Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova –

d. 3 mai 1873, Heidelberg, Imperiul German[1]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și
al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din
Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn
al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor
două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică
pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile
Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității
constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara
Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând
statul român modern,[2] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.[3]
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită
și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au
reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.
Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind
fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu)
și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru
primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul
de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor
europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Româneascărevoluționarii
au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de
important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc,
astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru
de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a
fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost
nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea
unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al
Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5
februarie1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă
unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de
personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5
ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un
proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara
Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii.
Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus
la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune
mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La
începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales
ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu
ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând
unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea
pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a
denumit noul stat România

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din
urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența
forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci
domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel
autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un
provizorat.[11]

2
3
 Nicolae Balcescu

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București– d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost

un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat
la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a
impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.

Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și
al „serdăresei”Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară
din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în
anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta
și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.
Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg
pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată,
iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația

4
Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani,
până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu [5]9
După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație
secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara
Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază
istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie
numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844. În Franța se va implica în
revoluția din februarie 1848, dar inspirat de această revoluție se întoarce la Bucureștipentru a
participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat
al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind
împroprietărirea țăranilor și vot universal.
Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția,
reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de
autoritățile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge
la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției
maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei
maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul”
revoluționarului român.
La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord
româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord
să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă
promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale
contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de
Kossuth este înfrântă.
Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în
exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu,
în 1861 - 1863.
Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil,
pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27
septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852,
pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă
autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă.
Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece
prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare
la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

5
 Avram Iancu

Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara) a fost

un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care a jucat un rol important
în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în
anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva
trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.

În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria și Transilvania, în luna martie
1848, Avram Iancu se găsea cancelist la Târgu Mureș, alături alte câteva zeci de tineri români.
[14]
Primele informații despre revoluția de la Vienaau ajuns în Transilvania la 21 martie 1848 prin
intermediul ziarelor din Pesta[15]. La 22 martie, canceliștii din Târgu Mureș (200 de tineri de
toate naționalitățile) au adresat împăratului austriac un memoriu, care, acoperit cu semnături, a
fost prezentat la 24 martieprimarului orașului Târgu Mureș.[16] La 25 martie, tineretul maghiar

6
din Târgu Mureș a organizat o manifestație patriotică, invitați fiind și canceliștii români[16].
Obiectivul principal al tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după aceea
eliberarea maselor largi din jugul șerbiei. Cu toate că inițial și tinerii români au fost de acord cu
principiile libertăților proclamate de revoluția ungară, ei au ținut să precizeze următoarele, prin
glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:
„Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar realiza drepturile poporului și
egalitatea sa, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria
existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie să se îndeplinească fără nici o
despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe secole,
de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și pe cele sacre umane.”

— Dragomir, op. cit.[17]

iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea canceliștilor, a cerut „să nu li se pretindă

a fi toate numai  ungurește... Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe
Dumnezeul popoarelor!”,[17] dar a fost întrerupt de canceliștii maghiari, care au cerut „Uniune
sau moarte! Să ne unim cu Țara Ungurească, pentru că altminteri pierim!”[18]. Tinerimea
maghiară nu admite concesii. Replica primită de Poruțiu din partea scriitorului maghiar Urházy,
reprezentant de seamă al generației tinere este sugestivă: „Domnia-ta ai semnat doar uniunea!
Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!” La această manifestare a fost prezent și
Avram Iancu. Jigniți de insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii maghiari îi vor
supraveghea cu mare atenție pe Iancu și pe colegii săi.
La 26 martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc o întrunire a
tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o
întrunire a intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în duminica Tomii să țină o adunare
națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii necesari în cauza națională”.[19]
La 1 aprilie 1848, Iancu, alături de alți tineri români printre care Alexandru Papiu-Ilarian,
Samuil Poruțiu și Florian Micaș, a sosit la Blaj, luând parte la consfătuirea politică. [19] De la
Blaj, Avram Iancu a plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6 aprilie.[19] La această dată s-
a desfășurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a luat parte la întrunirile
convocate de Simion Balint și Ioan Buteanu. Au fost convocate întruniri ale poporului
la Abrud, Câmpeni și Bistra, pentru a se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie remis
guvernului.[20] Iancu a contribuit la aceste adunări prin informațiile aduse de la Blaj, iar
Buteanu prin cele aduse de la Cluj. Avram Iancu, împreună cu Simion Balint, au pornit prin
satele de mai sus de Câmpeni, pe Râul Mare și Râul Mic, pentru a sta de vorbă și a mobiliza
oamenii pentru acțiune politică.[21]În această perioadă, în urma informărilor venite din partea
unor funcționari unguri din zonă, Iancu a fost catalogat de către guvern drept „primejdios” și s-
a ordonat arestarea lui. Invitat la Târgu Mureș de președintele Tablei regești, Iancu a plecat spre
acest oraș. Scapă de arestare deoarece guvernul nu emisese ordinul de arestare. Nu același lucru
se va întâmpla cu tânărul avocat din Cluj, Florian Micaș, care va fi arestat câteva zile mai
târziu. După discuția cu președintele Curții de Apel, Iancu s-a întors urgent spre casă, făcând pe
drum un singur popas, la Blaj, unde s-a pus la curent cu deciziile politice ale fruntașilor români.
[22]. În scurt timp, el a adresat moților săi următorul apel:
„Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în
brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe
alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat
sângele strămoșilor voștri... Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială
ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu

7
va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și sub ce condiții să se unească cu Țara
Ungurească”

— Dragomir, op. cit.[23]

Tot la Blaj, Iancu a aflat că guvernatorul Transilvaniei, contele ungur Teleki, a interzis ținerea
adunării naționale româneștiprogramată pentru data de 30 aprilie 1848, la Blaj. I s-a cerut
episcopului român să întrunească la o altă dată un număr mic de clerici și pe conducătorii laici
pentru redactarea unui memoriu către dietă. Măsura aceasta urmărea diminuarea
forței politice a românilor, motiv pentru care se ia hotărârea de a se continua demersurile pentru
adunare.[24]. Episcopul român greco-catolic Lemeny, cunoscut ca adept al unirii Transilvaniei
cu Ungaria, a primit din partea guvernatorului solicitatea de a pleca în munțipentru a-i liniști pe
moți și pentru a pune capăt adunărilor de popor.[24].
În același timp, după Paști, autoritățile ungare din Transilvania au declarat starea de asediu și au
început să ridice spânzurători prin sateleromânești, pentru a-i intimida pe români și a-i
determina să nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie[24]. Episcopul greco-
catolic Lemeny a interzis preoților români greco-catolici să se prezinte la adunare, iar coloanele
de țărani români au încercat să fie oprite prin diferite metode: amplasarea de trupe pe traseul
acestora, interdicția de a trece podurile, confiscarea tuturor ambarcațiunilor cu care se puteau
trece râurile, etc. Întrunirea românilor din duminica Tomii s-a ținut deci fără aprobarea
guvernatorului Transilvaniei.[24] Fruntașii români au căutat să formuleze revendicările
românești și au discutat programul adunării naționale. Consfătuirile au fost prezidate de Simion
Bărnuțiu, cu care Iancu s-a înțeles foarte bine.[25].
La Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat, alături de Ioan
Buteanu, în fruntea a 2.000 moți, fiind primit cu entuziasm de românii prezenți la adunare.[26].
Iancu, Buteanu și Papiu-Ilarian își asumă riscul și, sfidând samavolnicia lui Teleki, prezintă
revendicările românești. Reprezentanții autorității publice veniți să citească ordinul de dizolvare
a adunării sunt nevoiți să le acorde celor trei tribuni certificate de bună purtare și asigurarea că
nu vor suporta consecințe ulterioare. Lozinca sub care Iancu mobilizase oamenii era „Voi
sunteți poporul!”.[26]
La 1 mai 1848, numeroasa ceată a moților s-a întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți,
Iancu a început să mobilizeze românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la
Blaj, programată pentru 3/15 mai 1848.[25]. Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale
austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai considere iobagi. Au
refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și să mai plătească taxele urbariale. Starea lor de spirit
neconvenind autorităților maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai 1848 la Vidra de Sus,
pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii erau la biserică. Șpanul a încercat să
le vorbească, dar a fost întrerupt de moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-
o și aceasta i s-a dat și citit de către Alisandru Iancu, tatăl lui Avram.[27] În încheiere, Avram
Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari
ca să și-o stoarcă prin luptă.”[28].
La Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, Iancu a participat în fruntea a
10.000 de moți, organizați și disciplinați militărește. El a sosit la Blaj în data de 15 maiși a luat
parte la toate discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care au participat
zeci de mii de țărani români, precum și revoluționari moldoveni și munteni.[28] De asemenea,
Iancu a vorbit românilor, expunându-le și explicându-le revendicările națiunii române din
Transilvania.[29] La această adunare s-a decis trimiterea a două delegații românești, una
la Viena, pentru a prezenta împăratului doleanțele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le
prezenta Dietei Transilvaniei.[30]
La sfârșitul lunii mai 1848, Iancu, alături de fruntașii români din Munții Apuseni, au ținut o
consfătuire la Câmpeni, pentru a decide atitudinea de urmat în privința iobăgiei, care încă nu

8
fusese ștearsă legal. Iancu a susținut îndeplinirea sarcinilor iobăgești până la clarificarea legală
a situației și doar dacă nu se va rezolva legal, să încerce să își obțină drepturile prin forță.[31]
La 4 iunie, baronul Perenyi a înaintat un raport despre situația din Munții Apuseni, iar ca
urmare, la 6 iunie 1848, comisarul guvernului din Pesta a ordonat luarea de măsuri severe
împotriva lui Avram Iancu.[32]. Aflat la Sibiu, Avram Iancu a aflat noile știri despre situația
politică din Transilvania: guvernul Transilvaniei, întrunit în ziua de 29 mai la Cluj, decretase
unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să se dezbată memoriul românilor care constituiau
majoritatea în Transilvania (1.250.000 români față de cca 600-700.000 maghiari și 250.000
sași), precum și dizolvarea Comitetului Național Român de la Sibiu, amenințând cu pedepse
aspre pe cei care ar îndrăzni să mai convoace adunări.[32]
În urma masacrului de la Mihalț, în care 12 țărani români au fost uciși de grănicerii secui și
gărzile naționale maghiare din Aiud, iar alte câteva zeci au fost răniți, Avram Iancu decide să
plece la 5 iunie 1848 de la Sibiu în Țara Moților și să strângă moții pentru a se putea apăra în
caz de nevoie.[33] La 6 iunie Iancu a ajuns în Țara Moților și a ținut la Bucium Cerbu o adunare,
informând oamenii despre deciziile politice maghiare și despre deteriorarea situației generale,
mulți țărani români fiind ținta maltratărilor.[34]
La sfârșitul lunii mai 1848 la Abrud s-a format garda națională maghiară, iar Iancu a fost
amenințat de autoritățile locale și somat să lase românii să continue prestațiile iobăgești și în
continuare. Starea de spirit a românilor era ca atare foarte neliniștită, mai ales că funcționarul
Nemegyei ceruse la 7 iunie să se trimită în munți trupe de secui de la Aiud.[35]Ca urmare, la 9
iunie 1848, la târgul ținut la Câmpeni, Iancu le-a cerut moților să se înarmeze, dar să rămână
liniștiți și să nu atace pe nimeni.[32] La 13 iunie 1848 a sosit în Țara Moților o comisie
gubernială maghiară, însoțită de o companie de soldați maghiari, pentru a investiga situația în
care se aflau românii și care erau acuzați de răzvrătire. La 14 iunie comisia a mai cerut 2
companii de soldați, care i s-au trimis imediat din Turda.[36]La 18 iunie s-a publicat oficial
desființarea iobăgiei de către guvernul ungar. Iancu a asigurat comisia că țăranii români vor
respecta liniștea și ordinea și că își vor revendica pe cale legală pământurile și pădurile.[37]
La 19 și 20 iunie Avram Iancu a făcut cu moții două exerciții de mobilizare, la care oamenii s-
au prezentat înarmați și disciplinați militărește, organizați pe subunități și cu comandanții în
frunte.[38]. Alte trupe au fost solicitate de comisia maghiară, astfel că la 23 iunie se aflau în
munți 200 de soldați imperiali și 300 de secui. Mai mulți fruntași români au fost solicitați să se
prezinte în fața comisiei pentru a da declarații, dar când au făcut-o, au fost arestați, printre ei
numărându-se Simion Balint.[39] Avram Iancu a fost și el invitat să vină în fața comisiei dar,
aflând de soarta celorlalți, nu s-a prezentat. La 29 iunie a informat comisia de anchetă că nu are
de ce să se prezinte în fața ei, pentru că nu a făcut rău nimănui, iar pe moți i-a înarmat numai în
scop de apărare.[40] Iancu a plecat în munți, ascunzându-se pentru o perioadă în Țara Moților și
în Zarand.[41]
La 21 septembrie 1848, Avram Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a participat la a treia
Adunare Națională de la Blaj, care a ținut 8 zile. La adunare erau prezenți cca 60.000 de români
din toată Transilvania. Comisarul maghiar Vay a încercat să îi determine pe țăranii români să
plece acasă și să renunțe la revendicări, iar pe fruntașii români, printre care și Avram Iancu, să
îi mituiască pentru a-i trimite pe țărani acasă. Atât Iancu, cât și ceilalți fruntași, l-au refuzat pe
comisar.[42] Românii au cerut la această adunare națională încetarea persecuțiilor împotriva lor,
care luaseră amploare mai ales după ștergerea iobăgiei, ridicarea stării de asediu și
reintroducerea ordinii prin intermediul legii, nu al forței.[43] De asemenea, românii nu au
recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută, împotriva voinței lor declarate, de către
guvernul maghiar de la Cluj, și au solicitat să se înființeze gărzi naționale românești, înarmate
de către armata austriacă așa cum aceasta le-a înarmat pe cele maghiare, constituite deja de
multă vreme.[44] Avram Iancu s-a aflat printre semnatarii procesului-verbal al adunării, care în
final a proclamat „constituțiunea împărătească austriacă”, deci opunerea și mai dură față de
revoluția ungară și revenirea la situația dinainte de 25 aprilie 1848.[44]

9
La 30 septembrie Iancu a plecat de la Blaj înapoi în munți, însoțit de moții săi.[44]
La 10 octombrie 1848 Kossuth Lajos adresează românilor o proclamație, prin care li se cere să
nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar, cei care se vor opune urmând să fie
omorâți, iar averile lor confiscate.[45] Până la această dată, mișcarea românească nu făcuse nici
o victimă și nici un exces.[46]
La 19 octombrie 1848 Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria Gemina. El a
fost numit de către Comitetul Român de Pacificațiune de la Sibiu în rangul de „prefect”
(echivalent cu cel de general), iar Ioan Bălaș și Ioan Constantin Boeriu viceprefecți.[47] Baza
juridică a organizării Landsturm-ului românesc a fost constituită din punctul 10 al Petiției
Naționale adoptate de Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, care „cere
înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția
română să-și aibă ofițerii săi români”. La 17 octombrie 1848 înarmarea românilor este
confirmată de comandamentul militar austriac de la Sibiu.
Primele tabere de instrucție ale Legiunii Auraria Gemina, numite în epocă și lagăre (loagăre de
către țăranii români) au fost înființate la Câmpeni, Bistra, Bucium și Măgina și au fost
mobilizate la 19 octombrie 1848.[48].
Tabăra de la Câmpeni a avut rolul de a concentra combatanții Legiunii Auraria Gemina și de a-i
instrui pentru luptă. Comandantul ei, tribunul Nicolae Corcheș, s-a dovedit a fi un bun
organizator,[49] din această tabără provenind luptători buni care au participat la multe dintre
luptele duse în anul 1849.
Tabăra de la Bistra era amplasată la 5 kilometri est de Câmpeni, în locul unde Bistricioara se
varsă în Arieș. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit
centurionul Alexandru Bistran. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții
proveniți din peste 25 sate și crânguri (cătune): Bistra, Aronești, Bălești, Bălăești, Ciuldești,
Crețești, Dealul Muntelui, Dâmbureni, Durăști, Gănești, Hodișești, Hudricești, Gipaia, Lunca
Largă, Lunca Merilor, Mihăiești, Novăcești, Perjești, Poiana, Runcuri, Stefanca,
Tomnatec, Tărănești, Vârșii Mari, Vârșii Mici și altele.[50]
Tabăra de la Bucium era amplasată la 8 kilometri sud-est de orașul Abrud, pe Valea
Buciumului. A fost înființată la 19 octombrie 1848, comandant fiind numit
vicecenturionul Dionisie Popovici. În această tabără se concentrau și se instruiau combatanții
proveniți din satele Bucium, Bucium-Cerbu, Bucium-Șasa, Bucium-Izbita, Bucium-Muntari și
Bucium-Poieni.[51]
Tabăra de la Măgina era amplasată la 8 kilometri nord-vest de orașul Aiud. A fost înființată în
ultima decadă a lunii octombrie 1848, comandant fiind viceprefectul Simion Probu-Prodan.
Numărul combatanților români din această tabără era mai mic decât în celelalte tabere ale
Legiunii Auraria Gemina. Rolul acestei tabere era de se opune atacurilor care se așteptau din
partea trupelor maghiare staționate la Aiud.[52] După doar câteva zile de la înființare, la 25
octombrie, tabăra de la Măgina a fost atacată de gărzile naționale maghiare din Aiud, conduse
de Kemeny Istvan, și de o companie de infanterie de linie. Din cauză că în rândurile atacatorilor
se aflau soldați imperiali, combatanții români au refuzat să lupte, pentru că nu voiau să se bată
împotriva ostașilor împăratului Austriei. Ca urmare, tabăra a fost împrăștiată.[53]
Tabăra de la Cacova (azi Livezile) era amplasată la aproximativ 10 kilometri nord-vest de
orașul Aiud. A fost înființată în luna ianuarie 1849 și a fost comandată de viceprefectul Simion
Probu-Prodan. Avea rolul de a interzice accesul trupelor maghiare pornite din Aiud spre centrul
Munților Apuseni.[54]
Ioan Șuluțiu, tribun, se ocupa cu aprovizionarea cu muniție[55].
Singura legiune românească despre care se știe că a avut drapel a fost Legiunea Auraria
Gemina. Acesta era în culorile naționale actuale, albastru-galben-roșu, dispuse orizontal, cu
culoarea roșie în partea inferioară. Hampa sa era în culorile naționale maghiare, roșu-alb-verde,
pentru că era captură de război, fiind luată de la trupele ungare într-una din luptele date
împotriva maiorului [[Imre Hatvani |Hatvani}} la Abrud în primăvara anului 1849[56].

10
La 8 noiembrie 1848, la ordinul General Commando austriac din Transilvania, Avram Iancu, cu
4.000 de combatanți din Legiunea Auraria Gemina, participă la operațiunile militare austriece
pe direcția generală Teiuș-Cluj. La aceste operațiuni a participat armata austriacă și un total de
cca 30.000 combatanți români.[57] Legiunea Auraria Gemina s-a oprit lângă Turda, fără a intra
în oraș, pentru că aici se oprise și armata austriacă.[58] Orașul s-a predat fără luptă la 20
noiembrie, iar după câteva zile Avram Iancu s-a întors cu moți în munți.[58]
La 29 noiembrie 1848 Avram Iancu avea gata de luptă alți 1.500 de moți, la solicitarea armatei
austriece. Cu ei s-a deplasat pentru a lua parte la luptele prevăzute a se da cu armata ungară în
defileul de la Ciucea. La 4 decembrie Avram Iancu a ajuns la Săcuieu, județul Cluj, iar în
noaptea de 6 spre 7 decembrie i s-a cerut să atace prin suprindere liniile inamice. Din cauza
incompentenței unui ofițer austriac, care i-a aruncat în luptă pe moți fără a cerceta
corenspunzător terenul, atacul a eșuat, iar la 10 decembrie Iancu a fost obligat să își retragă
luptătorii[59]. Ajuns la Câmpeni, a mobilizat alți luptători, cca 1.500, pe care i-a trimis spre
Huedin pentru a coopera cu armata austriacă[60]. De la Câmpeni, Iancu a plecat la Sibiu pentru
a lămuri diferite chestiuni, militare și politice[61]. O adunare a fruntașilor români, puși în
dificultate de generalul austriac Puchner, comandantul militar al Transilvaniei, se va desfășura
la Sibiu la 28 decembrie fără Avram Iancu, care a plecat înapoi în munți[62]. Generalul austriac,
văzând ofensiva secuilor (declanșată la 19 octombrie) oprită și Clujul cucerit de armata
imperială, s-a depărtat de români, lăsându-i în voia sorții, ba chiar amenințându-i cu forța
armată[63].
În munți, lipsit de ajutorul în armament, muniție și hrană promis de armata austriacă, Avram
Iancu organizează apărarea Țării Moților exclusiv prin mijloace proprii[64].
La 19 și 20 ianuarie 1849 Iancu a participat la o conferință la Zlatna, la care au participat toți
prefecții români care au putut, precum și revoluționari români refugiați din Muntenia. Scopul
era stabilirea planului de acțiune în noua situație, când după ofensiva din decembrie a generalul
maghiar de origine poloneză Josif Bem, Transilvania era aproape integral cucerită de armata
maghiară[65]. Luptătorii români din Munții Apuseni abia aveau la dispoziție 800 de puști la un
număr de câteva mii de combatanți, iar aprovizionarea cu hrană era problematică[66].
La sfârșitul lunii martie 1849, combatanții români din Munții Apuseni erau complet înconjurați
în munți de trupele ungare[67]. La sfârșitul lunii aprilie 1849, deputatul maghiar de origine
română Ioan Dragoș este trimis de Kossuth pentru a-i convinge pe români să depună armele,
pentru că prin rezistența lor țineau blocate prea multe trupe maghiare, care erau necesare în alte
părți ale Transilvaniei pentru a se opune trupelor austro-ruse, care pregăteau contraofensiva, din
Moldova și Muntenia[68]. Generalul ungur Janos Czecz apreciază în memoriile sale[69]că între
decembrie 1848 și iulie 1849, moții au ținut în șah aproximativ o treime din efectivele armatei
maghiare din Transilvania (cca 10.000 soldați), a căror lipsă a fost puternic resimțită în luptele
duse de maghiari împotriva rușilor și austriecilor.
La 6 mai 1849, în timp ce moții duceau tratative de pace cu Ioan Dragoș, maiorul ungur
Hatvani Imre a intrat prin surprindere cu trupele sale în Abrud, acesta fiind considerat de
români un act de trădare din partea maghiarilor[70]. A doua zi, mobilizarea românilor începuse
deja, iar la 8 mai a început prima bătălie pentru Abrud, condusă de Avram Iancu, care s-a
încheiat la 10 mai prin evacuarea orașului de către trupele maghiare care au supraviețuit[71]. La
15 mai 1848 maiorul Hatvani a ocupat din nou Abrudul, după ce își completase trupele
decimate. A urmat a doua bătălie de la Abrud, care s-a încheiat la 18 mai 1848 cu înfrângerea
gravă a trupelor ungare. În total, maiorul Hatvani a pierdut cca 5.000 soldați și toată artileria,
iar deputatul Dragoș a fost ucis (în prima bătălie de la Abrud)[72].
La 8 iunie 1849 împotriva românilor din Munții Apuseni a pornit cea mai mare forță militară
maghiară care atacase zona până în acel moment, peste 4.000 soldați cu 19 tunuri și 4 baterii de
rachete, condusă de colonelul Kemeny Farkas. A rezultat a treia bătălie de la Abrud, care a
început propriu-zis la 11 iunie și s-a încheiat la 17 iunie (luptele începuseră încă din 8 iunie, pe
drumul spre Abrud). Armata maghiară, suferind de foame și pierzând mulți oameni în luptă,

11
încercuită în Abrud, a fost silită să abandoneze orașul și să retragă, având cel puțin 500 soldați
morți în luptă[73].
La 21 iunie 1849 Avram Iancu a fost contactat prin scrisori de către colonelul ungur Simonffy,
care îi scria din Vașcău, precum și de către deputatul Ioan Gozman, în vederea încetării
ostilităților. El le răspunde la 27 iunie, nerenunțând la scopurile pentru care a început lupta, dar
nici refuzând posibilitatea unor negocieri pentru depunerea armelor [74]. La 2 iulie 1849,
colonelul Simonffy îi expediază lui Kossuth răspunsul lui Iancu[75]. Acesta a răspuns la 5 iulie,
dar prea puțin încurajator pentru români. Răspunsul lui Kosstuh a fost rigid și tăios,
nerenunțând nici el la ideile sale și respingând continuarea unor tratative de pace. El îl somează
pe Avram Iancu, și implicit pe români, să depună armele necondiționat până la 20 iulie și abia
apoi să vadă dacă vor primi drepturile solicitate[76].
La 14 iulie 1849 Kossuth l-a împuternicit pe revoluționarul muntean Nicolae Bălcescu să plece
în Munții Apuseni pentru a-l convinge pe Avram Iancu să facă o înțelegere cu maghiarii și să
treacă de partea lor, în contextul puternicei ofensive austro-ruse din Transilvania, care amenința
armata maghiară cu dezintegrarea. Lui Iancu i se propunea de către Kossuth, în caz de
împăcare, gradul de general în armata ungară și trecerea cu legiunea sa în Muntenia pentru a
lupta acolo împotriva forțelor austro-ruse.[77]. Kossuth a semnat documentele necesare
organizării unei legiuni românești care să lupte în cadrul armatei ungare la 15 iulie 1849[78].
Bălcescu ajunge în munți cu oferta maghiară la sfârșitul lunii iulie 1849, iar discuțiile cu și între
conducătorii românilor din munți au durat 4 sau 5 zile[79]. Avram Iancu i-a răspuns în scris lui
Kossuth la 3 augut 1849, arătându-i că în condițiile date, cu armata maghiară înfrântă și
armatele austro-ruse învingătoare și stăpâne în Transilvania, nicio discuție nu își mai are
rostul[80].
În timpul acestor discuții de pace, luptele cu armata ungară nu au încetat. Combatanții Legiunii
Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, s-au ciocnit la 2 și 4 iulie de trupele maghiare
conduse de Velics Karoly, care au încercat să atace munții din direcția Aiud, dar au fost înfrânte
de luptătorii tribunilor Fodor și Șerban. La 22 iulie aceste atacuri maghiare au fost repetate, dar
s-au soldat din nou cu o înfrângere, venită tot din partea tribunului Fodor[81].
La 29 iulie 1849, ministrul-președinte maghiar Szemere ține un discurs în care spune că unul
din scopurile revoluției ungare este libera dezvoltare a naționalităților, adică exact motivul
discordiei dintre maghiari și români în anii 1848-1849. Kossuth Lajos îl însărcinează pe
revoluționarul pașoptist român Eftimie Murgu să meargă în munți la Avram Iancu și să îi
comunice acest fapt, pentru a-l atrage în ultimul moment de partea revoluției maghiare.[82].
Eftimie Murgu însă nu va putea răzbate în munți, fiind oprit la Ilia. Oricum, totul era prea
târziu. Armatele austro-ruse erau în ofensivă în apropierea Munților Apuseni, armata maghiară
în retragere. Iancu va acorda trupelor maghiare o asigurare că nu le va ataca în aceste momente,
lăsându-le să se retragă nestingherite în orice direcție

12