Unirea Principatelor Române 1859

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea

statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării
Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele
două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea
colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5
ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în

Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale
între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie
1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul
războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice ale imperiului rus la Dunărea
de jos, fără a consolida efectiv imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a
creat un context favorabil realizării unirii.Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat
în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere
între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu
guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist
moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act
care a adus cele două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele
două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea
sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Principatele Unite Moldova și Țara Românească,uzual Principatele Unite, au fost un stat

format prin unirea dintre Principatele Dunărene Moldova și Țara Românească în perioada
1856–1862, printr-un proces al cărui moment definitoriu a fost constituirea în 1859 a uniunii
personale prin alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza. Statul acoperea regiunile
istorice Oltenia, Muntenia, și Moldova Occidentală, precum și sudul Basarabiei (zona Cahul,
Bolgrad și Ismail). Unirea politică dintre cele două principate a fost primul pas politic spre
crearea României ca un singur stat (unitar), în 1866, stat ce avea să devină independent în
1878 și să fie proclamat regat în 1881.

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului național
român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea
ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-și găsească o confirmare
deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană.

Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24
ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris.
Situația creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe
internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie – 25 aug./6 sept. Misiuni speciale,
conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au
reușit să câștige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie)
Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. Imperiul
Otoman și Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste
Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, între Ploiești și Câmpina, armata
moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub
presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a 3-a ședință a
Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere.
Detensionarea situației, atât în relațiile cu Imperiul Otoman, cât și cu cel Habsburgic, îl determină pe
domn să ordone închiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).

Astfel împlinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era
acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni
internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers
consecințele hotărârilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la
Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar
de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei începea cu deplasări
de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o
comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost
așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană – generalul Ion Emanoil Florescu – a fost
numită în funcția de ministru de război în ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean
este numit ca inspector general Cezar Librecht.

La Focșani, nu fără dificultăți, își începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la
Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din
proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la
Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de
Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată
în 9/21 februarie 1862. Termenul de România, care fusese frecvent folosit, dar neoficial, în anii 1850
cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții Carpați, a devenit acum numele
curent al Principatelor Unite și, începând din 1862, a fost folosit în actele oficiale ale țării.

Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol
important în viața Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai
domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel,
prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să
renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situații supușii Imperiului fiind
reținuți pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să
accepte că legile statului român sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri.
Maghiarii și polonezii, care voiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt
protejați de guvern și de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar
mijloacele necesare.

Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta
hotărârea Conferinței de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de așteptat, încă din
prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție în Principate, în cazul unor noi încălcări ale
Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I.
Cuza.Laînceputul lunii noiembrie 1861 firmanul (decretul) Unirii era prezentat, dar în condiții
considerate, în țară, inacceptabile.

Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a
lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut în cele din urmă
efectul. La sfârșitul Conferinței de la Constantinopol, Poarta a elaborat un nou firman (4/16
decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrându-și vechea
poziție.