1.

Personalitatea lui Iuliu Maniu

Născut la data de 8 ianuarie 1873, la Şimleul Silvaniei, într-o familie cu educaţie aleasă –
tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), orfan, crescut în casa unchiului său (Simion Bărnuţiu), a
urmat studiile juridice la Pesta şi la Viena, obţinând doctoratul în drept, în anul 1862, iar mama
sa, Clara, a fost fiica vicarului unit Demetriu Coroian -, Iuliu Maniu a avut un frate (Cassiu,
născut la 27 iulie 1867, tot la Şimleul Silvaniei) şi trei surori: Sabina (decedată la o vârstă
fragedă), Cornelia (trecută în viaţa monahală, sub numele de sora Cecilia) şi Elena. Mai târziu,
Cassiu a ajuns profesor la Universitatea din Cluj, iar Elena s-a măritat cu dr. Ion Pop, vicar
episcopal unit la Năsăud .
Redăm, în continuare, momentele de importanţă majoră din viaţa şi activitatea politică a
viitorului lider al Partidului Naţional Român din Transilvania şi al Partidului Naţional Ţărănesc:
şi-a petrecut copilăria atât la Şimleul Silvaniei, cât şi la Bădăcin; a făcut şcoala primară la Blaj; a
susţinut examenul de bacalaureat în anul 1890, în cadrul Liceului calvin din Zalău; a urmat
studiile superioare juridice la Cluj, Budapesta şi Viena (1891-1896), susţinându-şi doctoratul în
drept; avocat al Mitropoliei române unite din Blaj (2 octombrie 1898-1915); în timpul studenţiei,
a fost, iniţial, membru, iar, mai târziu, preşedinte al Societăţii Academice ,,Petru Maior”; a
devenit deputat al P.N.R., în anul 1906, la Vinţul de Jos (comitatul Arad); a ţinut primul discurs
politic în Dieta de la Budapesta (22 mai 1906), în care a susţinut drepturile legitime ale
românilor şi ale celorlalte naţionalităţi asuprite din monarhia bicefală; datorită presiunilor
exercitate de către autorităţile ungare asupra Partidului Naţional Român din Transilvania, Maniu
nu a mai putut primi un mandat de deputat al circumscripţiei Vinţul de Jos în Dietă, la alegerile
din anul 1910; a fost membru al delegaţiei P.N.R. care a negociat, cu premierul ungar István
Tisza (ianuarie 1913- martie 1914), pentru încetarea discriminării românilor din Transilvania; cu
toate că era scutit de obligaţiile militare, a fost încorporat (iunie 1915) şi trimis pe frontul din
Italia (1916), cu gradul de sublocotenent, de unde a dezertat, în vara anului 1918, datorită
dezagregării Austro-Ungariei; revenit la Arad, a fost trimis în misiune la Viena, pentru a negocia
drepturile populaţiei româneşti, cu această ocazie înfiinţând, acolo, Consiliul Naţional al
Românilor din Transilvania (30 octombrie 1918); s-a întors la Arad, la 14 noiembrie 1918, ,,în
toiul tratativelor dintre Consiliul Naţional al Românilor şi Oszkár Jászi, reprezentantul
Budapestei”; a fost unul dintre organizatorii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia (1
decembrie 1918); a fost ales preşedinte al Consiliului Dirigent, considerat drept un veritabil
guvern al Transilvaniei (dizolvat la 4 aprilie 1920, printr-un decret al cabinetului Averescu), în
cadrul căruia a îndeplinit şi funcţia de ministru de Interne; a jucat un rol fundamental în formarea
Partidului Naţional Ţărănesc (10 octombrie 1926), prin fuziunea dintre Partidul Naţional Român
şi Partidul Ţărănesc; a fost ales în calitate de preşedinte al P.N.Ţ. la congresul de constituire; a
devenit preşedinte al Consiliului de Miniştri, la 8 noiembrie 1928, însă, în condiţiile marii crize
economice mondiale, prima guvernare naţional-ţărănistă nu şi-a putut pune în aplicare
programul; P.N.Ţ. şi, implicit, liderul său a fost profund afectat de politica destructivă promovată
de regele Carol al II-lea (,,restauraţia carlistă”) şi, mai ales, de regimul autoritar monarhic impus
la 10 februarie 1938; a respins, cu fermitate, toate ofertele de colaborare venite din partea lui
Carol al II-lea, manifestându-şi opoziţia faţă de înfiinţarea partidului unic, denumit Frontul
Renaşterii Naţionale, în ziua de 15 decembrie 1938; la şedinţa Consiliului de Coroană din
noaptea de 30/31 august 1940, Maniu a propus respingerea dictatului de la Viena, impus statului
român de către Hitler şi Mussolini, prin care nord-vestul Transilvaniei era cedat Ungariei; a
refuzat să colaboreze cu regimul antonesciano-legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941) şi cu
regimul antonescian (februarie 1941-august 1944), deoarece ,,el nu putea accepta să gireze, sub
nicio formă, totalitarismul”; singur sau împreună cu Dinu Brătianu, preşedintele P.N. L., Iuliu
Maniu a trimis câteva memorii mareşalului Antonescu, criticând trecerea armatei române dincolo
de linia Nistrului; a devenit lider necontestat al opoziţiei democratice, recunoscută de către
Aliaţi, şi, în această calitate, a iniţiat tratative pentru scoaterea ţării din alianţa cu Axa; a acordat
girul său moral şi politic actului de la 23 august 1944; a ajuns ministru fără portofoliu în primul
guvern Sănătescu (august-noiembrie 1944); s-a opus, cu fermitate, instalării cabinetului Groza, la
6 martie 1945; a trimis numeroase memorii conducătorilor Statelor Unite şi Marii Britanii, în
care semnala încălcarea brutală a democraţiei în România; atitudinea sa intransigentă i-a
determinat pe ocupanţii sovietici şi pe simplele ,,unelte” ale acestora, comuniştii români, să-l
considere drept cel mai de temut adversar politic şi să formuleze acuzaţii aberante la adresa
lui: ,,fascist, trădător de ţară, spion anglo-american (adică al propriilor Aliaţi!)”; în urma
falsificării grosolane a alegerilor din noiembrie 1946, care, în realitate, au fost câştigate detaşat
de Partidul Naţional Ţărănesc, a urmat înscenarea de la Tămădău, care a determinat scoaterea
partidului în afara legii (iulie 1947) şi intentarea unui proces, în care Maniu a fost acuzat de
spionaj şi trădare, şi a fost condamnat, în pofida vârstei înaintate (74 de ani), la temniţă grea pe
viaţă .
Andrea Dobeş ne oferă câteva informaţii despre ultimii ani de viaţă ai liderului incontestabil
al Partidului Naţional Ţărănesc: ,,Pe baza mandatului de arestare nr. 105.515/27 noiembrie
1947, Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul Galaţi, unde i s-a repartizat celula nr. 1. În august
1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache şi alţi ţărănişti, la închisoarea demnitarilor de la
Sighet, unde se stinge din viaţă, după îndelungate suferinţe, la 5 februarie 1953, nu înainte de a-şi
primi creştineasca împărtăşanie din partea unui coleg de suferinţă, părintele greco-catolic
Alexandru Todea, viitorul cardinal. Rubrica ocupaţie din certificatul de deces al lui Iuliu Maniu
consemna cinic: fără ocupaţie. Tocmai în dreptul celui care, ca şi alţi martiri, a avut ca ocupaţie
supremă grija pentru neam şi ţară, pentru valorile democraţiei în numele cărora a trăit, pe care le-
a apărat şi pentru care s-a jertfit. Dar el continuă să simbolizeze ceea ce unii numesc, în spiritul
marelui istoric Gheorghe Brătianu, ucis, şi el, la Sighet, miracolul tenacităţii noastre în istorie” .
După părerea mea, apărut în condiţiile intensificării şicanelor şi presiunilor exercitate de
guvernul ungar asupra populaţiei româneşti din Transilvania, Partidul Naţional Român, în care
Iuliu Maniu va juca un rol din ce în ce mai important, devenind, la un moment dat, preşedinte al
acestuia (1919-1926), s-a achitat cu brio de misiunea sa istorică, în momentul realizării Marii
Uniri, prin jertfa de sânge de pe câmpul de luptă şi prin adunarea cu caracter plebiscitar de la
Alba Iulia, dar şi al consfinţirii noilor hotare ale statului român, în cadrul lucrărilor Conferinţei
de Pace de la Paris (1919-1920). Cu toate acestea, partidul a continuat să-şi desfăşoare activitatea
şi în primii ani interbelici, având, de data aceasta, un dublu scop: integrarea armonioasă a
Transilvaniei în România Mare şi supravegherea respectării ad-literram a Declaraţiei Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia (1 decembrie 1918).
 2. Personalitatea lui Ion Mihalache
Născut la data de 15 februarie 1882, la Goleştii-Badii (judeţul Muscel), sat absorbit, mai
târziu, de comuna Cârcinov (Topoloveni), într-o familie de condiţie modestă, cu mulţi copii, Ion
Mihalache ,,îşi are rădăcinile în clasa de jos, în acei clăcaşi descătuşaţi, în 1864, de servituţi
feudale şi transformaţi în proprietari pe loturile deţinute în folosinţă”. Copilăria şi-a petrecut-o,
conform lui Apostol Stan, ,,într-un mediu în care cultul pentru muncă, pentru preceptele creştine
şi pentru legăturile de rudenie erau valori supreme” .
A urmat cursurile şcolii primare din localitatea natală, devenind elev eminent, datorită
eforturilor depuse de învăţătorul Nicolae Cristescu, iar, apoi, a fost trimis la Şcoala Normală
,,Carol I” din Câmpulung Muscel, în calitate de bursier al statului, terminându-şi studiile în anul
1901 .
Prezentăm, în continuare, principalele etape ale vieţii şi activităţii sale politice: numit ca
învăţător în comuna Ludeşti (judeţul Dâmboviţa), la data de 20 august 1901, s-a transferat la
Topoloveni (1 septembrie 1903), pentru a-şi ajuta părinţii în treburile gospodăreşti; a publicat
probleme de matematică în ,,Revista învăţătorilor”; a efectuat un stagiu militar de 12 luni, la
Regimentul 30 Muscel, începând din 1 noiembrie 1903, motiv pentru care a fost suplinit, la
catedra din Topoloveni, de către Gh. Găbreanu; după revenirea la catedră, a urmat câteva cursuri
de lucru manual, dobândind specializarea în împletituri de răchită şi tâmplărie; a susţinut
definitivatul în anul 1905, dovedindu-se un învăţător extrem de capabil; a fost elogiat, în
repetate rânduri, de inspectorul de specialitate din judeţul Muscel, P. Rădulescu, pentru
remarcabila sa pregătire profesională şi inteligenţă, dublate de lecturile din ,,Revista
învăţătorilor”, ,,Noua revistă română” şi ,,Viaţa românească”, precum şi de scrierile didactice în
limba franceză; a fost promovat ca institutor, prin decizia ministrului Instrucţiunii Publice, Spiru
Haret, la data de 13 mai 1910, după un examen susţinut la Bucureşti, unde s-a clasat pe locul doi,
cu media 9,45; s-a căsătorit în 1907, la vârsta de 25 de ani, cu Niculina, fiica adoptivă a preotului
Dumitrăchescu din localitatea Dobreşti (judeţul Muscel), avându-l, ca naş de cununie, pe
învăţătorul N. Cristescu, pe care îl considera drept un adevărat părinte; Apostol Stan subliniază
faptul că Niculina s-a stabilit la Topoloveni, ,,devenindu-i un nepreţuit ajutor chiar de la început,
proiectele lui şcolare şi sociale beneficiind total de sprijinul şi implicarea afectivă şi eficientă a
soţiei sale”; aflat sub influenţa lui Spiru Haret, Ion Mihalache aprecia că învăţătorul trebuia să-şi
depăşească atribuţiile strict profesionale, preocupându-se şi de situaţia socială a comunităţii în
care trăieşte; în anul 1911, a fost ales preşedinte al secţiei judeţene Muscel a Asociaţiei generale
a învăţătorilor şi a fost desemnat în funcţia de preşedinte al Societăţii ,,Muscelul”, de fapt o
secţie a Asociaţiei generale a învăţătorilor din România; a fost reconfirmat ca preşedinte al
Comitetului Central al organizaţiei învăţătorilor din România (9 mai 1916); ilustru exponent al
mişcării cooperatiste din judeţul Muscel, Ion Mihalache a fost numit controlor de bănci populare
şi cooperative săteşti, încă din decembrie 1908; dotat cu o inteligenţă nativă şi cu o ,,voinţă de
fier”, Mihalache s-a dovedit un autodidact desăvârşit, asimilând cunoştinţe din diverse domenii
(istorie, economie politică şi sociologie) şi ajungând să vorbească, în mod fluent, trei limbi
moderne, de largă circulaţie internaţională (franceza, engleza şi germana), dar şi o limbă
,,moartă” (latina), expresie a unei mari culturi şi civilizaţii a omenirii; îi admira, în mod deosebit,
pe Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mihail Kogălniceanu, C. Dobrescu-Argeş, Spiru Haret,
Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc, Octavian Goga şi Nicolae Iorga; călcând pe
urmele lui C. Dobrescu-Argeş, Ion Mihalache a intenţionat să înfiinţeze, la Câmpulung, un ,,cerc
ţărănesc”, în anii 1903-1904 şi să reconstituie, apoi, împreună cu Vasile Kogălniceanu, Partidul
Ţărănesc, în 1906; considerat unul dintre responsabilii morali pentru declanşarea răscoalei
ţărăneşti din anul 1907, aflat la Topoloveni, Mihalache a fost arestat, alături de alţi învăţători din
judeţul Muscel, dus la poliţia din Câmpulung, interogat de Parchetul din judeţele Muscel şi Ilfov
şi repus în libertate, în absenţa unor dovezi concludente care să-l lege de evenimentele
sângeroase; mobilizat la Câmpulung, la o lună de la declanşarea primului război balcanic
(noiembrie 1912), bolnav, Ion Mihalache s-a întors la cazarmă cu trenul, fiind pus sub arest
militar, însă Consiliul de Război a casat sentinţa respectivă, iar, în timpul campaniei din
Bulgaria, a fost plăcut surprins de sistemul de proprietate funciară şi de relaţiile agrare din statul
vecin; în urma unor presiuni exercitate de aparatul administrativ judeţean, Mihalache a eşuat în
tentativa sa de a deveni deputat al colegiului electoral III Muscel, revenind la catedra din
Topoloveni, în baza unui demers efectuat pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice (7 februarie
1914); s-a alăturat Federaţiei Unioniste, care exercita presiuni puternice asupra guvernului
român, pentru intrarea grabnică în război alături de Antantă; după intrarea efectivă în război
împotriva Austro-Ungariei (14/27 august 1916), sublocotenentul Ion Mihalache a fost
încorporat la Regimentul 70 infanterie, brigada 33 şi a fost trimis în Dobrogea, unde trupele
bulgaro-germane au declanşat celebra bătălie de la Turtucaia; pe frontul din Dobrogea,
Mihalache s-a afirmat, prin fapte de vitejie, la comanda plutonului său, care a atacat localitatea
Enigea (judeţul Caliacra), la 26 septembrie 1916, respingând trupele inamice şi salvându-şi, din
ghearele morţii, propriul frate, Dumitru, comandantul plutonului 2 din Compania a 5-a; după
această bătălie, Ion Mihalache a fost avansat locotenent şi decorat cu medalia ,,Coroana
României”; a făcut parte dintr-o unitate specială, formată din 94 de învăţători şi profesori (D.
Cădere, T. Iacobescu, Tudor Pamfilie, I. Ştefănescu, S. Teodorescu-Kirileanu, D. Ţoni, Al.
Vasiliu ş.a.), care a fost trimisă în Basarabia, în ianuarie 1918, pentru restabilirea ordinii interne,
pusă în pericol de bandele bolşevice; a fost trimis acasă, după semnarea Tratatului de Pace cu
Puterile Centrale, la Buftea şi după avansarea la gradul de căpitan; ca urmare a meritelor
deosebite pe câmpul de luptă, Ion Mihalache a primit ordinul ,,Mihai Viteazul”, clasa a III-a (9
aprilie 1918); la iniţiativa lui Ion Mihalache s-a constituit, la finele anului 1918, Partidul
Ţărănesc, care şi-a stabilit, imediat, sediul clubului la hotelul ,,Astoria” din Bucureşti, iar în iunie
1919, şi-a lansat un ziar propriu (,,Ţara nouă”), printre redactorii publicaţiei figurând, la loc de
cinste, Eugen Crăciun, Eugen Filotti, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu şi Pamfil Şeicaru; Ion
Mihalache a fost numit ministru al Agriculturii şi Domeniilor (16 decembrie 1919), înlocuindu-l
pe Victor Bontescu, în cabinetul Blocului Parlamentar, condus de către Alexandru
Vaida-Voevod, în această calitate elaborând proiectul unei reforme radicale radicale; titular al
departamentelor Agriculturii şi Internelor în timpul guvernării naţional-ţărăniste, Mihalache s-a
pronunţat pentru restauraţia carlistă; a devenit preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, la 21
noiembrie 1933, în locul lui Al. Vaida-Voevod, om de încredere al regelui Carol al II-lea şi
,,naşul” Gărzii de Fier, la propunerea lui Iuliu Maniu, care a subliniat calităţile morale, politice şi
umane extraordinare ale acestuia, promiţându-i sprijinul său necondiţionat pentru aplicarea
programului partidului, ,,schimbând chiar Constituţia la nevoie, pentru a extirpa camarila din
viaţa politică şi a înfăptui dreptatea socială”; şi-a atras ostilitatea mişcărilor extremiste, datorită
poziţiei sale democratice faţă de minorităţile naţionale şi, cu precădere, faţă de evrei; a cedat
preşedinţia P.N.Ţ. lui Iuliu Maniu, la 23 noiembrie 1937, Mihalache trecând, din nou, în plan
secund; a fost numit, de către regele Carol al II-lea, senator de drept, alături de alţi naţional-
ţărănişti de prim rang (Iuliu Maniu, dr. N. Lupu, Gr. Iunian, Aurel Dobrescu, G. Georgescu şi
V.P. Sassu), în urma alegerilor parlamentare din intervalul 1-2 iunie 1939, însă a refuzat, la fel ca
Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, să îmbrace uniforma albastră a Frontului Renaşterii Naţionale şi au
fost excluşi, cu toţii, de la lucrările ,,acestui simulacru de Senat”; după ce a obţinut promisiunea
suveranului privind ridicarea domiciliului forţat pentru fruntaşul naţional-ţărănist Virgil
Madgearu, Mihalache a devenit consilier regal, în ziua de 17 aprilie 1940, funcţie la care a
renunţat, de bunăvoie, la 26 iunie 1940; cu câteva zile înainte de intrarea efectivă a României în
Al Doilea Război Mondial, generalul Ion Antonescu, autoproclamat Conducătorul statului
român, i-a oferit lui Ion Mihalache funcţia de vicepreşedinte şi chiar cea de preşedinte al
Consiliului de Miniştri, însă demersul său a fost respins cu fermitate; urmărit, în permanenţă, de
către legionari, aflat la Dobreşti, căpitanul de infanterie Ion Mihalache a telegrafiat şefului
Marelui Stat Major, la 23 iunie 1941, solicitând mobilizarea sa pe frontul de Est, într-o unitate
combatantă, nedorind să dea o conotaţie politică gestului său, prin mobilizarea la
Comandamentul suprem al Armatei Române; a avut o contribuţie importantă la conceperea şi
trimiterea misiunii conduse de prinţul Barbu Ştirbei la Cairo, în ziua de 2 martie 1944, pentru
contactarea Aliaţilor, cu consimţământul Opoziţiei Unite, condusă de Iuliu Maniu, şi al
mareşalului Antonescu; retras la Dobreşti, la finele lunii august 1944, în toiul confruntărilor
dintre armata română şi Wehrmacht, în Bucureşti şi în zonele limitrofe, Ion Mihalache îi
adăpostea, în gospodăria sa, pe dr. N. Lupu (bolnav), Ion Codreanu (tatăl fostului şef al Mişcării
Legionare, Corneliu Zelea Codreanu), Eugen Cristescu (şeful serviciilor secrete ale regimului
antonescian), precum şi câţiva refugiaţi basarabeni, care încercau să scape de ,,revărsarea”
Armatei Roşii în Moldova; imediat după declanşarea ,,grevei regale” din august 1945, conform
unor surse, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, i-ar fi oferit lui Ion Mihalache funcţia de
preşedinte al Consiliului de Miniştri, prin intermediul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, acţiune cu dublu
scop: a gira, prin personalitatea sa, un cabinet procomunist, jucând un rol pur decorativ şi a
contribui decisiv la dezintegrarea Partidului Naţional Ţărănesc, prin separarea sa de Iuliu Maniu;
a fost arestat după înscenarea de la Tămădău, la data de 14 iulie 1947, şi băgat într-o carceră în
clădirea Ministerului de Interne; după 103 zile de detenţie, Ion Mihache a fost adus în faţa
Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, la data de 25 octombrie 1947 şi a fost judecat
alături de alţi fruntaşi naţional-ţărănişti (Iuliu Maniu, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, Ilie
Lazăr, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Grigore Gafencu, Constantin
Vişoianu şi Alexandru Cretzeanu, ultimii patru în contumacie), fiind condamnat, într-un veritabil
proces de factură stalinistă, la ,,temniţă grea pe viaţă” (12 noiembrie 1947), pentru acuzaţii
fanteziste (,,conspiraţie împotriva ţării”, ,,îndemn la înarmare”, etc.); la sfârşitul anului 1947,
alături de alţi lideri naţional-ţărănişti (Iuliu Maniu, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Radu
Niculescu-Buzeşti, col. St. Stoica, Camil Demetrescu şi Piky Pogoneanu), a fost trimis în
închisoarea din Galaţi, iar, la 14 august 1951, a fost transferat la Sighet (,,închisoarea
demnitarilor”), la fel ca Iuliu Maniu şi Ilie Lazăr, catalogaţi drept ,,periculoşi”, într-un ,,vagon
dublu, ermetic închis, cu despărţăminte izolate unele de altele” .
Apostol Stan prezintă încercările autorităţilor comuniste de a-l câştiga pe liderul naţional-
ţărănist de partea lor şi de a-l utiliza în postura de ,,om de paie”: ,,În toamna lui 1953, după
moartea lui Maniu, Ion Mihalache a fost adus de la Sighet la Ministerul de Interne din Bucureşti,
fiind ţinut, aici, circa un an şi jumătate, încercându-se recuperarea lui prin tot felul de momeli şi
presiuni, potrivit metodei experimentate cu Gh. Tătărescu şi C. Titel Petrescu, care capitulaseră,
fiind, deci, eliberaţi. Mihalache fusese supus la atari presiuni încă de la Galaţi, cu scopul de a se
salva dezicându-se de Maniu, considerat, acum, de comunişti singurul om politic malefic ce
trebuia să putrezească în temniţă. Demersurile pe lângă Mihalache sunt extrem de insistente,
printre cei trimişi să-l convingă să-şi abjure crezurile lui politice fiind unii dintre admiratorii lui,
Mihai Ralea şi Justinian Marina, primul ajuns un demnitar comunist, iar cel de-al doilea însuşi
patriarhul României. Pentru a fi convins, fusese chiar plimbat prin ţară să vadă, cu proprii lui
ochi, marile realizări ale regimului comunist” .
Acelaşi istoric român descrie, în mod succint, ultimii ani de viaţă ai lui Ion
Mihalache: ,,Toate acele încercări fuseseră respinse, cu demnitate, de Ion Mihalache, care
preferă beciurile reci ale închisorilor comuniste. Ca atare, la 27 iulie 1955 era dus la Râmnicu
Sărat, purtând numărul matricol 51. Era plasat în celula 35, pe care şi-o încălzea el însuşi cu praf
de cărbune. Detenţiunea la Râmnicu Sărat marchează agravarea stării de sănătate a lui Ion
Mihalache. În martie 1956, medicul Grunberg îi pune diagnosticul de boală hipertonică şi
ateroscleroză. I se recomandase un tratament la spitalul Văcăreşti, dar Ministerul de Interne i-l
respingea. Rămas în închisoarea menţionată, i se recomanda regim alimentar, pat permanent şi o
pătură în plus timp de 75 de zile. Tratamentele medicale erau aprobate de comandantul
închisorii, lt. Alexandru Vişinescu. În octombrie 1958, Mihalache mai suferea, în plus, de
agravarea herniei inghinale şi glaucom. În anii următori, sănătatea i se deteriora şi mai mult,
remarcându-i-se un spasm cerebral, dar şi agravarea herniei inghinale, care putea să-i provoace
un deces rapid. În iunie 1962 era doborât de hemipareză pe toată partea stângă. Chinurile lui se
sfârşeau la 5 februarie 1963, într-o celulă rece din Râmnicu Sărat, unde comuniştii
înmormântaseră, de viu, pe întemeietorul ţărănismului din România” .
Soţia sa, Niculina, i-a recuperat, până la urmă, osemintele şi le-a înhumat la Dobreşti .
Deşi, iniţial, avea înscris, în programul său politic, principiul luptei de clasă, ce l-ar fi
putut apropia de comunişti, sub aspect ideologic, pe parcurs, constatând faptul că monarhia şi
alte partide încercau să-l izoleze pe scena politică internă, Partidul Ţărănesc a renunţat la
punctele programatice radicale şi la unele personaje incomode din conducerea sa, apropiindu-se
de Partidul Naţional Român, prezidat de către Iuliu Maniu, blocat, şi el, în pretenţiile sale
legitime de accedere la putere, singur sau într-o coaliţie de guvernare, şi reuşind, după
îndelungate tratative, să fuzioneze cu acesta, în toamna anului 1926, noua formaţiune politică
purtând titulatura de partid naţional-ţărănesc.

3. Partidul Național Țărănesc

Constituit la Bucureşti, la data de 10 octombrie 1926, în urma fuziunii dintre Partidul
Naţional şi Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Ţărănesc a avut, pe parcursul existenţei sale, trei
preşedinţi: Iuliu Maniu (octombrie 1926-mai 1933, noiembrie 1937-iulie 1947), Alexandru
Vaida-Voevod (mai-noiembrie 1933) şi Ion Mihalache (noiembrie 1933-noiembrie 1937), Iuliu
Maniu (noiembrie 1937-iulie 1947). Dintre membrii marcanţi ai noului partid, merită amintiţi:
Constantin Stere, dr. Nicolae Lupu, Grigore Iunian, Mihai Popovici, Gheorghe Gh. Mironescu,
Virgil Madgearu, Ghiţă Popp, Nicolae Penescu ş.a. Organul central de presă al noii formaţiuni
politice a fost ziarul ,,Dreptatea” (17 octombrie 1927- 29 iunie 1938; 27 august 1944-9 martie
1945; 5 februarie 1946-16 iulie 1947) .
Partidul Naţional Ţărănesc avea organizaţii în toate provinciile ţării, formate din membri
activi şi aderenţi. Congresul general reprezenta organul suprem de conducere al partidului, fiind
alcătuit din delegaţii organizaţiilor judeţene şi membrii de drept; Congresul general alegea
Comitetul Central Executiv, iar Comitetul Central Executiv desemna, prin vot liber, Delegaţia
Permanentă, existând foruri de conducere asemănătoare şi la nivelul judeţelor. Partidul
cuprindea, în egală măsură, cercuri de studii, organizaţii de tineret, de femei şi de muncitori sau
organizaţii destinate altor categorii profesionale. Baza socială a P.N.Ţ. era destul de largă,
alcătuită din ţărănime, o parte a burgheziei mici şi mijlocii de la oraşe, intelectualitate. Cu
timpul, în Partidul Naţional Ţărănesc s-au înscris şi iluştri reprezentanţi ai marii burghezii şi
moşierimii. În primii ani de existenţă, P.N.Ţ. a devenit, prin programul şi activitatea sa, un
veritabil magnet pentru numeroşi intelectuali, meseriaşi, mici comercianţi şi ţărani .
Cel dintâi capitol al programului Partidului Naţional-Ţărănesc, votat cu prilejul constituirii
noului partid, la 10 octombrie 1926, preconiza necesitatea adoptării unei noi Constituţii, care ,,să
izvorască din consensul voinţei cetăţenilor, liber manifestat, şi să fie astfel întocmită, încât să
reprezinte o chezăşie pentru dezvoltarea forţelor vii ale naţiunii”. Legea fundamentală a ţării
trebuia să includă garanţii pentru toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum şi modalităţile
de apărare legală împotriva oricărui exces de putere. Noua Constituţie mai trebuia să cuprindă
câteva principii esenţiale: asigurarea autonomiei locale şi a descentralizării administrative;
independenţa justiţiei; o reală responsabilitate ministerială şi a funcţionarilor publici;
reglementarea regimului minorităţilor naţionale şi a regimului cultelor pe baza Rezoluţiei Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia, adoptată la 1 decembrie 1918 .
În domeniul administraţiei publice erau prevăzute următoarele: limitarea atribuţiilor
organelor centrale la îndrumarea şi controlul administraţiei locale; înfiinţarea de tribunale
administrative; elaborarea unui nou statut al funcţionarilor publici, care să garanteze ,,libertatea
şi independenţa morală şi materială corespunzătoare misiunii acestui corp”; interzicerea dreptului
funcţionarilor publici de a face parte din organismele de conducere ale societăţilor anonime;
independenţa corpului judecătoresc, ferit de imixtiuni politice, recrutarea sa printr-un examen de
admitere şi retribuirea adecvată; unificarea legislativă; reorganizarea justiţiei militare şi a
contenciosului administrativ .
În egală măsură, în domeniul apărării naţionale se preconizau, printre altele: consolidarea
armatei, pentru a corespunde datoriei sale ,,de a apăra integritatea teritorială a statului”, neputând
fi implicată în conflictele politice interne; organizarea industriei de război; standardizarea
armamentului; reducerea treptată a duratei serviciului militar; salarizarea (solda ostaşilor şi
retribuţia ofiţerilor), în conformitate cu funcţia şi gradul deţinut .
Cu toate acestea, programul Partidului Naţional-Ţărănesc nu se referea deloc la
necesitatea desfiinţării stării de asediu şi a cenzurii sau la încetarea persecuţiilor pentru
convingeri politice. Ioan Scurtu observă că, de fapt, din programul Partidului Ţărănesc au fost
suprimate o serie de prevederi democratice, unele dintre ele cu caracter radical, precum:
acordarea dreptului de vot pentru femei, desfiinţarea Senatului, desfiinţarea tribunalelor
excepţionale, posibilitatea convocării referendumului popular, reorganizarea poliţiei şi a
jandarmeriei, etc.
Programul Partidului Naţional-Ţărănesc acorda o atenţie deosebită instrucţiunii publice,
fiind prevăzute, în această direcţie, următoarele: lupta contra analfabetismului, ,,prin toate
mijloacele” aflate la dispoziţie; dezvoltarea învăţământului primar; dezvoltarea învăţământului
agricol, prin ,,crearea de şcoli primare, gimnazii şi licee cu acest profil, inclusiv în comunele
rurale, precum şi de academii agricole în fiecare provincie istorică”; extinderea considerabilă a
învăţământului comercial şi industrial; accentul pus, în învăţământul universitar, pe ,,formarea
unor cercetători, specialişti în domeniul economic, administrativ, cadre didactice şi liber
profesionişti”, etc.
Programul P.N.Ţ. cuprindea şi câteva prevederi foarte importante în domeniul bisericesc:
satisfacerea intereselor bisericii şi ale preoţimii, considerată drept ,,un ajutor preţios pentru
îndrumarea sănătoasă a vieţii naţionale”; respectarea autonomiei bisericii şi neimplicarea acestei
instituţii în frământările politice; garantarea libertăţii conştiinţei; asigurarea libertăţii şi protecţiei
pentru toate cultele recunoscute de statul român .
Programul economic al naţional-ţărăniştilor era focalizat pe agricultură, având câteva
priorităţi, precum: revizuirea ,,momentană” administrativă a modului de aplicare a legilor agrare,
în fiecare situaţie în parte, pentru a îndrepta abuzurile făcute; revizuirea legislativă a legislaţiei
agrare, constând în ,,înlăturarea dispoziţiilor excepţionale cu caracter personal, care priveau mai
ales moşiile arendate, reducerea proprietăţilor nearendate, dacă nu erau ferme, la 100 ha, iar dacă
erau ferme la 250 ha – în regiunile cu cererile de împroprietărire nesatisfăcute – şi până la 500
ha, în regiunile cu aceste cereri satisfăcute”; intoducerea unui climat de linişte şi siguranţă în
raporturile de proprietate; legiferarea unui ,,cod sistematic”, care să preconizeze libera circulaţie
a pământului ţăranilor, ,,în scop de selecţionare naturală a cultivatorilor serioşi”, măsuri
împotriva pulverizării proprietăţii ţărăneşti şi a refacerii marilor proprietăţi agricole; organizarea
creditului rural, care să permită acordarea unor împrumuturi cu dobânzi mici pentru ţăranii
interesaţi în cumpărarea de terenuri, unelte agricole şi vite; dezvoltarea cooperaţiei, pentru
valorificarea produselor agricole, precum şi pentru procurarea maşinilor şi uneltelor agricole;
înfiinţarea unor ferme model, controlate de stat; reorganizarea Camerelor Agricole; dreptul de
preempţiune al statului asupra moşiilor scoase, în mod benevol, la vânzare .
În programul P.N.Ţ. figurau şi unele ,,reforme auxiliare”, precum: desfiinţarea taxelor
vamale; abandonarea măsurilor ,,de prohibire sau de comprimare a preţurilor”; încurajarea
producţiei agricole; libertatea exportului; întemeierea de noi ferme model, staţiuni agricole sau
crescătorii de vite; regularizarea cursului râurilor; prevenirea surpării malurilor; dezvoltarea
sistemului de irigaţii; încurajarea sindicalizării agricultorilor; revizuirea modalităţii de
administrare şi exploatare a pădurilor şi islazurilor; reorganizarea serviciilor pescăriilor;
constiuirea de cooperative ale pescarilor ş.a.m.d.
Programul naţional-ţărănist includea numeroase prevederi referitoare la industrie,
precum: organizarea sistematică a ,,industriei ţărăneşti”; dezvoltarea industriei bazată pe
resursele de energie (petrol, cărbune, gaz metan, sare, căderi de apă) şi pe materiile prime
(cereale, in, cânepă, sfeclă de zahăr, lână, piei, carne ş.a.), care se găseau, cu prisosinţă, pe
teritoriul ţării noastre; dezvoltarea prioritară a industriei uşoare; sprijinul statului pentru
producerea, în plan intern, a furniturilor militare; ,,deschiderea porţilor” în faţa capitaliştilor
străini, etc.
În sectorul comercial, în program se preconizau, printre altele: stimularea comerţului
intern, prin înlăturarea tuturor restricţiilor şi prin combaterea speculei; sindicalizarea
exportatorilor; reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie; adoptarea unui nou tarif vamal,
menit ,,să favorizeze materiile prime, semifabricatele şi instrumentele de producţie” .
Cooperaţia beneficia de un paragraf special în cadrul programului naţional-ţărănist,
prevăzându-se, în acest sens, următoarele: elaborarea unui ,,cod al cooperaţiei”, care să consacre
principiul autonomiei acesteia faţă de stat şi multiple facilităţi de creditare din partea B.N.R.;
participarea cooperativelor la exploatarea bogăţiilor statului ş.a.
Programul financiar al P.N.Ţ. era alcătuit din următoarele puncte esenţiale: stabilizarea
monetară; echilibrarea bugetului; reorganizarea Băncii Naţionale, ,,astfel încât ea să fie
independentă faţă de guvern, ca şi faţă de orice organizaţii politice sau grupări financiare
private”, conducerea sa fiind exercitată, în continuare, de ,,reprezentanţi ai statului, acţionarilor,
precum şi ai agriculturii, industriei, comerţului, finanţei şi cooperaţiei”; reorganizarea
administraţiei centrale ,,pe baza raţionalizării şi intensificării muncii”; eliminarea serviciilor
comerciale şi industriale ale statului din bugetul ordinar; descongestionarea bugetului, prin
descentralizarea administrativă; suprimarea taxelor de export din sistemul veniturilor; revizuirea
legii contribuţiilor directe; impozitul progresiv pe venit; scutirea de impozite a salariilor minime;
creşterea randamentului monopolurilor statului, ,,printr-o organizare raţională a producţiei şi
desfacerii fabricatelor”; valorificarea bogăţiilor solului (bălţi, căderi de apă, gaz metan, mine,
păduri, etc.) prin regiile mixte cooperative, concesiuni şi participaţii ale statului .
În programul Partidului Naţional Ţărănesc erau înscrise şi o serie de prevederi în
domeniul comunicaţiilor: organizarea C.F.R. ca întreprindere autonomă, pe baze comerciale;
reorganizarea şi modernizarea poştei, telegrafului şi telefonului, a porturilor şi instituţiilor anexe,
a docurilor, silozurilor, staţiilor de petrol, a Navigaţiei Fluviale Române şi a Societăţii Maritime
Române, conducerea unităţilor economice autohtone menţionate mai sus fiind asigurată de
reprezentanţii statului, alături de cei ai organizaţiilor industriale, agricole şi comerciale .
Percepând colaborarea cu capitalul străin drept soluţia cea mai potrivită pentru ,,refacerea
utilajului economic, ca şi pentru punerea în valoare a unora din bogăţiile ţării”, în programul
naţional-ţărănist se solicitau, printre altele: un regim de legalitate, în plan intern şi o
reglementare, la nivel internaţional, a problemei capitalurilor; ,,egalitatea de tratament a
capitalurilor străine, ca şi a capitalurilor româneşti, în faţa legii şi administraţiei”, etc.
Programul partidului cuprindea mai multe prevederi, care demonstrau atenţia deosebită
acordată problemei muncitoreşti: recunoaşterea, pentru muncitori, a drepturilor prevăzute în
statutul Organizaţiei Mondiale a Muncii, între care şi acela de a se organiza în sindicate
profesionale, cu personalitate juridică, menite să intermedieze raporturile dintre muncă şi capital;
sprijinirea instituţiilor de ,,împăciuire şi arbitraj”, care să contribuie la normalizarea raporturilor
dintre muncă şi capital; înfiinţarea unui serviciu special de inspecţie a muncii, la care să
colaboreze şi reprezentanţii autorizaţi ai muncitorilor; punerea la punct a unui ,,pachet” de
asigurări muncitoreşti împotriva accidentelor, bătrâneţii, bolilor şi invalidităţii, întocmit de
instituţii autonome, la care să participe şi reprezentanţii statului, muncitorilor şi patronilor;
plasarea şomerilor; încheierea contractelor colective de muncă, pe baza acordului sindicatelor
muncitoreşti; introducerea salariului minim pe economie, cu precădere pentru cei care lucrau la
domiciliu ş.a.m.d.
În sectorul sănătăţii publice, programul noului partid preconiza următoarele: organizarea
unui serviciu tehnic independent, care să se ocupe de toate problemele privind ,,menţinerea
sănătăţii şi vigoarei generaţiilor actuale şi viitoare ale populaţiei”; sprijin deplin, din partea
autorităţilor centrale şi locale, pentru cadrele sanitare .
Programul P.N.Ţ. era format şi din câteva prevederi care exprimau orientarea acestei
formaţiuni în politica externă: consolidarea raporturilor cu aliaţii occidentali; o politică de pace,
bazată pe respectarea tratatelor semnate; menţinerea alianţelor încheiate şi completarea cu alte
alianţe; întreţinerea unor legături de prietenie cu statele vecine, inclusiv cu Uniunea Sovietică;
normalizarea raporturilor cu statele foste inamice; sprijinul substanţial acordat Societăţii
Naţiunilor, pentru a se transforma într-o instituţie capabilă ,,să garanteze pacea şi respectul
tratatelor încheiate” .
Potrivit lui Radu Păiuşan, Congresul General din aprilie 1935 a adoptat un nou Program al
P.N.Ţ., care avea la bază ideea construirii statului ţărănesc, întemeiat pe colaborare socială în
cadrul democraţiei rurale .
Programul insista asupra necesităţii menţinerii şi consolidării regimului constituţional-
parlamentar, a combaterii tendinţelor autoritare şi dictatoriale, precum şi a extremismului politic,
şi admitea intervenţia statului în viaţa economico-socială şi politică a ţării .
În programul Partidului Naţional-Ţărănesc se mai prevedeau următoarele: o nouă Lege
Electorală, care preconiza înlăturarea ,,primei majoritare”; desfiinţarea Senatului; reducerea
numărului de deputaţi; creşterea numărului comisiilor parlamentare; simplificarea aparatului
administrativ; autonomie locală; dezvoltarea învăţământului de toate gradele (tehnic, profesional
şi comercial); dezvoltarea, cu precădere, a agriculturii; dezvoltarea cooperaţiei; consolidarea
micii industrii ţărăneşti; dezvoltarea ramurilor industriale bazate pe materiile prime interne;
elaborarea unor legi pentru ocrotirea muncitorilor; o politică externă de întărire a alianţelor
existente şi de colaborare cu toate statele, pe baza respectării principiului integrităţii teritoriale .
Noul partid a abandonat total lozinca luptei de clasă, susţinută, iniţial, de către Partidul
Ţărănesc. Partidul Naţional-Ţărănesc cerea, pe de o parte, revizuirea – pe cale administrativă – a
reformei agrare pentru înlăturarea abuzurilor, iar, pe de altă parte, se pronunţa pentru libera
circulaţie a pământului. Reprezentând o grupare cu o mai slabă putere financiară, Partidul
Naţional-Ţărănesc preconiza unele măsuri antiliberale: reorganizarea B.N.R. şi o doctrină
întemeiată pe ,,porţile deschise” .
Ca program şi partid, P.N.Ţ. avea un caracter democratic, atrăgând, de partea sa,
burghezia rurală şi o mare parte a orăşenimii ostilă liberalilor. P.N.Ţ. a fost urmat de largi
categorii sociale, dornice să pună capăt dominaţiei politice liberale şi să înfăptuiască
promisiunile naţional-ţărăniştilor .
Din conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc făceau parte: preşedinte – Iuliu Maniu;
vicepreşedinţi – Ion Mihalache, dr. N. Lupu, Al. Vaida-Voevod şi Pavel Brătăşanu; secretar
general – Virgil Madgearu; casier – Mihai Popovici .
După întemeiere, P.N.Ţ. a iniţiat o vastă campanie de răsturnare a guvernului liberal,
încununată de succes în noiembrie 1928 .
 Unele deosebiri de concepţie, în ceea ce priveşte tactica partidului şi activitatea
guvernelor naţional-ţărăniste, au generat puternice frământări interne, care au culminat cu
desprinderea unor grupări din partid: în februarie 1927 a plecat dr. N. Lupu, acesta fondând un
nou partid care îşi propunea să reia firul activităţilor Partidului Ţărănesc, întrerupt prin fuziunea
din 1926; în aprilie 1930 a fost nevoit să-şi prezinte demisia Constantin Stere, care a întemeiat
Partidul Ţărănesc-Democrat; în octombrie 1932, Grigore Iunian a părăsit partidul, înfiinţând o
nouă organizaţie politică (Partidul Radical Ţărănesc). Toţi aceştia erau foşti ţărănişti, din aripa de
stânga a P.N.Ţ.
De asemenea, au apărut divergenţe serioase între Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-
Voevod. Regele şi-a pus în aplicare planul de divizare a partidelor politice, atrăgându-l de partea
sa pe Vaida-Voevod, învestit – în ianuarie 1933 – ca prim-ministru. Acest fapt a provocat
supărarea lui Maniu, care se opunea amestecului regelui şi a familiei sale în viaţa politică internă,
astfel încât, în aprilie 1933, Maniu a demisionat, în mod ostentativ, din funcţia de prim-ministru .
În luna mai 1933, Alexandru Vaida-Voevod a devenit preşedinte al Partidului Naţional-
Ţărănesc, reuşind să se menţină la putere .
În noiembrie 1933, P.N.Ţ. părăsea guvernarea cu prestigiul deteriorat, provocând o gravă
decepţie printre simpatizanţii săi .
Deci, în toamna anului 1933, Partidul Naţional-Ţărănesc traversa un moment dificil al
existenţei sale. Ca atare, Ion Mihalache a iniţiat o acţiune proprie, menită să refacă prestigiul
partidului. Astfel, la 10 septembrie 1933, Mihalache a rostit un amplu discurs la Congresul
P.N.Ţ., desfăşurat la Câmpulung Muscel, unde a prezentat un nou program al P.N.Ţ. şi a schiţat
revitalizarea doctrinei naţional-ţărăniste. Comitetul Central Executiv al partidului şi-a însuşit
acest program, Ion Mihalache fiind ales preşedinte al P.N.Ţ., la 21 noiembrie 1933 .
Ajutat de o pleiadă de tineri intelectuali (M. Ralea, P. Andrei, M. Ghelmegeanu), Ion
Mihalache a depus o muncă tenace pentru reorganizarea partidului pe temeliile ţărănismului şi
pentru a elabora un nou program, pe baza căruia să recâştige încrederea populaţiei .
La 11 martie 1934, formaţiunea condusă de dr. N. Lupu a fuzionat, din nou, cu P.N.Ţ.,
întărind poziţia aripii ţărăniste în partid .
Discuţiile în legătură cu noul program din aprilie 1935 au determinat o altă sciziune .
Pentru că nu a putut să impună partidului teza şovină ,,numerus valachicus”, Alexandru
Vaida-Voevod a fondat, în martie 1935, Frontul Românesc, organizaţie de dreapta care a devenit
o ferventă susţinătoare a tendinţelor dictatoriale regale .
În luna decembrie 1934, Dem.I. Dobrescu a părăsit Partidul Naţional-Ţărănesc şi a
întemeiat Comitetele Cetăţeneşti .
P.N.Ţ. nu era un partid unitar, în rândurile sale activând trei grupări: a) gruparea de
stânga (dr. Nicolae Lupu) se declara pentru menţinerea şi perfecţionarea regimului democratic şi,
în egală măsură, se ridica împotriva organizaţiilor de extremă dreaptă şi a planurilor dictatoriale
regale; b) gruparea de centru (Armand Călinescu) manifesta intransigenţă faţă de Garda de Fier
şi vedea în regimul autoritar monarhic singura cale de înlăturare a pericolului legionar; c)
gruparea de dreapta (Iuliu Maniu) era înclinată să colaboreze, chiar şi cu legionarii, pentru a
contracara planurile dictatoriale ale lui Carol al II-lea, în care vedea pericolul principal pentru
regimul democratic .
 În acest sens, acţionând pe cont propriu, Iuliu Maniu a făcut repetate declaraţii împotriva
Camarilei şi a tendinţelor dictatoriale regale, a organizat mai multe adunări, a iniţiat tratative
secrete cu Corneliu Zelea Codreanu, care viza o colaborare între Partidul Naţional-Ţărănesc şi
Garda de Fier, pe o platformă anticarlistă .
Preşedintele P.N.Ţ. (Ion Mihalache) oscila între cele trei curente, dorind ca partidul său
să ajungă la putere. El considera că, prin întărirea P.N.Ţ. şi strângerea legăturilor cu populaţia, va
convinge pe rege că P.N.Ţ. este singurul îndreptăţit să primească succesiunea liberală. Tactica lui
Mihalache a fost pusă în aplicare cu ocazia campaniei de răsturnare a guvernului liberal din
1935, al cărei punct culminant a fost marea adunare populară convocată în ziua de 14 noiembrie.
Însă, cu câteva zile înainte, Ion Mihalache a acceptat – la cererea regelui, care i-a promis că, la
momentul oportun, îl va chema la putere – să abandoneze ideea convocării acestei adunări .
Gruparea de stânga s-a remarcat în timpul alegerilor parlamentare parţiale din februarie
1936, când candidaţii naţional-ţărănişti (dr. N. Lupu şi Ghiţă Popp) s-au angajat să susţină – de la
tribuna Camerei Deputaţilor – deputaţii democraţi. Aceştia din urmă au avut succes în judeţele
Mehedinţi şi Hunedoara, ceea ce demonstrează hotărârea populaţiei de a stăvili pericolul
extremei drepte, de a garanta instituţiile democratice, independenţa şi suveranitatea României.
Această concluzie s-a desprins la adunarea naţional-ţărănistă organizată la Bucureşti, în data de
31 mai 1936 .
Partidele de extremă dreaptă au declanşat o campanie împotriva P.N.Ţ., ameninţând cu
moartea pe mai mulţi lideri (dr. Nicolae Lupu, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Armand
Călinescu) .
La 1 martie 1937, un grup de legionari a încercat să-l asasineze pe Traian Bratu, rectorul
Universităţii din Iaşi, membru de onoare al Partidului Naţional-Ţărănesc .
Speranţele lui Mihalache de a ajunge la putere s-au spulberat în noiembrie 1937.
Expirând cei 4 ani de guvernare liberală, regele Carol al II-lea a încredinţat mandatul de formare
a unui nou guvern lui Ion Mihalache, punându-i, însă, două condiţii: cooperarea cu Alexandru
Vaida-Voevod; acceptarea, în guvern, a unui număr de miniştri şi subsecretari de stat desemnaţi
de rege .
Considerând că, în asemenea condiţii, P.N.Ţ. nu ar avea ,,mână liberă”, Ion Mihalache a
depus mandatul. Eşuând în activitatea sa politică, Ion Mihalache a demisionat din conducerea
partidului, la 23 noiembrie 1937, iar Iuliu Maniu a devenit, din nou, preşedintele P.N.Ţ., pentru a
aplica politica sa intransigentă faţă de rege .
Peste două zile, la 25 noiembrie 1937, noul şef al P.N.Ţ. a semnat un Pact de neagresiune
electorală cu C.Z. Codreanu, prin care partidele semnatare se angajau să nu se atace reciproc, iar
întreaga campanie electorală să fie îndreptată împotriva guvernului Tătărescu, considerat un
cabinet cvasi-personal al regelui .
În alegerile parlamentare din decembrie 1937, P.N.Ţ. a ieşit pe locul secund, după P.N.L.,
obţinând 20,4% din voturi, neputând pretinde puterea .
Profitând de confuzia creată şi pentru a discredita şi forţele de extremă dreaptă, regele a
încredinţat – la 28 decembrie 1937 – mandatul noului guvern lui Octavian Goga, liderul
Partidului Naţional-Creştin, dublat de A.C. Cuza. La cererea regelui, o parte a grupului centrist a
părăsit P.N.Ţ., intrând în guvern. În consecinţă, Armand Călinescu a devenit ministru de Interne,
cu misiunea de a bara ofensiva spre putere a Gărzii de Fier .
 Liderii P.N.Ţ. au considerat instaurarea regimului autoritar monarhic, la 10
februarie 1938, drept un fapt împlinit, absolut necesar pentru a stopa drumul Gărzii de Fier spre
vârful puterii politice .
La fel ca P.N.L., P.N.Ţ. a avut în vedere şi considerente de ordin extern (necesitatea
menţinerii alianţelor existente şi respingerea presiunii brutale germane asupra României). Iuliu
Maniu era convins că monarhia autoritară, neavând o bază populară, se va prăbuşi în scurt timp .
Spre deosebire de P.N.L., P.N.Ţ. nu a îngăduit niciunui membru să colaboreze cu
dictatura regală, iar cei care au acceptat acest lucru au fost imediat excluşi din P.N.Ţ. (M. Ralea,
P. Andrei, M. Ghelmegeanu) .
Conducerea P.N.Ţ. a avut o atitudine protestatară, în unele momente îmbrăcând,
îndeosebi, forma memoriilor adresate regelui .
În luna noiembrie 1939, regele a încercat să promoveze, prin intermediul lui Gheorghe
Tătărescu, o politică de reconciliere, însă Iuliu Maniu a refuzat să dea curs acestei iniţiative .
La 22 martie 1940, guvernul a fixat domiciliu forţat lui Virgil Madgearu, secretar general
şi şeful organizaţiei P.N.Ţ. din Capitală, pe motiv că încălcase Legea pentru apărarea ordinei în
stat. El a fost eliberat numai după ce, la 17 aprilie 1940, Ion Mihalache a acceptat, cu avizul lui
Iuliu Maniu, demnitatea de consilier regal .
La 26 iunie 1940, când regele a perfectat, cu Horia Sima, intrarea legionarilor în guvern,
Ion Mihalache a demisionat din Consiliul de Coroană .
Partidul Naţional-Ţărănesc a protestat împotriva cedărilor teritoriale din vara anului
1940, aruncând toată vina pe dictatura regală .
În Consiliile de Coroană din 29/30 august 1940 şi, respectiv, 30/31 august 1940, liderii
P.N.Ţ. (Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Mihai Popovici) s-au declarat împotriva Dictatului de la
Viena .
În luna septembrie 1940, Maniu a adresat telegrame de protest lui Hitler şi Mussolini .
Vechea rivalitate dintre Carol al II-lea şi Iuliu Maniu a fost tranşată la 6 septembrie 1940,
când regele a fost nevoit să abdice în favoarea fiului său, Mihai .
Iuliu Maniu l-a sprijinit pe generalul Ion Antonescu, sperând că, după alungarea regelui,
acesta va reveni la regimul dinainte de februarie 1938 .
Ca un gest de bunăvoinţă faţă de Antonescu, Maniu a hotărât contramandarea unei mari
manifestaţii populare împotriva Dictatului de la Viena, convocată la Alba Iulia .
Imediat după ce Ion Antonescu s-a autoproclamat Conducător al statului român, după modelul
lui Adolf Hitler (Führer) şi Benito Mussolini (Il Duce), fruntaşii naţional-ţărănişti şi-au
manifestat profunda îngrijorare faţă de intrarea misiunii militare germane în ţara noastră, dar şi
faţă de subordonarea economiei româneşti de către Germania, au condamnat în mod public, în
repetate rânduri, abuzurile, ilegalităţile şi crimele făcute de legionari, în special asasinarea lui
Virgil Madgearu, secretarul general al P.N.Ţ., în noiembrie 1940). În consecinţă, P.N.Ţ. s-a
situat de partea generalului Ion Antonescu, salutând înfrângerea rebeliunii legionare din 21-23
ianuarie 1941 şi solicitând, pe un ton imperativ, revenirea la regimul parlamentar. Liderii P.N.Ţ.
au declinat oferta lui Antonescu de a participa la guvernare, datorită iminenţei războiului ,,sfânt”
de eliberare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, dar s-au declarat entuziasmaţi de acţiunea
militară întreprinsă de forţele româneşti după data de 22 iunie 1941. Totuşi, Partidul Naţional
Ţărănesc a respins ideea participării României la război dincolo de Nistru, cerând, în schimb,
retragerea armatei de pe front în vederea pregătirii sale pentru recâştigarea nord-vestului
Transilvaniei, la momentul oportun. În intervalul iunie 1941-august 1944, Partidul Naţional
Ţărănesc s-a dovedit destul de activ, prin ,,trimiterea unor memorii către Conducătorul statului,
difuzarea unor manifeste, stabilirea de legături cu reprezentanţii diplomatici ai S.U.A. şi Marii
Britanii, prin care îşi exprima dezacordul faţă de politica guvernului Antonescu, solicitând
încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite”. Aliaţii occidentali (Marea Britanie şi S.U.A.), dar
şi ,,marele vecin de la Răsărit” (Uniunea Sovietică), îl considerau pe Iuliu Maniu, preşedintele
P.N.Ţ. drept liderul opoziţiei române .
La 20 iunie 1944 s-a constituit Blocul Naţional Democrat (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul
Naţional Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist din România), pentru înlăturarea
mareşalului Ion Antonescu de la conducerea României, ieşirea ţării noastre din războiul purtat
alături de Axă şi alăturarea sa coaliţiei Naţiunilor Unite. Acest proiect a fost dus la îndeplinire cu
sprijinul nemijlocit al regelui Mihai I şi al cercurilor Palatului, la data de 23 august 1944 .
Reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc au fost cooptaţi în cele două cabinete conduse de
către generalul Constantin Sănătescu (august-noiembrie 1944), apoi în guvernul prezidat de către
generalul Nicolae Rădescu (decembrie 1944-februarie 1945), însă au refuzat să facă parte din
,,cabinetul de largă concentrare democratică” dr. Petru Groza, pro-comunist, impus de către
U.R.S.S., prin vocea lui Vâşinski. A urmat o perioadă de şicane, presiuni, abuzuri de ordin
administrativ şi poliţienesc, stopată, pentru scurt timp, în ianuarie 1946 şi reluată, mult mai
intens, în preajma alegerilor parlamentare din noiembrie 1946, câştigate detaşat de către Partidul
Naţional Ţărănesc, care ar fi obţinut, după mărturiile contemporanilor, aproximativ 70% din
opţiunile de vot ale electoratului, dar falsificate, în mod grosolan, de către comunişti, pentru a-şi
asigura legitimitatea în plan intern şi internaţional. P.N.Ţ. a fost dizolvat în baza unui Jurnal al
Consiliului de Miniştri din 14 iulie 1947, după înscenarea de la Tămădău, iar liderii săi centrali şi
locali au fost urmăriţi, arestaţi şi condamnaţi la pedepse grele pentru culpe imaginare .
Putem opina că Partidul Naţional Ţărănesc, format, în anul 1926, prin fuziunea dintre Partidul
Naţional, condus de un lider incontestabil al mişcării naţionale româneşti din Transilvania (Iuliu
Maniu), şi Partidul Ţărănesc, având în fruntea sa un remarcabil exponent al mişcării cooperatiste
(Ion Mihalache), a reprezentat, până la desfiinţarea sa abuzivă din 1947, un reper al democraţiei
româneşti interbelice, al sistemului pluripartitist, al intransigenţei faţă de orice derapaje politice
şi, nu în ultimul rând, un element de susţinere a monarhiei constituţionale. Astfel se explică
intrarea sa în conflict cu regimul autoritar monarhic (februarie 1938-septembrie 1940), regimul
antonesciano-legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941) şi regimul antonescian (februarie 1941-
august 1944), dar şi cu regimul comunist care se pregătea să se instaleze, pentru eternitate, la
conducerea României.

4. Patidul Social Democrat

Întemeiat la data de 31 martie 1893, la Bucureşti, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor
din România avea câţiva membri marcanţi, precum: Ioan Nădejde, Vasile G. Morţun, Constantin
Dobrogeanu-Gherea, Ioan C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Cristian Racovski, Dimitrie
Marinescu, Gheorghe Cristescu şi Ilie Moscovici. De la înfiinţare până la ,,trădarea generoşilor”
(1899), apoi în perioada scursă până la refacerea sa, în 1910, sub o nouă titulatură (Partidul
Social-Democrat), şi până la a doua sa dispariţie de pe scena politică a ţării, în 1921, în urma
constituirii Partidului Comunist din România, afiliat Internaţionalei a III-a, această formaţiune
politică a avut mai multe organe centrale de presă: ,,Munca” (25 februarie 1890-23 octombrie
1894); ,,Lumea nouă” (2 noiembrie 1894-1 octombrie 1900); ,,România muncitoare” (1 ianuarie-
19 iunie 1902, 5 martie 1905-11 septembrie 1914); ,,Lupta zilnică” (12 septembrie 1914-15
august 1916); ,,Socialismul” (14 noiembrie 1918-14 mai 1921) .
Sub aspect organizatoric, partidul era reprezentat, la nivel local, de cluburile muncitoreşti
(1893-1899), cercurile ,,România muncitoare” (1899-1910), cluburi (1910-1914) şi secţiuni
(1914-1921). Partidul a acordat un sprijin puternic sindicatelor (în anul 1896 s-a înfiinţat
Uniunea sindicatelor breslelor, iar în 1906, Comisia generală a sindicatelor din România),
mişcării de tineret şi de femei. În egală măsură, în mediul rural s-au organizat, încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, cluburi socialiste. Conducerea centrală a partidului era exercitată
de Consiliul General (din 1893), Comitetul Central (din 1907) şi Comitetul Executiv (din 1910) .
Programul votat în anul 1893 pornea de la premisa că partidul era ,,reprezentantul politic
al proletariatului din România”, apărător al intereselor ,,tuturor claselor oprimate ale naţiunii”.
Obiectivul său prioritar, de natură utopică, era ,,cucerirea puterii politice şi întemeierea societăţii
socialiste, prin socializarea mijloacelor de producţie şi de schimb”. Direcţiile principale de
acţiune ale acestui partid politic erau: democratizarea regimului politic existent, în special prin
introducerea votului universal; ameliorarea situaţiei muncitorimii, prin adoptarea unei legislaţii a
muncii; o reformă agrară radicală, menită să satisfacă pretenţiile ţărănimii, etc.
Congresul de reconstituire a Partidului Social-Democrat din România, desfăşurat în
sala ,,Oppler” din Capitală (31 ianuarie-2 februarie 1910), a dezbătut şi adoptat un nou program
al partidului, care cuprindea o parte teoretică (expunerea de motive) şi o parte consacrată
reformelor, structurată, la rândul său, în trei capitole (politic, economic şi agrar) .
În expunerea de motive se susţinea, încă de la început, faptul că P.S.D. ,,se inspiră de la
ideile socialismului ştiinţific şi din principiile de program şi tactică elaborate de congresele
socialiste internaţionale”, având două principii fundamentale (lupta de clasă şi solidaritatea
internaţională a muncitorilor) şi erijându-se în ,,reprezentantul politic al proletariatului din
România”. Scopul formulat şi metodele de acţiune determinau Partidul Social-Democrat să
ajungă în ,,opoziţie hotărâtă cu toate partidele burgheze, a căror activitate nu trece de marginile
societăţii actuale”. P.S.D. considera că dezvoltarea capitalistă a ţării noastre era o ,,necesitate
politică, economică şi socială”. În consecinţă, Partidul Social-Democrat se pronunţa pentru
adoptarea, de urgenţă, a unor reforme politice şi economice .
În programul politic figurau 20 de prevederi: ,,votul universal, egal, direct şi secret,
pentru toţi locuitorii ţării de la vârsta de 20 de ani în sus, fără deosebire de neam, religie şi sex;
reprezentare proporţională; organizarea alegerilor în zi de repaus legal; indemnizaţii pentru cei
aleşi; dreptul la referendum; o întinsă descentralizare administrativă şi autonomie comunală;
desfiinţarea legii expulzărilor şi a tuturor legilor excepţionale; desăvârşita egalitate a drepturilor
dobrogenilor cu ale locuitorilor din restul ţării; desăvârşita egalitate a evreilor pământeni în ce
priveşte exerciţiul drepturilor civile şi politice cu cetăţenii români; restabilirea drepturilor
politice şi cetăţeneşti ale funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor statului, judeţelor şi
stabilimentelor publice; dreptul la căutarea paternităţii; egalizarea condiţiilor juridice şi politice
ale femeilor cu ale bărbaţilor; votarea unei legi care să facă responsabil pe orice funcţionar al
statului pentru atingerea drepturilor politice ale cetăţeanului şi pentru orice abuz; asigurarea unei
justiţii cinstite, drepte şi independente; înscrierea – în Constituţie – a principiului contenciosului
(tribunal în faţa căruia pot fi judecate actele administrative – n.n.); reorganizarea învăţământului
popular, gratuit, obligator şi integral pentru toţi copiii fără deosebire de naţionalitate; impozit
direct, proporţional şi progresiv; despărţirea bisericii de stat, lăsând administrarea şi conducerea
ei în seama credincioşilor; inamovibilitatea şi stabilitatea funcţionarilor şi a tuturor salariaţilor
statului, judeţelor şi comunelor; prefacerea armatei permanente în miliţie naţională, iar, până
atunci, reducerea serviciului militar la un an, desfiinţarea justiţiei militare şi introducerea
învăţământului obligatoriu în armată” .
Programul economic includea 26 de revendicări, dintre care merită menţionate
următoarele: suprimarea legilor restrictive la adresa dreptului de asociere şi de grevă a
salariaţilor din întreprinderilor statului, din cele judeţene şi comunale, precum şi acordarea de
personalitate juridică sindicatelor; introducerea contractului colectiv de muncă; ziua de lucru de
8 ore; repaus duminical şi interzicerea muncii copiilor cu vârsta sub 14 ani; protecţia, prin lege, a
ucenicilor şi muncitorilor minori; desfiinţarea legii meseriilor sau corporaţiilor; înfiinţarea unei
case generale de ajutor pentru bătrâneţe, boală, invaliditate, şomaj; constituirearearea
Inspectoratului muncii; stabilirea salariului minim, etc.
Programul agrar preconiza, printre altele: înlăturarea rămăşiţelor feudale din raporturile
de producţie; desfiinţarea învoielilor în natură (dijmă, zile de prestaţie, cărăuşie, ruşfeturi);
răscumpărarea silită a unui număr însemnat de mari proprietăţi; constituirea unui fond funciar
naţional, administrat de comune sub controlul strict al statului, alcătuit din toate pământurile
răscumpărate, din acest fond acordându-se ţăranilor fără pământ sau asociaţiilor ţărăneşti loturi
de dimensiuni reduse, pe termen de minimum 50 de ani; stabilirea preţurilor de arendare de către
o comisie formată din ţărani şi proprietari de terenuri; organizarea unui credit agricol; înfiinţarea
unor islazuri comunale; interzicerea completă a vânzării pământurilor sau pădurilor aflate în
proprietatea statului ş.a.m.d.
În noul program, votat în anul 1919, într-un climat politic intern destul de instabil, se
sublinia faptul că partidul ,,urmăreşte desfiinţarea exploatării, sub orice formă, îndreptată
împotriva unui neam, sex sau clasă”, ţel care poate fi atins doar prin cucerirea puterii politice, iar
societatea burgheză, reformându-şi profund ,,cadrele” şi ,,aşezămintele”, urma să se transforme,
curând, în societate socialistă. Programul de realizări imediate cuprindea o serie de prevederi,
precum: vot universal pentru toţi locuitorii ţării, fără deosebire de religie, neam sau sex, de la
vârsta de 18 ani în sus; desfiinţarea Senatului; adoptarea unei legislaţii a muncii de nuanţă
democratică; ,,exproprierea totală a solului, lăsând micului proprietar numai atât cât să poată
munci cu familia sa”; ,,darea în exploatare la obşti formate din cei fără pământ sau cu pământ
până la 2 ha şi ridicarea productivităţii prin asigurarea, de către stat, a mijloacelor tehnice,
îngrăşăminte”; stabilirea de raporturi amicale cu toate statele lumii, etc.
După confuzia generată de dezorganizarea P.S.D.M.R. (1899), prin trecerea
,,generoşilor” în rândurile Partidului Naţional Liberal, în anul 1907 s-a înfiinţat Uniunea
Socialistă din România, transformat, în 1910, în Partidul Social-Democrat din România.
Principalele revendicări ale social-democraţilor vizau democratizarea societăţii româneşti, prin
realizarea unei reforme agrare radicale şi introducerea votului universal. De orientare pacifistă,
social-democraţii au organizat, în intervalul 1914-1916, în care ţara noastră şi-a păstrat
neutralitatea, manifestaţii de stradă împotriva primei conflagraţii mondiale. Social-democraţii
considerau că, după ,,războiul imperialist”, în urma slăbirii taberelor beligerante, muncitorimea
având prilejul de a cuceri puterea politică şi de a înfăptui o societate democratică, fiind posibilă
unirea provinciilor româneşti aflate sub stăpânire străină (Basarabia, Bucovina şi Transilvania)
cu patria-mamă. În timpul participării României la Primul Război Mondial (1916-1919), unii
lideri socialişti au fost mobilizaţi (secretarul P.S.D.R., Dumitru Marinescu, a căzut pe front),
alţii, sub conducerea lui Gh. Cristescu, au rămas în teritoriul aflat sub ocupaţie inamică; fruntaşul
socialist Cristian Racovski a fost trimis la Iaşi, stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu, însă în mai
1918, acesta a fost ,,eliberat” de soldaţii ruşi, plecând în Rusia, unde a devenit unul dintre
conducătorii Partidului Comunist (bolşevic) şi ai Cominternului, precum şi un adversar
înverşunat al României Mari. Social-democraţii şi-au arătat satisfacţia faţă de actele de unire
din anul 1918 şi au solicitat ca ,,România nouă de astăzi să devină România socialistă de mâine”.
La data de 28 noiembrie/ 11 decembrie 1918, P.S.D.R. şi-a schimbat denumirea în Partidul
Socialist, fiind adoptată, cu acest prilej, o Declaraţie de principii în care era inclusă teza
bolşevică a ,,cuceririi puterii politice prin orice mijloace, în vederea instaurării dictaturii
proletariatului”. Ca urmare a agravării situaţiei materiale a populaţiei şi a radicalizării discursului
politic de la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, Partidul Socialist a sprijinit mişcările sociale
cu caracter revendicativ, printre care s-au numărat greva muncitorilor tipografi din Bucureşti,
înăbuşită de cabinetul liberal, la 13/26 decembrie 1918, cu preţul mai multor morţi şi răniţi, şi
greva generală din octombrie 1920. Partidul Socialist a reuşit să aibă 7 deputaţi în primul
Parlament al României Mari, în urma alegerilor din anul 1919, iar în urma alegerilor din 1920 a
obţinut, în total, 22 de mandate, dintre care 19 în Camera Deputaţilor şi 3 în Senat. După Marea
Unire, s-a trecut la unificarea partidelor socialiste din diverse provincii istorice: în mai 1919 a
fost adoptat un program politic şi electoral unic, în decembrie 1919 s-a alcătuit un Consiliu
General, devenit ,,organism reprezentativ de conducere”; în octombrie 1920, s-a decis
organizarea partidelor socialiste regionale (din Vechiul Regat, Bucovina şi Transilvania), având
la bază un statut unic .
Asemeni altor partide socialiste, Partidul Socialist din România a fost afectat de discuţiile
privind afilierea la Internaţionala a III-a Comunistă, mai multe secţii ale partidului cerând, în
mod expres, acest lucru. În anul 1920, o delegaţie a Partidului Socialist a purtat discuţii, la
Moscova, cu lideri ai Cominternului, răspunzând, în mod pozitiv, la întrebările şi condiţiile puse,
promiţând să pledeze pentru afilierea partidului la acest organism internaţional. În şedinţa
Consiliului General al Partidului Socialist din 30 ianuarie- 3 februarie 1921, au fost
supuse la vot trei moţiuni: moţiunea grupării de stânga, care solicita afilierea, fără rezerve, la
Internaţionala Comunistă; moţiunea grupării de centru, care preconiza reluarea discuţiilor
referitoare la afilierea partidului, în diferitele secţii ale sale; moţiunea grupării de dreapta, care
solicita păstrarea programului existent. Deoarece moţiunea grupării de stânga a întrunit
majoritatea voturilor, gruparea de dreapta a părăsit partidul; în schimb, gruparea de centru a
rămas în Partidul Socialist, refuzând orice funcţie de conducere. În consecinţă, gruparea de
stânga a preluat conducerea formaţiunii politice, convocând Congresul general al partidului .
La Congresul general din mai 1921, s-a hotărât afilierea Partidului Socialist la
Internaţionala Comunistă, fiind adoptată, în acelaşi timp, ideologia comunistă .
Reconstituit la data de 7 mai 1927, la Bucureşti, Partidul Social-Democrat din România a
avut, până la Congresul extraordinar din martie 1946, în urma căruia a intrat sub controlul deplin
al comuniştilor, doi preşedinţi: Gheorghe Grigorovici (1936-1938) şi Constantin-Titel Petrescu
(1943-1946). Printre membrii marcanţi ai partidului figurau: Ilie Moscovici, Şerban Voinea, Iosif
Jumanca, Ioan Flueraş, Ştefan Voitec, Lothar Rădăceanu şi Theodor Iordăchescu. Organele
centrale de presă ale formaţiunii politice amintite au fost: ,,Socialismul” (15 mai 1927-29
ianuarie 1933), ,,Lumea nouă” (5 februarie 1933-1 septembrie 1940) şi ,,Libertatea” (25 august
1944-22 februarie 1948) .
Partidul Social-Democrat s-a adresat muncitorimii, organizată în secţiuni locale,
organizaţii judeţene şi regionale, a mizat pe sprijinul puternic al sindicatelor organizate în
Confederaţia Generală a Muncii, coordonând şi activitatea altor organizaţii, precum: Uniunea
Tineretului Muncitor Socialist, Uniunea Femeilor Muncitoare, Institutul Muncitoresc de Sport şi
Educaţie. În anul 1935, la iniţiativa P.S.D. s-a înfiinţat Federaţia Ţăranilor din România,
preocupată de organizarea profesională a populaţiei din mediul rural. Partidul era condus de
Comitetul Central, din sânul căruia era desemnat, prin vot, Comitetul Executiv .
În proiectul de program dezbătut la Congresul de refacere a Partidului Social-Democrat
(7-9 mai 1927), pe care s-a bazat activitatea partidului în anii următori, reflecta poziţia mişcării
social-democrate din România asupra diverselor probleme de doctrină şi a evenimentelor majore
din ţară şi străinătate. Acest proiect includea două părţi esenţiale: expunerea de principii, cu trei
paragrafe (Capitalismul internaţional, Capitalismul în România, Misiunea Partidului Socialist din
România); programul minimal, cu mai multe paragrafe (politica internă, justiţia, chestiunea
financiară, învăţământul, armata, politica externă, politica economică, politica fiscală, politica
socială şi politica agrară). Al treilea paragraf al expunerii de principii (Misiunea Partidului
Social-Democrat), reliefa scopul final al partidului: ,,desfiinţarea exploatării economice, a
asupririi politice sau naţionale şi a înapoierii culturale sub orice formă, prin cucerirea puterii de
stat, socializarea mijloacelor de producţie, transport şi schimb şi transformarea statului burghezo-
capitalist în societate democratică socialistă”. În program se preciza faptul că P.S.D. avea la bază
două principii: lupta de clasă şi solidaritatea internaţională a muncitorilor. Pentru a demonstra
opiniei publice şi factorilor politici interni că nu era adeptul doctrinei şi tacticii comuniste,
Partidul Social-Democrat declara, în repetate rânduri, că ,,stă ferm pe platforma socialismului
democratic, considerând că lupta de emancipare a clasei muncitoare se poate pregăti şi desfăşura
în modul cel mai eficace şi sigur pe baza democraţiei”. În consens cu sindicatele de sub influenţa
sa, P.S.D. s-a preocupat, în mod constant, de organizarea muncitorimii din ţara noastră în
sindicate, cooperative, etc. Partidul Social-Democrat încerca să angreneze, în lupta sa ,,pentru
democraţie şi socialism”, pe lângă ,,păturile sociale muncitoare”, şi ţărănimea. Conform lui
Nicolae Jurca, P.S.D. ,,îşi stabilea, ca obiectiv de luptă, democratizarea vieţii social-politice, şi,
ca ţel final, edificarea unei societăţi socialiste democratice, ceea ce îl plasa în opoziţie cu partidul
comunist”. Programul preconiza adoptarea unor soluţii de nuanţă reformistă, înscrise în ideologia
vechii mişcări socialiste şi a Internaţionalei Muncitoare Socialiste. Deci, programul pleda pentru
o vastă ,,operă” de reforme şi pentru o activitate legală, precum şi pentru evoluţia treptată de la
capitalism la socialism .
În Programul minimal de acţiune al Partidului Social Democrat, adoptat separat de
Congres, referitor la politica internă, se preconiza o largă democratizare internă, ,,sub
condiţiunea principală pentru desfăşurarea liberă a luptei de clasă şi pentru educaţia politică şi
culturală a clasei muncitoare”. Pentru atingerea acestui obiectiv, P.S.D solicita următoarele:
formarea Camerei Deputaţilor doar prin alegeri desfăşurate pe baza votului universal; drept de
vot pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate sau religie, cu vârsta minimă de 20
de ani; suprimarea Senatului; libertatea deplină a presei, asocierii şi întrunirilor; desfiinţarea
Siguranţei generale şi înlocuirea jandarmeriei cu o poliţie rurală; desfiinţarea stării de asediu, la
nivel naţional; egalitate de tratatament pentru toate confesiunile religioase; despărţirea bisericii
de stat; descentralizarea administrativă, etc. Programul milita pentru asigurarea unei justiţii
,,corecte, drepte şi independente”, capabilă să garanteze drepturile individuale: ,,regim special de
detenţie pentru deţinuţii politici; reforma radicală a codului penal şi schimbarea caracterului
pedepsei din represivă în corectivă; înlocuirea închisorilor prin instituţii de educaţie;
responsabilitatea personală a magistraţilor; jurisdicţia specială educativă pentru minori” ş.a. Un
set de prevederi era dedicat drepturilor femeilor: deplina egalitate cu bărbaţii; suprimarea
legislaţiei restrictive la adresa femeilor; acordarea unui salariu egal la muncă egală; sprijinirea,
de către stat, a încadrării femeilor în şcolile profesionale; reducerea gradului de dificultate a
muncii depuse de tinerele mame, etc. În domeniul învăţământului, programul de acţiune
preconiza următoarele: învăţământ primar gratuit şi cu caracter laic; gratuitate absolută pentru
învăţământul profesional, secundar şi superior; sprijin deplin din partea statului pentru tinerii
merituoşi; introducerea metodelor moderne de predare în sistemul educativ ş.a. În paragraful
referitor la armată a fost inclusă teza desfiinţării armatei permanente, în vederea dezarmării şi
păcii, teză larg răspândită în mişcarea socialistă internaţională. Totuşi, în programul social-
democrat figurau şi unele măsuri realiste, considerate absolut necesare pentru democratizarea
armatei, precum: ,,reducerea serviciului militar; desfiinţarea tuturor privilegiilor; scoaterea
armatei din luptele politice; desfiinţarea bătăii şi garantarea demnităţii omeneşti; interzicerea
militarizării industriilor particulare şi întreprinderilor de stat în timp de pace”, etc. În domeniul
politicii externe, programul cuprindea câteva prevederi importante, ca: un climat general de pace;
renunţarea la diplomaţia secretă; democratizarea Societăţii Naţiunilor; combaterea alianţelor cu
tentă agresivă; dezarmarea generală; anularea datoriilor de război ş.a. În paragraful privind
politica de apărare naţională a ţării, programul preconiza apărarea independenţei României faţă
de ,,marile puteri imperialiste” .
Programul acorda o importanţă aparte problemelor economico-sociale. Deşi socotea
dezvoltarea capitalistă a României drept ,,o necesitate istorică”, Partidul Social-Democrat se
pronunţa pentru ,,desfiinţarea dominaţiei pe care oligarhia o exercită asupra vieţii economice”.
Programul cuprindea şi câteva măsuri concrete, precum: etatizarea Băncii Naţionale, a Creditului
Industrial, precum şi a altor instituţii de credit dirijate de stat; stabilizarea monetară; abrogarea
legii comercializărilor; ,,admiterea capitalului străin şi punerea lui pe picior de egalitate cu cel
naţional, cu condiţia punerii în valoare, în ţară, a unei părţi din plusvaloarea produsă” (o
prevedere similară celei din programul naţional-ţărănist, contrazicând, însă, o altă teză aflată în
programul social-democrat – ,,proteguirea industriei naţionale”). În Programul P.S.D. erau
inserate şi numeroase măsuri în domeniul fiscal: ,,desfiinţarea impozitelor indirecte; scutirea de
impozit a salariilor până la un minim necesar existenţei; impunerea progresivă şi proporţională
pe venitul global ş.a.”
Referitor la problema agrară, Partidul Social-Democrat îşi stabilea două obiective
fundamentale: ,,desfiinţarea tuturor rămăşiţelor feudale”; ,,protejarea şi încurajarea micilor
gospodării ţărăneşti”. Pentru înfăptuirea acestor obiective, programul social-democrat prevedea,
printre altele: revizuirea reformei agrare, pentru a ,,repara ilegalităţile şi abuzurile săvârşite în
aplicarea ei”; dotarea ţăranilor cu unelte de muncă, vite de tracţiune şi seminţe; întemeierea de
ferme model, care să devină veritabile centre de educaţie agricolă; înfiinţarea unui institut de
credit ieftin pentru ţărani; organizarea învăţământului agricol; ,,înzestrarea comunelor cu islazuri
şi păduri comunale, pentru folosinţa colectivă a ţăranilor”; abrogarea legii învoielilor agricole;
extinderea legislaţiei muncitoreşti de ocrotire socială asupra muncitorilor agricoli, ţinând cont de
trăsăturile specifice ale agriculturii, etc.
Politica socială a Partidului Social-Democrat preconiza crearea ,,unor condiţii de muncă
şi de trai omenesc clasei muncitoare”, prin ,,asigurarea unui sistem general de ocrotire a muncii
salariate şi a sănătăţii publice”. Pentru îndeplinirea acestui scop, programul cuprindea câteva
prevederi de maximă importanţă, precum: legislaţie muncitorească unitară; participarea efectivă
a Confederaţiei Generale a Muncii la elaborarea legislaţiei muncitoreşti; contract colectiv de
muncă şi ziua de lucru de 8 ore; introducerea salariului minim şi a mai multor trepte de
salarizare; intrarea în legalitate a consiliilor muncitoreşti de întreprinderi; asigurări sociale pentru
accidente, bătrâneţe, boală, imobilitate şi şomaj, acordate tuturor salariaţilor. Printre prevederile
cu caracter social mai figurau următoarele: ,,interzicerea lucrului de noapte pentru femei şi
minori; ocrotirea şi ajutorarea femeilor în timpul sarcinei; şcoli profesionale pentru ucenici şi
adulţi; asistenţă medicală gratuită; crearea de instituţii sanitare suficiente; rezolvarea problemei
locuinţelor, prin construirea de apartamente ieftine şi igienice de către stat” ş.a.
Fruntaşii care au părăsit Consiliul General al Partidului Socialist, în februarie 1921, au
constituit Comitetul Central al social-democraţiei române. În intervalul 19-20 iunie 1921, a avut
loc, la Ploieşti, Conferinţa social-democraţilor, care a decis înfiinţarea Federaţiei Partidelor
Socialiste din România, formată din Partidul Social-Democrat din Bucovina, Partidul Socialist
din Banat, Partidul Socialist din Transilvania şi organizaţiile social-democrate din
Vechiul Regat. În august 1922, la această federaţie a aderat Partidul Socialist din România,
întemeiat, în ianuarie 1922, de socialiştii care, la Congresul desfăşurat în mai 1921, au votat
pentru afilierea, cu rezerve, a Partidului Socialist la Internaţionala a III-a. Federaţia includea
organizaţii socialiste distincte, care funcţionau în mod autonom, pe baza principiului regional.
Federaţia a desfăşurat o activitate incoerentă, inegală, datorită crizei de autoritate de la nivel
central. Congresul din 7-9 mai 1927 a decis refacerea Partidului Social-Democrat din România,
care a acţionat, în continuare, pentru prezervarea drepturilor şi libertăţilor democratice înscrise în
Constituţie, împotriva abuzurilor întreprinse de partidele aflate la guvernare şi a manifestărilor
forţelor politice de nuanţă extremistă, erijându-se în ,,reprezentantul cel mai autentic al clasei
muncitoare”. Partidul Social-Democrat a participat la alegerile parlamentare din iulie 1927, însă
nu a obţinut niciun mandat. În februarie 1928, P.S.D. a încheiat o înţelegere cu P.N.Ţ., în
vederea înlăturării liberalilor de la putere, iar, apoi, cele două formaţiuni politice au perfectat un
cartel electoral pentru alegerile din decembrie 1928, social-democraţii obţinând 9 mandate în
Adunarea Deputaţilor. Noua orientare a partidului a dus la declanşarea unor dispute interne, din
P.S.D. desprinzându-se o grupare, care a înfiinţat, la data de 15 iulie 1928, Partidul Socialist al
Muncitorilor din România. P.S.D. a participat la alegerile judeţene, municipale şi comunale din
intervalul februarie-martie 1930, cu această ocazie fiind aleşi sute de consilieri social-democraţi,
la alegerile parlamentare din iunie 1931, la care au obţinut 6 mandate de deputat, şi iulie 1932, la
care au reuşit să obţină 7 mandate de deputat, precum şi la alegerile comunale din decembrie
1932, în urma cărora mai mulţi social-democraţi au devenit primari sau consilieri comunali.
Grupul parlamentar social-democrat s-a pronunţat pentru lărgirea drepturilor sociale, respectarea
contractelor colective de muncă şi introducerea ajutorului de şomaj, condamnând, în mod public,
reprimarea sângeroasă a grevelor muncitoreşti de la Lupeni (august 1929) şi Bucureşti (februarie
1933). După deteriorarea climatului internaţional, Partidul Social-Democrat a militat pentru
dezarmarea generală şi simultană a tuturor statelor lumii. La alegerile parlamentare desfăşurate
în decembrie 1933, P.S.D. nu a obţinut niciun mandat în Adunarea Deputaţilor, având, în
schimb, până în 1937, un singur mandat în Senat, câştigat de către Eftimie Gherman, fruntaş
social-democrat din judeţul Caraş. În februarie 1933 s-a constituit Partidul Socialist din
România, sub conducerea lui Constantin Popovici. P.S.D. a declanşat o virulentă campanie
îndreptată împotriva forţelor extremiste de dreapta (Mişcarea Legionară, Liga Apărării Naţional-
Creştine şi Partidul Naţional Creştin), care vizau lichidarea regimului democratic. De asemenea,
Partidul Social-Democrat a iniţiat, împreună cu Partidul Naţional-Ţărănesc, o serie de acţiuni
împotriva cabinetului Tătărescu şi a revizionismului promovat de Ungaria. În egală măsură,
P.S.D. nu a agreat propunerile Partidului Comunist din România de formare a Frontului Unic
Muncitoresc şi a Frontului Popular Antifascist. La alegerile parlamentare din decembrie 1937,
P.S.D. a participat pe liste comune cu Partidul Socialist Unitar (care a revenit la matcă, în scurt
timp), dar nu a obţinut niciun mandat de deputat. Considerând regimul autoritar monarhic, impus
în ziua de 10 februarie 1938, drept o barieră în ascensiunea spre putere a Mişcării Legionare, mai
mulţi lideri social-democraţi şi-au manifestat adeziunea la noul regim. Astfel, printre semnatarii
apelului de înfiinţare a Frontului Renaşterii Naţionale, lansat în decembrie 1938 figurau şi
fruntaşii social-democraţi Gheorghe Grigorovici, Ioan Flueraş şi Eftimie Gherman. Mulţi social-
democraţi au candidat pe listele F.R.N., la alegerile parlamentare din iunie 1939, în Parlamentul
cu rol pur decorativ reuşind să pătrundă 14 senatori şi 11 deputaţi social-democraţi. Gh.
Grigorovici a fost numit subsecretar de stat la Ministerul Muncii, în cabinetul Gh. Tătărescu
(noiembrie 1939-iulie 1940), acest fapt reprezentând o premieră pentru Partidul Social-
Democrat. Totuşi, integrarea unor fruntaşi social-democraţi în structurile politice ale regimului
carlist a iscat o criză destul de gravă în partid. În consecinţă, în timpul regimului antonescian s-a
format un nou Comitet Executiv al P.S.D. (1943), condus de către avocatul Constantin-Titel
Petrescu .
Partidul Social-Democrat a alcătuit, până la urmă, la 1 mai 1944, Frontul Unic
Muncitoresc, împreună cu Partidul Comunist din România, pe baza unei conduceri paritare la
nivelul tuturor structurilor organizatorice, inclusiv a sindicatelor, pentru ieşirea ţării din războiul
alături de Axă, însă, din acest moment, a făcut parte din toate alianţele conduse de către
comunişti sau în care comuniştii aveau un cuvânt de spus: Blocul Naţional-Democrat (20 iunie
1944), alături de Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal; Frontul Naţional-
Democrat (octombrie 1944), care cuprindea o multitudine de ,,sateliţi” ai Partidului Comunist
din România (Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor ş.a.m.d.); Blocul Partidelor Democratice
(mai 1946), după ce gruparea lui Constantin-Titel Petrescu a fost pusă în inferioritate numerică la
Congresul extraordinar al P.S.D. din martie 1946, de către gruparea procomunistă condusă de
Ştefan Voitec şi Lothar Rădăceanu, care a şi preluat, de altfel, şefia partidului, Titel Petrescu
văzându-se nevoit să constituie o nouă formaţiune politică (Partidul Social-Democrat
Independent), care se va coaliza, aproape imediat, cu partidele tradiţionale (P.N.Ţ.-Maniu şi
P.N.L.-Brătianu), aflate în opoziţie. De asemenea, Partidul Social-Democrat a făcut parte din
cele două cabinete Sănătescu şi din guvernul Rădescu, deţinând, însă, mai multe portofolii de
miniştri şi de subsecretari de stat în primul cabinet procomunist din istoria României, prezidat de
către dr. Petru Groza .
Propaganda a jucat un rol important în activitatea Partidului Social-Democrat, mai ales
după lovitura de stat de la 23 august 1944, social-democraţii simţind, tot mai mult, ,,gustul”
puterii. Merită menţionate broşurile de propagandă şi educaţie socialistă, apărute la editura
proprie a partidului, în cursul anului 1945, avându-i, printre autori, pe: Ilie Moscovici (Lupta de
clasă şi transformarea socială); Constantin Dobrogeanu-Gherea (Din ideile fundamentale ale
socialismului ştiinţific; Robia şi socialismul; Ce vor socialiştii; Socialismul în ţările înapoiate);
dr. Tatiana Grigorovici (Lupta de clasă); Karl Renner (Supra-muncă şi plus-valoare);
Léon Blum (De ce suntem socialişti); Gabriel Deville (Evoluţia capitalului); Fr. Engels
(Originile socialismului ştiinţific); Ch. Rappoport (Din istoria socialismului, 3 volume;
Metoda dialectică); Karl Kautsky (Friedrich Engels; Reformă socială sau revoluţie socială?;
Opera istorică a lui Marx; Doctrina economică a lui Marx; Originile creştinismului; Thomas
Morus); dr. Ottoi Călin (August Bebel); A. Pannekoek (Marxism şi darwinism; Transformări în
statul viitor; Etica şi socialismul); Raicu Ionescu-Rion (Religia, familia, proprietatea); Paul
Lafargue (Intelectualii şi socialismul); P. Kropotkin (Munca manuală şi intelectuală); Karl Marx
(Salarii, preţ, profit; Munca salariată şi capital); Jean Jaurès (Socialism şi libertate); dr. O. Călin
şi Ec. Arbore (Comuna din Paris); Otto Bauer (Calea spre socialism); Şerban Voinea
(Socialismul marxist şi evoluţia socială; Evoluţia democraţiei); Alex. Claudian (Antisemitismul
şi cauzele lui sociale); André Hesse (Socialismul); dr. L. Ghelerter (Socialismul şi cooperaţia);
Lotar Rădăceanu (Programul agrar social-democrat. Comentarii); Max Beer (Karl Marx); S.
Gopner (Desvoltarea culturii în U.R.S.S.); Const. Graur (Portrete socialiste) şi D.Th. Neculuţă
(Spre ţărmul dreptăţii) .
După Congresul extraordinar din martie 1946, Partidul Social-Democrat a devenit total
subordonat Partidului Comunist, declarându-se de acord cu toate măsurile economice şi politice
iniţiate de acesta şi de ,,sateliţii” săi şi pregătind, încă din toamna anului 1947, fuziunea cu acesta
în vederea constituirii ,,partidului unic al clasei muncitoare”. În consecinţă, în februarie 1948 a
avut loc Congresul de constituire a Partidului Muncitoresc Român, de fapt de lichidare a
Partidului Social-Democrat, foarte puţini fruntaşi social-democraţi ajungând în structurile de
conducere centrale şi locale ale noii formaţiuni politice .
Aşadar, Partidul Social-Democrat a avut o istorie zbuciumată, trecând printr-un proces de
dezagregare la finele secolului al XIX-lea, când era, încă, destul de imatur din punct de vedere
politic şi nu era capabil, de unul singur, să-şi pună în aplicare programul de reforme, dar şi
imediat după Marea Unire, în contextul triumfului revoluţiei bolşevice din Rusia şi a radicalizării
discursului politic intern. După refacerea sa, în anul 1927, P.S.D. s-a confruntat, din nou, cu o
multitudine de crize doctrinare, iar tacticile sale politice sau electorale au fost, de multe ori,
criticate în forurile centrale de conducere. Colaborarea făţişă a fruntaşilor social-democraţi cu
regimul carlist a provocat o criză profundă, ce a determinat schimbarea completă a conducerii
partidului şi adoptarea unei noi tactici politice, însă apropierea de comunişti şi colaborarea
strânsă cu aceştia, în anii 1944-1945, s-au dovedit o veritabilă capcană întinsă social-
democraţilor, care vor fi ,,înghiţiţi”, în cele din urmă, în aşa-zisul ,,partid unic al clasei
muncitoare”, în realitate o formaţiune politică aflată sub deplinul control al comuniştilor,
pregătită să elimine celelalte partide politice şi să realizeze, astfel, trecerea la sistemul
unipartitist.

5. Activitatea Partidului Național Român din Transilvania

Constituit la Sibiu, la 12 mai 1881, Partidul Naţional Român din Transilvania a avut, pe
parcursul existenţei sale (1881-1926), mai mulţi preşedinţi: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie
Cosma (1882-1883), George Bariţiu (1884-1888), Ioan Raţiu (1889-1890), Vincenţiu Babeş
(1890-1902), Gheorghe Pop de Băseşti (1903-1919) şi Iuliu Maniu (1919-1926). Printre membrii
marcanţi ai partidului figurau: Eugen Brote, Iuliu Coroianu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu,
Alexandru Vaida-Voevod şi Ştefan Cicio-Pop. Această formaţiune politică a dispus de mai multe
organe centrale de presă: ,,Tribuna” (14 aprilie 1884-16 aprilie 1903); ,,Lupta” (24 decembrie
1906-1 decembrie 1910); ,,Românul” (1 ianuarie 1911-28 februarie 1916, 26 octombrie-31
decembrie 1918); ,,Patria” (1 ianuarie 1919-10 septembrie 1926) .
Militând pentru apărarea intereselor românilor ardeleni, Partidul Naţional Român s-a bucurat
de simpatie la nivelul tuturor categoriilor sociale. După Marea Unire, o parte a aderenţilor s-a
îndreptat spre alte partide politice, însă majoritatea burgheziei, intelectualităţii şi ţărănimii din
Transilvania i-a rămas fidelă până la capăt, P.N.R.-ul reprezentând cea mai influentă forţă
politică din provincia istorică amintită şi extinzându-şi organizaţiile în întreaga ţară.. Partidul era
organizat în cluburi locale, care se identificau cu circuscripţiile electorale, iar organul decizional
suprem era Conferinţa naţională (ulterior, Congresul general), care avea dreptul de a alege
Comitetul Central; din cadrul Comitetului Central proveneau, tot în baza unor alegeri interne,
Comitetul Executiv şi preşedintele partidului .
Până la Marea Unire, principalul obiectiv al Partidului Naţional Român a fost emanciparea
naţională a românilor ardeleni, fapt reflectat în toate documentele sale programatice. La
Conferinţa naţională a partidului din anul 1905, când s-a revenit la activism politic, a fost adoptat
un nou program, care cuprindea câteva puncte esenţiale, precum: ,,recunoaşterea individualităţii
politice a naţiunii române şi asigurarea dezvoltării sale etnice şi constituţionale; aplicarea în
practică a legii cu privire la egala îndreptăţire a naţiunilor asuprite la folosirea limbii materne în
administraţie, justiţie, şcoală, armată; vot universal; garantarea dreptului de întrunire şi asociere;
libertatea presei; împroprietărirea, în măsura posibilităţilor, a ţăranilor din proprietatea statului;
legi împotriva exploatării muncitorilor de către patron; asigurări de stat pentru boală şi bătrâneţe;
etatizarea igienei publice, medici şi medicamente pentru săraci”. După unirea Transilvaniei cu
România, partidul a adoptat, ca document programatic, Declaraţia Adunării Naţionale de la Alba
Iulia din 1 decembrie 1918, care includea o serie de prevederi cu nuanţă radicală: ,,votul
universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru ambele sexe, de la 21 de ani în sus; reformă
agrară radicală; deplina egalitate în drepturi pentru naţionalităţile conlocuitoare; libertatea presei,
a întrunirilor şi de asociere; asigurarea de drepturi pentru muncitori, similare celor legiferate în
cele mai avansate state din Apus ş.a.” La data de 24 aprilie 1920, a fost votat noul program al
partidului (denumit, într-o manieră mai simplistă, Partidul Naţional), care aducea unele
completări şi precizări la Declaraţia de la Alba Iulia, preconizând, printre altele: asigurarea
drepturilor şi libertăţilor democratice; deplina libertate a alegerilor; descentralizarea
administrativă; dezvoltarea cooperaţiei; ,,egalitatea de tratament” între capitaliştii români şi
străini (,,politica porţilor deschise”); elaborarea unei noi Constituţii, etc. În iunie 1924, Partidul
Naţional a înscris, în programul său, cele 10 puncte menite să asigure fuziunea cu Partidul
Ţărănesc: monarhie constituţională; descentralizarea administrativă şi autonomia locală;
îndrumarea economiei româneşti pe baza cooperaţiei; dezvoltarea ramurilor industriale care au
asigurată, în plan intern, baza de materii prime, în special cele privind valorificarea produselor
agricole; deplina libertate a alegerilor; asigurarea drepturilor şi libertăţilor democratice înscrise
în Constituţie; o legislaţie a muncii, similară celor din ţările dezvoltate; înfiinţarea de islazuri şi
păduri comunale; libertatea de tratament pentru investitorii străini; o politică de pace şi
colaborare internaţională, de bună vecinătate cu toate statele .
Sub regimul dualist austro-ungar s-au depus eforturi considerabile pentru consolidarea
organizatorică a partidului, renunţându-se la pasivismul politic impus la sfârşitul secolului al
XIX-lea. Ca atare, la alegerile din 1905, P.N.R. a obţinut 8 mandate, la cele din 1906, un număr
aproape dublu de mandate (15), iar la alegerile din anul 1910, doar 5 mandate, în urma măsurilor
represive exercitate de guvernul ungar. Deputaţii români din Parlamentul de la Budapesta au
adus la cunoştinţa opiniei publice revendicările legitime ale românilor din Transilvania. Nu
trebuie omise nici acţiunile populare îndreptate împotriva legislaţiei opresive. După izbucnirea
Primului Război Mondial (august 1914), Partidul Naţional Român şi-a suspendat activitatea,
neavând intenţia de ,,a face jocul” guvernanţilor austro-ungari. La data de 12 octombrie 1918,
Comitetul Executiv al P.N.R., convocat la Oradea, a adoptat Declaraţia care anunţa, pe un ton
ferm, dreptul la autodeterminare al naţiunii române şi obligativitatea convocării unei Mari
Adunări Naţionale care să decidă soarta Transilvaniei, declaraţie citită de către Alexandru Vaida-
Voevod în Parlamentul budapestan, în ziua de 18 octombrie. La 12 noiembrie 1918, s-a înfiinţat
Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din 6 membri ai P.N.R. şi 6 membri ai P.S.D.,
considerat drept ,,unic exponent al voinţei românilor transilvăneni”. Sub conducerea acestuia s-
au organizat, în plan local, consilii naţionale şi gărzi naţionale, care au preluat puterea în
Transilvania. În acest context favorabil, C.N.R.C. a lansat manifestul de convocare a Adunării
Naţionale de la Alba Iulia, din ziua de 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei,
Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Bucovinei cu România .
Potrivit lui Radu Păiuşan, Partidul Naţional Român din Transilvania exprima, în esenţă,
interesele burgheziei româneşti din această provincie şi se bucura de o largă popularitate în
rândul tuturor categoriilor sociale de aici, ca urmare a luptei naţionale pentru unire, însă, după
1918, s-a constatat o îngustare a bazei sale sociale şi o anumită deplasare spre dreapta .
Pe baza deciziei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, s-a format Marele Sfat Naţional, din
cadrul căruia a fost ales Consiliul Dirigent (2 decembrie 1918-4 aprilie 1920), un fel de guvern
provincial al Transilvaniei, cu un mandat limitat în timp, până la întrunirea Adunării Naţionale
Constituante a României reîntregite; din cei 15 membri ai Consiliului Dirigent, 10 erau fruntaşi
ai P.N.R. Consiliul Dirigent a adoptat două măsuri importante: legea pentru reforma agrară în
Transilvania, şi noua lege electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toţi
bărbaţii cu vârsta minimă de 21 de ani .
Radu Păiuşan subliniază faptul că popularitatea Partidului Naţional Român a cunoscut o curbă
descendentă: în alegerile parlamentare din 1919 a obţinut 169 de mandate, în alegerile
parlamentare din 1920 – 27 de mandate, iar în alegerile parlamentare din 1922 – 26 de mandate
în Camera Deputaţilor .
O anumită creştere a înregistrat în anul 1926, când, depunând liste comune cu Partidul
Ţărănesc, a reuşit să trimită în Parlament 31 deputaţi .
Partidul Naţional Român a participat activ la viaţa politică a ţării, exprimându-şi punctele de
vedere în Parlament, prin presă, în broşuri de propagandă, în cadrul unor mari întruniri politice .
P.N.R. a fost o importantă forţă a opoziţiei, mai ales în timpul guvernării liberale (1922-1926),
când a criticat politica Partidului Naţional Liberal, îndeosebi pentru faptul că unele legi loveau în
baza economică a naţionalilor; el s-a declarat împotriva politicii de restrângere a drepturilor şi
libertăţilor democratice, promovată de guvern. Datorită influenţei politice de care se bucura şi a
numărului de deputaţi pe care şi i-a asigurat în urma alegerilor din 1922, Partidul Naţional
Român era implicat ca succesor la guvern, fie singur, fie în colaborare cu Partidul Ţărănesc .
Înlăturat, în martie 1926, de la succesiune, prin manevre de culise, Partidul Naţional Român s-a
îndreptat, în mod hotărât, spre fuziunea cu Partidul Ţărănesc .
Viaţa internă a Partidului Naţional Român era deosebit de frământată. De altfel, problema rolului
şi locului partidului, a existenţei sale a făcut obiectul unor serioase divergenţe, încă din perioada
1918-1919 .
O grupare, concentrată în jurul lui Octavian Goga, aprecia că rolul istoric al Partidului
Naţional Român s-a încheiat la 1 decembrie 1918 şi cerea fuziunea cu un partid din Vechiul
Regat, pentru a se pune capăt regionalismului şi a se realiza ,,sudura” politică între toate
provinciile româneşti. Cu această justificare teoretică, în aprilie 1920, gruparea Goga a trecut la
Partidul Poporului, condus de generalul Averescu .
O altă grupare, cu o orientare mai de stânga, prezidată de Toma Ienciu, considera că,
după Marea Unire, P.N.R. devenise o grupare politicianistă, care apăra doar interesele unui grup
restrâns de persoane, nemaiavând o justificare istorică. Din iniţiativa sa, în luna mai 1919 s-a
format Partidul Ţărănesc din Transilvania, care avea, şi el, un program democratic; cu toate
acestea, nu a reuşit să se impună în viaţa politică a ţării .
Gruparea majoritară, condusă de Iuliu Maniu, susţinea că P.N.R. putea să-şi menţină organizaţia
existentă, pentru a apăra interesele transilvănenilor .
În perspectivă, Maniu considera necesară fuziunea sau asimilarea altor partide, cu
preponderenţa ardelenilor. Datorită compoziţiei sale eterogene şi a programului său imprecis,
P.N.R. a putut trata problema fuziunii cu aproape toate partidele din România .
În ziua de 21 noiembrie 1922, P.N.R. a fuzionat cu Partidul Conservator Democrat, rămas fără
conducător după moartea lui Take Ionescu, în baza tratativelor purtate de Gheorghe Derussi şi
Ion Cămărăşescu, pe de o parte, şi Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihai Popovici şi
Sever Dan, de cealaltă parte, la Cluj, în zilele de 19-20 noiembrie 1922. În moţiunea adoptată la
21 noiembrie 1922, se afirma că fuziunea s-a realizat ,,pentru a sluji, cu puteri unite, ţara şi
dinastia”. În urma acestei fuziuni, sediul central al Partidului Naţional Român s-a mutat de la
Cluj la Bucureşti, iar în Comitetul Executiv au intrat mai mulţi conservatori (M. Cantacuzino,
G.G. Mironescu, etc.). De asemenea, ziarul ,,Universul” – al cărui director, Stelian Popescu, era
membru al Partidului Conservator Democrat – a devenit un instrument de propagandă politică în
favoarea lui Iuliu Maniu. Astfel, Partidul Naţional făcea un pas important pe calea extinderii
organizaţiei sale în Vechiul Regat. Potrivit aprecierii lui O. Goga, fuziunea cu conservatorii-
democraţi a marcat ,,o categorică îndrumare spre dreapta” a Partidului Naţional .
În timp ce Partidul Ţărănesc se situa pe o poziţie radicală, Partidul Naţional a intrat în
negocieri cu Partidul Naţional Liberal în vederea realizării unui acord de guvernare şi, în
perspectivă, a fuziunii liberalilor cu naţionalii. În cadrul tratativelor desfăşurate în octombrie-
noiembrie 1921, preşedintele Partidului Naţional Liberal a propus ca cele două partide să
realizeze un acord de principiu, urmând ca problemele concrete să fie rezolvate pe parcurs, după
venirea lor la guvern. Pe de altă parte, Iuliu Maniu a cerut să se lămurească, de la început, toate
problemele şi, numai după ce s-ar ajunge la o deplină înţelegere, să se încheie acordul de
principiu. Urmărind să asigure partidului său rolul politic preponderent în Transilvania, Iuliu
Maniu a propus înfiinţarea unui minister pentru această provincie, desfiinţarea organizaţiilor
Partidului Naţional Liberal din Transilvania, numirea demnitarilor şi alegerea parlamentarilor în
acest teritoriu să se facă numai dintre membrii Partidului Naţional. Acceptând, în principiu, ideea
unui minister al Transilvaniei, Ionel Brătianu a respins cererea de a se dizolva organizaţiile
liberale de peste munţi şi a propus ca numirea demnitarilor şi desemnarea parlamentarilor să se
facă ţinându-se seama de o anumită proporţie, pe care el o considera de ⅔ în favoarea Partidului
Naţional. Până la urmă, tratativele s-au împotmolit din cauza a 5 mandate de deputat, la care nici
Iuliu Maniu şi nici Ionel Brătianu nu voiau să renunţe. Astfel, negocierile au eşuat nu datorită
deosebirilor în problemele de program şi ideologice, ci a neînţelegerilor privind împărţirea
posturilor administrative şi a locurilor în Parlament .
După îndelungi discuţii, în iunie 1924 a fost semnat un acord de fuziune cu Partidul
Ţărănesc, pe baza unui program în 10 puncte. Totuşi, fuziunea nu s-a putut realiza datorită
ţărăniştilor de stânga, care, după ce au cedat în problemele principiale, nu au acceptat să facă
concesii în privinţa persoanelor, în special Constantin Stere .
Eşecul fuziunii a nemulţumit o importantă grupare, condusă de Vasile Goldiş, care, în
martie 1926, a părăsit Partidul Naţional, intrând în guvernul Averescu şi, apoi, în Partidul
Poporului .
În martie 1925 a fost ratificată fuziunea cu Partidul Naţionalist al Poporului, format, în anul
1924, din Partidul Naţionalist-Democrat, condus de Nicolae Iorga, şi gruparea lui Constantin
Argetoianu, desprinsă din Partidul Poporului. În urma fuziunii, partidul avea doi preşedinţi (Iuliu
Maniu şi Nicolae Iorga), între care au existat dispute cvasipermanente. Fuziunea a durat până în
octombrie 1926, când Nicolae Iorga, ostil fuziunii cu Partidul Ţărănesc, a trecut la refacerea
Partidului Naţionalist al Poporului .
În urma tratativelor dintre Iuliu Maniu (P.N.R.) şi Ion Mihalache (P.Ţ.), din septembrie 1926,
s-a perfectat acordul de fuziune cu Partidul Ţărănesc. Fuziunea s-a înfăptuit la data de 10
octombrie 1926. Fuziunea cu cel mai influent partid din Vechiul Regat, la vremea respectivă, a
marcat naşterea unui mare partid (Partidul Naţional-Ţărănesc), capabil să înfrunte, cu succes,
forţa dominatoare a liberalilor .

6. Activitatea Partidului țărănesc din Vechiul Regat

Radu Păiuşan precizează faptul că în ţările cu un pronunţat caracter agrar s-a dezvoltat,
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o mişcare ţărănistă, care era expresia voinţei
burgheziei rurale de a influenţa – în sensul intereselor ei – evoluţia economică, socială şi politică
a statelor respective. În acel moment, ţărănismul avea un caracter progresist, deoarece era
îndreptat împotriva reminiscenţelor feudale din agricultură, urmărea extinderea drepturilor şi
libertăţilor democratice, o mai largă participare a populaţiei la viaţa politică. Mişcarea ţărănistă a
îmbrăcat forme multiple, dar, în ultimă instanţă, ea a urmărit întemeierea unui partid ţărănesc.
Asemenea partide au luat fiinţă în Bulgaria (1899), Slovacia (1900) şi Croaţia (1904) .
În România, primul partid ţărănesc, numit Partida Ţărănească, a fost întemeiat, în anul
1895, de învăţătorul C. Dobrescu-Argeş. Deşi Partida Ţărănească avea un program moderat,
cercurile guvernante (liberale şi conservatoare) au făcut totul pentru a împiedica activitatea
acestui partid şi a discredita pe întemeietorul ei. În 1899, Partida Ţărănească a fost nevoită să
părăsească scena politică. O altă încercare semnificativă a avut loc în 1906, când Vasile M.
Kogălniceanu (fiul marelui om de stat Mihail Kogălniceanu) şi Al. Valescu au pus bazele unui
nou Partid Ţărănesc. Izbucnirea răscoalei ţărăneşti din anul 1907 a oferit guvernului pretextul
pentru a aresta pe cei doi conducători şi a interzice activitatea partidului. După 1907 s-au
înregistrat, în diferite localităţi din ţară, repetate încercări de creare a unei organizaţii politice
ţărăneşti. Dintre acestea, a reţinut, în mod special, atenţia iniţiativa învăţătorului Ion Mihalache
din Topoloveni (judeţul Argeş), care, în toamna anului 1913, a propus întemeierea unei Ligi
Ţărăneşti, în vederea luptei pentru înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale .
La sfârşitul Primului Război Mondial au apărut ,,partide” sau ,,grupări” ţărăneşti, fără un
program clar şi fără o legătură între ele .
Fondat la Bucureşti, la data de 5 decembrie 1918, tot la iniţiativa lui Ion Mihalache,
Partidul Ţărănesc număra, în rândurile sale, câţiva membri marcanţi, ca: Virgil Madgearu,
Constantin Stere, dr. N. Lupu, Grigore Iunian, Ion Borcea, C.I. Parhon ş.a. Organul central de
presă al noii formaţiuni politice a fost, iniţial, ,,Ţara nouă” (10 iunie 1919-21 iunie 1921), iar,
ulterior, ,,Aurora” (25 octombrie 1921-10 octombrie 1926) .
Învăţătorii erau din ce în ce mai convinşi de faptul că, după înscrierea reformelor agrară
şi electorală în Constituţie, în iulie 1917, ţărănimea va juca un rol de mare însemnătate în
evoluţia României postbelice. Ca atare, la sfârşitul anului 1917 şi în primele luni ale anului 1918,
constituirea unui partid propriu al ţărănimii devenise, deja, o problemă esenţială .
Avansat la gradul de căpitan în timpul Primului Război Mondial, învăţătorul Ion
Mihalache dorea, cu orice preţ, să ducă la îndeplinire dezideratul formulat încă din anii 1913-
1914. Astfel, el a intrat în contact cu foarte mulţi învăţători şi ţărani, chiar pe câmpul de luptă,
încercând să-i convingă de necesitatea organizării unui partid ţărănesc .
Ioan Scurtu descrie tentativa de colaborare dintre Ion Mihalache şi generalul Averescu, în
jurul căruia se crease un adevărat mit: ,,Psihoza tranşeelor crease un însemnat prestigiu
generalului Alexandru Averescu, de numele căruia ţărănimea îşi lega mari speranţe. I. Mihalache
s-a gândit să utilizeze popularitatea generalului şi a discutat, cu el, problema organizării unui
partid ţărănesc, dar Al. Averescu fusese deja câştigat pentru ideea creării, împreună cu unii
politicieni din vechile partide, a Ligii Poporului. Deoarece marele regizor al Ligii se dovedea a fi
Constantin Argetoianu, I. Mihalache a solicitat acestuia o întrevedere. Discuţia a avut loc în
apartamentul lui C. Argetoianu din Iaşi, şi s-a soldat cu acordarea unui bilet de mână, prin care
tânărul învăţător era împuternicit să se ocupe de organizarea Ligii Poporului în judeţul Muscel.
Dar acesta nu dorea să-şi înceapă cariera politică alături de foştii conservatori care se urcaseră pe
scândura de salvare întinsă de Al. Averescu; nici Liga Poporului, care nu avea un program
concret, nu-i inspira încredere” .
Aflat la Iaşi, Ion Mihalache a avut o convorbire cu Nicolae Iorga, în care i-a prezentat
motivele înfiinţării unui partid ţărănesc, însă Iorga, promotor al ,,armoniei sociale”, a respins,
încă de la început, ideea apariţiei unui ,,partid de clasă” pe scena politică românească .
În vara şi toamna anului 1918 au avut loc, în mare secret, o serie de consfătuiri între
fruntaşii satelor (învăţători, preoţi şi ţărani înstăriţi), în cadrul cărora se punea pe tapet chestiunea
constituirii unei formaţiuni politice a ţărănimii .
Revenit în Bucureşti încă din aprilie 1918, Ion Mihalache, în calitate de preşedinte al
Asociaţiei generale a corpului didactic primar, a evitat implicarea organizaţiei pe care o
conducea în acţiuni politice concrete, însă a intrat în contact cu numeroşi învăţători, pe care s-a
străduit să-i convingă de necesitatea întemeierii unui partid ţărănesc. În egală măsură, Ion
Mihalache a abordat această problemă şi în discuţiile purtate cu marele istoric Vasile Pârvan,
profund preocupat de situaţia ţărănimii .
După aceste tatonări, Ion Mihalache a convocat Comitetul Central al Asociaţiei generale
a corpului didactic primar, la 3/16 decembrie 1918 şi Consiliul General al Asociaţiei, la 4/17
decembrie 1918, pentru a se discuta, în mod deschis, despre misiunea învăţătorilor ,,ca factor de
educaţie politică a ţărănimii”. În urma deciziei Consiliului General de a interzice Asociaţiei
generale a corpului didactic primar să exprime opinii politice, în ziua de 4/17 decembrie 1918,
Ion Mihalache şi-a depus demisia din funcţia de preşedinte al acestei asociaţii .
Această demisie pripită a fost determinată de faptul că Ion Mihalache a convocat, la
Bucureşti, în ziua de 5/18 decembrie 1918, o consfătuire la care trebuia să se decidă ,,asupra
atitudinii politice ce trebuia să ia ţărănimea în actualele împrejurări politice” şi în privinţa
alegerilor pentru Constituantă. La aceeaşi dată avea loc Congresul cooperativelor săteşti, fapt ce
a permis unor congresişti să ia parte şi la consfătuirea convocată de I. Mihalache în localul
Federaţiei cooperativelor din Capitală. Astfel, la consfătuirea menţionată mai sus au participat
peste 160 de delegaţi (învăţători, preoţi şi ţărani) din 8 judeţe ale României. Conducerea adunării
era alcătuită din învăţătorii: Stan Morărescu (judeţul Vlaşca) – preşedinte; G. Vlădescu (judeţul
Ialomiţa), Stan Popescu (judeţul Vlaşca) şi D. Giuculescu (judeţul Olt) – secretari. După ce a
realizat o expunere asupra necesităţii înfiinţării unei noi formaţiuni politice şi a creionat punctele
programatice esenţiale ale acesteia, Mihalache, pe baza adeziunilor ,,unui mare număr de
învăţători şi preoţi”, ,,a declarat constituit Partidul Ţărănesc din România”. Discuţiile care au
urmat s-au finalizat prin încheierea unui proces-verbal, care reprezenta, fără îndoială, actul de
naştere al Partidului Ţărănesc .
Radu Păiuşan subliniază faptul că procesul-verbal de constituire a partidului consemna că
acesta era ,,un partid nou, cu structură socială ţărănească – ţărănimea organizată politiceşte. Cu
program care să fie expresia nevoilor ei, văzute în lumina timpului şi potrivit cerinţelor neamului
românesc unit. Partid nou, cu moravuri politice noi, - care nu exclude, ci, din contră, solicită
colaborarea cu muncitorimea oraşelor şi cheamă la conducere pe intelectualii neînregimentaţi în
vechile partide oligarhice” .
În primii ani ai existenţei sale, Partidul Ţărănesc a înglobat, în rândurile sale, numeroşi ţărani şi
intelectuali, preocupaţi de aplicarea unei reforme agrare cu nuanţe radicale şi de o largă
democratizare a vieţii politice interne. Constituit în Muntenia, Partidul Ţărănesc şi-a înfiinţat,
treptat, organizaţii şi în celelalte provincii ale ţării. În ziua de 3 februarie 1919, Partidul
Ţărănesc a fuzionat cu Partidul Muncitor, întemeiat, la Iaşi, de un grup de intelectuali,
schimbându-şi denumirea în Partidul Ţărănesc şi Muncitor, însă doar organizaţiile din Moldova
au utilizat această titulatură până la finele anului 1919). Partidul Ţărănesc a fuzionat, în mod
succesiv, cu alte partide având o doctrină similară: Partidul Ţărănesc din Basarabia (gruparea
Pantelimon Halippa) (18 iulie 1921), Partidul Ţărănesc din Transilvania (30 octombrie 1921),
Partidul Ţărănesc din Bucovina (11 iunie 1922) şi Partidul Socialist-Ţărănesc (22 septembrie
1922). Partidul Ţărănesc era alcătuit din organizaţii comunale, judeţene şi provinciale, conduse
de comitete alese în mod democratic. La nivel central, activitatea partidului era monitorizată de
către Comitetul Central Executiv, ales în cadrul Congresului general al partidului. Abia în
februarie 1925, a apărut funcţia de preşedinte al Comitetului Executiv, ocupată, imediat, de către
Ion Mihalache .
În procesul-verbal de constituire se precizau raţiunile apariţiei Partidului Ţărănesc pe scena
politică internă în momentul respectiv: ,,singurul instrument politic care garantează ţărănimii
împlinirea întreagă şi nefăţarnică a tuturor nevoilor ei materiale şi sufleteşti, participând direct şi
activ la rezolvarea acestor nevoi obşteşti”; ,,mijloc de a o feri, pe de o parte, de bolşevism, pe de
alta de soarta de zestre guvernamentală ce vor să-i păstreze partidele boiereşti”; ,,mijloc de a
întări încrederea ţărănimii române din ţările surori unite în România, în care văd pericolul
domniei boiereşti”; ,,o garanţie a grabnicei şi sigurei curăţiri a moravurilor rele adânc
înrădăcinate în partidele politice” .
Programul partidului, adoptat cu acest prilej, îşi propunea ,,realizarea integrală a aspiraţiunilor şi
nevoilor ţărănimii române”: împărţirea tuturor moşiilor la ţărani, în schimbul unor despăgubiri
care să nu le afecteze starea materială a familiilor; înfiinţarea de islazuri şi păduri comunale;
trecerea tuturor resurselor subsolului (,,minele de orice fel, cărbuni, sare, păcură”) în proprietatea
statului; legiferarea autonomiei comunale, plasa, judeţul şi provincia urmând să devină unităţi
administrative autonome; răspândirea ştiinţei de carte la sate, prin ,,crearea de aşezăminte
culturale şi de petrecere, conduse de elemente bine alese şi bine pregătite”; introducerea
impozitului progresiv pe venit; ,,cooperaţia liberă, cu control de stat”; autonomia bisericii faţă de
stat; înlocuirea jandarmeriei; reforma serviciului sanitar; elaborarea unei legi pentru justificarea
averilor funcţionarilor publici şi a averilor făcute în timpul războiului .
Conform lui Radu Păiuşan, înfăptuirea acestor puncte programatice ar fi dat o lovitură
zdrobitoare moşierimii, ar fi dus la adâncirea democraţiei, iar România ar fi făcut noi paşi pe
drumul progresului social. În realizarea acestor deziderate era interesată întreaga ţărănime – care
a aderat, în număr mare, la Partidul Ţărănesc –, precum şi o parte a burgheziei orăşeneşti mici şi
mijlocii. Cea mai mare parte a intelectualităţii rurale, precum şi mulţi intelectuali cu vederi
democratice din oraşe au intrat în Partidul Ţărănesc; unii dintre aceştia – ca Paul Bujor, Panait
Zosân, Vasile Râşcanu, Octav Băncilă, Nicolae Costăchescu, Constantin I. Parhon – avuseseră
sau aveau, în continuare, strânse legături cu mişcarea socialistă .
La Consfătuirea pe ţară a partidului, desfăşurată în intervalul 8/21-9/22 octombrie 1919, a fost
dezbătută şi adoptată Declaraţia de principii a Partidului Ţărănesc. În acest document se constata
faptul că, în contextul în care lumea veche, ,,întocmită prin uzurparea drepturilor mulţimii, se
năruie ca să facă loc unei lumi nouă, întemeiată pe dreptul de întâietate a muncii asupra avuţiei şi
a drepturilor mulţimilor muncitoare să hotărască asupra cârmuirii ţărilor”, Partidul Ţărănesc se
vedea obligat să cheme ,,ţărănimea şi muncitorimea României ca să se organizeze, pentru a
dobândi partea de putere în stat cuvenită numărului, rostului şi însemnătăţii ei”. În declaraţie era
înscrisă şi ideea, destul de radicală, de ,,înscriere, în Constituţie, a principiului de expropriere
fără nicio mărginire şi folosirea exproprierii pentru împroprietărirea sătenilor, în scopul ca
întregul pământ al ţării să ajungă în stăpânirea numai a acelora care îl muncesc”. Pentru a nu se
ajunge la ruinarea gospodăriilor ţărăneşti, statul se angaja să plătească jumătate din preţul
terenurilor agricole intrate în posesia noilor proprietari. De asemenea, pentru consolidarea
micilor gospodării ţărăneşti, era prevăzută gruparea benevolă a ţăranilor în obşti săteşti, în
cooperative de producţie, aprovizionare şi desfacere, precum şi în bănci populare. Prin
,,socializarea pădurilor, minelor, a carierelor, a zăcămintelor de petrol şi a gazelor naturale”,
înscrisă în program, ţărăniştii se refereau, în realitate, la etatizarea acestor bogăţii. În Declaraţia
de principii se solicita o largă autonomie comunală, conducerea administraţiei locale putând fi
trasă la răspundere doar de ,,adunarea satului”, dar şi înlocuirea jandarmeriei rurale cu un
organism special (poliţia sătească). Programul financiar al partidului preconiza următoarele:
desfiinţarea prestaţiei şi a tuturor taxelor pe produsele de primă necesitate; etatizarea Băncii
Naţionale a României, care ar fi afectat, destul de mult, marea burghezie liberală; introducerea
impozitului progresiv pe venit, stabilirea unei dări speciale pe averile realizate în timpul
războiului; ,,urmărirea şi confiscarea averilor făcute prin fraudă şi jefuirea banului public”.
Paragraful dedicat învăţământului cuprindea prevederi la fel de generoase: dezvoltarea
învăţământului profesional, secundar, normal, tehnic şi superior; înfiinţarea de şcoli în fiecare
localitate rurală; organizarea unor ,,cursuri pentru învăţarea plugăriei şi meşteşugurilor de către
adulţi”. Într-un paragraf aparte se cerea, pentru prima dată, autonomia bisericii faţă de stat. În
vederea îmbunătăţirii situaţiei sanitare a populaţiei se făceau o serie de propuneri: combaterea
epidemiilor; extinderea asistenţei sanitare în mediul rural; înfiinţarea unor farmacii şi băi
populare, etc. Pentru soluţionarea crizei acute a locuinţelor, se preconiza adoptarea unor măsuri
urgente: ,,clădirea de locuinţe ieftine pentru muncitori”; construirea unor locuinţe igienice,
subvenţionate de stat; refacerea satelor şi comunelor distruse de război ş.a. În egală măsură,
pentru a veni în sprijinul muncitorilor, se solicita acordarea ,,libertăţii absolute de asociaţie şi
întrunire, recunoaşterea legală a sindicatelor, precum şi a tuturor celorlalte drepturi ce le-au fost
hărăzite prin Statutul Internaţional al Muncii, statornicit prin tratatele de pace”. Partidul Ţărănesc
se angaja să asigure tratamentul egal al tuturor cetăţenilor ţării, fără deosebire de origine etnică,
respectând, astfel, principiile Declaraţiei de la Alba Iulia. Merită o atenţie aparte prevederea
referitoare la desfiinţarea Senatului şi trecerea la un parlament unicameral, ales prin vot
universal, cu reprezentarea proporţională a minorităţilor, dar şi cea privind convocarea de
referendumuri asupra proiectelor de legi mai importante .
Radu Păiuşan susţine faptul că, treptat, Partidul Ţărănesc şi-a fixat o concepţie şi un program
care-l diferenţiau sensibil de celelalte partide din România. Sub îndrumarea lui C. Stere,
principalul teoretician al partidului, a fost elaborat Proiectul de program al Partidului Ţărănesc,
care a fost aprobat de primul Congres General al acestui partid, din 20-21 noiembrie
1921. Considerând capitalismul ca o orânduire perimată, documentul aprecia: ,,Imperialismul
capitalist, ajuns – în ultimele decenii – la dominaţiunea universală, s-a dovedit neputincios de a
asigura omenirii o muncă paşnică şi de a feri societatea de o năpraznică risipă de vieţi şi de
avuţii. Astfel se prăbuşeşte însăşi justificarea istorică a dominaţiunii capitaliste”. Sarcina
transformării societăţii revenea, după opinia ţărăniştilor, ,,claselor muncitoare, care, în faza
istorică deschisă prin războiul mondial (Primul Război Mondial – n.n.), întrupează interesele
generale ale omenirii”. Acceptând, în principiu, faptul că în ţările capitaliste acest rol revenea
proletariatului, ei afirmau că în ţările agrare, între care şi România, această misiune revenea
ţărănimii. Întrucât Partidul Ţărănesc se declara exponentul ,,clasei ţărăneşti”, concluzia nu era
greu de descifrat. În Proiectul de program se scria: ,,Suntem un popor de ţărani, nu numai pentru
că ţărănimea constituie majoritatea covârşitoare a neamului şi nu numai pentru că ea formează
substratul indestructibil al unităţii naţionale, deasupra căreia vitregia istoriei a putut arunca abia
numai o pătură subţire de aluviuni superficiale şi trecătoare, dar şi pentru că munca ţărănească
condiţionează toată viaţa noastră economică şi socială”. Situându-se pe acest teren, Partidul
Ţărănesc ajungea la concluzia că ,,statul român nu poate fi decât un stat ţărănesc, pentru că
poporul român este un popor de ţărani” .
Partidul Ţărănesc considera necesară acţiunea unită a clasei muncitoare cu ţărănimea:
,,muncitorii oraşelor nu pot fi decât fraţi de luptă ai ţăranilor”. Ţărăniştii apreciau că proletariatul
avea – în această luptă comună – un rol subordonat: ,,În România, stat ţărănesc prin excelenţă,
acţiunea tuturor categoriilor de muncitori trebuie coordonată intereselor şi aspiraţiunilor
ţărănimii în năzuinţa acesteia de a crea un stat ţărănesc, ca singura cale spre forme sociale
superioare” .
Proiectul de program conchidea că ,,întreaga muncitorime românească nu-şi poate găsi o
expresiune politică adecvată decât prin organizarea unui partid ţărănesc”. Trebuie menţionat
faptul că ţărăniştii nu excludeau posibilitatea ca proletariatul să aibă un partid propriu, ce ,,nu
poate fi, faţă de Partidul Ţărănesc, decât un corp de avangardă, care, în confraternitate
desăvârşită de arme, va duce lupta comună pentru emanciparea şi înălţarea întregii
muncitorimi” .
Ţărăniştii considerau lupta de clasă ca o realitate istorică în societăţile capitaliste: ,,câtă
vreme vor exista clase sociale cu interese opuse, lupta de clasă nu poate înceta” .
Aşadar, ţărăniştii se pronunţau pentru ,,alianţa între clasa muncitoare şi ţărănimea
muncitoare”, pentru colaborarea între Partidul Ţărănesc şi partidul politic al muncitorimii, pentru
lupta de clasă, combătând teoria armoniei sociale .
Proiectul de program al Partidului Ţărănesc cuprindea o sinteză a doctrinei ţărăniste şi
stabilea linia strategică a partidului: trăinicia micii gospodării ţărăneşti, deoarece, ,,spre
deosebire de industrie, care s-a concentrat, marile latifundii au dispărut prin reformele agrare
desfăşurate în aproape toate ţările agricole din Europa” .
Ţărăniştii susţineau că exploatarea capitalistă în agricultură apărea în afara procesului de
producţie, în mecanismul de credit şi în regimul fiscal. Pentru a pune capăt exploatării în
agricultură, ei propuneau organizarea ţărănimii în cooperative .
Partidul Ţărănesc considera caracterul obiectiv al claselor sociale în capitalism şi declara
că nu putea fi armonie între capitalişti şi muncitori, între ţărani şi moşieri .
Partidul Ţărănesc admitea ideea luptei de clasă, însă nu şi ideea revoluţiei sociale.
Ţărăniştii doreau să se alieze cu Partidul Socialist, dar, în concepţia lor, în ţările agrare,
ţărănimii, şi nu muncitorimii, îi revenea rolul de a conduce lupta pentru transformări înnoitoare .
Doctrinarii Partidului Ţărănesc erau adepţii unei societăţi în care agricultura să domine
economia naţională. Ei nu preconizau lichidarea industriei, ci dezvoltarea acelor ramuri
industriale care se bazau pe bogăţiile naturale ale ţării (sare şi petrol), precum şi a industriei de
armament, în vederea apărării ţării .
Merită amintite şi alte puncte înscrise în acest program: o nouă Constituţie, menită să asigure
condiţiile ,,unei adevărate vieţi cetăţeneşti libere”; înscrierea şi garantarea drepturilor şi
libertăţilor democratice în Constituţie; organizarea unei activităţi agricole moderne; dezvoltarea
cooperaţiei săteşti; etatizarea Băncii Naţionale; acordarea unor drepturi pentru muncitori (ziua de
lucru de 8 ore, contracte colective de muncă, repaus duminical, minimum de salariu, asigurări
sociale); o politică externă de pace şi colaborare cu toate statele, inclusiv cu Rusia Sovietică, etc.
La mijlocul lunii mai 1924, V. Goldiş (P.N.R.) şi C. Stere (P.Ţ.) au demarat tratative neoficiale
de fuziune, având la bază un proiect de program în 10 puncte, elaborat de liderul ţărănist. Până la
urmă, s-a ajuns la discuţii între Ion Mihalache şi Iuliu Maniu, fiind semnat şi acordul de fuziune,
care preconiza formarea Partidului Naţional Ţărănesc şi acceptarea, de către ambele partide, a 10
principii fundamentale:
,,1. Monarhie constituţională.
2. Partidul – întemeindu-se pe solidaritatea tuturor claselor muncitoare şi producătoare cu
ţărănimea, care este factorul principal de producţiune naţională, baza structurii noastre sociale şi,
astfel, temelia vieţii noastre de stat – înţelege să reprezinte interesele colective ale naţiunii
române.
3. Partidul consideră principiile cuprinse în hotărârile Adunării Naţionale din Alba-
Iulia din 1 decembrie 1918, precum şi declaraţiile de unire din Chişinău şi Cernăuţi ca norme
directive ale partidului şi care urmează să fie consfinţite prin ordinea constituţională stabilită de
reprezentanţii naţiunii întregi, liber aleşi.
4. Politica externă a partidului se va întemeia pe menţinerea şi consolidarea raporturilor
celor mai strânse cu aliaţii, alături de care statul român a luptat în decursul războiului. Partidul va
tinde a realiza o politică a păcii, întemeiată pe menţinerea şi executarea cinstită şi loială a
tratatelor şi a alianţelor încheiate şi a asigura raporturi de bună vecinătate cu statele şi naţiunile
împrejmuitoare. Va da concursul său ca Societatea Naţiunilor să devie o instituţie prin care să se
garanteze pacea, respectul tratatelor încheiate şi dreptatea între popoare.
5. Întronarea, în viaţa de stat, a unui regim legal şi constituţional.
6. Înscrierea, în Constituţie, a garanţiilor libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti.
7. Asigurarea libertăţii şi sincerităţii alegerilor, în special prin verificarea mandatelor de
către justiţie.
8. Descentralizarea administrativă şi autonomia locală în cadrele unităţii politice a
statului.
9. Principiile călăuzitoare ale programului economic sunt:
a) Îndrumarea treptată a economiei noastre naţionale pe baza cooperaţiei, şi cea mai largă
protecţie şi dezvoltare a proprietăţii ţărăneşti pe temeiul utilităţii sociale şi naţionale, ca mijloc de
ridicare a producţiei naţionale şi de asigurare a ţărănimii în contra exploatării.
b) Întărirea dezvoltării industriei naţionale prin: măsuri pentru intensificarea producţiei
izvoarelor de energie (cărbuni, petrol, gaz metan, căderi de apă) şi organizarea raţională a
valorificării şi distribuirii forţei motrice produse în interesul economiei naţionale.
Măsuri pentru dezvoltarea industriei naţionale, îndeosebi a aceleia în legătură cu
valorificarea produselor agricole, precum şi cu valorificarea muncii şi îndemânării în toate
formele de organizare a industriei mici şi mijlocii, cu excluderea protecţiei interesate a
industriilor lipsite de bazele naturale de dezvoltare.
c) Pentru refacerea utilajului economic, ca şi pentru punerea în valoare a bogăţiilor ţării
fiind nevoie, pe lângă capital naţional şi de capital străin, se vor crea condiţii de stabilitate,
egalitate de tratament în faţa legii şi administraţiei şi garanţii de drept pentru respectarea
contractelor.
d) Legislaţie de ocrotire a muncii după normele stabilite în Statutul Internaţional al
Muncii, stipulat în tratatele de pace.
10. Specială preocupare pentru armată, ca să corespundă, pe deplin, chemării sale de
apărare naţională” .
Aproape imediat după constituirea sa, Partidul Ţărănesc a declanşat o amplă campanie
împotriva ,,vechilor partide” (Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator) şi pentru a-şi
populariza programul politic .
Potrivit lui Radu Păiuşan, din Comitetul Central al Partidului Ţărănesc, ales în octombrie 1919,
făceau parte: învăţătorul Ion Mihalache, prof. univ. Ion Borcea, prof. univ. Virgil Madgearu,
prof. univ. Ion Răducanu, avocatul Eduard Mirto, învăţătorul Stan Morărescu, profesorul Cezar
Spineanu, colonelul Ion Pleşoianu, preotul Ştefan Cercel, profesorul Gheorghe Giuglea, avocatul
Milan Ionescu-Berbecaru şi institutorul Gheorghe Popescu .
Partidul Ţărănesc privea cu interes organizaţiile politice din provinciile unite cu ţara în
1918. Dintre aceste partide, o atenţie specială a fost acordată Partidului Naţional Român din
Transilvania .
Conducătorii Partidului Naţional Român au evitat să-şi exprime opinia faţă de partidele
politice din România, astfel că, până în toamna anului 1919, în presa Partidului Naţional nu
găsim nicio referire la Partidul Ţărănesc .
În alegerile parlamentare din 2-4 noiembrie 1919 pentru Adunarea Deputaţilor şi 7-8
noiembrie 1919 pentru Senat, Partidul Ţărănesc a depus liste de candidaţi numai în Vechiul
Regat, în timp ce Partidul Naţional a depus liste doar în Transilvania, adică numai acolo unde îşi
aveau constituite organizaţii. Alegerile au marcat o importantă modificare a raportului dintre
forţele politice. Deşi s-a bucurat de sprijinul aparatului de stat, Partidul Naţional Liberal n-a
reuşit să câştige alegerile. Cel mai mare număr de mandate a obţinut Partidul Naţional Român
din Transilvania – 169, urmat de Partidul Naţional Liberal – 103, Partidul Ţărănesc din
Basarabia – 72 şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat – 61 .
La 18 noiembrie 1919, ziarul ,,Patria” publica un articol despre Partidul Naţionalist-
Democrat şi Partidul Ţărănesc, în care făcea un scurt istoric al celor două partide, din care se
degaja ideea că, având în vedere orientarea lor politică, Partidul Naţional putea colabora cu ele .
Pe de altă parte, în urma consfătuirii din 18-19 noiembrie 1919, Partidul Ţărănesc a decis
să lupte ,,pentru realizarea integrală a punctelor din programul său, fiind gata de a colabora, în
acest scop, cu toate grupările politice noi”. Întruniţi la Sibiu, în ziua de 16 noiembrie
1919, senatorii şi deputaţii aparţinând Partidului Naţional au hotărât să ia legătura cu partidele
din Bucovina şi Basarabia, precum şi cu partidele noi din Vechiul Regat, în vederea unei
conlucrări în parlament .
După tratative intense, la 25 noiembrie 1919 s-a încheiat un acord de colaborare între
Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc, Partidul Naţionalist-Democrat, Partidul Democrat al Unirii
din Bucovina şi Partidul Ţărănesc din Basarabia pentru constituirea unui bloc parlamentar. La 1
decembrie 1919 s-a format guvernul Blocului parlamentar, prezidat de Alexandru Vaida-
Voevod, în care majoritatea posturilor erau deţinute de membrii Partidului Naţional; Partidul
Ţărănesc era reprezentat prin Ion Mihalache, la Agricultură şi Domenii, şi prin Ion Borcea, la
Instrucţiune şi Culte .
Problema cea mai arzătoare pentru milioanele de ţărani era înfăptuirea reformei agrare.
Această reformă fusese promisă de regele Ferdinand la 23 martie/5 aprilie 1917 şi înscrisă în
Constituţie la 20 iulie/2 august 1917 .
Cu prilejul dezbaterii reformei agrare în parlament, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional
au susţinut proiectul de lege elaborat, în martie 1920, de I. Mihalache, iar după respingerea
acestuia de către majorităţile averescane, şi-au concentrat atenţia spre îmbunătăţirea proiectului
prezentat de guvern. Ameliorările obţinute au fost considerate nesatisfăcătoare, astfel că, în iulie
1921, deputaţii şi senatorii ţărănişti şi naţionali au votat împotriva proiectului de lege agrară
privind Vechiul Regat şi n-au participat la votul asupra reformei agrare în Transilvania şi
Bucovina .
Reforma agrară, în urma căreia s-a expropriat circa 66% din întreaga suprafaţă de pământ
deţinută de moşieri, a exercitat o înrâurire pozitivă asupra întregii societăţi, a dat un nou impuls
dezvoltării agriculturii, a contribuit la îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii şi a dat o puternică
lovitură moşierimii .
După votarea legilor pentru reforma agrară, Partidul Naţional Liberal şi Partidul
Poporului declarau că problema agrară a fost ,,definitiv rezolvată”, în timp ce Partidul Naţional şi
Partidul Naţionalist-Democrat afirmau că aceasta rămânea, în continuare, deschisă, dar nu în
sensul unor noi exproprieri, ci al organizării producţiei pe baza micii proprietăţi, al procurării de
credite pentru ţărani. Partidul Ţărănesc era, atunci, singurul partid politic care se pronunţa pentru
o nouă expropriere .
În zilele de 17-18 iulie 1921 a avut loc şedinţa Comitetului Central al Partidului
Ţărănesc, care a aprobat înscrierea doctorului Nicolae Lupu în acest partid şi alegerea sa în
Comitetul Central Executiv, precum şi propunerea făcută de 11 deputaţi şi senatori basarabeni,
între care Constantin Stere şi Pantelimon Halippa, de fuziune cu Partidul Ţărănesc din
Basarabia .
Prin înscrierea dr. N. Lupu şi a lui C. Stere în Partidul Ţărănesc s-a produs o întărire a
curentului de stânga din acest partid, o creştere a influenţei şi prestigiului ţărăniştilor, iar, prin
fuziunea cu Partidul Ţărănesc din Basarabia, partidul şi-a extins mult aria organizatorică şi
puterea politică, deoarece în provincia dintre Prut şi Nistru ţărăniştii se bucurau de o mare
influenţă .
După multe ezitări, conducătorii Partidului Ţărănesc au hotărât să înceapă o activitate
mai susţinută în Transilvania. Au fost organizate mai multe întruniri politice, iar în octombrie
1921 s-a înfiinţat Comitetul Executiv al Partidului Ţărănesc din Transilvania, compus din
Gheorghe Bogdan-Duică, Gheorghe Giuglea şi Sabin Oprean .
Partidul Ţărănesc a desfăşurat o activitate politică intensă în rândurile ţărănimii şi o vie
activitate în Parlament, participând, prin amendamente, la îmbunătăţirea proiectului de lege
agrară prezentat de guvernul Averescu. În primii ani după adoptarea legii agrare, ţărăniştii au
susţinut necesitatea adâncirii acesteia prin noi exproprieri; totuşi, ei s-au limitat la demascarea
abuzurilor întreprinse cu ocazia reformei agrare .
Făcând jocul regelui, care, la rândul său, acţiona sub impulsul lui Ion I. C. Brătianu, Take
Ionescu şi-a dat, la 11 decembrie 1921, demisia din funcţia de ministru de Externe, provocând,
astfel, o criză guvernamentală. Izolat de partidele politice şi conştient că nu se mai bucura de
încrederea suveranului, Al. Averescu a prezentat demisia guvernului, la 13 decembrie
1921 .
În mod normal, regele trebuia să încredinţeze mandatul Partidului Naţional sau Partidului
Ţărănesc, întrucât acestea aveau, după Partidul Poporului, cel mai mare număr de parlamentari.
Dar suveranul a numit, la 17 decembrie 1921, în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri
pe Take Ionescu, şeful Partidului Conservator-Democrat, aflat în pragul falimentului politic .
La 17 ianuarie 1922, Parlamentul a votat o moţiune de neîncredere în guvern, silindu-l pe
Take Ionescu să-şi depună mandatul. Fără a mai proceda la o amplă consultare a liderilor
partidelor politice, regele a încredinţat mandatul lui Ion I. C. Brătianu, care, la 21 ianuarie
1922, a constituit noul guvern .
Prin decretul din 23 ianuarie 1922, corpul electoral a fost convocat spre a alege Adunarea
Naţională Constituantă, în zilele de 1-11 martie 1922. Pentru a nu avea de suportat concurenţa
Partidului Ţărănesc în campania electorală, Iuliu Maniu a acceptat să semneze un cartel electoral
cu Ion Mihalache şi Grigore Iunian privitor la circumscripţiile din Transilvania, potrivit căruia,
în judeţele în care Partidul Ţărănesc avea influenţă mai mare, ambele partide vor susţine un
candidat ţărănist, iar în judeţele în care Partidul Ţărănesc nu avea organizaţii sau popularitatea sa
era slabă, vor fi susţinuţi candidaţii Partidului Naţional. Pe această bază, ţărăniştii au depus
candidaturi în 14 circumscripţii din Transilvania .
Alegerile s-au încheiat cu victoria Partidului Naţional Liberal, care a obţinut 222 de
mandate, urmat de Partidul Ţărănesc, cu 40 de mandate şi de Partidul Naţional, cu 26 de mandate
.
După alegeri, ţărăniştii au acţionat cu perseverenţă pentru consolidarea şi extinderea
partidului lor; la 11 iunie 1922 s-a constituit organizaţia provincială a Partidului Ţărănesc din
Bucovina, fapt ce marca extinderea acestuia la scara întregii ţări .
Aşadar, în urma alegerilor parlamentare din martie 1922, Partidul Ţărănesc s-a situat pe
locul secund la nivel naţional, devenind principalul partid de opoziţie faţă de guvernul liberal.
Partidul Ţărănesc a combătut, cu hotărâre, politica guvernului Brătianu de sprijinire a marii
burghezii financiar-industriale şi de restrângere a drepturilor şi libertăţilor democratice.
Ţărăniştii au criticat Constituţia votată în martie 1923, deoarece nu prevedea măsuri concrete în
vederea asigurării drepturilor şi libertăţilor recunoscute, au arătat că Legea pentru unificarea
administrativă (august 1925) se baza pe un centralism excesiv, iar Legea electorală din martie
1926, prin introducerea ,,primei majoritare”, atenta la principiul votului universal; ei au apreciat
că ,,Legea Mârzescu” (decembrie 1924) avea un caracter nedemocratic, poliţienesc .
Având o mai slabă bază materială, Partidul Ţărănesc s-a orientat, treptat, spre politica
,,porţilor deschise”, a colaborării cu capitalul străin, luând atitudine contra politicii ,,prin noi
înşine”, promovată de Partidul Naţional Liberal .
Ţărăniştii susţineau faptul că legile economice propuse de liberali aveau menirea de a
asigura impunerea stăpânirii marii burghezii asupra unor importante bogăţii ale ţării .
 În urma tratativelor dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional, în iunie 1924 a fost
semnat un acord de fuziune în 10 puncte, cele mai radicale deziderate din doctrina ţărănistă fiind
abandonate. Deşi ţărăniştii au făcut importante concesii programatice, naţionalii au cerut
eliminarea lui Constantin Stere din conducerea noului partid, având în vedere atitudinea sa din
timpul Primului Război Mondial, de colaborare cu ocupanţii germani .
Nefiind pregătit să facă sacrificiul de persoane, Partidul Ţărănesc a denunţat,
deocamdată, fuziunea. Ulterior, văzându-se, însă, înlăturaţi, în martie 1926, de la succesiunea la
guvernare, succesiune la care aspirau temeinic, fruntaşii Partidului Ţărănesc au hotărât să accepte
fuziunea cu Partidul Naţional .
Acordul de fuziune a fost realizat în septembrie 1926, pe baza celor 10 puncte din iunie
1924, Constantin Stere fiind înlăturat din organele permanente de conducere a noului partid .
Fuziunea a fost ratificată la 10 octombrie 1926. Noua formaţiune politică, denumită
Partidul Naţional Ţărănesc, era condusă de Iuliu Maniu (preşedinte), Ion Mihalache
(vicepreşedinte) şi Virgil Madgearu (secretar general) .

7. Frontul renașterii naționale

Data fondării: 15 decembrie 1938, Bucureşti.
Preşedinte: Alexandru Vaida-Voevod (din 20 ianuarie 1940).
Membri marcanţi: Gheorghe Tătărescu, Mihail Manoilescu, Constantin C. Giurescu,
Constantin Argetoianu.
Organ central de presă: ,,România” (2 iunie 1938-8 septembrie 1940).
Organizare: Creat după dizolvarea tuturor partidelor politice prin decretul regal de la
30 martie 1938, F.R.N. avea misiunea de a mobiliza ,,conştiinţa naţională în vederea
întreprinderii unei solidare şi unitare acţiuni româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de
consolidare a statului”. Puteau deveni membri ai F.R.N. toţi românii care împliniseră 21 de
ani, cu excepţia militarilor activi şi a membrilor corpului judecătoresc. Membrii breslelor şi
funcţionarii de stat erau înscrişi, din oficiu, în F.R.N. Şeful suprem al partidului era regele,
sub îndrumarea căruia îşi desfăşurau activitatea Consiliul Superior Naţional (având 150 de
membri), Directoratul (compus din 36 persoane) şi cei trei secretari. În întreaga reţea a
partidului, organele de conducere erau numite pe scară ierarhică. La 20 ianuarie 1940 s-au
stabilit noi forme de organizare, instituindu-se funcţia de preşedinte (în care a fost numit
Alexandru Vaida-Voevod), precum şi organizarea de alegeri pentru organele de conducere
până la nivelul ţinutului, inclusiv. F.R.N. era organizat pe trei secţii: agricultură şi muncă
manuală; industrie şi comerţ; ocupaţii intelectuale. Avea, de asemenea, secţii separate pentru
minorităţile naţionale, cu reprezentanţi în Directorat şi în Consiliul Superior Naţional. F.R.N.
a fost un organism politic hibrid, un conglomerat de grupări, curente, orientări şi tendinţe,
reunite sub aceeaşi firmă.
Program: F.R.N. nu a avut un program propriu-zis. Elementul fundamental îl
constituia sprijinirea monarhiei, în general, şi a regimului de autoritate instaurat de regele
Carol II, la 10 februarie 1938, în special.
Activitate: Timp de aproape doi ani, F.R.N. a fost unica organizaţie politică legală în
stat; numai el avea dreptul de a fixa candidaturi în alegerile parlamentare, administrative şi
profesionale, orice altă activitate politică decât aceea a F.R.N. fiind considerată clandestină.
A obţinut totalitatea mandatelor în alegerile parlamentare din 1 iunie 1939; conform unui
decret din 3 iunie 1939, deputaţii şi senatorii erau obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă
de rege şi să poarte uniforma F.R.N. (de culoare albă la ceremonii şi albastră în mod
obişnuit). Sub emblema F.R.N. au fost organizate diverse manifestaţii publice pentru
proslăvirea regelui Carol al II-lea (mai ales cu prilejul serbărilor ,,restauraţiei” – 6 iunie).
Deşi a avut întregul sprijin al regimului de autoritate (financiar, logistic, politic şi moral), n-a
reuşit să devină o organizaţie viabilă. În faţa acestei realităţi şi sub influenţa răsturnărilor ce
aveau loc pe plan internaţional, la 22 iunie 1940, Carol al II-lea a hotărât transformarea
F.R.N. în Partidul Naţiunii, declarat ,,partid unic şi totalitar”, sub conducerea supremă a
regelui.
Încetarea activităţii: Prin decretul semnat de Ion Antonescu, la 9 septembrie 1940,
s-a hotărât desfiinţarea Partidului Naţiunii.