Mihail Sadoveanu 

(n. 5 noiembrie 1880,[1][2][3] Pașcani, România[4] – d. 19 octombrie 1961,[4][1][5]

[3]
 Vânători-Neamț, Neamț, România[6]) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,
academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români
din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de
ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat
pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de
asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai
revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al
curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se poate grupa
în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă:
o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua
mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de
aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea
istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în
romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor
precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare
perioadă de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri
precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în
acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada
interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul
Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu,
ocupând funcția de Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de
stânga Adevărul și Dimineața, și a fost ținta unei campanii de presă venite din partea partidelor
de extremă dreapta. Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol
al II-lea, își schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Război Mondial, făcând parte
din Partidul Comunist Român. În această perioadă este numit președinte al Adunării Deputaților
și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române, care a
preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie în favoarea Uniunii Sovietice și
a stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea
Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate
ca propagandă în favoarea comunizării.
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru
al Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare
Maestru al Marii Loji Naționale din România.[7] A fost cumnatul criticului literar Izabela
Sadoveanu-Evan. Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au
devenit la rândul lor scriitori.
Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, fiind președintele comisiei ce a refuzat ca
sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână statului român.[8][9][10]

Biografie

Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Vânători Neamț

Origini
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu au
fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. 1921) din Oltenia,[11] și Profira Ursache (d. 1895), fată
de răzeși analfabeți[12] din localitatea Verșeni.[13] Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului
și a fratelui său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute abia în anul 1891.
Familia își avea originile în Sadova, conform numelui ales (lit. „din Sadova”),[14] adoptat de
aceasta abia în 1891.[15][16] Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar izolarea din viața publică
a avut un impact negativ asupra întregii familii.[17]Istoricul literar Tudor Vianu considera că acest
contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut rolul lor în formarea autorului, deschizându-
i calea spre o „universalitate românească”, notând totodată că Sadoveanu era atașat de
rădăcinile sale moldovenești.[18] Mihail a mai avut un frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui
soție a fost criticul literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara
activistului socialist Vasile Morțun).[19] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.[20]
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl.
Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir.[21] În timpul liber,
tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare,
pescuind, sau doar pentru a contempla natura.[22] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la
rudele mamei.[16][23] În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau
în prezența autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății.[24] Urmează
gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din Iași.[25][26][27] La Fălticeni a
fost coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din cauza expedițiilor în bălțile
Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale termină anii
de gimnaziu în fruntea promoției.[27]

Primele încercări literare, căsătoria și familia

Fiicele lui Sadoveanu, portrete de Aurel Băeșu: Profira,

Despina-Lia,
Theodora

În 1896, la vârsta de 16 ani, Sadoveanu intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o

monografie asupra domnitorului Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice.
[28]
 Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897,[26][29] cu schița Domnișoara M din Fălticeni,
pe care îl semnează cu pseudonimul Mihai din Pașcani.[26] În 1898 începe să colaboreze la
foaia Viața nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor
Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,[28] cu un alt scheci și
un poem.[30] Totuși, Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea
simbolistă românească la care adera revista.[30] Începe să scrie pentru reviste non-simboliste
precum Opinia și Pagini Literare.[26][30] În paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă
perioadă un jurnal cunoscut sub numele de Aurora[30] sau Lumea.[15]
Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la Universitatea din
București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii.[15][26][31] A început să
frecventeze societatea boemă a Capitalei,[15], hotărând în această perioadă să abandoneze
poezia și să scrie numai proză realistă.[31] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a
stabilit la Fălticeni,[16][26][27][32] unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din
cariera de scriitor.[26] În 1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre
fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.[33] În
iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care
l-a inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”.[31] Această primă perioadă din viața sa avea
să fie evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944).
După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie.[34] Inițial,
familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se
apoi într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.[27] Scriitorul a avut unsprezece copii,
[28]
 dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei poetă
și romancieră.[35] Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor,[35] în timp ce Paul-Mihu, cel
mai tânăr dintre ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum, după
moartea sa prematură pe Frontul de Vest, în anul 1944