Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad,

Moldova – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al
Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la
mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea
Principatelor.
La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie
1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române.
Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică
pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi
pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității
constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când
Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862,
numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur
guvern.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a
partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor
politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările
autoritare ale domnitorului.
Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza
avea și rădăcini grecești.
Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din
Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un
proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a
familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație
europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de
colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
 În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse
și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată
repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat
în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se
evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că
este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore
Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a
reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent
politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Valahiei. A fost
nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire,
în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de
la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după
calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după
calendarul iulian). Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea
secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara
Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan
Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în
Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un
proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele
două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între
Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv
Gheorghe Bibescu.
Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil
realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o
înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală
între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La
începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a
fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune
personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat
Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la
putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a
denumit noul stat România.
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a
ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi
întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el
stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră;
țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la
vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.
După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul
fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani,
până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a
supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova
a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniștii moldoveni au putut
impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza,
care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea
alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor
de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța
rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost
dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord
asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia
candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859,
domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la
24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon
al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de
dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor
garante dădea recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată
Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de
Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de
unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat
însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focsani fiind desființată în
februarie 1862.