UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI PIPP CÂMPULUNG

PORTOFOLIU: literatura română

PROFESOR COORDONATOR: Mazilescu Gheorghiță-Sorin

PROPUNĂTOR: Ambrinos Alexandra
TEMĂ SEMINAR: Dumbrava minunata- Mihail Sadoveanu
 Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Paşcani - d. 19 octombrie 1961, Bucureşti) scriitor,
povestitor, nuvelist, romancier, om politic. A fost membru corespondent al Academiei Române
din 26 mai 1916, membru titular din 1 iunie 1921 şi membru titular activ din 12 august 1948.
Cunoscut mai degrabă ca un ilustru scriitor decât ca om politic, Mihail Sadoveanu a lăsat
posterităţii o operă care se întinde pe o jumătate de secol, având „amploarea unei întregi
literaturi”, îndreptăţind caracterizarea lui George Călinescu care aprecia că „esenţa operei lui
Sadoveanu stă în dimensionalitate, în granduare”. Raportat la curentele literare, Mihail
Sadoveanu a fost caracterizat de critica literară drept un realist cu viziune romantică şi un
romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.
Din punct de vedre al orientării politice, la începutul activităţii sale, Sadoveanu a făcut parte
din Partidul Poporului, apoi l-a urmat pe Constantin Argetoianu când acesta şi-a fondat propriul
partid, timp în care fost numit preşedinte al Senatului. După instalarea regimului autoritar a lui
Carol al II-lea, scriitorul s-a numărat printre cei fideli monarhiei, dar după venirea comuniştilor
la putere acesta şi-a schimbat brusc orientarea politică devenind un fervent susţinător al
regimului. Astfel, exact în acestă perioadă, Mihail Sadoveanu ocupă funcţia de preşedinte al
Adunării Deputaţilor şi se numără printre cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii
Populare Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui Mihai I.
Tatăl său, Alexandru Sadoveanu, era de profesie avocat, originar din Oltenia, iar mama sa,
Profira Ursachi, era fiică de răzeşi. Studiile primare le-a făcut la Paşcani (1892 - 1897) unde l-a
avut ca dascăl pe Mihai Busuioc cel pe care l-a descris în povestirea Domnu Trandafir, apoi a
urmat gimnaziul Alecu Donici la Fălticeni. Şi-a continuat pregătirea la Liceul Naţional din Iaşi
(1897 - 1900) şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, însă cursurile au fost
întrerupte în 1901.
A debutat în revista bucureşteană satirică Dracu în 1897 cu schiţa Domnişoara M din Fălticeni,
semnându-se Mihai din Paşcani. S-a dedicat vieţii literare încă din anii de liceu, colaborând cu
schiţe şi versuri la Convorbiri literare, Pagini literare, Sămănătorul (fondat de Nicolae Iorga). În
1898 a început colaborarea la foaia Viaţa nouă alături de Gala Galaction, N. D. Cocea, Tudor
Arghezi, semnând cu numele său, dar şi cu pseudonimul M. S. Cobuz. Din 1906 până în 1916 a
colaborat strâns la revista Viaţa românească care dezbătea de pe poziţii poporaniste, problemele
sociale şi naţionale ale epocii. A ocupat şi o serie de funcţii publice precum inspector al
căminelor culturale, iar din 1910 a fost numit director al Teatrului Naţional din Iaşi, poziţie pe
care a ocupat-o până în 1919. În 1919, împreună cu poetul şi umoristul George Topîrceanu care
fusese eliberat din lagărul de prizonieri de război din Bulgaria, a scos revista Însemnări literare
care şi-a încetat apariţia în luna decembrie a aceluiaşi an. Între 1924 şi 1938 a colaborat la
revistele Lumea şi Adevărul literar şi a condus ziarele Adevărul şi Dimineaţa.
Între 23 iunie şi 31 august 1913 a participat ca sublocotnent în Regimentul 15 "Războieni" la
campania din Bulgaria, în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic.
În timpul Primului Război Mondial a fost încadrat în armata română cu gradul de locotenent în
rezervă, fiind pus la conducerea unui ziar pentru soldaţi, al cărui nume a fost "România - organ al
apărării naţionale". La acest ziar au mai colaborat Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga, Ion
Simionescu, Lucian Blaga şi alţii. O parte a articolelor publicate aici au fost reunite apoi în
volumele File însângerate (1917), devenit Frunze în furtună şi Strada Lăpuşneanu (1932),
ulterior apărut sub titlul Trenul fantomă (1932).
 Activitatea politică o începe în 1926, când este ales senator pe listele Partidului Poporului,
condus de generalul Alexandru Averescu. Apropiat al „globe-trotter-ului” politic Constantin
Argetoianu, Sadoveanu l-a urmat pe acesta îndeaproape în timpul schimbărilor orientărilor şi
taberelor politice. Astfel, în timpul aşa-numitului guvern „Iorga - Argetoianu” (18 aprilie 1931 -
31 mai 1932), Mihail Sadoveanu a fost preferat să ocupe funcţia de preşedinte al Senatului (18
iunie 1931 - 10 iunie 1932).
Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie
1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în
străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele
deţinea puterea indirectă, iar Constantin Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a
ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. Lista miniştrilor a
fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista
unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea Naţională Portofoliile au fost împărţite după
un algoritm prestabilit la fel ca şi preşedinţia celor două camere. Candidatul din partea PND,
academicianul Dimitrie Pompeiu, a primit şefia Adunării, iar Argetoianu l-a desemnat pe
Sadoveanu, un apropiat al său, la conducerea Senatului. Realitatea de la guvernare s-a dovedit
însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la
punctul culminant. Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga a pus capăt tristei sale experienţe depunându-
şi mandatul, iar scriitorul Mihail Sadoveanu l-a urmat pe Argetoianu când acesta şi-a format
propriul partid, Uniunea Agrară, pe 8 iunie 1932.
Prin intermediul lui Argetoianu, Mihail Sadoveanu a devenit unul dintre apropiaţii lui Carol al
II-lea. Din iunie 1939, s-a numărat printre senatorii numiţi de rege în Parlament. ca urmare a noii
legi electorale din 9 mai 1939. Odată cu venirea comuniştilor la putere pe 6 martie 1945, Mihail
Sadoveanu şi-a schimbat şi orientarea politică devenind un colaborator apropiat al Partidului
Comunist.
Pe 19 noiembrie 1946, în alegerile falsificate pentru legitimarea preluării puterii de către
comunişti, scriitorul a fost ales deputat independent de Bucureşti, pe listele Blocului Partidelor
Democratice, o coaliţie formată din PCR, PSD şi sateliţii politici ai comuniştilor. Mai mult,
Sadoveanu este numit preşedinte al Adunării Deputaţilor (5 decembrie 1946 - 24 februarie 1948),
ultimul înaintea desfiinţării celor două camere şi formarea Marii Adunări Naţionale ca for
legislativ unicameral. Pe 30 decembrie 1947, Mihai I a fost silit să abdice şi a fost proclamată
Republica Populară Română.
Conducerea statului a fost preluată de un prezidiu provizoriu al RPR, care număra un
preşedinte, C. I. Parhon, şi 4 vicepreşedinţi, printre care şi Mihail Sadoveanu. În urma decretului
din 30 decembrie s-a stabilit ca Adunarea Deputaţilor să fie dizolvată pe 24 februarie 1948, iar o
lună mai târziu au fost organizate alegeri pentru Marea Adunare Naţională, care a fost convocată
pe 6 aprilie pentru a adopta noua Constituţie. Legea fundamentală a fost adoptată pe 13 aprilie,
conducerea statului fiind preluată de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, condusă la rândul ei de
un preşedinte. Din acest moment şi până la decesul său, Sadoveanu a rămas simplu membru al
MAN.
Tot în această perioadă, Sadoveanu a fost ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor (23 iunie 1956
- 19 noiembrie 1961), laureat al Premiului de Stat şi al Premiului Lenin pentru pace (1960),
precum şi decorat cu titlul „Erou al Muncii Socialiste”. Se stinge din viaţă pe 19 noiembrie 1961,
la vârsta de 81 de ani.
 Dumbrava minunata

Capodopera lui Mihail Sadoveanu, pe tema copilăriei, rămâne Dumbrava minunată. Cadrul este
al unei povestiri realiste: începutul şi sfârşitul, iar în acest cadru, totul este feeric, de basm,
populat de imaginaţia acestei fetiţe, Lizuca, cu personaje şi întâmplări din basme, auzite de la
bunicii ei, sau citite de răposata ei mamă.

Tema povestirii este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă fericită. Lizuca este
o fetiţă orfană de mamă. Tatăl său s-a recăsătorit cu d-na Mia Vasilian, o femeie provenită dintr-o
familie bogată, cu servitori în livrele, guvernantă şi cu moşie mare în Buzău, preocupată mai ales
de viaţa mondenă şi de vizite. Viaţa în casa tatălui său, după moartea mamei, devine, pentru
Lizuca, de nesuportat, din cauza mamei vitrege şi a servitoarei, care, încurajată de stăpână, o
brutalizează şi ea pe oropsita fetiţă.
Lizuca pune la cale o evadare din această casă, o fugă la casa bunicilor, împreună cu căţelul ei,
Patrocle, cu care se înţelege de minune, deoarece îi înţelege toate gândurile şi dorinţele:
„Patrocle, îi zise Lizuca, tata nu mai vine de la Bucureşti şi pe bunici nu i-am văzut de multă
vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo. De când a murit mama noi petrecem tare rău”.
Căţelul Patrocle se îngrijeşte de provizii, furând din bucătărie o bucată de pâine, iar Lizuca,
amintindu-şi de poveştile ascultate, ia cenuşă pentru a însemna drumul şi pentru a nu se rătăci.
Aceste pagini, în care e descrisă călătoria Lizucăi, în tovărăşia lui Patrocle, sunt considerate de
Garabet Ibrăileanu „cele mai artistice din întreaga operă a lui Sadoveanu şi poate din întreaga
noastră proză”.
Plecând de acasă, ei rătăcesc drumul. Întâlnesc o floare mare şi mandră de care Lizuca îşi
amintea că e cheamă Sora Soarelui. Fetiţa intră în vorbă cu ea, povestindu-i necazurile de acasă
(„Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam acolo ascunsă şi mă gândeam la mama care s-a
dus şi nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora Soarelui!”), iar planta lasă două petale, ca două
lacrimi, în semn de înţelegere a suferinţei copilei, şi-i arată drumul. În drumul lor, întâlnesc o
bătrână, care, în închipuirea Lizucăi este Sfânta Miercuri şi are o căţeluşă cu dinţi de fier şi
măsele de oţel.
Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se cufundă în lumea
visului şi poveştile continuă: ea face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă, un bătrân şi o
bătrânică. Aici se arată cine sunt prichindeii. Domniţa face vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina
lunii apar pe cărare printre ierburi si flori, jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani, bursuci şi fluturi.
Urmează povestea bătrânului despre Statu-Palmă Barbă-Cot, care s-a retras în Dumbravă din
cauza răutăţii oamenilor. Tot el îi spune Lizucăi că dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese în
pericol de a fi vândută.
Urmează povestea domniţei despre o zână nespus de frumoasă de care s-a îndrăgostit Făt-
Frumos. La hotarul împărăţiei minunilor, Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi în casa
bunicilor. Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită în pădure. Mama vitregă şi slujnica vin să o
ducă acasă, nu de dragul copilului, ci aşa cum îi spune bunicul, de dragul averii ei. Agitaţia şi
vorbele lor stârnesc albinele din stup, care le înţeapă, spre satisfacţia Lizucăi, care ştie că. o
vreme, d-na Mia Vasilian nu va mai putea primi musafiri în salonul ei.
Basm şi realitate, într-o alternanţă care dă farmec povestiri lui Sadoveanu: „dacă nu proceda aşa,
ar fi scris un basm, desigur admirabil, dar n-ar fi făcut ceea ce a voit să facă: să redee sufletul
copilului - hrănit de basme - în faţa priveliştilor naturii şi cerând înţelegere şi sprijin acestei
naturi” (Garabet Ibrăileanu).
Dumbrava minunată poate fi considerată povestire şi basm deopotrivă, cu personaje reale şi
imaginare, în care întreaga natură se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi
(aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de
lumină” au însemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei fetiţei către
bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun). Caracterul de basm este evident şi
prin tema comună (fetiţa oropsită de mama vitregă) şi prin finalul fericit în care forţele răului îşi
primesc pedeapsa: înţeparea de către albine a mamei vitrege şi a servitoarei.
Scrierile lui Mihail Sadoveanu despre copii au fost apropiate de romanele lui Charles Dickens
prin tema comună a copiilor orfani, de scrierile lui Anatole France, care în „Petit Pierre a
dezvăluit geniul metafizic al primei copilării”.

Mia Vasilian, botezată Maria, este căsătorită cu Jorj, devenind astfel mama vitregă a duduii
Lizuca de numai şase ani. Lizuca era o fetiţă plinuţă, dar mărunţică şi voinică; nu era deloc
frumuşică: Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre, aveau în ei câte-o mică floare de lumină.
Viaţa micuţei copile era tare grea alături de servitoare şi de mama sa vitregă; zi de zi micuţa era
bătută iar singurul ei prieten, în faţa căruia putea să-şi deschidă sufletul era Patrocle un boldei
roşcat, cu picioarele scurte şi strâmbe şi cu capul mare.
Sătulă de traiul greu din casă, Lizuca a luat hotărârea de a pleca la bunici. Fără o vorbă şi cu un
codru de pâine într-un buzunar şi cu cenuşă în altul, fetiţa şi căţelul pornesc la drum, un drum
lung, plin de obstacole şi peripeţii.
De-a lungul drumului fetiţei îi ieşi în cale Sora-Soarelui, o plantă înaltă şi frumoasă. Lizuca i-a
povestit acesteia viaţa sa, de la moartea mamei sale şi până în prezent, iar drept alinare pentru
copila greu încercată de viaţă, planta lăsă să-i cadă două petale ca nişte fluturi de lumină.
Patrocle a descoperit un muşuroi de furnici pe care l-a deranjat cu boticul; câinele a fost
întâmpinat de micile vieţuitoare cu înţepături, însă Lizuca fiindu-i aproape l-a ajutat să scape de
furnicuţele rămase pe nas, eliberându-le în iarbă, după care cei doi şi-au continuat drumul spre
bunici.
Şi Sfânta Miercuri i-a ieşit copilei în cale. Sufletul curat şi sincer al fetiţei au determinat-o pe
aceasta să nu-i fie teamă de bătrânică şi chiar s-o trateze cu respect.
Pe cei doi drumeţi, noaptea i-a prins în dumbravă. Singuri, cei doi au început să caute o căsuţă
pentru înnoptat. O scorbură de răchită bătrână a fost locul ideal pentru fetiţă şi căţel. Muşchii le-
au ţinut loc de saltea şi de pernuţă. Deşi se afla într-o situaţie limită, Lizuca nu a uitat să-i ceară
voie mătuşii răchite s-o primească în scorbura sa. Noaptea nu s-a desfăşurat în linişte, cu somn şi
vise plăcute, ci cu vizita Domniţei mici şi bălaie şi a altor neamuri ale dumbravei. Cu toţii au
început să-i spună Lizucăi fel de fel de poveşti care mai de care mai frumoase şi mai interesante.
Dimineaţa, somnul fetiţei din casa bunicilor a fost spulberat de zarva creată în curte: mama
vitregă împreună cu slujnica veniseră s-o ia înapoi pe micuţă, însă bunicul nu a acceptat,
susţinând că vrea să oprească cele două sufleţele fără apărare, pe Lizuca şi pe Patrocle. Pe lângă
refuzul bunicului, cele două musafire nepoftite au fost întâmpinate de albinele bătrânului.
Înţepăturile administrate de acestea le-au obligat să plece mâncând pământul. Fetiţa şi căţelul au
rămas în continuare în grija bunicilor, bucurându-se de prezenţa celor doi bătrânei ce o iubeau
nespus de mult.
Opera „Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu pune accentul pe inocenţa copilei Lizuca;
aceasta vorbeşte cu tot ce-i iese în cale, de la plante până la animale. Relaţia de prietenie dintre
aceasta şi patruped se bazează pe o iubire necondiţionată şi chiar pe înţelegere. Cei doi au o
comunicare roditoare care contribuie foarte mult la desfăşurarea lucrurilor în direcţia cea bună.
Mi-a plăcut mult această filă de poveste, filă cu o încărcătură emoţională peste limitele
normalului. O recomand în special copiilor s-o citească, dar şi întregii familii. „Dumbrava
minunată” poate fi încadrată cu uşurinţă în lista operelor nemuritoare.
 Poetica spațiului
Vasta operă sadoveniană ne plasează într-un univers paralel unic, unicitatea revendicându-se
din amalgamul de arhetipuri, simboluri și semnificații care încarcă fiecare rând așternut pe hârtie.
Originalitatea acestor scrieri survine din capacitatea povestitorului absolut de a așeza pe un
piedestal elemente ale banalului aparent. Natura, cu capriciile ei, înrămează tabloul feeric al unei
lumi a inițiaților, în care propriile-i valori și legi nescrise redau această aură poetică. Limbajul
acestei lumi se dovedește a fi unul încifrat, iar puntea de trecere spre acest tărâm se clădește prin
intermediul capacității fiecăruia de a depista acele matrici, simboluri și semnificații care
predomină în scrierile sadoveniene. Astfel, ne propunem ca în cuprinsul lucrării de față să
inserăm, într-o primă instanță, câteva direcții ale teoriei spațiului autohton și nu numai, respectiv
procesele de depistare și analizare a matricilor și a semnificațiilor toposurilor întâlnite în
povestirea lui Sadoveanu, Dumbrava minunată..
În opera sadoveniană, problematica spațiului implică o generoasă semnificație. Căutând prin
sertarele scrierilor de specialitate, regăsim problematica spațiului la Ernest Bernea, tratată în
lucrarea sa Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român. Intenția acestuia a fost aceea de a depista
valențele celor trei elemente fundamentale ale acestui popor: spațiu, timp și cauzalitate. Pășind în
universul acestei scrieri, ne vom concentra atenția asupra unor noțiuni generale, noțiuni emise de
Ernest Bernea, în periplul intreprins de acesta printre accepțiunile celor trei elemente, însă
focalizându-ne doar asupra reprezentării spațiului. Pornind de la ideea conform căreia problema
spațiului este specifică epocii moderne, acesta dezvoltă: „am putea-o numi o dominantă a ei ŕ a
păstrat amprenta a două mari concepții, una venind din filozofie, iar cealaltă din fizică: e vorba
de apriorismul kantian şi de teoria relativității a lui Einsteinˮ. Astfel, Bernea sesizează două
aspecte fundamentale ale acestui element, aspecte care provin din teorii antitetice, deoarece:
„Apriorismul filozofic afirmă că spațiul, ca şi timpul, face parte dintre condițiile transcendentale
ale experienței şi că ideea de spațiu nu poate fi în vreun fel schimbată(influențată) de experiență.
Nu avem de-a face cu o noțiune empirică, deoarece experiența nu este cu putință fără existența
categoriei de spațiu; spațiul, ca şi timpul, este o condiție a producerii fenomenelorˮ .
La polul opus, susține Bernea, teoria relativității, implică ideea potrivit căreia „aceste categorii
nu sunt apriorice şi, pentru a putea fi aplicate realității, ele trebuie definite în funcție de sistemul
de referință al observatorului; este un punct de vedere nou care, fără să contrazică total teoriile
kantiene, aduce o profundă schimbare în însăşi baza fizicii contemporaneˮ . Astfel, problema
spațiului se revendică, într-o primă instanță, atât din principii de sorginte filosofică, cât și din
principii aparținătoare fizicii, cele din urmă, deși antitetice celor dintâi, venind, oarecum, în
completarea acestora. În acest studiu al lui Ernest Bernea, reprezentarea spațiului constituie o
problemă de ştiință umanistă, adică o problemă de ştiință, ci nu de filozofie, o problemă de
ştiință morală, ci nu de fizică matematică. Acesta vine în întâmpinarea acestor spuse, semnalând
antecedentele din domeniul istoriei artelor, al etnologiei şi al filozofiei culturii, care s-au produs
în Germania, la începutul secolului al XX-lea. Astfel, „Spengler şi Frobenius au încercat să
dovedească faptul că spațiul nu este o «constantă a intuiției umane», aşa cum apare în
apriorismul kantian, ci este un sentiment care generează cultură. Pentru ei, cultura este ceva
concret şi organic, produs al unui anumit mod de a gândi spațiul, care în acest fel poate deveni un
adevărat simbol; din determinant al stilurilor în artă, la etnologii şi filozofii culturii spațiul
devine un determinant al culturilor. Pentru Frobenius şi Spengler, la baza oricărei culturi stă un
suflet generator, iar pentru modul de expresie, un spațiu specific, un simbol spațialˮ.
Reîntorcându-ne spre semnificațiile spațiului autohton, Bernea emite o convingere potrivit
căreia, pentru satul românesc, spațiul poate fi o intuiție, o reprezentare sau chiar o concepție. Mai
mult decât atât, spațiul, după cum satul românesc tradițional îl relevă, constituie, mai întâi, o
problemă practică, impusă de mediul înconjurător, iar abaterea de la acest principiu i-ar putea
pune ființei umane în pericol existența fizică. Până să atingă această graniță, însă, spațiul, pe plan
sufletesc şi mintal, presupune o înlănțuire de reacțiuni necesare comportării şi orientării ființei
umane. Această problematică a spațiului a fost tratată și de Mircea Eliade, în lucrarea sa Le sacre
et le profane (1965), spațiul fiind invocat în strânsă legătură cu istoria religiilor. Sinteza acestor
pagini dominate de semnificația spațiului ne este redată de însuși Eliade, care conchide: „Există
deci un spațiu sacru, prin urmare puternic, semnificativ, și există alte spații, neconsacrate, prin
urmare, lipsite de structură, de consistență, într-un cuvânt: amorfe. Ba mai mult: pentru omul
religios, această lipsă de omogenitate spațială se traduce prin experiența unei opoziții între
spațiul sacru, singurul care ar fi real, care există cu adevăratˮ . O altă personalitate care a sesizat
această problematică a spațiului este Lucian Blaga. În Trilogia culturii (1944), acesta pledează
pentru o concepție similară celei enunțate de Frobenius şi Spengler. Ernest Bernea citează
spusele lui Blaga, care sesizează un incipit în ideea potrivit căreia: „«inconştientul posedă
orizonturi proprii [...] la baza aşa-numitului sentiment specific al unei culturi stă un orizont sau o
perspectivă pe care şio creează inconştientul uman ca un prim cadru necesar existenței sale». Pe
această cale el ajunge să afirme: «cultura românească populară posedă şi ea o viziune spațială
specifică, care ia forma determinată a infinitului ondulat. Să numim acest cadru inconştient al
vieții noastre spațiul mioritic»ˮ.
Mai mult decât atât, Lucian Blaga definește spațiul mioritic prin prisma spațiului-matrice:
„cum orizontului spațial al inconștientului îi atribuim o funcție plastică și determinantă, putem
să-l numim și «spațiu-matrice»ˮ. Astfel, subliniază filosoful, „să numim acest spațiu-matrice,
înalt și indefinit ondulat, și înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al
destinului: spațiu mioriticˮ . Preluând idei din teoriile emise de cei pe care tocmai i-am amintit,
în cea de-a doua parte a exegezei noastre vom reveni asupra câtorva aspecte, penetrând, totodată,
universul povestirii lui Sadoveanu, Dumbrava minunată.
Depășind registrul autothton și îndreptându-ne spre un registru universal al acestor scrieri de
specialitate, vom lua în considerare și viziunea lui Gaston Bachelard, viziune expusă în Poetica
spațiului. Insistând asupra ideii de „spațiu fericitˮ, sesizăm că „în această orientare, anchetele
noastre ar merita numele de topofilie. Ele ţintesc să determine valoarea umană a spaţiilor de
posesiune, a spaţiilor apărate împotriva unor forţe adverse, a spaţiilor iubite. Pentru motive
adeseori foarte diverse şi cu diferenţele pe care le comportă nuanţele poetice, acestea sunt spaţii
lăudate. Valorii lor de protecţie care poate fi pozitivă, i se adaugă şi valori imaginate, iar acestea
din urmă devin în curând valori dominante. [...] Pe de altă parte, spaţiile de ostilitate sunt de-abia
evocate în paginile care urmează. Aceste spaţii de ură şi luptă nu pot fi studiate decât referindu-
ne la materii arzânde, la imagini de apocalipsăˮ .
Preluând câteva idei din studiul introductiv al operei lui Bachelard, dibuim capacitatea
acestuia de a se ancora în meandrele unui spațiu încărcat de conotații pozitive, itinerariul său
printre elemente precum casa, pivnița, podul, coliba, sertarul, dulapul, cuiburile, colțurile,
miniatura, imensitatea intimă, dialectica lui „afarăˮ și „înăuntruˮ, fenomenologia rotundului
înrămând, mai ales, peisajul unui spațiu benefic, și nu a unui spațiu ostil. Întrucât natura
reprezintă cadrul comun al povestirilor lui Sadoveanu, aceasta poate fi percepută ca un topos
general, generator al multitudinii de forme pe care spațiul le posedă în scrierile sale. Perceperea
semnificațiilor acestor toposuri facilitează procesul de inițiere a cititorului pe meleaguri virgine,
străbătute doar de sufletul unui autentic iubitor al naturii.
Prin urmare, elemente precum sălbăticia, izolarea, inițierea, liniștea, tăcerea, ocrotirea
întregesc acel tablou fascinant al povestirilor lui Sadoveanu, devenind, totodată, tipologii de
spații prezente în aceste opere. Inițierea, caracteristică fundamentală a spațiilor întâlnite în
operele lui Sadoveanu, prinde conturul a două mari direcții. Într-o primă instanță, povestitorul își
făurește o potecă spre sufletul cititorului numai prin prisma acestui proces de inițiere, cel din
urmă fiind apt să transcendă granițele lumii materiale, îmbălsămându-se, apoi, cu miresmele unui
tărâm fascinant prin sălbăticia sa. Subliniind aspectele nefaste pe care mâna omului le reflectă
asupra naturii, autorul potențează ideea de neinițiat, căci însăși respectarea legilor nescrise
impuse de natură constituie proba edificatoare a acestui proces de inițiere. Mai mult decât atât,
Ion Vlad ne însumează toate aceste aspecte, relatând că „textul pare un discurs încifrat al inițierii
în natură, pregătindu-se parcă să ne călăuzească pentru o mai profundă și mai fertilă intrare in
timpul Naturiiˮ. În cea de-a doua instanță, autorul supune personajele unui soi de probe, menite
să ateste capacitatea acestora de a se adapta întru totul noului spațiu, de a se conforma normelor
fizice, spirituale și morale impuse de acesta.
Invocând povestea unei fetițe alungate de mama sa vitregă, Mihail Sadoveanu, în mod inedit,
remaniază semnificația dumbrăvii, redând suflul naturii, îmbibând grai și viață în țesuturile
celulare atât ale florei, cât și ale faunei. Referindu-ne, bineînțeles, la povestirea copilăriei,
Dumbrava minunată, sesizăm virtuțile unui suflet nobil, capabil să traverseze acest proces
inițiatic, acceptând legile acestui nou topos și încrezându-se în capacitatea acestuia de a o
proteja: „Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel și îngust, da-i mai frumos decât în târg. Și la
dreapta și la stânga s-au adunat păpușoi. Se mișcă și sună ca niște săbii. Dar eu nu mă tem. Ei ne
îndeamnă înainte și ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu? păpușoii au și împărăteasa,
Patrocle. O floare mare și mândră: bunica zicea că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici
lângă eaˮ. Trecând toate întâmplările din acest nou spațiu prin filtrul gândirii unui copil,
Sadoveanu dezvăluie imaginea drumului precum un spațiu asumat de protagonist, care a izbutit a
înțelege tainele acestuia, ferinduse de primejdii și manifestându-și virtuțile față de elementele
componente ale acestui topos.
În incipitul povestirii Dumbrava minunată este surprins zbuciumul sufletului fraged al
Lizucăi, personajul central. Învăluită de simțăminte malițioase, răspândite din partea mamei
vitrege, și profund afectată de lipsa temporară a tatălui, Lizuca se leapădă de acest mediu ostil,
alegând să parcurgă un drum lung, necunoscut (și inițiatic, am spune noi) spre casa bunicilor,
spațiu care constituie universul ideal. Astfel, se accentuează ideea conform căreia „casa și curtea
sunt socotite în general ca locuri bune, rodnice [...] Sunt însă unele cazuri când ele apar și ca
locuri rele; acestea sunt anumite cazuri bine definite, dar ca excepții. În această categorie de
fapte, locuri rele sunt socotite casele și locurile părăsiteˮ. Casa în care Lizuca își duce traiul
alături de câteva personaje negative desemnează un spațiu ostil, un spațiu lipsit de sentimente
nobile, paterne și materne, iar casa bunicilor reprezintă spațiul bun, încărcat de iubire, de
candoare. Aflate în antiteză, aceste două spații o supun pe eroină unui proces de inițiere, anume
parcurgerea distanței care desparte aceste două puncte de reper. Urmând drumul, pentru ca mai
apoi să pătrundă în inima dumbrăvii, Lizuca parcurge întru totul acest spațiu inițiatic: „În
dumbravă se făcuse deplină tăcere și un întuneric tainic, prin care totuși ochii vedeau cu ușurință.
[...] − Nu știu de ce, dar mie nu mi-i somn deloc. Așa-i de frumos și de bine... Eu n-am cunoscut
niciodată dumbrava asta. Acum văd că-i o pădure ca-n poveștile pe care mi le spunea mamaˮ. Nu
doar că o inimă frântă de copil percepe frumusețile cu care Divinitatea a înzestrat natura, ci chiar
le asemuiește peisajelor imaginate de ea, ca rod al poveștilor rostite mama sa.
Vietățile acestei dumbrăvi fermecate, ale cărei taine au fost deslușite și asumate de Lizuca,
sunt cele care sesizează atitudinea onestă a acesteia față de acest topos necunoscut până acum,
descoperindu-i, totodată, motivul pentru care i s-au revelat: „− Noi ieșim de multe ori noaptea și
petrecem cu vietățile care fug de om. Mie-mi pare foarte bine că ai venit în noaptea asta. Am
trimes un iepure să deie de veste în toate părțile că ieșim în lumina lunii. Noaptea, dumbrava asta
este o împărăție fermecată pe care oamenii de rând n-o pot niciodată cunoașteˮ. Astfel, aceste
rațiuni dezvăluie tocmai tainele unui topos inițiatic, străbătut de Lizuca, fapt irealizabil pentru
oamenii de rând, pentru neinițiați. Întâlnirea Lizucăi cu Sfânta Miercuri, dar, mai ales, întâlnirea
cu vietățile miraculoase ale dumbrăvii, confirmă ipotezele enunțate în incipitul lucrării, deoarece
„tot numai prin teoria noastră despre spațiul-matrice ca factor inconștient, se poate lămuri de ce
uneori același, sau chiar foarte adesea, în unul și același peisaj pot să coexiste culturi sau duhuri
cu orizonturi spațiale fundamental diferiteˮ.
Insistând pe ultima parte a citatului, conchidem că doar sufletul nobil al Lizucăi a permis
lumii, personajelor necunoscute și miraculoase să capete proporții concrete, să coexiste într-un
spațiu fabulos, într-o dumbravă minunată.Reamintindu-ne de concepția lui Mircea Eliade,
potrivit căreia „un semn oarecare ajunge pentru a indica sacralitatea loculuiˮ, constatăm că tot în
această fază Lizucăi i se revelează nu doar niște ființe dintr-o altă lume, ci niște făpturi sacre,
astfel „experiența spațiului sacru face posibilă «fundarea lumii»: acolo unde sacrul se manifestă
în spațiu, se dezvăluie realul, Lumea începe să existeˮ. Aceasta este și clipa în care „lumeaˮ
începe să existe pentru protagonistă, adică năzuințele acesteia încep să prindă contur. Stabilind,
într-un prim-plan, o fundamentală caracteristică a toposurilor sadoveniene, inițierea, înțelegem
că, în cadrul naturii, aceasta se dobândește respectând anumite coduri arhaice. Analizând cele
amintite până acum, conchidem că spațiile inițierii precum drumul, dumbrava, codrul, pădurea
sau lacul trebuie dibuite într-o liniște solemnă, care să reflecte deferența față de fermecătoarele
monumente ale naturii.
Astfel, solitudinea, chiar izolarea și tăcerea denotă aspecte esențiale ale povestirilor
sadoveniene. Dumbrava este percepută de protagonistă ca un refugiu, motiv pentru care aceasta
s-a dezis de orice sentiment negativ, teama negăsindu-și sălaș în sufletul acesteia, într-o
dumbravă a tăcerii depline, deoarece „era în juru-le tăcere și singurătate; ș-o lumină dulce se
cernea printre crengile sălciilor. Nu se auzea nici lătrat de câne, nici chemare de pasăre. Parcă
intraseră în ținutul unui basmˮ. Tăcerea reflectă, însă, o semnificație vastă, căci sunetele naturii
nu tulbură, ci completează această liniște, desăvârșind-o cu codurile sale încifrate. Zburătoarea
din dumbrava Lizucăi confirmă spusele noastre, deoarece „de acolo de sus, curgea parcă pe sub
arcurile ramurilor un păienjeniș de ape trandafirii. Și în tăcerea poienițelor, pe un gheb de
pădureț bătrân, o ciocănitoare vesti sosirea drumețilorˮ. Așadar, Lizuca se situează în mijlocul
unui loc ferit, iar „locul ferit e un loc bun, dar care, în general, nu poate deveni rău, așa cum
deseori se întâmplă cu celelate locuri atunci când pe ele se produc fapte care le transformă
calitatea, fie că aceasta se produce pe cale naturală [...], fie pe cale artificială, ținând de voința
omului ˮ.
În Dumbrava minunată, Sadoveanu creează un cadru desăvârșit al miraculosului, unde nu doar
că viețuitoarele au grai, dar vegetația este pătrunsă de însușiri omenești, astfel încât, spune
Lizuca, „păpușoii au și împărăteasa, Patrocle. O floare mare și mândră: bunica zicea că o cheamă
Sora-Soarelui. Să ne oprim aici lângă eaˮ.
Suflet nobil, Lizuca posedă toate virtuțile pentru ca acest univers miraculos să i se dezvăluie,
netemându-se de necunoscut și bucurându-se de tot ceea ce sălășluia în acea dumbravă minunată.
Creaturile magice ale acestei păduri resimt pașii Lizucăi, dar și virtuțile pe care aceasta le
posedă, înțelegând, astfel, că fetița este capabilă să treacă frontiera spre lumea lor, spre deosebire
de ceilalți oameni, neinițiați: „Am pus de pândă, la marginea pădurii, pe țăncul pământului, și,
când te-a primit răchita în căsuța ei, el s-a coborât în peșterile noastre și ne-a dat de știre. Noi
ieșim de multe ori noaptea și petrecem cu vietățile care fug de om. Mie-mi pare foarte bine că ai
venit în noaptea asta. Am trimes un iepure să deie de veste în toate părțile că ieșim în lumina
lunii. Noaptea, dumbrava asta este o împărăție fermecată pe care oamenii de rând n-o pot
niciodată cunoașteˮ.
În sprijinul argumentelor noastre vine și Fănuș Băileșteanu, care mărturisește că „întreaga
natură, tot universul cunoaște, la Sadoveanu, un proces de animare, de participare la fluxul vital.
Totul poartă, parcă, un suflet, o animaˮ . Tipurile de spații prezente în povestirile lui Sadoveanu
se află într-o relație de interdependență. Într-o primă instanță, am depistat spațiile inițierii, pentru
ca mai apoi să dibuim conexiunea acestora cu spațiile singurătății și ale tăcerii, apoi, lăsându-ne
conduși de aceste legi nescrise, pe care aceste spații le presupuneau, am izbutit a păși în spațiile
miraculoase.
În Dumbrava minunată, toposul îmbracă o nouă tipologie, cea protectoare, maternă. Plecând de
acasă tocmai în căutarea acestor stări afective, spre casa bunicilor, Lizuca le descoperă în drumul
său, chiar în inima pădurii, căci, spune ea: „− Aicea-i foarte bine, Patrocle. [...] Văd că este
saltea și pernuță de mușchi. Mă învelesc cu paltonașul și-mi pun bereta în cap și pot dormi
împărătește. Uite, este loc și pentru tineˮ .
Liniștea și protecția pe care Lizuca nu le-a mai resimțit de când mama ei și-a făcut loc printre
îngeri, le redezvăluie în acest spațiu matern, din inima naturii. Ba chiar întreaga natură a trepidat
la sosirea noilor oaspeți: „De acolo de sus, curgea parcă pe sub arcurile ramurilor un păienjeniș
de ape trandafirii. Și în tăcerea poienițelor, pe un gheb de pădureț bătrân, o ciocănitoare vesti
sosirea drumeților. Ca și cum erau așteptați, păsărele mărunte apărură legănându-se pe vârfuri
mlădioase de sânger. Priveau pe Lizuca cu ochișori ca vârfuri de ace și-o întrebară toate deodată
ce caută în împărăția lorˮ.
Astfel începe aventura Lizucăi în acea minunată dumbravă, pentru ca, în cele din urmă,
creaturile miraculoase să o protejeze și să o conducă spre casa bunicilor mult dorită. Acesta
constituie momentul în care toposul matern și protector își atinge apogeul în scrierile
sadoveniene, căci după ce este adoptată și îngrijită în cadrul naturii, cu ajutorul ființelor magice,
protagonista se trezește în odaia bunicilor săi. Inevitabil, personajul central al povestirii
Dumbrava minunată se întipărește în mințile noastre precum o imagine în oglindă a lui
Sadoveanu, care, de asemenea, s-a refugiat în nenumărate dăți în natură, povestirile-i vânătorești
și pescărești stând mărturie acestui fapt. Așadar, protagonista cunoaște o evoluție în procesul său
inițiatic, parcurge drumul prin dumbrava minunată, lasă în urmă un cămin rece și, fiind călăuzită
de speranța regăsirii paradisului pierdut, ajunge în casa bunicilor.
 Acest periplu al protagonistei cunoaște, în cele din urmă, trei momente-cheie cărora le
corespund trei tipuri de toposuri diferite (locuința bunicilor, casa pe care o părăsește, dumbrava),
deoarece „locurile sunt de două feluri: loc bun și loc rău. Primul este rodnic, aducător de bine,
întotdeauna cu un sens pozitiv; cel de-al doilea este nerodnic, aducător de rău, întotdeauna cu un
sens negativ. La aceste două categorii se mai adaugă și locul feritˮ . Adică celor trei spații
(respectiv locuința bunicilor, casa pe care o părăsește, dumbrava) le revine, după cum am citat, o
semnificație profundă. Pornind de la partea teoretică, apoi îndreptându-ne spre ilustrare și
argumentare, lucrarea izbutește să atingă scopurile propuse, deoarece spațiile au fost încadrate în
limita a câtorva categorii, aflate într-o puternică relație de interdependeță, una față de cealaltă,
fapt stabilit pe parcursul deducțiilor

Bibliografie
1. Sadoveanu, Mihail, Dumbrava minunată, București, Editura Mihail Sadoveanu, 2016
2.https://crispedia.ro/dumbrava-minunata-de-mihail-sadoveanu-comentariu-literar-rezumat-
literar/
3.http://rezumatecarti.robloguri.info/2019/11/comentariu-dumbrava-minunata-de-mihail-
sadoveanu.html
4. Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită, București: Editura Muzeul Național al Literaturii Române, pp. 222–232