Alexandru Ioan Cuza 

(sau Alexandru Ioan I; n. 20

martie 1820, Bârlad, Moldova – d. 15
mai 1873, Heidelberg, Germania[1]) a fost
primul domnitor al Principatelor Unite și al statului
național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5
ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost
înfăptuită Unirea celor două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și

diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării
Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și
Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor
Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative.
Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara
Românească au format statul român unitar modern, adoptând
oficial numele de România,[3] cu capitala la București, cu o singură
adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub

denumirea de Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice
diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Ale

PRIMII ANI DE VIATA:

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de pământ
în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote Cozadini.

A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuenin (la fel ca și Mihail
Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), viitorii lui colaboratori. Apoi la Paris, unde și-a luat
bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, diploma fiind semnată de Francois Guizot, ministrul
instrucțiunii publice, obținând calificative lăudabile. Studiaza la Facutatea de Drept pentru 2 ani,
pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în țară. În țară își continuă studiile împreună cu
fratele său Dimitrie, la Academia Mihăileană.

Între noiembrie 1837 - aprilie 1839 Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a urmat studii în științele
războiului și probabil le-a continuat pe cele de drept.

În toamna anului 1837 Cuza intră în armată cu gradul de cadet: obține o ”păsuire de la slujba de
front” și pleacă din nou la Paris pentru a-și continua studiile juridice. La Paris cunoaște numeroși
tineri revoluționari din ambele principate însușindu-și ideile înaintate ale epocii.

Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație europeană și

devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena
Rosetti în 1844.

În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Țara Românească au fost

cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara
Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a
participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea
Principatelor. Urmare înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, este
transportat ca prizonier la Viena, de aici fiind eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit ministru
de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată activitatea
sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care milita pentru unire, în
defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului politic și a compromisului dintre principalele
partide, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și
în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian)
 ELENA CUZA

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,[5] al Balșilor și al Cantacuzinilor.[6] Judecând

după portretul realizat de Carol Popp de Szathmáry, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie
foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase
calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și
literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.

În 1844[necesită  citare] ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o
fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.
[7] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost

anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus
datoriile față de mamă înaintea celor față de soț[necesită  citare]. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă,
mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te
iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și
Sultana, din Galați.[8]

Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de soțul ei
din relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse
menționează anul 1864[formulare  evazivă]) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.[9]

A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a
păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt
despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca
singura care pe lume putea să aibă acest drept

Înfăptuirea unirii
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea
vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui
Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în
Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex,
bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu
realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail
Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a creat un context
european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile
Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două țări, cu guverne diferite, însă cu
unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și
Valahia. La începutul anului următor, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și
Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele
două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. Procesul de unificare
a continuat și după înlăturarea sa de la putere (1866), atunci când pe tron a fost adus și
numit principe, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind
noul stat România.
 Domnia
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din
urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența
forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci
domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel
autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un
provizorat. Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în

grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala
atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania
electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească.
Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru
Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii
domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația
Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara
Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați.
Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin
a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al
Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele
statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea
opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la
Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.
[12] Turcia l-a recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.[13]

Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la

Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a
României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de
Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind
desființată în februarie 

Reformele lui Cuza[modificare | modificare sursă]

A.I. Cuza în anii 1860

Litografie de August Strixner

Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poștală din Republica Moldova

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai
apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante
reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma
învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare
al țării.[15]

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți
ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează,
în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea
Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului,
prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o
bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În
timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea
pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară,
respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în
această perioadă a fost organizată și armata națională