Personaj dominant al scenei politice româneşti dintre cele două războaie mondiale, în aceeaşi măsură

adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu s-a remarcat mai ales ca prim-ministru al României interbelice şi ca
preşedinte al Partidului Naţional Liberal.

S-a născut la 20 august 1864

Ca formare profesională era inginer, însă pasionat de istorie şi cultură

Deşi numele pe care îl purta a reprezentat un avantaj pentru Ion I.C. Brătianu, acesta a conştientizat
faptul că moştenise totodată şi datoria de a continua opera politică a familiei sale. În acest context, în
anul 1895 debutează în viaţa politică fiind ales deputat de Gorj.

Preia, pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de
Interne, iar concepţia sa modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupului tinerilor
liberali. în data de 11 ianuarie 1909 Congresul partidului l-a desemnat preşedinte al Partidului Naţional
Liberal.

Un factor important al dominaţiei politice a lui Ion I.C. Brătianu a fost influenţa pe care o exercita asupra
regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria. Regele Ferdinand I a fost puternic
influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal

Spre sfârşitul guvernării, Ion I. C. Brătianu s-a confruntat cu declanşarea crizei dinastice generate de o
nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei.După ce a fost
primită renunţarea principelui, s-a format regenţa (principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi
Gheorghe Buzdugan)

In data de 24 noiembrie 1927, la ora 6:45, Ion I.C. Bratianu a murit, la vârsta de 63 de ani. Oameni erau
şocati, nu se așteptau la acest deces.

(https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ion-i-c-bratianu-conducatorul-din-umbra-al-romaniei-
interbelice)
După ce își susține bacalaureatul la Colegiul Sf. Sava din București (1882) efectuează, ca
voluntar, un stagiu militar de șase luni, obținând gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului
2 Artilerie. În paralel frecventează cursurile Școlii de Poduri și Șosele. În vara anului 1883
pleacă la Paris pentru completarea studiilor:

 cursant al clasei de matematici speciale A, la Școala preparatorie Saint-Barbe (1883-1885)

 auditor extern al cursurilor Școlii Politehnice (1884-1886)
 student la Școala de Poduri și Șosele (1886-1889)

Obține, în 1889, diploma de inginer. Încearcă în zadar, de două ori, să obțină licența la Sorbona.

Mandate:

Ministru al Lucrărilor Publice:

 31 martie 1897 - 30 martie 1899

 14 februarie 1901 - 18 iulie 1902

Ministru al Afacerilor Străine

 ad-interim: 9 ianuarie - 18 iulie 1902

 18 iulie 1902 - 12 decembrie 1904
 ad-interim: 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
 8-11 decembrie 1916
 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918
 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919
 22 ianuarie - 6 iulie 1927

Ministru de Interne:

 12 martie 1907 - 27 decembrie 1908

 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909
 4 martie - 5 decembrie 1909
 6 februarie - 28 decembrie 1910
 ad-interim: 4 martie - 1 noiembrie 1910
 30 octombrie 1923 - 27 martie 1926

Ministru de Război:

 4 ianuarie 1914 - 15 august 1916

 19 ianuarie - 25 martie 1922

Președinte al Consiliului de Miniștri:

 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909

 4 martie 1909 - 28 decembrie 1910
  4 ianuarie 1914 - 11 decembrie 1916
 11 decembrie 1916 - 26 ianuarie 1918
 29 noiembrie 1918 - 12 septembrie 1919
 19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926
 22 iunie - 24 noiembrie 1927

deputat în 1895.
senator în 1911.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_I.C._Br%C4%83tianu)

Viaţa lui Ionel Brătianu s-a confundat cu cea a Partidului Naţional Liberal pe care l-a condus 18
ani. Partidul fusese condus magistral de Ion C. Brătianu, iar după moartea bătrânului, pentru o
scurtă vreme, de unchiul său, Dimitrie. La începutul lui 1914, Ionel a devenit prim-ministrul
României prin câştigarea alegerilor de către partidul său. Situația internațională în care a fost și
România angrenată a stagnat inițiativa sa de a schimba legile electorală și agrară. După cum se
știe, la 28 iunie 1914, prinţul Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei habsburgice, a fost
asasinat la Sarajevo de un naţionalist sârb, iar consecinţa a fost că peste o lună Austro-Ungaria
a declarat război Serbiei; la 1 august Germania a declarat război Rusiei, iar la 3 august şi
Franţei; la 4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. Începuse Primul Război
Mondial!

Felul în care Brătianu a reușit să țină România în neutralitate în primii doi ani de la începerea
războiului și mai ales negocierea condiţiilor de intrare în luptă alături de Antanta (Marea
Britanie, Franța, Rusia, Italia), în aşa fel încât ţara noastră să-şi împlinească visul întregirii
naționale, arată marea abilitate politică și diplomatică a acestui om de stat. Au fost doi ani de
mare tensiune, în care Bucureştiul şi întreg Regatul României era împânzit de spioni din tabăra
Antantei şi a Puterilor Centrale. Ziariştii erau corupţi, plătiţi să scrie lucruri care alarmau
populaţia şi denigrau membrii guvernului şi ai familiei regale. Brătianu era acuzat de trădarea
interesului naţional.

În iulie 1916, generalul M.V. Alekseev, şeful statului major al armatei ruse, şi generalul
Joseph Joffre, comandantul şef al armatei franceze, au cerut guvernului român intrarea
în război, „acum ori niciodată!”. De aceea, Brătianu avea să declare cu îndreptățire: „Noi
am intrat în război ca nişte aliaţi doriți şi ceruţi” („Marea Unire în izvoare narative”,
Editura Eminescu, 1984).
În ziua de 27 iulie 1916, guvernul român a prezentat Antantei punctele sale de vedere:
România declara război doar Austro-Ungariei; cerea dreptul să alipească teritoriile
locuite de români aflate sub dominaţie austro-ungară; cerea asigurări că aliaţii nu vor
semna pacea până când nu se vor atinge obiectivele vizate de România; cerea garanţia
asupra integrităţii teritoriale a Regatului României; drepturi egale la conferinţa de pace;
primirea ritmică a armamentului şi a muniţiei de război.

Este cunoscut faptul că primele bătălii au fost pierdute, că dezamăgirea era mare din
partea tuturor, a soldaților, a oamenilor politici, a întregii populații. Și a lui Brătianu, care
se vedea blamat din toate părțile. Prin încurajarea celor de pe front cu promisiuni de a
primi pământ și drepturi prin noua lege electorală, prin ajutorul armat primit de la trupele
franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, izbânda a venit. Desigur, nu
toate au fost așa cum a negociat și a sperat prim-ministrul Ionel Brătianu, aliații nu au
respectat întru totul convenția, ba chiar Bucureștiul a fost ocupat, guvernul și familia
regală s-au refugiat la Iași pentru doi ani, iar țara a fost cuprinsă de foamete. România a
fost nevoită, în condițiile bolșevizării din 1917 a Rusiei, precum și pe fondul epuizării
trupelor aliate pe front, să accepte o pace temporară, defavorabilă, cu Germania și
Austro-Ungaria (Pacea de la Buftea-București din mai 1918). Dar în același timp,
situația a permis și Unirea Basarabiei cu Țara în primăvara tulbure a lui 1918, care
deschidea calea unirii tuturor provinciilor românești cu Regatul României.

Fericita zi de 1 decembrie 1918 a venit, aducând ceea ce de secole visaseră mulți români, ceea ce
Mihai Viteazul reușise pentru scurtă vreme să facă: Unirea cea Mare!

(https://ziarullumina.ro/galerie/ionel-bratianu-si-lupta-pentru-cauza-romanismului-13536.html)

Personalitatea lui Ion C. Brătianu, căruia o puternică vocaţie a patriotismului politic i-a marcat destinul, a
mai fost evocată de directorul Muzeului Naţional Peleş, dr. Narcis Dorin Ion, care a vorbit despre conacul
de la Florica şi impresionanta bibliotecă a marelui bărbat de stat, şi de directorul general al Bibliotecii
Academiei Române", prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei Române, care a
prezentat o parte din corespondenţa liberalului.(https://www.stiripesurse.ro/ioan-aurel-pop-ion-c-
bratianu-a-construit-tara-mai-precis-nucleul-ei-solid_1824819.html)
VLAD

O parte dintre oamenii politici l-au îndeamnat pe Ionel să intre în politică pentru a suplini în parte
absența tătălui său de pe scena politică. Refuză însă, considerând că nu este încă pregătit. Își va face
debutul în viața politică abia în noiembrie 1895, după ce s-a înscris în Partidul Național Liberal va
candida pentru Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj. Este începutul unei prodigioase cariere politice care
se va termina doar odată cu trecerea sa în neființă în 1927.

 Încă de la izbucnirea conflagrației mondiale, Ionel Brătianu a urmărit cu atenție desfăsurarea

evenimentelor încercând să preconizeze evoluția lor. Rezervat, distant ca un sfinx, Brătianu era
adorat de colaboratori și atacat cu vehemență de adversari. După moartea regelui Carol I din
toamna anului 1914, adevărata putere politică se va concentra în mâinile sale.

Deciziile pe care le lua erau foarte bine calculate. Le examina, reexamina și le gândea cu foarte
mare atenție. Brătianu va negocia direct cu reprezentanții Marilor Puteri de la București, ocolind
Ministerul Afacerilor Străine din propriul cabinet. Își va asigura rapid sprijinul Regelui
Ferdinand și al Reginei Maria, iar începând cu sfârșitul anului 1914 va începe un proces de
pregătire a țării pentru intrarea în război.

Era conștient că România se găsea într-o poziție strategică vulnerabilă și nu avea de gând să intre
în război până când nu existau 75 % șanse de a învinge. Considera că dacă România face
alegerea greșită, țara putea să fie strivită de vecinele ei: „nu știu cum se va desfășura războiul,
putem avea soarta Serbiei, dar vom fi confirmat, în mod imprescriptibil, drepturile noastre asupra
pâmântului nostru

 Atitudinea Antantei se schimbă după evoluțiile de pe front din vara anului 1915. Pierderile enorme din
acea vară, de pe Frontul de Vest ale Aliaților, și înfrângerea rușilor în Polonia conving Antanta că o
intervenție a României de partea lor în conflict reprezintă o necesitate. În iulie 1916, Antanta acceptă
cerințele României cu condiția de a intra în război într-un interval de cinci săptămâni. Rămănea de ales
doar momentul când România va intra în război.

În dimineaţa zilei de 17 august 1916, prim-ministrul român, Ionel Brătianu, semna cu reprezentanții
țărilor Antantei, prezenți la București, Tratatul prin care România se alătura Antantei și intra în Primul
Război Mondial. După semnarea Tratatului a fost programat Consiliu de Coroană al României pentru
dimineaţa zilei de 27 august, cu scopul de a informa liderii politici şi instituţionali.

(https://www.descopera.ro/istorie/19351213-ionel-bratianu-patriarhul-romaniei-mari)

Ionel a crescut alături de fraţii Dinu şi Vintilă şi surorile sale Sabina, Maria, Tatiana şi Pia, un copil al
familiei a murit la o vârstă fragedă, la moşia de la Florica, în fapt o fermă ceva mai înstărită, cu un conac
răsărit treptat dintr-o umilă "casă de la vie". De altfel, familia se întreţinea din vânzarea de vin, ţuică,
smântână şi unt. Mare parte din venituri se ducea pe educaţia copiilor. Foarte strictă, cu o guvernantă
elvenţiancă şi sub supravegherea mamei, Pia.

Perioada crizei balcanice din 1876-1878 a fost resimţită de întreaga familie. Ca în toate mediile educate,
Proclamarea Independenţei a fost primită cu mare bucurie.
Au urmat dificultăţile războiului la sud de Dunăre: Griviţa, Plevna, Rahova, Smârdan. Era vorba de
dotarea şi aprovizionarea armatei, de îngrijirea soldaţilor răniţi, dar mai ales de relaţia cu prea-puternica
aliată a Micii Românii, Rusia Ţaristă. În 1878, a existat ameninţarea ca trupele ruseşti oficial „aliate” să
nu mai părăsească teritoriul românesc. Premierul Brătianu era obsedat de siguranţa informaţiilor care
veneau de pe front. De altfel, Ion Brătianu - tatăl a albit în anii Războiului de Independenţă.

După moartea bătrânului Ion Brătianu, în mai 1891, familia intră într-un con de umbră. Ionel Brătianu şi
fraţii săi muncesc fiecare în meseriile lor. Cel care a intervenit, se pare, pentru promovarea lui Ionel,
Vintilă şi Dinu Brătianu în politică a fost Eugeniu Carada, eminenţa cenuşie şi director general al Băncii
Naţionale vreme de aproape 30 de ani. În 1895, la cererea liderului liberal, Dimitrie Sturza, Ionel
Brătianu devine deputat. Va obţine apoi funcţia de ministru al lucrărilor publice, iar din 1908 devine
preşedinte al Partidului Naţional Liberal.