Alexandru Ioan Cuza

Biografie
Alexandru Ioan Cuza ( 20 martie 1820 -15
mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor
Unite și al statului național România. A participat
activ la mişcarea revoluționară de la 1848 din
Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5
ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar
la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-
se astfel unirea neoficială celor două ţări române.
Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate
politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de
către puterea suzerană şi puterile garante şi
apoi pentru desăvârşirea unirii Principatelor
Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi
administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când
Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar,
adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu
capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un
singur guvern, astfel înfăptuindu-se unirea oficială.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor
vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale
membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale
domnitorului.
Născut în Bârlad, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri din Moldova,
fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza şi al Sultanei (sau Soltana), membră a
familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană,
devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungând la rangul de colonel. S-a
căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

Unirea
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi
reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Unirea este strâns
legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al
ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara
Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere
culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu
realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor
lui Mihail Sturdza.. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european
favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în
urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o
înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între
cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune.
 La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza
a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune
personală.
În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a
unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică.
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a
ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină
rezistenţa forţelor conservatoareşi a inerţiilor colective.

A.I. Cuza în anii 1860

Reforme
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru
Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai
apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-
ministru al României), iniţiază importante reforme
interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863),
reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864)
ş.a.m.d., care au fixat un cadru modern de dezvoltare
al ţării.
Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului
şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi
ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme,
Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mânăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea
Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului,
prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure
parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută
de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal,
legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate
primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele,
şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata
naţională.

Abdicarea şi exilul
Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu
conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit
poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărâtă să-l
înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o
fracţiune a armatei, şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23
februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat
măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe
la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui
diplomat străin).
 A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr
Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei.,iar
conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica Provizoratul locotenenţei domneşti a
luat sfârşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină
principe al României, la 10 mai 1866.
Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului
la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de
lângăPalatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al
doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen

După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), guvernul

provizoriu de la Bucureşti i-a oferit, cu consimţământul Parlamentului României, act ce a
primit recunoaşterea oficială a Imperiului Otoman la 11 octombrie 1866. Sub domnia lui
s-au efectuat o serie de reforme care au contribuit la dezvoltarea ţării, îndeosebi în
domeniile administrativ şi al apărării. Carol a dus mai departe acţiunea de modernizare a
puterii armate şi de organizare a sistemului defensiv naţional, iniţiată de Alexandru Ioan
Cuza.
Carol a acordat o atenţie specială înzestrării unităţilor cu mijloace de luptă
corespunzătoare. Infanteria a fost dotată cu puşti, artileria cu tunuri de câmp, s-a
generalizat pregătirea genistică în rândul trupelor terestre. Instrucţia a urmat reguli din
armata europeană, înmulţindu-se taberele de pregătire şi manevrele anuale, cu participarea
unor efective din componentele sistemului militar naţional.
La izbucnirea Războiului turco – sârbo – muntenegrean (1876), Carol a luptat
pentru expectativa, favorabilă popoarelor balcanice ridicate la luptă împotriva suzeranităţi
Porţii. A sprijinit încheierea convenţiei cu Rusia de la Bucureşti la 4 aprilie 1877 şi a luat
masuri de alertare a trupelor pentru a respinge o eventuală invazie otomana. La 29 aprilie
– 11 mai 1877 a sancţionat poziţia guvernului de proclamare a stării de război cu puterea
suzerană, primul act politic si militar al Războiului de neantârnare din 1877-1878. După
declaraţia de independenţă de la 9-21 mai 1877 a dispus intensificarea pregătirilor de
luptă. El a dezbătut problemele cooperării militare si politice cu ţarul Alexandru II (1855-
1881). A pledat pentru acceptarea punctelor de vedere din planul român de operaţii.
Aceste propuneri erau cu atât mai întemeiate, cu cât armata româna îşi dovedise
capacitatea combativa în acţiunile de protejare a frontierelor in anul 1877, asigurând în
acelaşi timp trupelor imperiale deplasarea în securitate spre Dunăre.
Carol a răspuns favorabil cererilor insistente de ajutor venite din partea ducelui
Nicolae. După tratativele guvernamentale de la 6-18 august 1877, Carol şi
comandamentul român, împreună cu Armata de Operaţii, au trecut la sud de Dunăre,
concentrându-se în împrejurimile Plevnei.
Domnitorul României a luat comanda
Armatei de vest, formată din 38 000 ostaşi români şi
52 100 ostaşi ruşi, şi a coordonat operaţiile de
încercuire şi nimicire a grupării otomane, comandată
de Osman Paşa.
După cucerirea Plevnei, Carol a revenit în
ţară cu o parte din armată, lăsând pe front 3 divizii
pentru a lichida rezistenţele otomane de la Vidin şi
Belogradcik. Carol s-a pronunţat pentru păstrarea
integrităţii ţării şi apărarea independenţei în
preliminariile Congresului de pace de la Berlin din 1878.
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul însuși însă
sub domnia lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era una coruptă și ineficientă, iar
puterea marilor proprietari de pământ – care-l siliseră să abdice pe Alexandru Ioan Cuza rămăsese
intactă.
Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, Regele dorea să intre în
război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat
un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în
cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel
mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a
fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora
existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție fermă din partea majorității
membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul
rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.