Alexandru Ioan Cuza(1820-1873)

Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820, Bârlad - d. 15 mai

1873, Heidelberg, Germania), om politic, domn al Principatelor
Unite. Deşi nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi
avea contracandidaţi cu o bogată experienţă administrativă, figura
colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece
grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-
necunoscut decât să îşi voteze un adversar iredutabil. Cuza nu s-a
lăsat manipulat şi a înţeles, la un moment dat, să preia controlul
întregii vieţi politice crezând că va reuşi să creeze un sistem care să-i
acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea
societăţii româneşti pe principii liberale.

În perioada regimului autoritar s-au putut lua acele măsuri

necesare modernizării, însă lovitura de stat a suspendat orice
manifestare a spiritului liberal şi chiar opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub
semnul întrebării. Treptat, societatea a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului
instituţional, iar elita politică va recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul.

Originea. Studiile. Familia

Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii din
judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în administraţiile domneşti
din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din
Constantinopol, dar românizată. Alexandru Ioan Cuza se naşte pe 20 martie 1820 [1] la Bârlad [2],
primele studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi
pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi
medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta
demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se
căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti [3], fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului
prim-ministru Theodor Rosetti.

Funcţionar regulamentar şi evenimentele premergătoare Unirii

Cuza a participat la evenimentele de la 1848 din

Moldova, însă a jucat un rol secundar. Domnul
Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat
orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând
pe majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit
ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie
trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic
de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania,
apoi în Bucovina, unde este martor al
evenimentelor revoluţionare de aici. Cuza

1|Pagina
petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn
în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

Este numit preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 - 1851; 1855 - 1856), apoi director al
Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856 este
numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul
Teodor Balş [4].

După câteva luni, noul caimacam [5], Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face
partizani îl renumeşte pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două
luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza face un gest care îi va aduce un important
capital de imagine. Înşirând ingerinţele administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmau să
aducă o majoritate antiunionistă în Divan, el îşi prezintă demisia din funcţia de pârcălab.

Alegerile sunt falsificate de Vogoride, însă, după tensiuni diplomatice, Puterile garante decid
la 12 august 1857 o nouă consultare electorală . De data aceasta, majoritatea unionistă este zdrobitare,
Cuza numărându-se printre deputaţii aleşi să dezbată viitorul Principatelor. Având în vedere noul
context, Vogoride îşi schimbă din nou atitudinea faţă de Cuza şi propune ridicarea acestuia la gradul
de colonel. Viitorul domn acceptă fără probleme deşi cu câteva luni înainte acuzase faptele
caimacamului.

Unirea Principatelor îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute

după Războiul Crimeii (1853 - 1856) şi dorinţei de unire a românilor. Sesizând momentul internaţional
favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înteles şansa extraordinară care li se
oferă şi a acţionat în consecinţă. Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul
spre controlul continentului european. Congresul de la Paris (13 februarie 1856 - 18 martie 1856) a
încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea
puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei.

Deciziile care au vizat Principatelele a însemnat de fapt o blocare a politicii ruse în această
parte a Europei. În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în
funcţie de interesele lor strategice de politică externă. În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi
decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.

Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-

au deschis la 22 septembrie 1857, însă Cuza
nu s-a remarcat printr-o activitate deosebită
în cadrul dezbaterilor. Având în vedere
majoritatea unionistă zdrobitoare din
ambele Divane, rezultatul formulat în
rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar:
Unirea Principatelor într-un singur stat sub
numele de România şi Prinţ străin, cu
moştenirea tronului, ales dintr-o familie
domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori
să fie crescuţi în religia ţării [6]. A doua zi
a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia,
având practic aceleaşi concluzii [7].

2|Pagina
 Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi dezbătute într-o
Conferinţă care a durat trei luni. La 7 august 1858 a fost semnată Convenţia de la Paris care stabilea
viitorul politic al Principatelor. În fapt, acest document cu rol de constituţie era un compromis între
Napoleon al III-lea şi regina Victoria. S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat având
propriile sale instituţii legislative şi executive.

În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat,
cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, câte unul pentru fiecare principat.

3|Pagina