Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bâ rlad, Moldova – d.
15 mai 1873, Heidelberg, Germania[1]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și
al statului național Româ nia. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie
1859, și al Ț ă rii Româ nești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două
principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru

recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul
Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor
Româ ne prin înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat
în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar
modern, adoptând oficial numele de România, [3] cu capitala la București, cu o
singură adunare și un singur guvern.[4]
În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de
Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au
forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

Primii ani de viata

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bâ rlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza,
proprietar de pământ în județul Fă lciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei
de origini fanariote Cozadini.
A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuenin (la fel ca și
Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), viitorii lui colaboratori. Apoi la Paris, unde
și-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, diploma fiind semnată de
Francois Guizot, ministrul instrucțiunii publice, obținând calificative lăudabile.
Studiaza la Facutatea de Drept pentru 2 ani, pe care nu o termină fiind obligat să se
întoarcă în țară. În țară își continuă studiile împreună cu fratele său Dimitrie, la
Academia Mihăileană.

Se înscrie apoi la Facutatea de Drept pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă

în țară. Între noiembrie 1837 - aprilie 1839 Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a
urmat studii în științele războiului și probabil le-a continuat pe cele de drept.

În toamna anului 1837 Cuza intră în armată cu gradul de cadet: obține o ”păsuire de
la slujba de front” și pleacă din nou la Paris pentru a-și continua studiile juridice. La
Paris cunoaște numeroși tineri revoluționari din ambele principate însușindu-și ideile
înaintate ale epocii.
Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație
europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel.
S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Ț ara Româ nească au
fost cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar
în Ț ara Româ nească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii.
Tânărul Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la
lupta pentru unirea Principatelor. Urmare înclinațiilor liberale manifestate în timpul
episodului moldovenesc, este transportat ca prizonier la Viena, de aici fiind eliberat
cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost
numit ministru de ră zboi (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la
Iași. Prin toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu
unirea Moldovei și Ț ă rii Româ nești.
A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională , care milita
pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului politic și a
compromisului dintre principalele partide, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie
1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Ț ara Româ nească pe 5 februarie 1859
(24 ianuarie după calendarul iulian).

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă

unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de
personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor
principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între
cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între
Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv
Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a creat un context european
favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere
între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două țări, cu
guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească
Principatele Unite Moldova și Valahia.