoluție, căci conservatorii aflați la putere au vrut să-și
păstreze cât mai mult din privilegii.

La mijlocul secoului al XIX-lea, România era mai aproape de Evul Mediu

decât de modernitate și era nevoie de legi și instituții care să permită României
un salt în timpul istoric. Au apărut legile pentru reorganizarea administrativă,
pentru construirea căilor ferate, și norme care stimulau formarea unui corp de
experți în diverse domenii economice.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost
împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit
locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la
bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea
terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției
agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară
din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte
dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un
impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai
însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.
Încă din 1859, economiştii realizau importanţa pe care o au investiţiile pentru
sănătatea unei economii. Partea bună era că la acea vreme exista un capital intern
disponibil care rezulta din exportul de produse agricole.

Pe lângă acest capital intern, insuficient totuşi, politicienii vremii acordau o

importanţă sporită şi capitalului extern. În 1865 este semnată concesiunea pentru
construirea căii ferate care avea să unească Bucureştiul cu Dunărea, la Giurgiu.
În privința șoselelor, faptul cel mai important este contractarea construirii, de către
o casă engleza, a 19 poduri metalice.

Cum a apărut leul, moneda națională

Au fost reforme importante și greu de realizat, căci abia în 1862 Unirea devine
efectivă și se poate vorbi de un stat funcțional cu un singur guvern.

României îi lipsea însă un lucru esențial pentru o economie importantă. O monedă

proprie. Dreptul regalian de batere a monedei însemna independența statului. Cuza
și apropiații săi încep din chiar anul alegerii sale ca domn, 1859, pregătirile pentru
înființarea unui sistem monetar.

Într-un document din 18 noiembrie al Consiliului de Miniștri al guvernului

din Muntenia, apare pentru eventuala monedă denumirea de „romanat”, care
era copiat, ca dimensiuni și greutate, după fracul francez. Pe baza
documentului, s-a întocmit, în 1860, un proiect de lege care stabilea că se vor bate
monede din aur, argint și aramă. Însă moneda a fost interzisă de puterile
protectoare, în urma protestelor Imperiului Otoman.

Abia șapte ani mai târziu, la 22 aprilie 1867, la un an după abdicarea lui Cuza, este
stabilită prin lege moneda națională leul.

Reformele lui Cuza în domeniul învățământului

Prin “legea instrucţiunii publice” de la 1864, se proclama obligativitatea şi

gratuitatea învăţământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învăţământ:
primar, secundar şi superior. Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de
şapte ani, iar cel superior său universitar de trei ani.

În planul justiţiei, au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de

plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi sau Curtea de Casaţie,
care era totodată şi instanţă de recurs. Elena Cuza, soţia domnitorului, va înfiinţa
“Azilul de fete” ce-i va purta numele.

În anul 1858 prințul Scarlat Ghica hotărăște construirea așezământului medical

denumit la acea vreme „Noul Pantelimon” pe un teren donat de domnitorul Grigore
Ghica. Un prim plan de construcție, întocmit de arhitectul M. Hartl, este abandonat
în iulie 1859 din cauza proastei calități a materialelor și proiectului. După
demolarea totală a lucrărilor și întocmirea unui nou plan de construcție, lucrările se
reiau în anul 1862 pentru un singur pavilion și se finalizează la sfârșitul anului
1863. Construcția a fost inaugurată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24
ianuarie 1864, cu ocazia aniversării a cinci ani de la Unirea Principatelor Române.
Pe lângă fondurilor strânse pentru construcție, Domnitorul a contribuit cu o donație
proprie de 2000 de galbeni.

Epoca poștei moderne române începe în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan
Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic, emițând Decretul no.1279/6
decembrie 1864. Două săptămâni mai târziu (18 dec. 1864) este emis și Decretul
prin care se adoptă Calendarul Gregorian în serviciile poștale.

Odată cu adoptarea la 1 ianuarie 1865 a Legii telegrafo-poștale a fost reglementat

și statutul propriu al personalului, apărând primele uniforme în cadrul Poștei
Române. În același an este introdus serviciul abonamentelor prin poștă la presa din
țară și străinătate precum și organizarea serviciului de poștă rurală care asigura
legătura între comune.

La 9 ianuarie 1865 au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția

Poșta Română. Este vorba de emisiunea formată din trei mărci poștale nedantelate
ce reprezentau profilul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu efigia în oval, și cu
fața înspre dreapta. Ele au fost scoase din uz după abdicarea domnitorului, din 11
februarie 1866.

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea

liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit
pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire
promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture.
Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a
armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe
domnitor să abdice în noaptea de 10–11 februarie 1866. La aceasta a contribuit
însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor
reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui
principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt
susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii
întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie
1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales
de popor.“

Două zile mai târziu, Cuza a părăsit Bucureștiul spre Brașov.

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris,
Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a
reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat
să acorde permis de intrare în țară.

Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3 mai 1873, la Hotelul Europa din
Heidelberg, în vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind suferind
însă și de o boală mai veche (astm) precum și de unele tulburări ale ficatului și
inimii.

A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la

Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat
cel puțin 30.000 țărani, discursurile funebre fiind rostite de liberalii Petre
Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu, Mihail Kogălniceanu. După cel de-
al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi
din Iași.