Petru Groza

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884,[1][2][3][4] Băcia, Băcia, Hunedoara, România – d. 7 ianuarie 1958,
[5][1][2][3][4] București, Republica Populară Română[6]) a fost un avocat și om politic român
interbelic și după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale
României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii
Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958.

La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a
amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat
apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al
ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi,
regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat - fapt unic în istoria regalității în
România - regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat
neconstituțional.

Guvernele succesive conduse de Groza au prezidat primele procese politice din România, fraudarea
alegerilor din 1946 și lichidarea opoziției, suprapunându-se procesului de acaparare a puterii politice
de către comuniști. La 30 decembrie 1947, împreună cu Gheorghiu-Dej, Groza l-a forțat pe regele
Mihai să abdice, în cursul aceleiași zile proclamând, în mod ilegal și neconstituțional, în parlament,
republica populară.

Petru Groza s-a născut în familia preotului ortodox Adam Groza. A urmat clasele primare în
localitatea natală, iar cele secundare la Coșteiu și Colegiul Reformat din Orăștie. Între anii 1903-
1905, a studiat la Facultatea de Drept și Științe Economice a Universității din Budapesta (primind o
bursă de la Fundația Gojdu)[necesită citare]. Din 1905 își continuă studiile la Berlin, apoi la
Facultatea de Drept Comercial și Economie Politică din Leipzig. În 1907 Groza își obține doctoratul în
științe juridice cu distincția magna cum laude.

Petru Groza

La întoarcerea în țară, Groza a practicat avocatura în Lugoj, apoi în Deva. De asemenea, se implică în
viața Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911.

Cariera politică

Petru Groza
Cariera politică o începe în Partidul Național Român, unde are ocazia să fie alături de liderii mișcării
naționale a românilor din Ardeal: Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-
Voevod, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu și alții. Pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a participat la Marea
Adunare Națională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegați aleși ai românilor „din Transilvania,
Banat și Țara Ungurească” au votat Rezoluția Unirii care „decretează unirea acelor români și a
tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.[7][8]

La alegerile parlamentare din noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, Petru Groza este
ales deputat pe listele PNR. În martie 1920 părăsește partidul împreună cu gruparea condusă de
Octavian Goga și se înscrie în Partidul Poporului, pe 17 aprilie.[9] Formațiunea prezidată de generalul
Alexandru Averescu fusese chemată la putere de regele Ferdinand I datorită manevrelor de culise
întreprinse de fruntașul liberal Ionel Brătianu pentru a determina căderea cabinetului Blocului
Parlamentar, coaliție politică din care făcea parte și PNR.[10] În guvernul generalului Averescu, Groza
este numit ministru de stat fără portofoliu (16 aprilie - 13 decembrie 1921).

La alegerile din martie 1922 și cele din mai 1926 este din nou ales deputat pe listele Partidului
Poporului. Manevrele lui Brătianu îl aduc din nou pe generalul Averescu la putere. În noul cabinet,
Groza primește portofoliul Lucrărilor Publice.

Petru Groza, depunând buletinul de vot în urnă.

Îndeplinește această funcție până la 14 iulie 1926, moment în care trece ca ministru de stat fără
portofoliu. Politica de independență din activitatea guvernamentală îl determină pe Brătianu să intre
în conflict cu generalul Averescu, motiv pentru care fruntașul liberal a intervenit pe lângă regele
Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.[11] Mai mult, la alegerile din iulie 1927 Partidul
Poporului nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament.[12]