DUBLA ALEGERE

A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

5-24 ianuarie 1859

Puternicul curent unionist existent în rândul românilor, precum şi

interferarea intereselor Marilor Puteri in sud-estul Europei au făcut ca unirea
Principatelor Române să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată la
Congresul de pace de la Paris (1856),care punea capăt războiului Crimeei (1853-
1856). Cele şapte puteri prezente la Paris au avut atitudini diferite, dictate de
propriile interese: în favoarea Unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Prusia,
Sardinia, Anglia, iar împotrivă s-au declarat Austria şi Turcia. Deciziile adoptate
în Tratatul de pace prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia
colectivă a puterilor europene, alegerea( în Moldova şi Ţara Românească) a unor
Adunări ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii,
integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (teritoriu
anexat Rusiei în 1812), libertatea navigaţiei pe Dunăre etc.

Pentru înfăptuirea unirii Principatelor, românii au folosit cu abilitate calea

plebiscitar-diplomatică. Adunările ad-hoc, cuprinzând reprezentaţi aleşi din
diverse categorii sociale, au exprimat în 1857 voinţa de unire a Principatelor sub
un principe străin şi au solicitat neutralitate politică internaţională. Dar puterile
europene întrunite la Paris în 1858 pentru a lua în discuţie cererile Adunărilor
ad-hoc, au adoptat o Convenţie care prevedea o unire formală: statul urma să se
numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având un domn şi
instituţii proprii; se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la
Focşani (care elabora proiecte de legi de interes comun), Înalta Curte de Casaţie;
se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separarea
puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii ş.a.).
Aşadar Convenţia de la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a
Principatelor Române. Rămânea ca „după ce Europa ne-a ajutat, să ne ajutam
noi înşine”, aşa cum spunea Vasile Boerescu, identificând soluţii de înfăptuire a
unirii depline.

Pentru înfăptuirea Unirii Principatelor, a fost identificată o soluţie care

respecta Convenţia de la Paris şi punea puterile europene în faţa faptului

1
împlinit. Astfel, În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859,
liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”.
Întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate
să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul
Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească. Adunarea electivă a Ţării
Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72
mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul
tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din
împrejurimi. O mulţime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării.
Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în
Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".

Într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24

ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în
unanimitate. Primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române era
îndeplinit. Se îmbinau astfel cu abilitate două căi: cea plebiscitară (susţinerea de
către populaţie, atât în mod direct,cat şi prin reprezentanţii aleşi în cele doua
Adunări elective) şi cea diplomatică (respectarea prevederilor Convenţiei de la
Paris). 24 ianuarie a devenit ziua Unirii Principatelor şi a formării statului
naţional modern român.
,,..În momentul alegerii sale ca domn Cuza era comandantul armatei
moldovene. Era şi un om popular; demisia sa răsunătoare din postul de
pârcălab, într-un moment hotărâtor, îl făcuse cunoscut în întreaga ţară şi
atrăsese asupra sa atenţia cercurilor diplomatice. Era un om simpatic şi
inteligent, având replica promptă şi ascuţită. Chiar şi slăbiciunile sale…erau
din acelea pe care contemporanii le priveau, ca şi în trecut, cu îngăduinţă. Pe
de altă parte, nu era nici un ambiţios, doritor de a face cu orice preţ carieră şi
nu umbrea pe ceilalţi prin mari însuşiri. I se cunoştea firea dezinteresată; nu se
folosea de slujbe spre a face, ca alţii, avere. Patriot şi cu idei largi, liberale, nu
era însă un radical, cu idei extremiste.” Această caracterizare a creionat-o C.C.
Giurescu în lucrarea „Viaţa şi opera lui Cuza Vodǎ”, şi nu face decât să ateste că
urma o domnie plină de realizări, care să configureze un stat modern.
În timpul domniei lui Cuza s-au pus bazele României moderne,
s-a consolidat unirea, s-au diversificat instituţiile şi s-a întărit
autonomia ţării în raporturile cu Marile Puteri. În anii 1859-1862, Cuza a
desfăşurat o intensă activitate internă şi externă prin care a consolidat Unirea.
Aşa cum spunea Mihail Kogălniceanu „la legi nouǎ, om nou”. Pe plan intern, a
unificat administraţia telegrafului şi vămile, circulaţia monetară, armata, a
unificat stemele, a stabilit capitala la Bucureşti, a iniţiat măsuri pentru
uniformizarea legislaţiei. Pe plan extern, a întreprins diverse acţiuni diplomatice:
memorii către puterile europene, vizite la Istanbul. Ca urmare, în decembrie
1861 a obţinut recunoaşterea internaţională a deplinei uniri politice a
Principatelor (dar numai pe timpul domniei sale). Aşa cum spunea domnitorul

2
în proclamaţia din 11/23 decembrie 1861 „Români, Unirea este îndeplinită!
Naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile
trecute, aclamat de corpurile legiuitoare,chemat cu căldură de noi, s-a
recunoscut de Înalta Poarta, de Puterile garantate, şi s-a înscris în datinile
naţiunilor.[…] Alesul vostru va da azi o singura Românie”, unirea era
îndeplinită. In acest context favorabil, în ianuarie 1862 s-au format primul
guvern unic şi o singură Adunare legislativă. La 24 ianuarie 1862, Principatele
Unite şi-au luat numele de România.

Succesiunea de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul

Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul
Franţei cât şi cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din
1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se
numească oficial România.

Probabil că cea mai reuşită caracterizare al lui Al. Ioan Cuza, care îi
rezumă atât de simplu personalitatea şi atât de complet domnia, a realizat-o doar
marele istoric – Nicolae Iorga: ,,… În ciuda unor aparenţe care mascau un
suflet onest, nobil şi tare, el e în adevăr Voievodul după vechea datină a lui
Ştefan cel Mare. În el se încorporează naţia cu nevoile cele mai adânci şi
aspiraţiile cele mai înalte.”

BIBLIOGRAFIE

Giurescu, Constantin C, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la
moartea regelui Ferdinand, ed. Humanitas, 200
Oane, Sorin, Ochescu, Maria, Manual de istorie pentru clasa a VIII-a, ed.
Humanitas educaţional, 2001