1

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

ANUL I, IFR BUZAU,GRUPA 1

STUDENT: COSTEA ANTOANETA MIHAELA

PROF: PADURE ADELINA LOREDANA

REFERAT ISDR

REFORMELE LUI
ALEXANDRU IOAN CUZA

FORMAREA SISTEMULUI
DE DREPT MODERN

1
 CUPRINS

DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA.............................................................1

REFORMELE LUI ALEXANDRU IOAN CUZA.....................................................3

FORMAREA STATULUI ROMAN MODERN.......................................................8

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................12

2
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820, Bârlad - d. 15 mai 1873,
Heidelberg, Germania), om politic, domn al Principatelor Unite.

Deşi nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi avea

contracandidaţi cu o bogată experienţă administrativă, figura colonelului
Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice
din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi
voteze un adversar iredutabil. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles, la
un moment dat, să preia controlul întregii vieţi politice crezând că va
reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi
timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.

În perioada regimului autoritar s-au putut lua acele măsuri necesare

modernizării, însă lovitura de stat a suspendat orice manifestare a
spiritului liberal şi chiar opera de modernizare a societăţii româneşti a
fost pusă sub semnul întrebării. Treptat, societatea a intrat în criză,
ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional, iar elita politică va
recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul.

AL.I CUZA a participat la evenimentele de la 1848 din Moldova, însă a

jucat un rol secundar. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat
orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând pe majoritatea
complotiştilor. Deşi era plănuit ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să
fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reuşesc să
ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al
evenimentelor revoluţionare de aici. Cuza petrece un an în exil, la Viena,
Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn
în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

Este numit preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 - 1851; 1855 -

1856), apoi director al Ministerului de Interne (1851), primind în această
perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de
Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de
Caimacamul Teodor Balş

1
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată
Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect
de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de
unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat
însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în
februarie 1862.

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și

reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea
este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea
sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24
ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces
complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între
Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza,
respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a creat un
context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în
ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la
Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se
accepta o uniune formală între cele două țări, cu guverne diferite, însă cu
unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele
Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor, Alexandru Ioan Cuza
a fost ales domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o
uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a
unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. Procesul de
unificare a continuat și după înlăturarea sa de la putere (1866), atunci când
pe tron a fost adus și numit principe, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
constituția adoptată în acel an denumind noul stat România.

2
REFORMELE lui Alexandru Ioan Cuza care au pus bazele statului unitar
și modern român

Reforme religioase

După mandatele de prim-miniştrii ale lui Barbu Catargiu şi Crețulescu şi

eşuarea lui Cuza în a-şi începe programul politic, se va forma un nou
guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, ce va iniţia ca primă
reformă:secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863).

Astfel, Biserică va deveni o instituţie de stat ca şi celelalte, fără vreun

drept aparte. Asta însemna că o mare parte din proprietăţile funciare ce
aparţineau Bisericii au fost trecute în proprietatea ţăranilor, mai exact a
cincea parte din pământul ţării. Faptul că Biserica poseda o oarecare
autonomie faţă de vechiul regim, a contribuit la acest lucru.

In ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu,

şi din partea călugărilor greci, Cuza a stabilit şi un venit de 10% asupra
reprezentanţilor bisericii şi tot ce ţine de aceasta. Protestele călugărilor
greci erau de așteptat, ştiindu-se faptul că mănăstirile din Muntele Athos
primeau fonduri de la mitropoliţii români încă din secolul al XVI-lea.

Reforma agrară

Reforma agrară a fost practic propusă de conservatori, dar iniţiată de

Cuza. Prin legea rurală din august 1864, peste 400.000 de familii de
ţărani au primit pământ, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit
teren pentru casă şi grădină. Prin această reformă agrară ce lua sfârşit în
anul următor, s-a desfiinţat orice urmă de feudalism, fapt ce a dat
naştere unei perioade de început a dezvoltării capitaliste româneşti.
Conştiinţa ţărănimii evolua, urmând ca producţia agricolă a ţării să
crească într-un ritmsemnificativ.

Cum ţăranii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra terenurile de

pământ, statul intervenea în această problemă şi astfel ţărănimea se
angaja să plătească datoria către stat într-o perioadă de 30 de ani.
Vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani.
Ţăranii primeau pământ în funcţie de bunurile lor în natură, cum ar fi vite,
cai etc. Această împărţire a terenului în scop agricol se făcea şi după

3
criterii geografice, de exemplu în Moldova dintre Carpaţi şi Prut și
Câmpia Română, suprafeţele erau mai mari, astfel că ţăranii din acele
zone puteau primi o suprafaţă de teren mult mai întinsă, faţă de cei din
zonele de munte. De exemplu, se putea oferi o suprafaţă de1600 mp în
zona de câmpie şi 1200 mp în zona de munte. Ţăranilor li s-a permis şi
dreptul la pădure, pentru a aduna lemne de foc, necesare încălzirii pe
timp de iarnă în mod special. Se desființau şi taxele plătite de ţărani
boierilor sub diverse forme precum dijme (claca sau zilele de meremet),
urmând a fi introdus un tarif de impozitare la nivel naţional, către stat.
Ţăranii care aveau pământ mai mult puteau să vândă o parte din el altor
ţărani care aveau o suprafaţă mai puţin întinsă, în special celor ce
primiseră teren doar pentru casă şi grădină. Lipsa unor măsurători
profesionişti de terena dus la diferite dispute. Această reformă agrară
practic a împiedicat o posibilă răscoală ţărănească şi a asigurat
domnitorului sprijinul loial al ţărănimii. Tot atunci a început şi construcţia
de căi ferate, începând cu ruta București-Giurgiu. Prin această serie de
reforme naţionale, s-au pus bazele înfiinţării statului naţional român
modern.

Reforma administrativă

Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai

multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ.
Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza
votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa
era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era
condusă de un primar.

Reforma electorală

Legea electorală împărţea alegătorii în două categorii:alegători direcţi şi

alegători primari. Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o
contribuţie de cel puţin patru galbeni şi împliniseră vârsta de 25 de ani.
Alegătorii primari erau neştiutori de carte, darcareplăteau o contribuţie
stabilită pe categorii, de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o
contribuţie bănească erau excluşi de la vot. Tot în timpul lui Alexandru
Ioan Cuza se concepe un cod penal şi unul civil, după modelul
napoleonian francez.

4
Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul
alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o cotribuţie de 4 galbeni,
ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari
(votau prin delegaţi, format din cei care plăteau impozite mai mici, puteau
fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).

Reforma justiției

Prin reorganizarea justiţiei au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele

judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era
totodată şi instanţa de recurs. Adoptarea Codurilor penal, civil şi
comercial, ce au intrat în vigoare din anul 1865, a însemnat
modernizarea sistemului judiciar.

Codul Civil din 1865

La data de 4 decembrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a

promulgat Codul Civil, o culegere unitară de norme juridice, care
reglementa raporturile dintre persoanele fizice și raporturile dintre
persoanele fizice și cele juridice. Cunoscut și sub numele de Codul Civil
al lui Cuza sau Codicele Civil din 1864, acest cod a fost în vigoare în
Principatele Unite Române și ulterior în România, din anul 1865 și până
în 1 octombrie 2011. Este singurul cod de legi din România care a rămas
aproape neschimbat în toată perioada comunistă, fiind elaborat, după
cum am mai spus, în anul 1864 de guvernul Kogălniceanu, după modelul
Codului Civil Napoleonian din anul 1804

Codul Penal

Codul Penal a lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Micii Uniri, a intrat în
vigoare în 1864 şi era considerat, la acea vreme, unul dintre cele mai
moderne coduri din Europa. Inspirat din codurile penale prusace şi
franceze, Codul lui Cuza includea, pentru prima dată, şi infracţiunile de
corupţie, în unele cazuri cei găsiţi vinovaţi pentru această infracţiune fiind
condamnaţi şi la închisoare pe viaţă.

Acurateţea codului penal adoptat în urmă cu un secol şi jumătatea

mergea până la individualizarea faptelor de corupţie, în funcţie de
categoria funcţionarilor publici care se făceau vinovaţi de această
infracţiune. De pildă, o categoria de funcţionari publici pentru care
pedepsele erau dintre cele mai drastice erau judecătorii.
5
Crearea Consiliului de Stat

La recomandarea domnitorului, Consiliul de stat pregătea şi elabora

proiecte de legi, care erau supuse Adunării Elective spre votare. Orice
proiect votat de Adunare, în afară de buget, era supus Corpului
ponderator spre aprobare. Acesta putea să adopte proiectul în forma
propusă de Adunare, putea să îl amendeze sau să îl respingă cu totul.
Dacă proiectul de lege era aprobat fără nici o modificare, acesta mergea
mai departe şi era supus spre sancţionare domnitorului. Dacă proiectul
era amendat sau respins, el se întorcea la Adunare, care dacă aproba
amendamentele, proiectul trecea mai departe la Corp şi în cele din urmă
era supus spre sancţionare domnitorului. Dacă Adunarea respingea
amendamentele, proiectul se întorcea la Consiliul de stat pentru a-l
studia din nou

Reforma Învățământului

Sub titlul de Lege asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române va fi

promulgată la 25 noiembrie 1864, cu numărul 1150, iar la 5 decembrie
1864 va fi publicată în Monitorul. Sunt date dispoziţii privind instrucţia
primară, secundară, superioară şi particulară. Între principiile de bază
cuprinse în lege găsim obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice
primare. Legea sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau
înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Educația era gratuită pentru toţi
copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi pentru
ambele sexe. Se instituia laicizarea iar pentru a implementa eficient
această reformă definitorie pentru evoluția statului, se acorda o
importanță deosebită pentru pregătirea cadrelor didactice. O altă
prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare
atât pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru cel
din mediul rural. Programa era aceeași și în învățământul public și în cel
privat. Liceul avea şapte clase, cu o pondere mai mare pentru
disciplinele umaniste.

Reforma Armatei

În timpul lui Cuza va luă fiinţă, în mod oficial, Armata Naţională Română.
Aceasta avea ordinul şi menirea să apere integritatea statului de orice
atac străin. Concentrarea unităţilor militare avea loc în tabăra de la
Floreşti. Tot atunci s-a înfiinţat şi Ministerul de Război și Arsenalul
6
Armatei şi s-au pus bazele învăţământului militar.Cuza aînfiinţatGarda
Naţională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a
văzut o scăpare spre un despotism absolutist, fapt ce contravenea
Convenţiei de la Paris.

Reforma fiscală

Un alt tip de reformă, a fost reprezentată de ordinul fiscalităţii, unde au

fost instituite o serie de impozite personale cetăţeneşti, în special cele
funciare. Astfel, statul adopta o reformă modernă în ceea ce priveşte
fiscalitatea. Tot atunci se organiza şi serviciul vamal, la fel şi cursul
monetar, precum şi înfiinţarea unei linii de telegraf ce asigură legătura
directă cu Rusia.

FORMAREA STATULUI ROMAN MODERN

Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei, la

5/17 ianuarie 1859, şi , apoi, al Ţării Româneşti la 12/24 ianuarie 1859 a
însemnat un succes hotărâtor în lupta pentru Unire, dubla alegere

7
reprezentând începutul procesului de constituire, pe baze moderne, a
statului naţional român.

Cu toate că se aflau, încă, sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia

colectivă a puterilor (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul
Sardiniei), Principatele Române au desfăşurat între 1859-1861 o serie
de acţiuni de politică externă de o deosebită importanţă pentru
desăvârşirea unităţii statale a întregii naţiuni: desăvârşirea Unirii,
apărarea autonomiei ţării şi pregătirea cuceririi independenţei.

Într-o primă etapă, Principatele Unite au beneficiat de sprijinul a cinci

puteri europene, doar Imperiile otoman şi habsburgic au refuzat însă
accepte acest fapt împlinit. Astfel, pentru a se obţine învestitura puterii
suzerane şi a se acţiona eficient în vederea obţinerii recunoaşterii unirii,
au fost trimise la Constantinopol două delegaţii, ulterior contopite într-
una singură, condusă de Costache Negri, şi s-a folosit sistemul misiunilor
speciale, Principatele neavând dreptul reprezentării diplomatice
permanente. Cei cărora li se datorează recunoaşterea dublei alegere au
fost însărcinaţii cu misiuni speciale - Vasile Alecsandri, Ştefan Golescu,
Ludovic Steege, Dumitru Brătianu, Ioan Bălăceanu etc. - precum şi
delegaţilor de la Constantinopol, potrivit volumului ''Istoria românilor.
Constituirea României moderne (1821-1878)'' (vol. VII, TOM I, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante (Franţa, Rusia, Marea

Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei) a început la 26 martie/7 aprilie
1859, la Paris. Puterile garante au recunoscut dubla alegere la data de
1/13 aprilie, mai puţin Imperiile otoman şi habsburgic. Complicarea
situaţiei internaţionale în urma izbucnirii războiului franco-austro-sard a
întârziat recunoaşterea dublei alegeri de către ultimele două puteri
garante, dar ele au fost obligate să încerce atenuarea asperităţilor.

Austria a recunoscut de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere, reluând

legăturile cu cele două guverne româneşti. Tărăgănarea negocierilor
privind recunoaşterea dublei alegeri de către Imperiul otoman, l-a
determinat pe Alexandru I. Cuza să aibă în vedere şi eventualitatea
definitivării Unirii printr-o acţiune naţională, concentrând cele două

8
armate în tabăra de la Floreşti, în judeţul Prahova.

În cadrul celei de-a treia şedinţe a Conferinţei de la Paris, din 25

august/6 septembrie, toate cele şapte puteri au recunoscut dubla
alegere. Principatele Unite au arătat Europei că Unirea realizată în
persoana domnitorului era opera poporului român şi că se urmărea o
nouă afirmare a ţării printre statele europene.

În vara anului 1860, Alexandru Ioan Cuza a pregătit un memoriu către

puteri, prin care cerea desăvârşirea Unirii şi lărgirea bazei electorale.
Evenimentele internaţionale, în special procesul de unificare a Italiei,
care se afla în plină desfăşurare, şi problema siriană, n-au permis
prezentarea acestui memoriu decât în decembrie 1860. Dar şi până
atunci orice moment a fost folosit pentru susţinerea cerinţelor poporului
român.

Au început din nou un şir lung de tergiversări diplomatice. În cele din

urmă, la 19 aprilie/1 mai 1861, o circulară otomană a invitat puterile
garante la o înţelegere diplomatică în cadrul unei conferinţe consacrate
problemelor puse de Principate şi, îndeosebi, problemei Unirii. Poarta
limita însă durata Unirii administrative la domnia lui Cuza şi încerca să
dobândească un drept de intervenţie peste Dunăre.

Pe lângă activităţile cabinetului domnesc, condus de Arthur Baligot de

Beyne, ale lui Costache Negri, agentul Principatelor pe lângă Poartă, şi
ale lui Vasile Alecsandri, trimis în misiune la Paris, în vara anului 1861 s-
au folosit alte două delegaţii speciale. Prima, sosită la Constantinopol cu
prilejul înscăunării noului sultan Abdul-Aziz, a discutat fără succes
eventualitatea proclamării Unirii doar cu asentimentul tacit al Porţii. Cea
de-a doua, trimisă la Livadia, în Crimeea, a fost bine primită, Rusia
neopunându-se realizării Unirii depline, deşi guvernul ţarist făcea
presiuni pentru ca guvernele Principatelor să fie încredinţate grupărilor
conservatoare.

La 13/25 septembrie 1861 şi-a deschis lucrările Conferinţa

reprezentanţilor Porţii Otomane şi ai Puterilor garante. Negocierile au
durat foarte mult deoarece Poarta pretindea dreptul de intervenţie

9
militară în Principate. Într-un sfârşit, un consens a fost stabilit în cadrul
Conferinţei la 22 decembrie/4 decembrie, când Poarta Otomană a
emanat ''Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei''
prin care admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor:
reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a
Adunărilor Elective într-una singură, suspendarea activităţii Comisiei
Centrale de la Focşani, menţinerea frontierei dintre cele două ţări,
institutirea în fiecare principat a câte unui unui consiliu provincial, ce
urma să fie consultat asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes
local, potrivit ''Istoriei României în date'' (Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003).

Costache Negri comunica, la 24 noiembrie/6 decembrie 1861, trimiterea

firmanului către ţară. În mesajul său, cu prilejul deschiderii Corpurilor
Legiuitoare de la Iaşi din 3/15 decembrie 1861, domnitorul Alexandru I.
Cuza, anunţa că ''Înalta Poartă precum şi toate puterile garante'' au
aderat la Unirea Principatelor, care va fi aşa cum ''România o va simţi şi
o va dori''.

Proclamând Unirea la 11/23 decembrie 1861, domnitorul Alexandru I.

Cuza a prezentat-o ca izbândă a poporului român şi nu ca un dar al
puterilor din afară: ''Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este
întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de
corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta
Poartă şi de puterile garante... Alesul vostru vă dă astăzi o singură
Românie'', potrivit lucrărilor ''O istorie sinceră a poporului român'' (Florin
Constantiniu, Ed. Univers Enciclopedic, 2008) şi ''Istoria României în
date'' (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003).

Izbânda s-a materializat prin crearea primului guvern unitar al României,

la 22 ianuarie/3 februarie 1862, şi a primului Parlament al României,
deschis la 24 ianuarie/5 februarie la Bucureşti, devenit capitala ţării.
AGERPRES/ (Documentare-Irina Andreea Cristea; editor: Horia Plugaru,
editor online: Simona Aruştei)

10
Începând cu 1862 unificarea instituţională a Moldovei şi Ţării Româneşti
a fost principalul obiectiv politic. Dintre reformele lui Cuza, arhicunoscute,
atragem atenţia doar asupra a două dintre ele.

Înfiinţarea celor două Universităţi, la Iaşi în 1860 şi la Bucureşti în 1864,

au avut un rol fundamental, pentru că, atât calitatea intelectualilor, cât şi
numărul lor într-o ţară, determină modernizarea statului.

Secularizarea averilor mănăstireşti a readus în folosul ţării un sfert din

pământul arabil, care a permis adoptarea reformai agrare. Prin
împroprietărirea a circa 460.00 de familii de ţărani a fost detensionată
societatea, predominat rurală în acea perioadă. Lor li se adaugă o
mulţime de reforme în domeniul fiscal, administrativ, juridic etc., care
erau inerente în procesul de modernizare al României. Toate aceste
reforme adoptate între 1859-1866 poartă amprenta lui Alexandru Ioan
Cuza. Greşelile şi abuzurile din timpul administraţiei lui Cuza sunt
specifice societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, în care
„dictatura” principelui şi corupţia demnitarilor erau la la ordinea zilei.
Carol I a avut, la rândul său, un rol fundamental în modernizarea
României şi este, la fel ca Alexandru Ioan Cuza, un părinte fondator al
României moderne. El a venit într-o societate în care procesul reformator
era deja ireversibil. A adus în plus fermitatea, rigoarea şi spiritul de
organizare prusac şi o experienţă militară, care a contribuit decisiv la
următorul pas important în istoria României moderne: independenţa
obţinută în 1877.

România, ca stat modern, are un început, un moment fondator, iar

acesta este Unirea din 24 Ianuarie 1859. Iar Alexandru Ioan Cuza este
părinte fondator al României moderne!

Alexandru Ion Cuza a înfăptuit idealul național al românilor, unirea

Moldovei și a Munteniei , a pus bazele statului român modern. În timpul
domniei lui, Principatele Unite au intrat pe scena Europei ca stat modern.

11
 BIBLIOGRAFIE

1. Wikipedia
2. Berindei, Dan, Dubla alegere din 24 ianuarie/5 februarie 1859, în
„Historia”, 2003, (2), nr. 15, pp. 38 - 40
3. Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan
Cuza (1859 - 1861), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989
4. Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a
sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009
5. Giurescu, Constantin C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1966
6. Ivănescu, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași,
Editura Junimea, 2001
7. Slăvescu, Victor, Finanţele României sub Cuza Vodă, vol. I-II-III,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric”, 2003

12