Pantelimon Halippa 

sau Pan Halippa (n. 1
august 1883, Cubolta, ținutul Soroca - d. 30 aprilie 1979, București) a fost un
publicist și om politic român basarabean, unul dintre cei mai importanți
militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea
acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării care a votat
unirea în 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost
persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. Membru
corespondent al Academiei Române exclus în 1948, repus în drepturi
în 1990.

A urmat școala primară în satul natal, la Cubolta, apoi cursurile Școlii Spirituale
din Edineț și ale Seminarului Teologic din Chișinău. După ce a absolvit seminarul în 1904, s-a
înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Dorpat (astăzi Tartu, Estonia). Un
an mai târziu a izbucnit revoluția și Halippa s-a văzut nevoit să renunțe la studii. Revenit
la Chișinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la „revista Basarabia”, prima
publicație română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluționar Deșteaptă-te, române,
fapt pentru care a fost urmărit de autoritățile țariste.[1]
S-a refugiat la Iași și s-a înscris la facultatea de litere și filosofie, a cărei cursuri le-a
urmat între 1908 și 1912. În această perioadă a colaborat la revista „Viața românească”, în care
a publicat “Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit la Chișinău, cu caractere chirilice, „Pilde și
povețe”, prima carte literară din Basarabia, iar în 1912 lucrarea „Basarabia, schiță geografică”.
Revenit la Chișinău în 1913, publică împreună cu Nicolae Alexandri și cu ajutorul lui Vasile
Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale, Halippa nu a
contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România.
Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înființat Partidul Național
Moldovenesc. Anul 1918 l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a
fost ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării, adunarea care la 27 martie 1918, a
votat Unirea Basarabiei cu România. A participat și la adunările de la Cernăuți și de la Alba-
Iulia care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a Transilvaniei cu România.
După 1918 a deținut mai multe funcții: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-
1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor
(1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (1930), ministru
secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator și deputat în Parlament (1918-1934),
urmărind constant propășirea culturală a Basarabiei.
În anul 1923 devine membru emerit al Suveranului Sanctuar al României și, în același
an, la 29 decembrie, reprezenta Loja Libertatea, din Chișinău, la Conventul anual al Marii Loji
Naționale din România (MLNR). În 1925 a făcut parte din Comisia de relații externe a MLNR. A
mai îndeplinit și funcția de garant de amiciție în România al Supremului Consiliu de grad 33 din
Santo Domingo.[2]
Pantelimon Halippa a fost întemeietorul Universității Populare din Chișinău (1917), al
Conservatorului Moldovenesc, al Societății Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, al Societății de
Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău (1940). În 1932 a editat și a condus revista “Viața
Basarabiei” și ziarul cotidian omonim.
În 1950 a fost arestat și închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmației, după doi ani fiind
predat NKVD-ului, dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată
în Siberia. A fost mutat la închisoarea de la Aiud, unde a fost reținut până în 1957. A murit la 30
aprilie 1979, la vârsta de 95 de ani, în București, în casa de pe strada Al. Donici nr. 32. A fost
înmormântat în cavoul familiei din cimitirul Mănăstirii Cernica, de lângă București.[3]
Pe 23 august 2010, președintele interimar al Republicii Moldova și președintele
Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit post-mortem „Ordinul Republicii” lui
Pantelimon Halippa, alături de un grup de luptători împotriva regimului totalitar comunist de
ocupație.
O stradă și o mică piață din sectorul Centru al orașului Chișinău îi poartă numele

1
2
Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul
Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus - d. 26 iunie 1936, Bucov, județul
Prahova, Regatul României) a fost un om politic, jurist, savant și scriitor
român. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă,
este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun
în Siberia (1886-1892).

La întoarcere se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept.

După ce şi-a afirmat concepţiile sale şi crezul său politic în Evenimentul literar, revistă în care a
debutat ca publicist în 1893, la 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor
la catedra de drept administrativ şi constituţional a facultăţii de drept din Iaşi, iar în 1903 a
devenit profesor titular.

La 1897 susține teza de licență, la 1901 începe cariera de pedagog de la profesor suplinitor ca la
1913 să fie ales rector. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a
desfășurat activitate publicistică remarcabilă find fondatorul și conducătorul revistei "Viața
românească", apărută la 1 martie 1906.

A făcut parte din partidul liberal, a înfiinţat partidul ţărănesc, a luptat pentru organizarea politică a
ţărănimii, dar carieră politică nu a putut face. A militat pentru înfăptuirea cerinţelor esenţiale ale
revoluţiei burghezo-democratice: reforma agrară şi votul universal. Destinul său de om politic a
stat însă sub semnul tragismului.

A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie - 25 noiembrie 1918), jucînd un rol important
în Unirea Basarabiei cu România.

La sfirşitul secolului al XIX-lea şi în primul deceniu al secolului al XX-lea, cînd ani de-a rîndul
România a fost zguduită de puternice şi repetate răscoale ţărăneşti culminînd cu marea răscoală
ţărănească din 1907, iar viaţa politică a ţării evolua sub amprenta problemelor rurale, într-o ţară
în care proletariatul în curs de formare reprezenta doar 3% din populaţia generală a ţării,
Constantin Stere considera că ţărănimea este factorul fundamental al progresului social şi spre
aceasta trebuie să-şi îndrepte toată atenţia un revoluţionar, in general oamenii politici progresişti
care îşi propun să servească poporul. Acest crez a stat la baza ideologiei poporaniste, lansată
de Constantin Stere la sfirşitul secolului al XIX-lea, acestui ideal i-a rămas credincios pînă la
sfîrşitul vieţii.

Personalitate deosebit de complexă, cu activitate multilaterală — jurist, profesor, ideolog,

gazetar, scriitor şi om politic — Constantin Stere s-a situat pe linia unei tradiţii vechi şi
nezdruncinate, a intelectualului angajat.

Constantin Stere nu a putut face carieră politică, dar le-a fost superior, prin consecvenţa
democratică, tuturor acelor care îl anatemizau.

Sfîrşitul vieţii şi-l petrece retras şi izolat de frămintarile politice la Bucov, judeţul Prahova. Sensul
retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunţări la mediul
politic al regimului burghezo-moşieresc de la care nu mai putea aştepta nimic. S-a stins din viaţă
la 26 iunie 1936, la Bucov.

3
  

  Ion Inculeţ (n. 5 aprilie 1884, Răzeni, Basarabia - 18

noiembrie 1940, Bucureşti), om politic, preşedinte al Sfatului Ţării, organism care
a votat unirea cu România la 27 martie 1918, ministru, parlamentar.
Biografie

Născut la 5 aprilie 1884 într-o familie de răzeşi din Basarabia, Ion Inculeţ a rămas în conştiinţa
publică prin contribuţia sa la înfăptuirea Unirii Basarabiei cu Regatul României din 27 martie
1918, însă istoria i-a fost ingrată. Destinul va face ca Inculeţ să fie martor de pe poziţii executive
în statul român la destrămarea operei sale politice în urma anexării Basarabiei de Uniunea
Sovietică în iunie 1940.

Este absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău (1906) şi al Facultăţii de Ştiinţe din Sankt
Petersburg (1911), specializarea fizică-matematică. În anii studenţiei participă la formarea
asociaţiei studenţilor basarabeni din Sankt Petersburg, „Bessarabskoe zemliachestvo”, iar după
absolvirea studiilor va activa ca profesor de fizică şi matematică la diferite instituţii de învăţământ
din capitala Imperiului Rus (redenumită Petrograd în 1914 din cauza rezonanţei germane a
vechii denumiri). Izbucnirea Revoluţiei din feburarie 1917 îi oferă şansa de a păşi spre o carieră
politică, fiind ales în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist-Revoluţionar (SR-ii).
Revine în Basarabia în aprilie 1917 ca emisar al Guvernului provizoriu condus de Kerenski cu
gândul de a întări transformările politice şi sociale din Imperiul Rus, însă preluarea puterii la
Petrograd de bolşevici în urma revoluţiei din octombrie şi izbcunirea războiului civil în Rusia îl va
determina pe Inculeţ să îmbrăţişeze ideea Unirii Basarabiei cu România.

Datorită calităţilor sale de om politic, se impune imediat ca lider al moldovenilor unionişti. La 21
noiembrie este ales în unanimitate preşedinte al Sfatului Ţării, organismul care va prelua oficial
conducerea Basarabiei. Din această poziţie va declara independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti (ianuarie 1918), iar la 27 martie 1918 va semna Rezoluţia unirii cu România,
adoptată cu cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri, în prezenţa primului ministru
român Alexandru Marghiloman.

Om politic de stânga, Inculeţ fondează în august 1918, alături de Pantelimon Halippa, Partidul

Ţărănesc din Basarabia, prin intermediul căruia va milita pentru înfăptuirea reformei agrare.
Îndeplineşte funcţia de ministru de stat fără portofoliu pentru Basarabia până în mai 1920, poziţie
din care se ocupă de gestionarea unirii politice şi administrative a noii provincii. 

. Activează ca deputat în Parlament şi ministru în toate guvernele liberale interbelice: ministrul

sănătăţii (6 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928), ministru de Interne (14 noiembrie 1933 – 29
august 1936), vicepreşedinte al Consiliului de miniştri (29 august 1936 – 14 noiembrie 1937),
ministru al lucrărilor publice şi comunicaţiilor (17 noiembrie – 28 decembrie 1937).

Trece în nefiinţă la 18 noiembrie 1940 şi nu va mai avea prilejul de a mai vedea încă odată
Basarabia natală reintegrată statului român în anii 1941-1944.