Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț) a fost
un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei
mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o
carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale
istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova,
despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost
unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor
realist și adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa
se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o
anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și
povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga
de aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea
istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în
romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor
precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă
de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul
psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu perioada
socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada
interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului,
Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția
de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața, și a
fost ținta unei campanii de presă venite din partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un
susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea
politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În
această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai
Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după
abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și
discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de
la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca propagandă în favoarea comunizării.
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al
Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare
Maestru al Marii Loji Naționale din România.[2] A fost cumnatul criticului literar Izabela
Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au
devenit la rândul lor scriitori.
Origini

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost
avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,[3] și Profira Ursache (d. 1895), fată de răzeși
analfabeți[4] din localitatea Verșeni.[5] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului și a
fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891. Familia își
avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit. „din Sadova”),[6] adoptat de aceasta abia în
1891.[7][8] Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică a avut un
impact negativ asupra întregii familii.[9] Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest contrast
dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în formarea autorului, deschizându-i calea
spre o „universalitate românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de rădăcinile sale
moldovenești.[10] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost
criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului
socialist Vasile Morțun).[11] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.[12]
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl.
Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir.[13] În timpul
liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare,
pescuind, sau doar pentru a contempla natura.[14] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la
rudele mamei.[8][15] În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau
în prezența autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății.[16] Urmează
gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.[17][18][19] La
Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor
în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale
termină anii de gimnaziu în fruntea promoției.[19]
Primele încercări literare, căsătoria și familia

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o

monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.[20]
Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897,[18][21] cu schița Domnișoara M din Fălticeni,
pe care îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani.[18] În 1898 începe să colaboreze la foaia
Viața nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a.,
semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,[20] cu un alt scheci și un poem.[22]
Totuși, Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea simbolistă
românească la care adera revista.[22] Începe să scrie pentru reviste non-simboliste precum Opinia și
Pagini Literare.[18][22] În paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă perioadă un jurnal
cunoscut sub numele de Aurora[22] sau Lumea.[7]
Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la Universitatea din
București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii.[7][18][23] A început să
frecventeze societatea boemă a Capitalei,[7], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și
să scrie numai proză realistă.[23] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la
Fălticeni,[8][18][19][24] unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din cariera
de scriitor.[18] În 1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre
fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.[25] În
iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a
inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”.[23] Această primă perioadă din viața sa avea să
fie evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944).
După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie.[26] Inițial,
familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se apoi
într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.[19] Scriitorul a avut unsprezece copii,[20]
dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă și
romancieră.[27] Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor,[27] în timp ce Paul-Mihu, cel
mai tânăr dintre ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după moartea
sa prematură pe Frontul de Vest, în anul 1944.[27][28][29]
Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903,[25][30] Sadoveanu contribuie cu lucrări la

revista tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga. A
mai colaborat la ziarul Voința Națională, publicat de Partidul Național Liberal și condus de
politicianul Vintilă Brătianu. La începutul lunii decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi publicat
Șoimii, primul său roman, o variantă dezvoltată a povestirii Frații Potcoavă, cu o introducere de
istoricul Vasile Pârvan.[25] În 1904 se întoarce la București, pentru a ocupa postul de copist la
„Casa Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației, întorcându-se doi ani mai târziu
la Fălticeni.[18][31] După anul 1906, s-a alăturat grupului de scriitori format în jurul revistei Viața
Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.[11]
Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul literaturii române.
Ele susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși mai târziu au adoptat o politică de stânga,
cunoscută sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet
Ibrăileanu, redactor până în anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten apropiat
al lui Sadoveanu, invitându-l la o excursie pe Râul Râșca.[32] În această perioadă, o tânără
scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale în Mariana Vidrașcu, un
roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat uitării.[33]
1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru volume: Șoimii, Povestiri,
Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,[8][18][20][23][34][35] volume în care Sadoveanu
abordează cu precădere teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice în
literatură, care avea să dureze pentru mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu editura
Minerva. Debutul a fost pregătit din timp, bazându-se pe exercițiile literare din deceniul trecut.[25]
[34][36] Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu,
lider al mișcării conservatoare Junimea, a făcut o recenzie pozitivă volumului Povestiri,
propunându-l totodată la premiile Academiei Române din 1906. Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl
menționa pe Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai României.[37]
Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale
bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie apărută în eseurile sale încă din anul 1882.[38]
Sadoveanu i-a amintit pe Iorga, Maiorescu, și în special pe Constantin Banu și poetul sămănătorist
George Coșbuc ca cei care l-au ajutat să capteze interesul colegilor săi scriitori și a publicului.[25]
Până atunci, scriitorul avusese parte de manifestări de adversitate din partea oponenților
Sămănătorului, în principal din partea criticului Henric Sanielevici. În recenziile sale din Curentul
Nou, volumele lui Sadoveanu erau considerate ca promovând acte imorale precum adulterul și
violul, criticul exprimându-și totodată opinia că programul lui Iorga de didacticism moral era unul
ipocrit.[25] După cum avea să-și amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era deranjat de unele
aprecieri critice în legătură cu opera sa, menționând că decanul Sămănătorist l-a considerat odată
egalul lui Vasile Pop (unul din protejații lui Iorga, considerat supraapreciat de Sadoveanu).[25]
În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de Iosif.[39]
Revista avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de emancipare față de influențele
străine.[40] Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o
„mare influență culturală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât
tradiționaliștii rurali ai „tendinței naționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum
simbolismul.[41] Călinescu și Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul a fost, în mare parte,
promotorul unor reguli mai vechi, trasate inițial de Junimea.[42] Vianu mai adaugă și că aportul lui
Sadoveanu la cercul literar a fost principalul element artistic din istoria acestuia, felicitându-l pe
Iosif pentru predicția sa conform căreia, în timpul unei perioade de „criză” literară, Sadoveanu era
persoana generatoare de inovație.[43]
Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre
publicare în anul 1906.[34] În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905,
este numit la Ministerul Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu.
Supervizorul său era poetul D. Nanu; i-a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.
[44] Nanu scria în acea perioadă: „Este o clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează.
Oamenii fumează, își beau cafeaua, creează vise, poeme și proză [...]."[44] Slujba sa administrativă
este întreruptă de o a doua încorporare în 1906, în Forțele Terestre, fiind înaintat la gradul de
sublocotenent.[45][34] Fiindcă era deja supraponderal, marșul de la Probota, din centrul Moldovei,
până în Bucovina, i-a cauzat mari suferințe.[34]
Anii 1910 și Primul Război Mondial
Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de scris - în 1907, anul Răscoalei
Țărănești. Ministrul Educației, Spiru Haret, îl numise inspector al cercurilor culturale sătești și al
bibliotecilor populare.[46] Inspirat de rezultatul sângeros al revoltei, precum și de încercările lui
Haret de a educa țărănimea, Sadoveanu atrage în mod repetat atenția poliției după ce publică ghiduri
de autoajutorare destinate plugarilor harnici, un fel de activism social care a dus în final la o scurtă
anchetă.[47]
Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909, după ce se alătură Societății
Scriitorilor din România, devenind și președintele acesteia la 2 septembrie 1909.[48][49] În același
an, el, Iosif, și Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun bazele publicației cu apariție lunară Cumpăna,
care luptă împotriva eclectismului lui Ovid Densusianu și a școlii junimiste În 1910 însă, revista își
încetează apariția.[7][50] Devine și o prezență constantă la întâlnire intelectualilor avute la
Cafeneaua Kübler.[51]
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care o deține până
în 1919.[7][8][18][19] În acest an publică volumele Povestiri de sară (la Editura Minerva),
Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a.
Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la
Iași, Viața Românească. Tot în 1910 traduce din franceză unul din studiile lui Hippolyte Taine
despre geneza operelor de artă.[52] Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății
Scriitorilor Români în noiembrie 1911, fiind înlocuit de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână
funcțiile de membru în comitetul de conducere și cenzor.[48][49] A fost o prezență marcantă a
ziarului Minerva, alături de Anghel și criticul literar Dumitru Karnabatt, și a mai publicat în
publicația tradiționalistă Luceafărul.[53]
Sadoveanu este din nou chemat sub arme în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din 1913, în
care România s-a confruntat cu Bulgaria. Ajungând la gradul de locotenent,[18] se oprește pentru o
perioadă în Fălticeni cu al Cincisprezecelea Regiment de Infanterie, după care luptă pentru scurt
timp pe front.[32][34] Se întoarce apoi la viața de scriitor. Devenind bun prieten cu poetul și
umoristul George Topîrceanu, îi însoțește pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și
1915[54] În anul 1915 publică mai multe scrieri, cea mai importantă fiind romanul istoric Neamul
Șoimăreștilor.[18][25]
Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea acesteia de
către Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas
neocupat. Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor de la Viața Românească, care
considerau războiul ca aducător de sărăcie și suferință, și Antanta, față de care România își luase
angajamente.[55] În această perioadă este reales președinte al Societății Scriitorilor, având un
mandat provizoriu care se termină în 1918, când România semnează pacea cu Puterile Centrale,[48]
și, ca militar în rezervă, devine editorul broșurii propagandistice regionale, România.[56] I s-au
alăturat Tudor Arghezi și Topîrceanu (care tocmai fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare din
Bulgaria), fondând împreună , la Iasi, revista Însemnări Literare.[32][54] În decembrie însă, revista
își anunță încetarea apariției. „Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele
noastre mijloace.” Sadoveanu se stabilește în cartierul Copou din Iași, cumpărând, renovând și
redecorând vila cunoscută sub numele de Casa cu turn.[8][57] Aceasta fusese reședința lui Mihail
Kogălniceanu în secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit pe compozitorul George
Enescu.[57] În această perioadă colaborează cu intelectualul de stânga Vasile Morțun și, împreună
cu el și cu Arthur Gorovei, fondează și editează revista Răvașul Poporului.[19][58]
Anii de maturitate și cariera politică timpurie

În 1921 devine membru al Academiei Române.[8][18][20] Doi ani mai târziu, își ține discursul de
recepție, în care face aprecieri pozitive fată de folclorul românesc în general și de poezia populară
în special.[8][18][59] Reîncepe colaborarea la revista Viața românească, alăturându-se nucleului de
redactori din perioadă interbelică, din care face parte și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din
romanele sale (unele dintre ele inițial publicate la editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene
publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul,
volumul Priveghiuri.[60] Găzduiește în casa sa din Dealul Copoului scriitori precum Topîrceanu,
Gala Galaction, Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru D. Pătrășcanu și pe
dirijorul Sergiu Celibidache.[57] Este apropiat al poetului socialist Ioan N. Roman, ajutându-l să-și
promoveze scrierile,[61] de aceleași avantaje bucurându-se memorialistul Gheorghe Jurgea-
Negrilești,[62] și scriitorul satiric Radu Cosmin.[63]
Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre monumentele
inspirându-i opera: Mănăstirea Agapia și Văratec și Cetatea Neamțului.[34] După 1923, alături de
Topîrceanu, Demostene Botez și alți colaboratori ai revistei Viața Românească, obișnuiește să
meargă la vânătoare.[54] Este fermecat de priveliștile pe care le vede în timpul unei vizite din 1927
la râul Arieș.[12][18] În același an face o călătorie în Olanda cu Orient Expressul[18][34], călătorie
descrisă ulterior în volumul său de reportaj Olanda. Popularitatea sa începe să crească: în 1925,
1929, respectiv 1930, publică un număr de romane bine primite de critici: Venea o moară pe Siret...,
Zodia Cancerului și Baltagul, iar cea de-a cincizecea aniversare a sa din 1930 este sărbătorită la
nivel național.[18][64] Tot în acest an, Sadoveanu, Topîrceanu și profesorul T. C. Stan redactează și
publică împreună o serie de abecedare.[65]
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul
de la Berlin. În același an intră în Partidul Poporului, în care era deja membru prietenul său
Octavian Goga,[34]. Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și
Sadoveanu.[66] În timpul alegerilor din 1927, câștigă un loc de deputat din partea județului Bihor.
După alegerile din 1931, ocupă un loc de senator din partea județului Iași.[34][67] În perioada
cabinetului țărănist, condus de Nicolae Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului României.[34]
[67] Numirea sa în funcție a fost justificată prin statutul de personalitate culturală.[34] În această
perioadă face parte din Partidul Național Liberal-Brătianu, un partid de dreapta în opoziție cu
principala grupare Național-Liberală.[68] În paralel, începe să contribuie la cotidianul de stânga
Adevărul.[69] În 1928 publică Hanul Ancuței, o lucrare remarcabilă aparținând perioadei de
maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă povestiri, îmbinare măiastră a genului epic și liric.
Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii masonice ieșene „Dimitrie Cantemir”,[64], iar din 1932
al Lojii „Moldova”, din același orient. Între 1930 și 1935 a îndeplinit următoarele demnități
masonice: „Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naționale din România (MLNR), Pro Mare
Maestru al MLNR, Mare Maestru al MLNR și Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române Unite.
[34][64][46][70] Fratele său, Vasile Sadoveanu, de profesie inginer agronom, a fost, de asemenea,
mason.[71]
Anii '30 și al Doilea Razboi Mondial

Își publică lucrările într-un ritm accelerat, culminând cu primul volum din trilogia sa istorică Frații
Jderi (Ucenicia lui Ionuț), publicat în anul 1935. În 1936, preia direcția ziarului Adevărul și a ediției
sale matinale, Dimineața. Alături de George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa
editează, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet
Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului literar și
redactorului revistei Viața românească. În această perioadă este implicat într-o dispută publică cu
presa fascistă și cea de extremă dreapta, contracarând atacurile acestora în ziarele proprii.[72]
Susținători ai extremei drepte organizau în public arderea volumelor sale.[73] Scandalul s-a
prelungit și în următorii ani, Sadoveanu având în acest sens sprijinul prietenilor săi din lumea
literară.[18][74] Printre ei se află și Topîrceanu, care la acea dată era internat în spital, și care l-a
susținut până la moartea sa, cauzată de un cancerul hepatic.[75] În septembrie 1937, ca semn de
solidaritate și de apreciere a muncii sale, Universitatea din Iași îi oferă lui Mihail Sadoveanu titlul
de doctor honoris causa.[76]
La sfârșitul anilor '30 se retrage din viața politică, din cauza dictaturilor de dreapta prin care trecea
România, dar revine la începutul anilor '40, oferindu-și sprijinul Regelui României Carol al II-lea și
formațiunii politice înființate de acesta, Front al Renașterii Naționale, care încerca să blocheze
venirea la putere a grupării radicale fasciste Garda de Fier. Regele îl numește membru al
restrânsului senat corporatist.[77] În 1940, Editura Fundațiilor Regale îi publică primul volum de
Opere.[25] După ce Conducătorul Ion Antonescu înlătură Garda de Fier în timpul rebeliunii
legionare și își stabilește propriul regim fascist, Sadoveanu rămâne apolitic și este din ce în ce mai
prezent în viața publică, ținând prelegeri pe teme culturale pentru postul național de radio.[78] După
publicarea în 1942 a ultimei părți a trilogiei Frații Jderi, Sadoveanu se retrage din nou, la cabana sa
de vânătoare de la Oașa, pe Valea Frumoasei, alături de care construise și o bisericuță; acest loc i-a
servit ca inspirație pentru povestirile din volumele Valea Frumoasei, Ochi de urs și Poveștile de la
Bradu-Strâmb.[79] În timpul acestor ani, scriitorul o întâlnește pe Valeria Mitru, o jurnalistă
feministă mai tânără ca el,[80] cu care, după o scurtă perioadă de timp, se căsătorește.[12] În august
1944, prin Lovitura de stat de la 23 august 1944, România întoarce armele, trecând de partea
aliaților, trupele române luptând cu sau fără voie alături de Armata Roșie. Paul-Mihu Sadoveanu
moare pe front, la 22 septembrie, în Transilvania.[28]. Conform Profirei Sadoveanu, durerea
resimțită de scriitor îl împiedică pentru totdeauna să scrie cel de-al patrulea și ultim volum al
Fraților Jderi. Tot în 1944, Sadoveanu candidează la președinția Societății Scriitorilor Români, dar
este învins de Victor Eftimiu.[64] Cea de-a patruzecea aniversare a debutului său este sărbătorită
printr-o ceremonie specială la Academie, unde Tudor Vianu susține un discurs prin care realizează o
retrospectivă a întregii opere a confratelui său.[25][64][81]
Sistemul comunist și ascensiunea politică

După preluarea puterii de către sistemul comunist, Sadoveanu a sprijinit noile autorități, trecând de
la propria versiune de realism la doctrina comunistă a realismului socialist. Aceasta a dus la
colaborarea cu Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS),
condusă de medicul endocrinolog, ulterior academician Constantin Ion Parhon. Scriitorul
îndeplinește rolul de gazdă pentru delegațiile sovietice conduse de Andrei Vîșinski și Vladimir
Kemenov în timpul vizitelor lor din 1944, după care devine președintele „secției literare și
filosofice” a ARLUS (secondat de Mihai Ralea și Perpessicius).[82] În februarie 1945, el se alătură
lui Parhon, Alexandru Rosetti, compozitorului George Enescu, biologului Traian Săvulescu și
matematicianului Dimitrie Pompeiu într-un protest împotriva politicilor culturale promovate de
primul ministru Nicolae Rădescu și a cabinetul său, pentru a-l discredita pe anti-comunistul
Rădescu și pentru a-l face să plece de la putere.[83] După iunie 1946, Sadoveanu devine editor al
revistei literare a asociației, Veac Nou, alături de Ion Pas, Gala Galaction, Horia Deleanu, Octav
Livezeanu și N. D. Cocea.[84]
Schimbările literare și politice ale lui Sadoveanu devin vizibile publicului în martie 1945, în timpul
conferinței publice despre Stalin care a avut loc la București, fiind doar una din conferințele pe care
le-a îinut la nivel național. Discursul său, intitulat Lumina vine de la Răsărit, este o încercare de a
îmbunătăți imaginea Stalinismului în România.[85] ARLUS va publica în același an textele acestor
conferințe într-un singur volum.[70] Tot în 1945, Sadoveanu călătorește prin Uniunea Sovietică
împreună cu profesorii Parhon, Săvulescu, sociologul Dimitrie Gusti, lingvistul Iorgu Iordan, și
matematicianul Simion Stoilow,[86] fiind invitat de Academia Rusă de Științe să ia parte la cea de-a
220-a aniversare a înființării ei. Sunt vizitate colhozuri și creșe, și au loc discuții cu agronomul
Nicolai Tsitsin, un apropiat al lui Stalin.[87] La întoarcere, scriitorul publică alte texte controversate
și ține discursuri prin care laudă sistemul sovietic.[88] În același an, Editura Cartea Rusă a ARLUS
a mai publicat, printre altele, și traducerea volumului Scheciurile unui sportiv de Ivan Turgenev
[52], făcută de Sadoveanu.
În timpul alegerilor măsluite din 1946, Sadoveanu a fost candidat al Blocului Partidelor
Democratice (BPD) în colegiile din București, câștigând un loc în noul Parlament al României, cel
unificat.[89][90] În prima sesiune, cea din decembrie 1946, este ales președintele Parlamentului.
[91] Locuiește la Ciorogârla, primind din partea statului o vilă deținută anterior de jurnalistul Pamfil
Șeicaru, de orientare fascistă. Această decizie a fost considerată de Partidul Național-Țărănesc drept
corupție politică, atrăgându-i lui Sadoveanu porecla de „Contele de Ciorogârla".[92][93]
În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la putere, Sadoveanu
primește cele mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui scriitor român, însoțite de
beneficii materiale substanțiale.[90][94] Între anii 1947-1948, el, alături de Parhon, Ștefan Voitec,
Gheorghe Stere, și Ion Niculi, devine membru al Prezidiului ales de BPD.[95][96] A rămas membru
al noii Academii a Republicii Populare Române, și, alături de alți intelectuali pro-sovietici, este ales
în conducerea acesteia.[97]
Ultimii ani, boala și moartea

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor din România în 1949,
Sadoveanu devine președintele de onoare al acesteia.[48][98] Apoi, în 1950, este numit președintele
ei, înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Conform scriitorului Valeriu Râpeanu, această numire a fost un
semn al marginalizării lui Stancu după excluderea sa din Partidul Comunist Român, Uniunea
Scriitorilor fiind în acea perioadă condusă de fapt de Primul Secretar, poetul comunist Mihai
Beniuc.[99] Sadoveanu și Beniuc au fost realeși la primul congres al uniunii (1956).[48][100] Între
timp, Sadoveanu publică mai multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea Cocor (după
unele surse scris de Dumitru Ciurezu și modificat de Sadoveanu),[101] prin care se apreciau și
încurajau politicile de colectivizare. Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul
Premiu de Stat pentru proză.[91]
În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile culturale susținute de noul regim. În
luna iunie a anului 1952, devine președinte al Consiliului Științific al Academiei, cel care va
modifica alfabetul limbii române. Astfel, se renunță la litera â, fiind înlocuită cu î (scriere preferată
de Sadoveanu în primele sale lucrări).[102] Se implică în mișcarea pentru pace din Blocul Estic,
conducând Comitetul Național pentru Apărarea Păcii într-o perioadă în care Uniunea Sovietică
dorea să portretizeze inamicii din Războiul rece ca instigatori de război și vinovați unici pentru
proliferarea armelor nucleare.[96] Este reprezentantul României la Consiliului Mondial al Păcii,
primind, în 1951, Premiul Internațional pentru Pace.[103] Din postura de parlamentar, Sadoveanu
face parte din comitetul însărcinat cu elaborarea noii constituții din 1952, care, în formă finală,
reflecta influențele sovietice și asimilarea stalinismului în discursurile politice românești.[104] În
martie 1953, la puțin timp după moartea lui Stalin, scriitorul conduce mai multe ședințe ale Uniunii
Scriitorilor, discutând despre noile directive culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și
manifestându-se împotriva tinerilor autori care nu au renunțat la proletcultism.[105] În noiembrie
1955, la puțin timp după ce împlinește vârsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al
Muncii Socialiste.[106] După 1956 regimul a anunțat o ușoară destalinizare, continuând să-l
recomande pe Mihail Sadoveanu ca unul din cele mai importante modele culturale ale regimului.
[107]
Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,[57] și se mută înapoi în București, unde
deține o casă în apropierea Muzeului Zambaccian.[12]
Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții
interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor
în poziția de șef al statului. Contribuțiile literare, dar și afinitățile ale politice, fac să i se acorde, în
1961, „Premiului Lenin pentru Pace”.[108]
Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb.[12] Este îngrijit de o echipă de
medici condusă de Nicolae Gh. Lupu.[12] Familia Sadoveanu se retrage în zona Neamțului, locuind
într-o vilă aflată în apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț.[12] Este vizitat
periodic de prieteni din literatură și politică, printre care și Alexandru Rosetti.[109] Mihail
Sadoveanu se stinge din viață pe data de 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața, [6] fiind
înmormântat pe 21 octombrie la Cimitirul Bellu din București. Casa din apropierea Schitului
Vovidenia este astăzi un muzeu dedicat scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.
După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Văratec, unde a
organizat un cerc literar informal și un grup ortodox de rugăciune, la care au luat parte istoricul
literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga și poeta Ștefana Velisar Teodoreanu, dedicându-și viața apărării
comunității de călugărițe.[110] Ea a mai trăit timp de 30 de ani după moartea soțului ei.[110]
Opere
• Șoimii, roman (1904)
• Floare ofilită, nuvele (1905)
• Mormântul unui copil (1905)
• Amintirile căprarului Gheorghiță (1905)
• Vremuri de bejenie (1906)
• La noi în Viișoara (1906)
• Esopia (1906)
• Însemnările lui Neculai Manea, nuvele (1906)
• Oameni și locuri, (1908)
• O istorie de demult (1907)
• Duduia Margareta (1907)
• Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când era emirul lumii 5250 de ani
(1907)
• Povestiri de seară (1909)
• Genoveva de Brabant (1909)
• Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ (1909)
• Cântecul amintirii (1909)
• Apa morților (1911)
• Povestiri de petrecere și folos (1911)
• Bordeenii, roman, (1912)
• Un instigator (1912)
• Priveliști dobrogene (1914)
• Neamul Șoimăreștilor, roman (1915)
• Foi de toamnă (1916)
• Printre gene (1916)
• 44 de zile în Bulgaria (1916)
• Umiliții mei prieteni (1917)
• Umbre (1919)
• În amintirea lui Creangă (1919)
• Priveghiuri (1919)
• Povestiri pentru moldoveni (1919)
• Cocostârcul albastru (1921)
• Strada Lăpușneanu (1921)
• Neagra Șarului (1922)
• Pildele lui cuconu Vichentie (1922)
• Lacrimile ieromonahului Veniamin (1922)
• Oameni din lună (1923)
• Ți-aduci aminte (1923)
• Războiul balcanic (1923)
• Venea o moară pe Siret (1924)
• Țara de dincolo de negură (1926)
 • Dumbrava minunată (1926)
• Povestiri pentru copii (1926)
• Dimineți de iulie. Stigletele (1927)
• Demonul tinereții (1928)
• Hanu-Ancuței (1928)
• Împărăția apelor (1928)
• O întâmplare ciudată (1928)
• Olanda, reportaje de călătorie în Olanda (1928)
• Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, roman (1929)
• Baltagul, roman (1930)
• Depărtări, roman (1931)
• Măria Sa, puiul pădurii, roman (1930)
• Nunta domniței Ruxandra, roman (1932)
• Uvar (1932)
• Creanga de aur, roman (1933)
• Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933)
• Soarele în baltă sau aventurile șahului (1934)
• Nopțile de Sânziene, roman (1934)
• Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934)
• Trenul fantomă (1934)
• Cele mai vechi amintiri (1934)
• Cuibul invaziilor (1935)
• Povestiri alese (1935)
• Paștile blajinilor (1935)
• Inima noastră, (1935)
• Povestiri pentru copii (1935)
• Cazul Eugeniței Costea (1936)
• Ion Creangă, conferință (1936)
• Ion Neculce, conferință (1936)
• Țara cangurului (1937)
• Istorisiri de vânătoare (1937)
• Ochi de urs (1938)
• Valea Frumoasei (1938)
• Morminte (1939)
• Frații Jderi, (1935-1942),
• Vol. I, Ucenicia lui Ionuț, (1935)
• Vol. II, Izvorul Alb, (1936)
• Vol. III, Oamenii Măriei Sale, (1942)
• Divanul persian, roman (1940)
• Cincizeci de ani de la moartea lui Creangă, conferință (1940)
• Vechime (1940)
• Ostrovul lupilor (1941)
• Povestirile de la Bradu- Strâmb (1941)
• Anii de ucenicie (1944)
• Fantazii răsăritene (1946)
• Caleidoscop (1946)
• Nada Florilor, roman (1951)
• Nicoară Potcoavă, roman (1952)
• Însemnări pe marginea articolului 80 (1952)
• Aventuri în Lunca Dunării (1954)
• Evocări (1954)
Literatură prolecultistă
 • Lumina vine de la Răsărit, reportaje din URSS (1945)
• Păuna mică (1948)
• Mitrea Cocor (1949)
• Mărturisiri (1960)
Monografii critice

• Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, o biografie a operei, București, 1963

• Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, București, 1963
• Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărții, București, 1976
• Pompiliu Marcea, Lumea operei lui Mihail Sadoveanu, București, 1976
• Profira Sadoveanu, Viața lui Mihail Sadoveanu. Copilăria și adolescența, București, 1976
• Ion Vlad, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Cluj, 1981
• Fănuș Băileșteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Craiova, 2001
• Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Iași, 2007
• Monica Spiridon, Sadoveanu-divanul înțeleptului cu lumea, Albatros, 1982
• Dumitru Micu, Sensul etic al operei lui Sadoveanu, 1955