Alexandru Ioan Cuza- domnitor al Principatelor Unite și al

statului național România

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d.
3 mai 1873,[2] Heidelberg, Imperiul German[3]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al
statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării
Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea
Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și
apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și
administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format
statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România,[4] cu capitala la București, cu o
singură adunare și un singur guvern.[5]

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa
Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza
să abdice.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de pământ în
județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote Cozadini.

Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație

europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu
Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse
de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească
revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a participat activ la
mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. Urmare
înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, este transportat ca prizonier la
Viena, de aici fiind eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit
ministru de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată
activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care milita pentru
unire, în defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului politic și a compromisului dintre
principalele partide, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul
iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă

unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui
Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în
Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între cele
două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara
Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul
războiului Crimeii a creat un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii
în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858,
o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două țări, cu
guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească Principatele
Unite Moldova și Valahia.

La începutul anului următor, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării
Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări,
Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. Procesul de unificare a continuat și
după înlăturarea sa de la putere (1866), atunci când pe tron a fost adus și numit principe, Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul stat România.[12]