Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I) a fost primul domnitor al

Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al

Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost
înfăptuită Unirea celor două principate.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad la 20 martie 1820, ca membru al unei
familii boiereşti moldovene amintite în documente încă de la 1638. Tatăl său, Ioan
Cuza, a ajuns până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu
Sturdza. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană din
Constantinopol, stabilită în Principatele Române.

Primii ani de şcoală au fost petrecuţi în pensionul francez deschis de Victor Cunin
la Iaşi; aici a fost coleg cu Minail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, cu care va
colabora, mai târziu, în viaţa politică. La Paris a obţinut în 1845 bacalaureatul în
litere, s-a înscris la Facultatea de Drept şi în Societatea economiştilor din Paris. La
30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care îi va sta alături până la moarte.

O dată cu izbucnirea Revoluţiei de la 1848, Cuza s-a alăturat tinerilor moldoveni

participanţi la Adunarea de la Hotelul Petersburg din Iaşi (27 martie 1848), unde a
fost redactat primul document programatic al revoluţiei române paşoptiste, Petiţia-
Proclamaţie. Arestat din ordinul domnitorului Mihail Sturdza, a reuşit să scape de
sub escortă, la Galaţi, împreună cu alţi revoluţionari. S-a refugiat în Transilvania
(unde a participat la Adunarea de la Blaj din mai 1848), apoi în Bucovina şi mai
târziu la Viena, Paris şi Constantinopol.

La instaurarea noului domn moldovean Grigore Ghica (1849-1856), Cuza a primit

funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, rămânând în acest post până în
1851, an în care a ocupat, pentru scurt timp. Poziţia de director al Ministerului de
Interne al Moldovei. În 1856 a fost numit pârcălab de Galaţi, a fost integrat în
armată şi avansat la gradul de maior în 1857. În acelaşi an a demisionat din postul
de pârcălab în semn de protest faţă de încercarea caimacamului (locţiitorului
domnesc) Nicolae Vogoride de a falsifica rezultatele alegerilor pentru Adunarea
ad-hoc a Moldovei. Gestul său i-a adus un imens prestigiu în rândul mişcării
politice unioniste, confirmând încă o dată imaginea de cinste şi corectitudine pe
care o căpătase deja. O dată cu refacerea alegerilor, a fost ales în Adunarea ad-hoc
din Moldova ca deputat de Galaţi (1857). Un an mai târziu a fost înaintat la gradul
de colonel, comandant al armatei Moldovei.

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui
principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până
la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a
supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a
dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii
moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului
Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5 ianuarie
1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată
muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a
anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost
dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord
asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia
candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie 1859, domn al Țării
Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859,
bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost
decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere,
astfel că la 1 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea
recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Turcia l-a
recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.

După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie

1859) şi al Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat creat atunci,
a militat pentru recunoaşterea graniţelor şi statalităţii sale, lucru ce se întâmpla în
1861, când capătă numele de România. Acest nou stat a fost recunoscut de Marile
Puteri, prin protecţia directă a lui Napoleon al III-lea al Franţei.

După mandatele de prim-miniştrii ale lui Barbu Catargiu şi Crețulescu şi eşuarea

lui Cuza în a-şi începe programul politic, se va forma un nou guvern, condus de
Mihail Kogălniceanu, ce va iniţia ca primă reformă: secularizarea averilor
mănăstireşti (decembrie 1863). Astfel, Biserică va deveni o instituţie de stat ca şi
celelalte, fără vreun drept aparte. Asta însemna că o mare parte din proprietăţile
funciare ce aparţineau Bisericii au fost trecute în proprietatea ţăranilor, mai exact a
cincea parte din pământul ţării. Faptul că Biserica poseda o oarecare autonomie
faţă de vechiul regim, a contribuit la acest lucru.

În ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei,Sofronie Miclescu, şi din

partea călugărilor greci, Cuza a stabilit şi un venit de 10% asupra reprezentanţilor
bisericii şi tot ce ţine de aceasta. Protestele călugărilor greci erau de așteptat,
ştiindu-se faptul că mănăstirile din Muntele Athos primeau fonduri de la
mitropoliţii români încă din secolul al XVI-lea.
Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a
contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o
nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au
făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-
politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar
putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean
al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima
universitate a țării, cea ieșeană.”

Prin Legea rurală din 14 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost
împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit
locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la
bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea
terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției
agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară
din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte
dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un
impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai
însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.

După desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor
partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată
din funcționari corupți care primesc funcții și contracte cu statul; corupția și
sifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate.

După reformele lui Cuza, slujbele în greacă au fost interzise, cu excepţia a trei
biserici în tot statul. Cuza a mai interzis de asemenea şi tăierea pădurilor
mănăstireşti, în mod abuziv, de către călugării cei lacomi de avere. Egumenii greci
erau de altfel obligaţi prin decret să restituie toate bunurile şi obiectele de cult
Bisericii Române ce ţinea de stat. De exemplu, episcopul cel nebun, pe nume
Filotei, de la Buzău, ce stăpânea o avere considerabilă, rămase fără bunurile sale
urmând a fi demis şi înlocuit din funcţie. Un lucru asemănător a păţit şi
mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, pentru că a avut curajul să protesteze
împotriva lui Cuza, urmând a fi demis şi el din funcţie şi trimis în surghiun la
Slatina, la un alt exilat, pe nume Veniamin.

La 2 mai 1864, Cuza va dizolva Adunarea Legiuitoare, şi va iniţia o nouă

constituţie şi o nouă lege electorală, în urma Convenţiei de la Paris; schimbările au
fost susţinute de popor printr-un referendum. Alexandru Ioan Cuza va da decretul
oficial de executare a legii averilor mănăstireşti, impuse de Kogălniceanu.
Lucrurile acestea lărgeau autoritatea lui Cuza şi reducea din puterea corpului
legislative, compus din Cameră şi Senat. Se va crea Consiliul de Stat pentru
pregătirea legilor interne, legile fiind reprezentate de “decretele domneşti”. Puterea
legislative era deţinută de cele două camere: Adunarea Electivă şi Corpul
Ponderator (Senatul), fapt ce asigură trecerea de la sistemul parlamentar
unicameral la cel bicameral. Senatul se compunea din 64 de membri, ce erau aleşi
în majoritate de către domnitor.

În materie legislativă, domnitorul putea să aibă iniţiativa actelor normative,

elaborate de Consiliul de Stat. În aceste condiţii, Corpurile legiuitoare aveau rolul
de a le aproba, întărind puterea domnitorului.

Legea electorală împărţea alegătorii în două categorii: alegători direcţi şi alegători

primari. Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel
puţin patru galbeni şi împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau
neştiutori de carte,dar care plăteau o contribuţie stabilită pe categorii, de la 48 la
110 lei. Cei care nu aduceau nici o contribuţie bănească erau excluşi de la vot. Tot
în timpul lui Alexandru Ioan Cuza se concepe un cod penal şi unul civil, după
modelul napoleonian francez.

Reformele lui Cuza în domeniul învățământului

Prin “legea instrucţiunii publice” de la 1864, se proclama obligativitatea şi

gratuitatea învăţământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învăţământ:
primar, secundar şi superior. Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de
şapte ani, iar cel superior său universitar de trei ani.

În planul justiţiei, au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de

plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi sau Curtea de Casaţie,
care era totodată şi instanţă de recurs. Elena Cuza, soţia domnitorului, va înfiinţa
“Azilul de fete” ce-i va purta numele.
În anul 1858 prințul Scarlat Ghica hotărăște construirea așezământului medical
denumit la acea vreme „Noul Pantelimon” pe un teren donat de domnitorul Grigore
Ghica. Un prim plan de construcție, întocmit de arhitectul M. Hartl, este abandonat
în iulie 1859 din cauza proastei calități a materialelor și proiectului. După
demolarea totală a lucrărilor și întocmirea unui nou plan de construcție, lucrările se
reiau în anul 1862 pentru un singur pavilion și se finalizează la sfârșitul anului
1863. Construcția a fost inaugurată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24
ianuarie 1864, cu ocazia aniversării a cinci ani de la Unirea Principatelor Române.
Pe lângă fondurilor strânse pentru construcție, Domnitorul a contribuit cu o donație
proprie de 2000 de galbeni.

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-

Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu (fiind calea cea mai
scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei
avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru. La 19/31
octombrie 1869 regele Carol I al României face inaugurarea acestei primei linii de
cale ferată, care avea să fie prelungită în 1870 cu încă 2,6 km până la Smârda.

Epoca poștei moderne române începe în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan
Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic, emițând Decretul no.1279/6
decembrie 1864. Două săptămâni mai târziu (18 dec. 1864) este emis și Decretul
prin care se adoptă Calendarul Gregorian în serviciile poștale.

Odată cu adoptarea la 1 ianuarie 1865 a Legii telegrafo-poștale a fost reglementat

și statutul propriu al personalului, apărând primele uniforme în cadrul Poștei
Române. În același an este introdus serviciul abonamentelor prin poștă la presa din
țară și străinătate precum și organizarea serviciului de poștă rurală care asigura
legătura între comune.

La 9 ianuarie 1865 au apărut primele mărci poștale circulate, având inscripția

Poșta Română. Este vorba de emisiunea formată din trei mărci poștale nedantelate
ce reprezentau profilul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu efigia în oval, și cu
fața înspre dreapta. Ele au fost scoase din uz după abdicarea domnitorului, din 11
februarie 1866.

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice în 1866. Istoricii spun că în spatele
acestei abdicări stătea o adevărată coaliţie politică, dar şi necesitatea înlăturării lui
Cuza în favoarea unui principe străin.

După o domnie aflată sub semnul inovării şi modernismului, la 11 februarie 1866,

Alexandru Ioan Cuza abdica. Nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub
ameninţarea armelor. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, motivele, dar şi
personajele care au stat în spatele acestui complot au reprezentat, încă de atunci, un
subiect de discuţie şi de cercetare pentru specialişti.
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea
liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit
pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire
promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture.
Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a
armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a).
„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am
luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna
unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“. Aşa arăta actul semnat
de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de
soţie şi de cei doi copii. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost însă, spun
specialiştii, un act liber consimţit. Cuza a fost obligat să abdice în urma unui
complot. Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la
îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l-a
trădat pe Cuza.
Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris,
Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a
reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat
să acorde permis de intrare în țară.

Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3 mai 1873, la Hotelul Europa din
Heidelberg, în vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind suferind
însă și de o boală mai veche (astm) precum și de unele tulburări ale ficatului și
inimii.

A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la

Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat
cel puțin 30.000 țărani, discursurile funebre fiind rostite de liberalii Petre
Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu, Mihail Kogălniceanu. După cel de-
al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi
din Iași.