Alexandru

Ioan Cuza
Elaborat de eleva clasei a XI-a
Bujor Andreea
 PRIMII ANI DE VIAȚĂ
DOMNIA
ACTIVITATEA
REFORMATOARE
ABDICAREA ȘI EXILUL

CUPRINS
 PRIMII ANI DE VIAȚĂ
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan
Cuza, proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana),
membră a familiei de origini fanariote Cozadini.
A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuenin ,
apoi la Paris, unde și-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona,
diploma fiind semnată de Francois Guizot, ministrul instrucțiunii publice,
obținând calificative lăudabile. Studiaza la Facutatea de Drept pentru 2
ani, pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în țară. În țară își
continuă studiile împreună cu fratele său Dimitrie, la Academia
Mihăileană..

ALEXANDRU ION CUZA-

OMUL ȘI DOMNUL UNIRII
Se înscrie apoi la Facutatea de Drept pe care nu o
termină fiind obligat să se întoarcă în țară. Între
noiembrie 1837 - aprilie 1839 Cuza s-a aflat din nou
la Paris, unde a urmat studii în științele războiului
și probabil le-a continuat pe cele de drept.
În toamna anului 1837 Cuza intră în armată cu
gradul de cadet: obține o ”păsuire de la slujba de
front” și pleacă din nou la Paris pentru a-și
continua studiile juridice. La Paris cunoaște
numeroși tineri revoluționari din ambele
principate însușindu-și ideile înaintate ale epocii.
În toamna anului 1837 Cuza intră în armată cu gradul
de cadet: obține o ”păsuire de la slujba de front” și
pleacă din nou la Paris pentru a-și continua studiile
juridice. La Paris cunoaște numeroși tineri
revoluționari din ambele principate însușindu-și ideile
înaintate ale epocii.Revenind în Moldova în timpul
domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost
numit ministru de război (1858) și a reprezentat orașul
Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată activitatea
sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu
unirea Moldovei și Țării Românești.Ca urmare a
contextului politic și a compromisului dintre
principalele partide, este ales domn al Moldovei pe 17
ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în
Țara Românească pe 5 februarie 1859
 DOMNIA

Domnia lui Cuza Vodă a fost

Alegerea ca domnitor
După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au
lăsat guvernul fiecărui principat român în grija unei
comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la
alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor
era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări
elective. Campania electorală din Moldova a dus la
alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara
Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu
ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru
Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de
voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului
moldovean și la București a fost oficial sugerată
muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea
caracterizată de o nerăbdătoare dorință
de a ajunge din urmă Occidentul, dar
efortul domnului și al sprijinitorilor săi
întâmpină rezistența forțelor
conservatoare și a inerțiilor colective.
Mai grav, el stă sub semnul
provizoratului, căci domnia lui Cuza este
percepută ca pasageră; țara a vrut un
domn străin, l-a acceptat însă pe cel
autohton, dar n-a renunțat la vechea
doleanță; în așteptarea contextului
prielnic, ea îngăduie un provizorat.

spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii

de la Iași. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv
pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față
de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859
Conferința de la Paris a puterilor garante dădea

recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24

ianuarie 1859. Turcia l-a recunoscut pe Alexandru Ioan
Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.
 Portretul oficial al lui Alexandru Ioan Cuza,
realizat de Carol Popp de Szathmári
( a fost un pictor și grafician maghiar din
Transilvania)

România în timpul domniei lui Cuza

 ACTIVITATEA
REFORMATOARE

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi

colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru,
apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne:
secularizarea averilor mănăstireşti (1863), reforma agrară (1864),
reforma învăţământului (1864), reforma justiţiei (1864) ş.a., care au
fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării
 SECULARIZAREA
AVERILOR
MĂNĂSTIREŞTI

scopul de a lua toate
Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu
proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece
în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării”. Tot în timpul
lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau
transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit
un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor,
bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În
faţa acestor măsuri mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a
făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa
din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăşi căderea
guvernului Kogălniceanu
Legea secularizării a fost adoptată în 25 decembrie 1863 şi, pe lângă
cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor
averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos şi pe
care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel
Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se
roage pentru bunăstarea domniilor lor..
 Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a
contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o
nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au
făcut ca la sfârşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-
politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar
putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al
lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a
ţării, cea ieşeană.”

Reforma fiscală
REFORMA AGRARĂ

Din momentul în care conducerea guvernului a fost

preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în
dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui
violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A
urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputaţii au
fost evacuaţi din sală de un detaşament militar şi
Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit
Dezbaterile înverşunate care au avut puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat
loc în vara anului 1862 în privinţa monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în
adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi
proiectului de reformă agrară propus
recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea
de conservatori şi adoptat de suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea
majoritate, dar nesancţionat de decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist,
desfiinţându-se relaţiile feudale în agricultură şi
domnitor, au dovedit că
procedându-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe.
maleabilitatea de care dădeau dovadă
o bună parte dintre conservatori, în
privinţa adoptării unui program
general de reforme, nu concorda cu
acceptarea de către ei a unei reforme
agrare în sensul programelor
revoluţionare de la 1848.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de
ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape
alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Ţăranii
împroprietăriţi au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând
astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor şi
lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producţiei
agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă.
Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în
1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat
servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării
capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate
evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–l
 ALTE REFORME

Prima linie de cale ferată din Primul Serviciu de

România informaţii românesc

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a Domnitorul Al.I. Cuza a creat un

acordat companiei engleze Barkley-
serviciu secret ataşat Cancelariei,
Stanisforth construirea liniei ferate
condus de maiorul Cezar Librecht,
Bucureşti-Filaret-Giurgiu[23] (fiind calea cea
mai scurtă care lega capitala ţării cu Dunărea directorul general al Poştelor şi
şi astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea Telegrafelor, un inginer belgian care
70 km, la un preţ de construcţie de 196.500 a adus consistenţă actului de
franci pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 guvernare prin informaţiile culese
regele Carol I al României face atât în interior, cât şi din afara ţării.
inaugurarea[24] acestei primei linii de cale
ferată, care avea să fie prelungită în 1870 cu
încă 2,6 km până la Smârda.
 ABDICAREA

În noaptea de 10/11 februarie a anului 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să
abdice şi să părăsească imediat ţara, de către membrii „Coaliţiei potrivnice” (creată
la sfârşitul anului 1862 special pentru răsturnarea domnitorului şi aducerea la tron
a unui principe străin). Ca să îndepărteze orice bănuială asupra evenimentelor ce
urmau a avea loc, în casa lui C. A. Rosetti a fost organizată o recepţie la care a fost
chemat şi prefectul poliţiei capitalei, Alexandru Beldiman, acesta fiind antrenat
într-un joc de cărţi şi lăsat să câştige, pentru a nu părăsi astfel petrecerea.Un grup
de civili şi ofiţeri au pătruns în clădire şi au mers în camera unde dormea
Alexandru Cuza. Acesta a fost ameninţat cu pistoalele şi pus să semneze actul de
abdicare, pe spatele unui complotist, căpitanul Pilat.După semnarea renunţării la
tron, Cuza a fost îmbrăcat în haine civile şi scos din palat către ora 5 dimineaţa1. El
a trecut printre două rânduri de soldaţi, întorşi cu spatele, pentru a nu-l vedea pe
fostul domnitor. A fost o măsură de precauţie luată de complotişti, stopând astfel o
eventuală reacţiune a ostaşilor. Suit într-o trăsură, Alexandru I. Cuza a fost condus
la casa unui apropiat a lui C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan2. Doamnei Elena
Cuza i s-a permis să rămână în palat, însă aceasta a preferat ca până la plecarea din
ţară să stea în casa soţilor Davila.

 Exilul domnitorului

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris,
Viena şi Wiesbaden. A încercat să revină în ţară ca persoană privată, dar nu a
reuşit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniştri, care a
refuzat să acorde permis de intrare în ţară.
Alexandru Ioan Cuza a încetat din viaţă la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa
din Heidelberg, în vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind
suferind însă şi de o boală mai veche (astm) precum şi de unele tulburări ale
ficatului şi inimii.[34]
A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la
Ruginoasa, conform dorinţei sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au
participat cel puţin 30.000 ţărani, discursurile funebre fiind rostite de liberalii
Petre Grădişteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu, Mihail Kogălniceanu.[35]
După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica
Trei Ierarhi din Iaşi.

BIBLIOGRAFIE
HTTPS://RO.WIKIPEDIA.ORG/WIKI/ALEXAN
DRU_IOAN_CUZA
HTTPS://RU.SCRIBD.COM/DOC/214914261/AC
TIVITATEA-REFORMATOARE-A-LUI-
ALEXANDRU-IOAN-CUZA
HTTPS://WWW.RADIOROMANIACULTURAL.
RO/ABDICAREA-LUI-ALEXANDRU-IOAN-
CUZA/
SFÂRȘIT