Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor

Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn
al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24
ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.
Primii ani de viață
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de pământ în județul Fălciu, și al
Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote Cozadini.

A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuenin (la fel ca și Mihail Kogălniceanu și Vasile
Alecsandri), viitorii lui colaboratori. Apoi la Paris, unde și-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, diploma fiind
semnată de Francois Guizot, ministrul instrucțiunii publice, obținând calificative lăudabile. Studiaza la Facutatea de Drept
pentru 2 ani, pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în țară. În țară își continuă studiile împreună cu fratele său
Dimitrie, la Academia Mihăileană.

Se înscrie apoi la Facutatea de Drept pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în țară. Între noiembrie 1837 - aprilie
1839 Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a urmat studii în științele războiului și probabil le-a continuat pe cele de drept.

În toamna anului 1837 Cuza intră în armată cu gradul de cadet: obține o ”păsuire de la slujba de front” și pleacă din nou la
Paris pentru a-și continua studiile juridice. La Paris cunoaște numeroși tineri revoluționari din ambele principate însușindu-
și ideile înaintate ale epocii.

Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație europeană și devine ofițer în armata
moldovenească, ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație europeană și devine ofițer în armata
moldovenească, ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse de febra revoluțiilor.
Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în
timpul verii. Tânărul Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea
Principatelor. Urmare înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, este transportat ca prizonier la
Viena, de aici fiind eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit ministru de război (1858) și a
reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut
continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț
străin. Ca urmare a contextului politic și a compromisului dintre principalele partide, este ales domn al Moldovei pe 17
ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul
iulian).
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-
lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească.
Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și
de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în
Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a
fost un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între
cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii
vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui
Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul
războiului Crimeii a creat un context european favorabil realizării
unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma
unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o
înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală
între cele două țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune;
principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și
Valahia. La începutul anului următor, Alexandru Ioan Cuza a fost ales
domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune
personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a
unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. Procesul de
unificare a continuat și după înlăturarea sa de la putere (1866), atunci
când pe tron a fost adus și numit principe, Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul stat
România.
Domnia
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului
și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul
provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel
autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

- Alegerea ca domnitor -
După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în grija unei comisii
provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a
supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile
unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului
Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului
moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol
pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care
erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia
candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au
realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-
lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859
Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[12] Turcia
l-a recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.[13] 
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop
redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare
legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani
fiind desființată în februarie 1862. 

- Reformele lui Cuza - 

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu
(ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863),
reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de
dezvoltare al țării.[15]

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii
burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail
Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare
(lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o
nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală
concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză,
legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași
(1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata
națională.
- Abdicarea și exilul -
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut
cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire
promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile
atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor
să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat
măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin
precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la
suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales
de popor.“

Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și cei doi fii - a părăsit Bucureștiul spre Brașov.