Mihail Sadoveanu - Wikipedia

6/18/22, 9:09 PM Mihail Sadoveanu - Wikipedia
Mihail Sadoveanu
povestitor, nuvelist, romancier și om politic român
Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880,[1][2][3]

Pașcani, România – d. 19 octombrie Mihail Sadoveanu
1961, [4][1][5][3] Vânători-Neamț, Neamț, România)
a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,
academician și om politic român. Este unul dintre
cei mai importanți și prolifici prozatori români din
prima jumătate a secolului al XX-lea, având o
carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de
ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale
istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini
nemuritoare despre lumea țărănească din
Moldova, despre natura României și a scris, de

asemenea, reportaje și pagini memorialistice.
Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai
revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a
deveni un scriitor realist și adept al curentului
poporanist reprezentat de revista literară Viața
Românească. Opera sa se poate grupa în câteva
faze care corespund unor direcții sau curente
literare dominante într-o anumită epocă: o primă Mihail Sadoveanu în 1949
etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor Date personale
încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico- Născut 5 noiembrie 1880
simbolică, din perioada interbelică (reflectată în Pașcani, România

romane precum Creanga de aur sau Divanul Decedat 19 octombrie 1961 (80 de ani)
Vânători-Neamț , Republica
persian). În această etapă, acțiunea operelor sale Populară Română
are loc în general în regiunea istorică a Moldovei, Înmormântat Cimitirul Bellu
cu teme preluate din istoria medievală și modernă Cauza cauze naturale (accident
timpurie a României, în romane precum Neamul decesului vascular cerebral)
Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Părinți Alexandru Sadoveanu - avocat
Prin intermediul operelor precum Venea o moară Profira Ursache - fiică de răzeși
pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu Copii Profira Sadoveanu
acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând Paul-Mihu Sadoveanu

până în istoria contemporană, în care abordează și Naționalitate română
alte stiluri precum romanul psihologic și Cetățenie România
naturalismul. Ultima etapă corespunde Religie Biserica Ortodoxă
realismului socialist, în acord cu perioada Ocupație romancier, nuvelist, ziarist,
socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera eseist, traducător, poet,
ideologic. funcționar public, activist,
politician
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și Pseudonim Mihai din Pașcani, M. S. Cobuz
umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada Partid politic Partidul Comunist
interbelică între forțele politice de dreapta și Român, Partidul Național
stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Liberal-Brătianu, Partidul
Poporului, Frontul Renașterii
Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu și
Naționale, Partidul
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sadoveanu 1/37
Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, Națiunii, Partidul Național Agrar

ocupând funcția de Președinte al Senatului. A fost
colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Limbi limba română
Dimineața, și a fost ținta unei campanii de presă Pregătire Alexandru Grigore Suțu
venite din partea partidelor de extremă dreapta. Activitatea literară
Deși a fost un susținător al monarhiei în timpul Activ ca
scriitor 1896–1952
regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își
schimbă orientarea politică după cel de-al Doilea Mișcare/curent sămănătorism, realism,
literar naturalism, fantastic, Realism
Război Mondial, făcând parte din Partidul socialist
Comunist Român. În această perioadă este numit Subiecte roman istoric, roman de aventuri,
președinte al Adunării Deputaților și face parte din roman biografic, roman politic,
cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al nuvelă psihologică, ficțiune
Republicii Populare Române, care a preluat polițistă, memorii, literatură de
conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie călătorie, roman despre natură,
roman fantastic, reportaj,
în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. biografie, schiță, literatură pentru
Multe dintre operele și discursurile sale, printre copii, genul liric
care și romanul politic Mitrea Cocor, dar și Specie literară roman, nuvelă, povestire
celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de Opere Baltagul (1930)
asemenea considerate ca propagandă în favoarea semnificative Frații Jderi (1935-1942)

comunizării.
Note
Premii Premiul Lenin internațional
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din "pentru întărirea păcii între
România și, începând cu anul 1921, membru al popoare"
Academiei Române. A primit Premiul Lenin Doctor honoris causa la

pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare Universitatea Alexandru Ioan
Maestru al Marii Loji Naționale din România.[6] A Cuza din Iași[*]
fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu- Cariera politică
Evan. Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, Președinte în Marea Adunare Națională
au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul
În funcție
lor scriitori. 7 ianuarie 1958 – 11 ianuarie 1958
Ca om politic a avut o carieră destul de Președinte al Camerei Deputaților din

România
controversată, fiind președintele comisiei ce a
refuzat ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i În funcție
5 decembrie 1946 – 24 februarie 1948

rămână statului român.[7][8][9]
Președinte al Senatului României
În funcție
18 iunie 1931 – 10 iunie 1932

Cuprins Deputat în Marea Adunare Națională
Biografie Senator al României

Origini Deputat al României
Primele încercări literare, căsătoria și familia
Sămănătorul, Viața Românească și debutul Partid politic PCR (din 1944)
FRN
literar
Partidul Națiunii
Anii 1910 și Primul Război Mondial Partidul Poporului
Anii de maturitate. Cariera politică timpurie Partidul Național Liberal-

Brătianu
Anii '30. Al Doilea Război Mondial Partidul Național Agrar

Sistemul comunist și ascensiunea politică
Ultimii ani, boala și moartea Membru titular al Academiei Române
Contribuții literare Prezență online

Context Internet Movie Database (https://wikidata-externa
Caracteristici lid-url.toolforge.org/?p=345&url_prefix=https://ww
Debut w.imdb.com/&id=nm0755616)
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=
Primele teme majore Mihail_Sadoveanu&action=edit&section=0)
Hanu Ancuței, Șoimii și Neamul
Șoimăreștilor
Literatura română
Politică
Naționalism și umanism Pe categorii
Opoziția față de fascism și sprijinirea

Regelui Carol al II-lea Istoria literaturii române
Parteneriatul cu comuniștii
Evul mediu
Moștenire Secolul 16 - Secolul 17
Influențe Secolul 18 - Secolul 19
Omagiu Secolul 20 - Contemporană

Operă (selectiv) Curente în literatura română
Literatură proletcultistă
Umanism -
Clasicism
Monografii critice Romantism -

Realism
Note Parnasianism -
Simbolism
Naturalism -
Modernism
Bibliografie
Tradiționalism -
Sămănătorism -
Avangardism
Legături externe Suprarealism -

Proletcultism
Vezi și Neomodernism -
Postmodernism
Scriitori români
Biografie Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)
Origini Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în Literatură pentru copii

estul Moldovei. Părinții lui Mihail Sadoveanu
au fost avocatul Alexandru Sadoveanu (d. Portal România
Portal Literatură
1921) din Oltenia,[10] și Profira Ursache (d. Proiectul literatură
1895), fată de răzeși analfabeți[11] din
localitatea Verșeni.[12] Părinții nefiind
căsătoriți, paternitatea scriitorului și a fratelui
său Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) au fost recunoscute
abia în anul 1891. Familia își avea originile în Sadova, conform
numelui ales (lit. „din Sadova”),[13] adoptat de aceasta abia în
1891.[14][15] Tatăl Alexandru avea o căsnicie nefericită, iar
izolarea din viața publică a avut un impact negativ asupra
întregii familii.[16]Istoricul literar Tudor Vianu considera că
acest contrast dintre identitățile regionale și sociale au avut
rolul lor în formarea autorului, deschizându-i calea spre o
„universalitate românească”, notând totodată că Sadoveanu era Casa Memorială Mihail Sadoveanu
atașat de rădăcinile sale moldovenești. [17] Mihail a mai avut un din Vânători Neamț
frate, tot cu numele de Alexandru, a cărui soție a fost criticul
literar Izabela Morțun (cunoscută mai târziu ca Sadoveanu-Evan, verișoara activistului socialist
Vasile Morțun).[18] Celălalt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.[19]
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl.
Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești Domnu Trandafir.[20] În timpul
liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare,
pescuind, sau doar pentru a contempla natura.[21] Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la
rudele mamei.[15][22] În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se
comportau în prezența autorităților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra
societății.[23] Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din
Iași.[24][25][26] La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Din
cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea
mamei sale termină anii de gimnaziu în fruntea promoției.[26]
Primele încercări literare, căsătoria și familia
În 1896, la vârsta de 16 ani,

Sadoveanu intenționează să
alcătuiască, împreună cu
un coleg, o monografie
asupra domnitorului Ștefan
cel Mare, renunțând, însă,
din lipsă de izvoare
istorice.[27] Debutează în
revista bucureșteană Dracu
în 1897,[25][28] cu schița
Domnișoara M din
Fălticeni, pe care îl Fiicele lui Sadoveanu, Despina-Lia, Theodora
semnează cu pseudonimul portrete de Aurel Băeșu:
Mihai din Pașcani. [25] În Profira,
1898 începe să colaboreze
la foaia Viața nouă a lui Ovid Densusianu, alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi
ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz,[27] cu un alt scheci și un
poem.[29] Totuși, Sadoveanu nu era de acord cu agenda lui Densusianu, criticând mișcarea
simbolistă românească la care adera revista.[29] Începe să scrie pentru reviste non-simboliste
precum Opinia și Pagini Literare.[25][29] În paralel, a fondat și tipărit manual pentru o scurtă
perioadă un jurnal cunoscut sub numele de Aurora[29] sau Lumea.[14]
Sadoveanu pleacă la București în anul 1900, cu intenția de a studia dreptul la Universitatea din
București, renunțând însă la scurt timp, pentru a se dedica literaturii.[14][25][30] A început să
frecventeze societatea boemă a Capitalei,[14], hotărând în această perioadă să abandoneze poezia și
să scrie numai proză realistă.[30] În 1901, se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, cu care s-a stabilit la
Fălticeni,[15][25][26][31] unde începe să lucreze la primele nuvele și se decide să trăiască din cariera
de scriitor.[25] În 1902 apare primul manuscris al romanului Frații Potcoavă, unele dintre
fragmentele acestuia fiind publicate în revista Pagini Alese cu pseudonimul M. S. Cobuz.[32] În
iunie 1903, Sadoveanu este incorporat și face armata în apropiere de Târgu Ocna, perioadă care l-a
inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”.[30]
Această primă perioadă din viața sa avea
să fie evocată de scriitor în opera sa Anii de ucenicie (1944).
După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde întemeiază o mare familie.[33] Inițial,
familia Sadoveanu a locuit într-o casă deținută de celebrul povestitor Ion Creangă, mutându-se
apoi într-o nouă casă, aflată în vecinătatea Grădinii Liniștii.[26] Scriitorul a avut unsprezece
copii,[27] dintre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, ultima devenită la rândul ei
poetă și romancieră.[34] Dintre fii săi, Dimitrie Sadoveanu a devenit pictor,[34] în timp ce Paul-
Mihu, cel mai tânăr dintre ei (n. 1920), a scris romanul Ca floarea câmpului... publicat postum,
după moartea sa prematură pe Frontul de Vest, în anul 1944.[34][35][36]
Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar
La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în

1903,[32][37] Sadoveanu contribuie cu lucrări
la revista tradiționalistă Sămănătorul,
condusă la acea vreme de istoricul și criticul
Nicolae Iorga. A mai colaborat la ziarul
Voința Națională, publicat de Partidul
Național Liberal și condus de politicianul
Sămănătorul, nr. 20 din 14 mai 1906. Nicolae Iorga este
Vintilă Brătianu. La începutul lunii
trecut ca director, iar Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și
decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi
Ion Scurtu sunt ceilalți editori
publicat Șoimii, primul său roman, o
variantă dezvoltată a povestirii Frații
Potcoavă, cu o introducere de istoricul Vasile Pârvan.[32] În 1904 se întoarce la București, pentru a
ocupa postul de copist la „Casa Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației,
întorcându-se doi ani mai târziu la Fălticeni.[25][38] După anul 1906, s-a alăturat grupului de
scriitori format în jurul revistei Viața Românească, din care făcea parte și cumnata sa Izabela.[18]
Revistele Sămănătorul și Viața Românească au avut o mare influență în cadrul literaturii române.
Ele susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși mai târziu au adoptat o politică de
stânga, cunoscută sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de cultură
Garabet Ibrăileanu, redactor până în anul 1933 al Vieții Românești, devine un admirator și prieten
apropiat al lui Sadoveanu, invitându-l la o excursie pe Râul Râșca.[39] În această perioadă, o
tânără scriitoare, Constanța Marino-Moscu, l-a acuzat că a plagiat lucrările sale în Mariana
Vidrașcu, un roman în serie care nu a fost terminat și care a fost dat uitării.[40]
1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru volume: Șoimii, Povestiri,
Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu,[15][25][27][30][41][42] volume în care Sadoveanu
abordează cu precădere teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice în
literatură, care avea să dureze pentru mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu
editura Minerva. Debutul a fost pregătit din timp, bazându-se pe exercițiile literare din deceniul
trecut.[32][41][43] Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu
Maiorescu, lider al mișcării conservatoare Junimea, a făcut o recenzie pozitivă volumului
Povestiri, propunându-l totodată la premiile Academiei Române din 1906. Într-un eseu din 1908,
Maiorescu îl menționa pe Sadoveanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai
României.[44] Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori
triumful teoriei sale bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie apărută în eseurile sale încă
din anul 1882.[45] Sadoveanu i-a amintit pe Iorga, Maiorescu, și în special pe Constantin Banu și
poetul sămănătorist George Coșbuc ca cei care l-au ajutat să capteze interesul colegilor săi scriitori
și a publicului.[32] Până atunci, scriitorul avusese parte de manifestări de adversitate din partea
oponenților Sămănătorului, în principal din partea criticului Henric Sanielevici. În recenziile sale
din Curentul Nou, volumele lui Sadoveanu erau considerate ca promovând acte imorale precum
adulterul și violul, criticul exprimându-și totodată opinia că programul lui Iorga de didacticism
moral era unul ipocrit.[32] După cum avea să-și amintească mai târziu, Sadoveanu însuși era
deranjat de unele aprecieri critice în legătură cu opera sa, menționând că decanul Sămănătorist l-
a considerat odată egalul lui Vasile Pop (unul din protejații lui Iorga, considerat supraapreciat de
Sadoveanu).[32]
În același an, Sadoveanu devine unul din editorii Sămănătorului, alături de Iorga și de Iosif.[46]
Revista avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o mișcare de emancipare față de influențele
străine.[47] Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o
„mare influență culturală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât
tradiționaliștii rurali ai „tendinței naționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum
simbolismul.[48] Călinescu și Vianu au fost de acord cu faptul că Sămănătorul a fost, în mare
parte, promotorul unor reguli mai vechi, trasate inițial de Junimea.[49] Vianu mai adaugă și că
aportul lui Sadoveanu la cercul literar a fost principalul element artistic din istoria acestuia,
felicitându-l pe Iosif pentru predicția sa conform căreia, în timpul unei perioade de „criză” literară,
Sadoveanu era persoana generatoare de inovație.[50]
Scriitorul a continuat să publice într-un ritm impresionant, alte patru volume fiind date spre
publicare în anul 1906.[41] În paralel, Sadoveanu continuă să lucreze ca funcționar de stat. În 1905,
este numit la Ministerul Educației, condus pe atunci de conservatorul Mihail Vlădescu.
Supervizorul său era poetul D. Nanu; i-a avut colegi pe George Vâlsan și Nicolae N. Beldiceanu.[51]
Nanu scria în acea perioadă: „Este o clădire plină cu oameni de litere. Aici nu se lucrează. Oamenii
fumează, își beau cafeaua, creează vise, poeme și proză [...].”[51] Slujba sa administrativă este
întreruptă de o a doua încorporare în 1906, în Forțele Terestre, fiind înaintat la gradul de
sublocotenent.[41][52] Fiindcă era deja supraponderal, marșul de la Probota, din centrul Moldovei,
până în Bucovina, i-a cauzat mari suferințe.[41]
Anii 1910 și Primul Război Mondial
Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de

scris - în 1907, anul Răscoalei Țărănești. Ministrul Educației, Spiru
Haret, îl numise inspector al cercurilor culturale sătești și al
bibliotecilor populare.[53] Inspirat de rezultatul sângeros al revoltei,
precum și de încercările lui Haret de a educa țărănimea, Sadoveanu
atrage în mod repetat atenția poliției după ce publică ghiduri de
autoajutorare destinate plugarilor harnici, un fel de activism social
care a dus în final la o scurtă anchetă.[54]
Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-

1909, după ce se alătură Societății Scriitorilor din România,
devenind și președintele acesteia la 2 septembrie 1909.[55][56] În
același an, el, Iosif, și Anghel, alături de Emil Gârleanu, pun bazele
publicației cu apariție lunară Cumpăna, care luptă împotriva
eclectismului lui Ovid Densusianu și a școlii junimiste În 1910 însă,
Pagina de titlu a romanului
revista își încetează apariția.[14][57] Devine și o prezență constantă la Neamul Șoimăreștilor în
întâlnire intelectualilor avute la Cafeneaua Kübler.[58] ediția originală din 1915, „cu
ilustrații de Stoica” (Editura
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Minerva)
Iași, poziție pe care o deține până în 1919.[14][15][25][26] În acest an
publică volumele Povestiri de sară (la Editura Minerva), Genoveva
de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la
revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața
Românească. Tot în 1910 traduce din franceză unul din studiile lui Hippolyte Taine despre geneza
operelor de artă.[59] Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății Scriitorilor Români în
noiembrie 1911, fiind înlocuit de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână funcțiile de membru în
comitetul de conducere și cenzor.[55][56] A fost o prezență marcantă a ziarului Minerva, alături de
Anghel și criticul literar Dumitru Karnabatt, și a mai publicat în publicația tradiționalistă
Luceafărul.[60]
Sadoveanu este din nou chemat sub arme în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din 1913, în
care România s-a confruntat cu Bulgaria. Ajungând la gradul de locotenent,[25] se oprește pentru o
perioadă în Fălticeni cu al Cincisprezecelea Regiment de Infanterie, după care luptă pentru scurt
timp pe front.[39][41] Se întoarce apoi la viața de scriitor. Devenind bun prieten cu poetul și
umoristul George Topîrceanu, îi însoțește pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și
1915[61] În anul 1915 publică mai multe scrieri, cea mai importantă fiind romanul istoric Neamul
Șoimăreștilor.[25][32]
Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea acesteia de
către Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas
neocupat. Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor de la Viața Românească, care
considerau războiul ca aducător de sărăcie și suferință, și Antanta, față de care România își luase
angajamente.[62] În această perioadă este reales președinte al Societății Scriitorilor, având un
mandat provizoriu care se termină în 1918, când România semnează pacea cu Puterile Centrale,[55]
și, ca militar în rezervă, devine editorul broșurii propagandistice regionale, România.[63] I s-au
alăturat Tudor Arghezi și Topîrceanu (care tocmai fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare
din Bulgaria), fondând împreună , la Iași, revista Însemnări Literare.[39][61] În decembrie însă,
revista își anunță încetarea apariției. „Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu
modestele noastre mijloace.” Sadoveanu se stabilește în cartierul Copou din Iași, cumpărând,
renovând și redecorând vila cunoscută sub numele de Casa cu turn.[15][64] Aceasta fusese
reședința lui Mihail Kogălniceanu în secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit pe
compozitorul George Enescu.[64] În această perioadă colaborează cu intelectualul de stânga Vasile
Morțun și, împreună cu el și cu Arthur Gorovei, fondează și editează revista Răvașul
Poporului.[26][65]
Anii de maturitate. Cariera politică timpurie
În 1921 devine membru al Academiei

Române. [15][25][27] Doi ani mai târziu, își ține
discursul de recepție, în care face aprecieri pozitive
fată de folclorul românesc în general și de poezia
populară în special.[15][25][66] Reîncepe colaborarea la
revista Viața românească, alăturându-se nucleului de
redactori din perioadă interbelică, din care face parte
și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din
romanele sale (unele dintre ele inițial publicate la
editura acesteia). Tot la editura revistei ieșene publică
volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui
Mănăstirea Agapia, unul din refugiile preferate
Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul
ale lui Sadoveanu
Priveghiuri.[67] Găzduiește în casa sa din Dealul
Copoului scriitori precum Topîrceanu, Gala Galaction,
Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, pe Dumitru D. Pătrășcanu și pe dirijorul Sergiu
Celibidache.[64] Este apropiat al poetului socialist Ioan N. Roman, ajutându-l să-și promoveze
scrierile,[68] de aceleași avantaje bucurându-se memorialistul Gheorghe Jurgea-Negrilești,[69] și
scriitorul satiric Radu Cosmin.[70]
Deși are probleme cardiace, Sadoveanu face excursii prin țară, unele dintre monumentele
inspirându-i opera: Mănăstirea Agapia și Văratec și Cetatea Neamțului.[41] După 1923, alături de
Topîrceanu, Demostene Botez și alți colaboratori ai revistei Viața Românească, obișnuiește să
meargă la vânătoare.[61] Este fermecat de priveliștile pe care le vede în timpul unei vizite din 1927
la râul Arieș.[19][25] În același an face o călătorie în Olanda cu Orient Expressul[25][41], călătorie
descrisă ulterior în volumul său de reportaj Olanda. Popularitatea sa începe să crească: în 1925,
1929, respectiv 1930, publică un număr de romane bine primite de critici: Venea o moară pe
Siret..., Zodia Cancerului și Baltagul, iar cea de-a cincizecea aniversare a sa din 1930 este
sărbătorită la nivel național.[25][71] Tot în acest an, Sadoveanu, Topîrceanu și profesorul T. C. Stan
redactează și publică împreună o serie de abecedare.[72]
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul
de la Berlin. În același an intră în Partidul Poporului, în care era deja membru prietenul său
Octavian Goga,[41]. Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și
Sadoveanu.[73] În timpul alegerilor din 1927, câștigă un loc de deputat din partea județului Bihor.
După alegerile din 1931, ocupă un loc de senator din partea județului Iași.[41][74] În perioada
cabinetului țărănist, condus de Nicolae Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului
României.[41][74] Numirea sa în funcție a fost justificată prin statutul de personalitate culturală.[41]
În această perioadă face parte din Partidul Național Liberal-Brătianu, un partid de dreapta în
opoziție cu principala grupare Național-Liberală.[75] În paralel, începe să contribuie la cotidianul
de stângaAdevărul.[76]
În 1928 publică Hanul Ancuței, o lucrare remarcabilă aparținând perioadei
de maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă povestiri, îmbinare măiastră a genului epic și liric.
Între 1927 și 1930 a fost Venerabilul Lojii masonice ieșene „Dimitrie Cantemir”,[71], iar din 1932 al
Lojii „Moldova”, din același orient. Între 1930 și 1935 a îndeplinit următoarele demnități
masonice: „Mare Maestru Adjunct al Marii Loji Naționale din România (MLNR), Pro Mare
Maestru al MLNR, Mare Maestru al MLNR și Mare Maestru al Franc-Masoneriei Române
Unite.[41][53][71][77] Fratele său, Vasile Sadoveanu, de profesie inginer agronom, a fost, de
asemenea, mason.[78]
Anii '30. Al Doilea Război Mondial
Își publică lucrările într-un ritm accelerat, culminând cu primul

volum din trilogia sa istorică Frații Jderi (Ucenicia lui Ionuț),
publicat în anul 1935. În 1936, preia direcția ziarului Adevărul și a
ediției sale matinale, Dimineața. Alături de George Topârceanu,
Mihai Codreanu și Grigore T. Popa editează, începând cu luna
ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet
Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase
personalitatea criticului literar și redactorului revistei Viața
românească. În această perioadă este implicat într-o dispută
publică cu presa fascistă și cea de extremă dreapta, contracarând
atacurile acestora în ziarele proprii.[79] Susținători ai extremei
drepte organizau în public arderea volumelor sale.[80] Scandalul s-
a prelungit și în următorii ani, Sadoveanu având în acest sens
sprijinul prietenilor săi din lumea literară.[25][81] Printre ei se află
și Topîrceanu, care la acea dată era internat în spital, și care l-a
susținut până la moartea sa, cauzată de un cancerul hepatic.[82] În Prima pagină a volumului
septembrie 1937, ca semn de solidaritate și de apreciere a muncii „Soarele în baltă”
sale, Universitatea din Iași îi oferă lui Mihail Sadoveanu titlul de
doctor honoris causa.[83]
La sfârșitul anilor '30 se retrage din viața politică, din cauza dictaturilor de dreapta prin care
trecea România, dar revine la începutul anilor '40, oferindu-și sprijinul Regelui României Carol al
II-lea și formațiunii politice înființate de acesta, Front al Renașterii Naționale, care încerca să
blocheze venirea la putere a grupării radicale fasciste Garda de Fier. Regele îl numește membru al
restrânsului senat corporatist.[84] În 1940, Editura Fundațiilor Regale îi publică primul volum de
Opere.[32] După ce Conducătorul Ion Antonescu înlătură Garda de Fier în timpul rebeliunii
legionare și își stabilește propriul regim fascist, Sadoveanu rămâne apolitic și este din ce în ce mai
prezent în viața publică, ținând prelegeri pe teme culturale pentru postul național de radio.[85]
După publicarea în 1942 a ultimei părți a trilogiei Frații Jderi, Sadoveanu se retrage din nou, la
cabana sa de vânătoare de la Oașa, pe Valea Frumoasei, alături de care construise și o bisericuță;
acest loc i-a servit ca inspirație pentru povestirile din volumele Valea Frumoasei, Ochi de urs și
Poveștile de la Bradu-Strâmb.[86] În timpul acestor ani, scriitorul o întâlnește pe Valeria Mitru, o
jurnalistă feministă mai tânără ca el,[87] cu care, după o scurtă perioadă de timp, se
căsătorește.[19]
În august 1944, prin Lovitura de stat de la 23 august 1944, România a întors
armele, trecând de partea aliaților, trupele române luptând cu sau fără voie alături de Armata
Roșie. Paul-Mihu Sadoveanu a murit pe front, la 22 septembrie, în Transilvania.[35] Conform
Profirei Sadoveanu, durerea resimțită de scriitor l-a împiedicat pentru totdeauna să scrie cel de-al
patrulea și ultim volum al Fraților Jderi. Tot în 1944, Sadoveanu candidează la președinția
Societății Scriitorilor Români, dar este învins de Victor Eftimiu.[71] Cea de-a patruzecea aniversare
a debutului său este sărbătorită printr-o ceremonie specială la Academie, unde Tudor Vianu
susține un discurs prin care realizează o retrospectivă a întregii opere a confratelui său.[32][71][88]
Sistemul comunist și ascensiunea politică
După preluarea puterii de către sistemul comunist,

Sadoveanu a sprijinit noile autorități, trecând de la
propria versiune de realism la doctrina comunistă a
realismului socialist. Aceasta a dus la colaborarea
cu Asociația Română pentru strângerea Legăturilor
cu Uniunea Sovietică (ARLUS), condusă de medicul
endocrinolog, ulterior academician Constantin Ion
Parhon. Scriitorul îndeplinește rolul de gazdă
pentru delegațiile sovietice conduse de Andrei
Vîșinski și Vladimir Kemenov în timpul vizitelor lor
din 1944, după care devine președintele „secției
literare și filosofice” a ARLUS (secondat de Mihai Prezidiul Provizoriu al Adunării Deputaților în
Ralea și Perpessicius). [89] În februarie 1945, el se 1948. De la stânga la dreapta: Ștefan Voitec,
alătură lui Parhon, Alexandru Rosetti, Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Ion
compozitorului George Enescu, biologului Traian Parhon, Ion Niculi
Săvulescu și matematicianului Dimitrie Pompeiu
într-un protest împotriva politicilor culturale promovate de primul ministru Nicolae Rădescu și a
cabinetul său, pentru a-l discredita pe anti-comunistul Rădescu și pentru a-l face să plece de la
putere.[90] După iunie 1946, Sadoveanu devine editor al revistei literare a asociației, Veac Nou,
alături de Ion Pas, Gala Galaction, Horia Deleanu, Octav Livezeanu și N. D. Cocea.[91]
Schimbările literare și politice ale lui Sadoveanu devin vizibile publicului în martie 1945, în timpul
conferinței publice despre Stalin care a avut loc la București, fiind doar una din conferințele pe
care le-a ținut la nivel național. Discursul său, intitulat Lumina vine de la Răsărit, este o încercare
de a îmbunătăți imaginea Stalinismului în România.[92] ARLUS va publica în același an textele
acestor conferințe într-un singur volum.[77] Tot în 1945, Sadoveanu călătorește prin Uniunea
Sovietică împreună cu profesorii Parhon, Săvulescu, sociologul Dimitrie Gusti, lingvistul Iorgu
Iordan, și matematicianul Simion Stoilow,[93] fiind invitat de Academia Rusă de Științe să ia parte
la cea de-a 220-a aniversare a înființării ei. Sunt vizitate colhozuri și creșe, și au loc discuții cu
agronomul Nicolai Tsitsin, un apropiat al lui Stalin.[94] La întoarcere, scriitorul publică alte texte
controversate și ține discursuri prin care laudă sistemul sovietic.[95] În același an, Editura Cartea
Rusă a ARLUS a mai publicat, printre altele, și traducerea volumului Scheciurile unui sportiv de
Ivan Turgenev [59], făcută de Sadoveanu.
În timpul alegerilor măsluite din 1946, Sadoveanu a fost candidat al Blocului Partidelor
Democratice (BPD) în colegiile din București, câștigând un loc în noul Parlament al României, cel
unificat.[96][97] În prima sesiune, cea din decembrie 1946, este ales președintele
Parlamentului.[98] Locuiește la Ciorogârla, primind din partea statului o vilă deținută anterior de
jurnalistul Pamfil Șeicaru, de orientare fascistă. Această decizie a fost considerată de Partidul
Național-Țărănesc drept corupție politică, atrăgându-i lui Sadoveanu porecla de „Contele de
Ciorogârla”.[99][100]
În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la putere, Sadoveanu
primește cele mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui scriitor român, însoțite de
beneficii materiale substanțiale.[97][101] Între anii 1947-1948, el, alături de Parhon, Ștefan Voitec,
Gheorghe Stere, și Ion Niculi, devine membru al Prezidiului ales de BPD.[102][103] A rămas
membru al noii Academii a Republicii Populare Române, și, alături de alți intelectuali pro-
sovietici, este ales în conducerea acesteia.[104]
Ultimii ani, boala și moartea
După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea

Scriitorilor din România în 1949, Sadoveanu devine președintele
de onoare al acesteia.[55][105] Apoi, în 1950, este numit
președintele ei, înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Conform
scriitorului Valeriu Râpeanu, această numire a fost un semn al
marginalizării lui Stancu după excluderea sa din Partidul
Comunist Român, Uniunea Scriitorilor fiind în acea perioadă
condusă de fapt de Primul Secretar, poetul comunist Mihai
Beniuc.[106] Sadoveanu și Beniuc au fost realeși la primul congres
al uniunii (1956).[55][107] Între timp, Sadoveanu publică mai
multe volume realist-socialiste, printre care și Mitrea Cocor
(după unele surse scris de Dumitru Ciurezu și modificat de
Sadoveanu),[108] prin care se apreciau și încurajau politicile de
colectivizare. Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui
Sadoveanu primul Premiu de Stat pentru proză.[98]
Sadoveanu în ultimii ani de viață
În această perioadă, Sadoveanu este implicat în campaniile
culturale susținute de noul regim. În luna iunie a anului 1952,
devine președinte al Consiliului Științific al Academiei, cel care va modifica alfabetul limbii
române. Astfel, se renunță la litera â, fiind înlocuită cu î (scriere preferată de Sadoveanu în primele
sale lucrări).[109] Se implică în mișcarea pentru pace din Blocul Estic, conducând Comitetul
Național pentru Apărarea Păcii într-o perioadă în care Uniunea Sovietică dorea să portretizeze
inamicii din Războiul rece ca instigatori de război și vinovați unici pentru proliferarea armelor
nucleare.[103] Este reprezentantul României la Consiliului Mondial al Păcii, primind, în 1951,
Premiul Internațional pentru Pace.[110] Din postura de parlamentar, Sadoveanu face parte din
comitetul însărcinat cu elaborarea noii constituții din 1952, care, în formă finală, reflecta
influențele sovietice și asimilarea stalinismului în discursurile politice românești.[111] În martie
1953, la puțin timp după moartea lui Stalin, scriitorul conduce mai multe ședințe ale Uniunii
Scriitorilor, discutând despre noile directive culturale ale URSS date de Georgy Malenkov, și
manifestându-se împotriva tinerilor autori care nu au renunțat la proletcultism.[112] În noiembrie
1955, la puțin timp după ce împlinește vârsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al
Muncii Socialiste.[113] După 1956 regimul a anunțat o ușoară destalinizare, continuând să-l
recomande pe Mihail Sadoveanu ca unul din cele mai importante modele culturale ale
regimului.[114]
Scriitorul donează în 1950 Casa cu turn statului român,[64] și se mută înapoi în București, unde
deține o casă în apropierea Muzeului Zambaccian.[19]
Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții
interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor
în poziția de șef al statului. Contribuțiile literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde, în
1961, „Premiului Lenin pentru Pace”.[115]
Suferă un infarct care îi afectează vorbirea și îl lasă aproape orb.[19] Este îngrijit de o echipă de
medici condusă de Nicolae Gh. Lupu.[19] Familia Sadoveanu se retrage în zona Neamțului, locuind
într-o vilă aflată în apropierea Schitului Vovidenia și a localității Vânători-Neamț.[19] Este vizitat
periodic de prieteni din literatură și politică, printre care și Alexandru Rosetti.[116] Mihail
Sadoveanu se stinge din viață pe data de 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața,[13] fiind
înmormântat pe 21 octombrie la Cimitirul Bellu din București. Casa din apropierea Schitului
Vovidenia este astăzi un muzeu dedicat scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.
După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Văratec, unde a
organizat un cerc literar informal și un grup ortodox de rugăciune, la care au luat parte istoricul
literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga și poeta Ștefana Velisar Teodoreanu, dedicându-și viața apărării
comunității de călugărițe.[117] Ea a mai trăit timp de 30 de ani după moartea soțului ei.[117]
Contribuții literare
Context
Unul din liderii generației sale, și unul din cei mai reprezentativi scriitori români, Mihail
Sadoveanu este totodată recunoscut pentru calitățile sale de povestitor, scrierile despre natură și
descrieri ale mediului rural. Autor prolific, a publicat peste 100 de volume individuale[118][119]
(120 conform revistei americane Time).[102] Contemporanii săi l-au plasat pe Sadoveanu alături de
Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu, aceștia fiind considerați în perioada interbelică, în ciuda
diferențelor de stil și abordare, mari romancieri.[120] Criticul Ovid S. Crohmălniceanu le descrie
activitatea, concentrându-se pe ilustrarea vieții rurale, fiind totuși părtinitor, semn că perioada
interbelică a fost una agitată,[121] în timp ce istoricul literar Marcel Cornis-Pope îi consideră pe
Sadoveanu și Rebreanu „cei mai importanți romancieri ai primei jumătăți a secolului al XX-lea”
din România.[122] În 1944, Tudor Vianu îl considera pe Sadoveanu „cel mai important scriitor
român pe care îl are România [în prezent], primul dintre cei de-o seamă cu el.”[123]
Subliniind originalitatea în contextul literaturii române și considerându-l unul din scriitorii care
militau pentru „tendința națională” (opusă moderniștilor cosmopoliți), George Călinescu a mai
notat că, printre multele sale povești și romane, Sadoveanu împrumută din stilul predecesorilor și
contemporanilor săiIon Luca Caragiale, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu,
Demostene Botez, Otilia Cazimir, Calistrat Hogaș, I. A. Bassarabescu și Ionel Teodoreanu.[124] De
asemenea inclusă în acest curent, „proza lui Emil Gârleanu e un ecou sintetic din N. Gane, M.
Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si I. Bassarabescu”, „Gârleanu e departe de a avea mijloacele poetice
ale lui Sadoveanu, pe care totuși l-a umbrit fără dreptate.”[125] Cornis-Pope crede că proza lui
Sadoveanu este o continuare a „narațiunii naționale” explorată anterior de Nicolae Filimon, Ioan
Slavici și Duiliu Zamfirescu,[122] în timp ce istoricii literari Vianu și Zigu Ornea menționează că
Sadoveanu s-a inspirat și din temele și genurile abordate de autorul junimist Nicolae Gane.[126] În
tinerețe, Sadoveanu l-a admirat și i-a colecționat lucrările lui N. D. Popescu-Popnedea, un autor
prolific de almanahuri, romane istorice și de aventură.[68] Trecerea sa la realism a fost inspirată de
citirea operelor lui Gustave Flaubert și în special ale lui Nikolai Gogol.[29] Sadoveanu și Gane au
fost indirect influențați de diplomatul rus Wilhelm von Kotzebue, autor al poveștii cu temă
românească Laskar Vioresku.[127]
În accepțiunea lui Vianu, creațiile lui Sadoveanu au însemnat o revoluție artistică în cadrul școlii
locale realiste, comparabilă cu adoptarea perspectivei de către artiștii renascentiști.[128] Interesul
lui Mihail Sadoveanu pentru lumea satului și viziunile sale asupra tradițiilor au făcut subiectul
unor dezbateri în cercurile moderniste. Inițiatorul modernismului în România, Eugen Lovinescu,
care a încercat sincronizarea unei literaturi urbane cu cea europeană, a fost unul din cei mai mari
critici ai lui Sadoveanu.[32][129] Totuși, Sadoveanu a fost bine primit de adversarii lui Lovinescu:
Perpessicius și editorul Contimporanului Ion Vinea, care, în căutarea autenticității literare, credea
în reducerea decalajului dintre avangardism și folclor.[130] Această opinie a fost împărtășită și de
istoricul literar suedez Tom Sandqvist, care vedea în opera lui Sadoveanu ca puncte de legătură cu
modernismul interesul lui în elemente păgâne și elemente absurde ale folclorului local.[131] Într-o
dispută despre specificul național, și parțial ca răspuns la cererea lui Vinea, eseistul și poetul
modernist Benjamin Fondane a susținut că, în semn de apreciere față de cultura română, cu care a
venit în contact „sufletul lui Sadoveanu poate fi ușor redus la sufletul slav”.[132]
Caracteristici
Personalitatea și experiența lui Sadoveanu au jucat un rol important în formarea stilului său
literar. După căsătoria din 1901, Mihail Sadoveanu a adoptat ceea ce Călinescu numea stilul de
viață „patriarhal”.[13] Călinescu menționează că Sadoveanu și-a educat personal pe cei mai mulți
dintre copiii săi, folosing chiar și biciul.[13] Un epicureist, scriitorul era gospodar, vânător înrăit,
pescar și amator de șah.[133] Colegul său, epigramistul Păstorel Teodoreanu, spunea despre el că
este un om cu gusturi culinare rafinate, care ținea la bucătăria românească și vinul românesc.[134]
Stilul de viață era în strânsă legătură cu interesele sale literare; personajele principale din
romanele sale duceau o viață retrasă și rudimentară (Călinescu face legătura cu dorința scriitorului
pentru „întoarcerea la vremurile patriarhale”),[135] Operele sale sunt apreciate pentru prezența
naturii și pentru descrierile amănunțite ale festinurilor ritualice, ale partidelor de vânătoare și de
pescuit.[102][136]
Călinescu consideră că valoarea acestor descrieri a crescut în timp, și

că autorul, odată ce a renunțat la liricizare, le-a folosit ca „un mijloc
pentru simțuri pentru a se bucura de formele pe care natura le oferă
omului.”[137] A mai adăugat că estetica lui Sadoveanu amintește de
arta Epocii de Aur din Olanda: „S-ar putea spune că Sadoveanu
reclădește în Moldova zilelor noastre [...] ulcioarele cu vin olandeze și
mesele pline cu vânat și pește.”[137] Vianu susține că Sadoveanu nu a
folosit descrierea numai pentru rolul ei estetic, ea fiind des prezentată
într-o manieră impresionistă, primind un rol specific, chiar discret, în
cadrul operelor, servind la elaborarea acțiunii.[138] Tradiționalistul
Garabet Ibrăileanu, referindu-se la scrierile lirice despre natură ale lui
Sadoveanu, a declarat că scriitorul a reușit să „depășească
Mihail Sadoveanu
natura”.[139] La polul opus, modernistul Eugen Lovinescu s-a opus cu
fermitate descrierilor unor peisaje primordiale, considerând că, deși a
adoptat ideologia realistă, rivalul său era prea influențat de romantism.[32][140] Atitudinea lui
Lovinescu, după cum nota criticul Ion Simuț, se datora parțial faptului că Sadoveanu a avut de la
început și de câștigat și de pierdut din înregimentarea sa temporară în sămănătorismul lui
Iorga.[32] În 1962, în cadrul revistei Time apare un articol în care scrie că stilul său era „învechit”,
fiind mai aproape de cel al lui Leo Tolstoi și Ivan Turgenev, „deși nu are puterea sau abilitățile
niciunuia dintre ei.”[102] Și pentru Călinescu și Vianu, Sadoveanu este un creator cu înclinații
romantice vădite, care amintesc de cele ale lui François-René de Chateaubriand.[141] Spre
deosebire de Lovinescu, Vianu considera aceste înclinații ca neavând un efect negativ pentru arta
lui Sadoveanu.[142]
Văzută de criticul literal Ioan Stanomir ca marcată de „volubilitate”,[143] și astfel contrastând cu

natura sa cunoscută de taciturn și de aparentă amărăciune,[19][144] forma limbii române utilizate
de Mihail Sadoveanu, în special cea folosită în romanele istorice, a fost apreciată pentru folosirea
arhaismelor și abordarea inventivă a lexicului românesc. Împrumutând adesea idei și mijloace de
expresie din
cronicile moldovene ale lui Ion Neculce și Miron Costin,[145] autorul îmbină cu
creativitate mai multe dialecte regionale și registre lingvistice, îndepărtându-se de simpla imitație
a limbajului istoric.[146] Povestite în general la persoana a treia, în cărțile sale nu se regăsesc
diferențe între limbajul folosit de povestitor și cel folosit de personaje.[147] Conform lui Călinescu,
Sadoveanu are „o capacitate de a vorbi autentic enormă”, asemănătoare cu cea a lui Caragiale și a
lui Ion Creangă.[125] Scriitorul însuși era fascinat de „elocvența” oralității rudimentare, și în special
a discuțiilor băieșilor pe care le-a auzit în timpul călătoriilor sale.[148] Pornind de la observațiile
făcute de mai mulți critici, care au lăudat, în general, calitățile poetice ale prozei lui Sadoveanu,
Crohmălniceanu a vorbit în detaliu despre rolul romancierului moldovean în remodelarea
limbajului literar. Această contribuție deosebită a fost descrisă pentru prima dată la începutul
secolului al XX-lea, când Sadoveanu a fost aclamat de către Titu Maiorescu pentru adaptarea stilul
său de a scrie la mediul social și de circumstanțele poveștilor sale.[149] Cu toate acestea, Vianu
constată că scrierile din ultima perioadă a vieții lui Sadoveanu au tendința de a lăsa mai mult
spațiu pentru neologisme, prezente în mare parte în acele pasaje în care vocea naratorului ia
cuvântul.[150]
Un alt element unificator în creația lui Sadoveanu este recurgerea la tipuri literare. Încă din 1904,
Maiorescu l-a lăudat pe tânărul povestitor pentru descrierea precisă a personajelor conform
perioadei istorice în care trăiau.[151] Tudor Vianu a subliniat că, spre deosebire de mulți dintre
predecesorii săi realiști, Sadoveanu îl vedea pe țăranul român ca pe „un tip superor de om, un om
eroic”.[152] El a mai adăugat că: „simplu, în sensul că acești oameni sunt mișcați de câteva
dispozitive [care] coincid cu instincte fundamentale ale omenirii, [ei] sunt, în general,
misterioși.”[153] În aceeași notă, Sadoveanu creează, de asemenea, înțelepți populari, ale căror
opinii cu privire la viata sunt de o natură umanistă naturii, și de multe ori descris în contrast cu
principiile raționalismului raționalist ale culturii occidentale.[154] Comentând pe baza acestui
aspect, prietenul lui Sadoveanu, George Topîrceanu, credea că opera lui Sadoveanu a depășit
noțiunile mai intelectuale [și] mai mult artificiale ale „tipologiilor”, și că „el creează [...]
oameni.”[155] Subiectul principal al operei sale ulterioare, susține Sandqvist, a fost „o lume arhaică
în care fermierii și proprietarii de pământ erau oameni liberi, cu drepturi egale”[156] (sau, conform
lui Simuț, „o utopie a eroismului arhaic”).[32]
Astfel, Călinescu consideră că opera lui Sadoveanu pare să fie o creație monolitică, prin care „un
singur om” reflectă „o singură natură, universală, locuită de un singur tip de om”, și a aduce
aminte de o viziune similară a completitudinii arhaice așa cum se găsește în literatura poetului
Mihai Eminescu.[125] Asemănarea cu viziunea lui Eminescu de „nostalgie, întoarcere, protest,
cerere, aspirație spre o lume [rurală] pe care a părăsit-o” a fost, de asemenea, menționată de
Vianu,[157] în timp ce Topîrceanu vorbea despre „descoperirea paradoxală că [Sadoveanu] este cel
mai mare poet de la Eminescu încoace.”[158] Mihail Sadoveanu și-a format viziunile tradiționaliste
asupra literaturii investigând folclorul românesc, pe care l-a evocat ca sursă de inspirație în cadrul
unui discurs ținut în fața altor scriitori de la Academia Română.[15] George Călinescu, în a sa
monumentală lucrare, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), considera că
felul lui Sadoveanu de a fi se reflectă și în opera sa. „Omul însuși personifică în chipul cel mai
izbitor opera: voinic, trup mare, cap voluminos, gesturi cumpănite de oier, vorbire îmbelșugată dar
prudentă și monologică, ocolind disputa; însă lăsarea în jos a gurii, zâmbetul împietrit al feții, aduc
pe față o nepăsare ferină; ochii nelămuriți, reci, venind de departe și trecând peste prezent, sunt ai
unei rase necunoscute.[125][159] Într-un articol din 1930, G. Călinescu scria în 1937 în „Adevărul
literar”: „Îl cred foarte necultivat”, atitudine contestată de alți istorici literari. Alexandru Paleologu
îl consideră o
figură proeminentă a intelectualității vremii, „cel mai intelectual scriitor de la
Eminescu încoace”, în timp ce însemnările sale private arată că el era un om citit, bine familiarizat
cu literaturile din mai multe țări.[41] Deși considerat un scriitor spontan, Sadoveanu a întâmpinat
greutăți în elaborarea poveștilor sale și în cercetările contextului istoric, păstrând multe dintre
detaliile investigațiilor sale în jurnalele personale.[41]
Debut
Volumul său de debut, Povestiri, a fost apreciat de George Călinescu ca fiind un volum care
cuprinde toate temele care vor fi dezvoltate în romanele ulterioare.[13] Totuși, el le consideră pe
unele „ciudate”, arătând că Sadoveanu avea probleme în dezvoltarea narațiunii.[13] Aceste scrieri
cuprind în principal episoade din viața boierilor, arătând felul în care se înțeleg între ei, cum se
poartă cu servitorii și cu țara lor.[13] Într-una dintre povești, intitulată Cântecul de dragoste,
Sadoveanu abordează problema robiei, ilustrând moartea unui rob țigan care a fost ucis de
stăpânul său gelos, în timp ce în Răzbunarea lui Nour, un boier refuză să facă pace cu Dumnezeu
până când moartea fiului său va fi răzbunată.[13] Alte fragmente se ocupă doar cu existența izolată
a țăranilor: de exemplu, în Într-un sat odată, un bărbat misterios moare într-un cătun din
Moldova, iar localnicii, în imposibilitatea de a-i descoperi identitatea, îi vând calul.[160] În Năluca,
acțiunea se desfășoară în jurul conflictului dintre doi bătrâni care încearcă să-și ascundă trecutul
rușinos. George Călinescu observă că, în special în Năluca, Sadoveanu începe să exploreze tehnica
discontinuității în contribuțiile sale literare. „Mijlocul tehnic, de pe acum caracteristic al autorului,
de a sugera mocnirea sub cenușă a pasiunilor e o respirație contemplativă în care se evocă un
element stătător: natura vie ori moartă.”[160]
Următoarea colecție de povești scurte, Dureri înăbușite, se bazează pe natura moartă și duce opera
sa în direcția realismului socialist și a naturalismului (Călinescu presupune că Sadoveanu a
împrumutat această caracteristică de la scriitorul francez Émile Zola sau de la Alexandru
Vlahuță).[161] Pentru Călinescu, această alegere a fost una cu „efecte dăunătoare” pentru opera lui
Sadoveanu, considerând că Dureri înăbușite este „poate cea mai slabă” dintre colecțiile sale de
povestiri.[160] În opinia lui Lovinescu, înclinațiile lui Sadoveanu asupra naturalismului nu
însemna că poveștile sale trebuie să fie obiective.[140] Lucrările redau momente dramatice ale
existenței individuale. În Lupul, un animal este urmărit și prins de un grup de țărani; personajul
eponim din Ion Ursu pleacă din sat pentru a deveni proletar, și devine alcoolic;[162] ucenicul din
Sluga nu este capabil să se răzbune pe maistrul său la momentul potrivit; în Doi feciori, un boier
ajunge să țină la fiul său ilegitim, care lucra pe moșia sa și nu își cunoștea tatăl.[160]
În 1905 Sadoveanu publică și Povestiri din război, care cuprinde scene din viața soldaților români
care au luptat în Războiul de Independență. Împotrivindu-se unor serii de exagerări regăsite în
carte, revista Time apreciază totuși că „uneori el are abilitățile necesare pentru un scriitor de a face
povești captivante chiar și despre un război învechit”.[102] Concluzia ei este că „Scheciurile lui
Sadoveanu au virtuțiile - și viciile - unor imprimeuri vechi de vânătoare și ale unor scene de luptă
din perioada romantică a secolului al XIX-lea.”[102]
Primele teme majore
Sadoveanu revine la perspectiva sumbră a vieții în

volumul Crâșma lui Moș Petcu, unde descrie viața
satului neperturbată de factorii externi. Casa lui Petcu,
stabilită pe malul râului Moldova, este un loc liniștit,
vizitat de drumeți. „Oamenii au în tăcere și în violență
o mecanică lentă, stereotipică, ca unii ce nu pot
cuprinde în ei decât o singură dramă. În desfășurarea
ca de ceasornic a poveștii lor unice, prozatorul
folosește din ce în ce mai mult o limbă mai
magistrală.”[160] Călinescu mai aprecia la Crâșma lui
Moș Petcu și descrierea naturii, a cărui scop este cel de
a evoca „eternitatea indiferentă” a conflictelor dintre
Valea râului Moldova, locul unde are acțiunea
protagoniști,[160] și care, uneori, se bazează, pe „o în Crâșma lui Moș Petcu
mare bogăție de sunete și cuvinte.”[163] I-a reproșat
scriitorului „o oarecare monotonie”, concluzionând că
Sadoveanu ajunge să folosească aceste tehnici în aproape toate operele sale ulterioare.[163]
Totuși, poveștile lui Sadoveanu din această perioadă au revenit de multe ori la o perspectivă
naturalistă, în special în seria de scheciuri și nuvele care dezvăluie viețile modeste duse de
angajații Căilor Ferate Române, ai tinerilor înrolați în Armata Română, sau a femeilor de boieri
care seduc adolescenți, sau provinciala mică burghezie.[164] Altele fac referire la credințele unor
oameni cu puțină carte în legătură cu autoritățile vremurilor: un țăran crede cu încăpățânare că
Mica Unire din 1859 dintre Țara Românească și Moldova a fost făcută pentru a asigura supremația
clasei sale sociale; o tânără femeie dintr-o clasă socială inferioară este menită să se căsătorească cu
un boier din interes dar ajunge să aleagă o viață liberă; și un țigan dezertează din armată după ce i
se spune să facă baie.[165] În La noi, la Viișoara, viața unui bătrân degenerează în avariție și
bigotism, până în momentul când își înfometează soția până ce aceasta moare.[166] Portretizarea
pozitivă a haiducilor ca nelegiuitori cinstiți care încearcă să învingă nedreptățile feudale, repetă
anumite stereotipuri care se regăsesc în folclorul românesc, prezente la personaje precum: Vasile
cel Mare, Cozma Răcoare, Liță Florea etc.[167] În opera intitulată Bordeenii, excentricii mizantropi
conduși de diabolicul Sandu Faliboga, îi tâlhăreau pe cei care fugeau de autorități și a căror
comportare semăna cu cea ale coloniștilor din America.[168] Lepădatu, un copil nedorit, vorbește
în numele întregului grup: „Ce aș putea să fac? [...] dacă oriunde sunt aceste târguri mari pline de
oameni? Aș avea un timp mai bun cu vitele; cu ele am crescut și cu ele m-am obișnuit.”[169]
Romanticizând evenimente obscure ale perioadei medievale timpurii în Vremuri de bejenie,
Sadoveanu schițează apărarea improvizată a unei comunități de refugiați, ultima lor redută în față
de tătarilor nomazi.[170]
Hanu Ancuței, Șoimii și Neamul Șoimăreștilor
Nuvela Hanu Ancuței, descrisă de George

Călinescu ca fiind „capodopera idilicului jovial
și a subtilității barbare”,[135] și de Z. Ornea ca
prima dovadă a „noii ere” a lui
Sadoveanu,[171] este o povestire în ramă de
genul alegoriilor medievale precum
Decameronul lui Giovanni Boccaccio și
Povestirile din Canterbury ale lui Geoffrey
Chaucer.[172] Ea spune povestea unor Întoarcerea cazacilor de Józef Brandt, inspirat din
drumeți care se întâlneau în hanul cu același invaziile cazace din secolul al XVII-lea
nume. O mare parte din poveste se
concentrează în jurul gusturilor culinare și a
rețetelor comune, precum și cu contrastul general între civilizație și modalități rudimentare

folosite de români: într-un episod din carte, un negustor lipscan îi uimește pe ceilalți
protagoniști, atunci când el le spune despre mesele frugale și inovațiile tehnice ale Europei de
Vest.[173] Sadoveanu aplică aceeași tehnică narativă în Soarele în baltă, despre care Călinescu
spunea că folosește un „stil mai complex”.[135]
În Șoimii, primul roman istoric al lui Sadoveanu, personajul principal este Nicoară Potcoavă, un
boier moldovean de la sfârșitul secolului al XVI-lea, care a devenit hatman al cazacilor zaporojeni
și domnitor al Moldavei. Povestea, a cărei idei principale au fost trasate de Sadoveanu pe vremea
când încă era un adolescent,[43] se concentrează pe evenimentele timpurii din viața lui Nicoară,
bazându-se pe povestea conform căreia el și fratele său Alexandru au fost frații domnitorului Ioan
Vodă cel Cumplit, au încercat să-și răzbune fratele după ce a fost executat de către otomani.
Profitând de situație, ei încearcă să îl ucidă și pe Ieremia Golia, un boier a cărui presupusă trădare
a dus la capturarea domnitorului Ioan Vodă cel Cumplit, luând-o ca prizonieră pe fiica sa Ilinca.
[135] Această poveste are mai multe episoade în care accentul se pune pe ilustrarea nelipsitelor
festine, precum și un fragment în care Potcoavă și aliații lui, cazacii zaporojeni, se apucă de
băut.[135] Acoperind mai mulți ani din viața lui Nicoară, și culminând cu înlăturarea de la putere,
narațiunea arată victoria sa împotriva pretendenților Petru Șchiopul și Golia, și prețul pe care l-a
avut de plătit pentru ascensiunea sa. Alexandru, care se îndrăgostește de Ilinca, cere ca prizonierul
Golia să nu fie ucis, însă fără succes. În urma asasinării, ambii frați devin amărâți și renunță la
putere.[174] Călinescu considera Șoimii un roman care este „încă ciudat”, menționând că
Sadoveanu era la prima experiență cu acest gen de operă.[135]
Neamul Șoimăreștilor este un Bildungsroman

publicat în 1915 al cărui personaj principal este Tudor
Șoimaru. El s-a născut într-o familie de țărani liberi
din zona Orheiului, și luptă în bătăliile din anul 1612
alături de Ștefan Tomșa în încercarea acestuia de a
pune mâna pe tronul Moldovei. După ce participă la
cucerirea Iașiului, se întoarce acasă și îl ajută pe
boierul local Stroie să-și recupereze fiica, Magda, care
a fost răpită de cazaci. Șoimaru, care ține la Magda,
este înfuriat de vestea că tatăl ei i-a legat pe țărani de
glie.
Viedere din zona Orhei, unde are loc o mare
Politică parte din acțiunea romanului Neamul
Șoimăreștilor
Naționalism și umanism
Implicarea lui Sadoveanu în politică a fost marcată de schimbări bruște în convingeri, trecând în
timpul carierei de politician de la doctrinele de dreapta la cele de stânga de mai multe ori în viață.
În strânsă legătură cu opiniile sale tradiționaliste cu privire la literatura de specialitate, dar în
contrast cu apartenența sa politică la cabinetul Partidul Conservator și cel Liberal, Sadoveanu s-a
alăturat grupurilor naționaliste de diferite doctrine, asociindu-se atât cu Nicolae Iorga în 1906, cât
și cu grupul de stânga Poporanist de la Viața Românească. El a încercat să refacă relațiile dintre
Iorga și poporaniști, însă fără succes.[175] În anii 1910, tradiționalistul anti-Iorga Ilarie Chendi
vedea în Sadoveanu unul dintre poporaniștii care promovau „vindecarea spirituală a poporului
nostru, prin cultură.”[176]
În această perioadă el a formulat o perspectivă rurală și naționalistă asupra vieții, respingând ceea
ce el consideră că „lumea hibridă urbană” pentru „lumea realităților noastre naționale”.[177] În
analiza lui Călinescu, asta însemna că, la fel ca predecesorii săi, printre care și conservatorul
Eminescu, Sadoveanu credea că orașele erau victime ale „categoriei suprapuse” de străini, în
particular a celor de pe moșii.[177] După Răscoala Țărănească din 1907, Sadoveanu a trimis un
raport Ministrului Educației de la acea vreme, Spiru Haret, informându-l despre starea sistemului
de educație de la țară și problemele pe care trebuiau să le înfrunte sătenii din Moldova. „Arendașii
și proprietarii, fără deosebire de naționalitate, își bat joc de munca romanului. Toți surtucarii
satului, primari, notari, scriitorași, mulg fără rușine, fără mila, aceasta vaca lăptoasă. Se adaogă la
aceștia și preotul – care aproape în toate părțile (Moldovei – n.n.) e în discordie cu învățătorul”.
Acesta – „care este un calic... sta lîngă țăran și lînga nevoile lui”, învățătorul fiind „un izolat”. Și de
multe ori țăranii sînt cu preotul și cu ceilalți împotriva lui”.[53] Cu Neamul Șoimăreștilor,
problemele societății feudale și a mercantilismului și multe dintre restricțiile economice, devin una
din temele principale din operele sale, care mai târziu aveau să-l înfățișeze pe Ștefan cel Mare ca
primul campion al justiției sociale (Frații Jderi).[178] În timpul Primului Război Mondial,
Sadoveanu a aderat la rusofobia poporaniștilor și era împotriva Antantei, descriind politica
națională a Imperiului Rus din Basarabia mult mai barbară ca dominația habsburgică a
Transilvaniei.[179] În 1916, a trecut brusc la tabăra pro-Antanta: entuziasmul său în calitate de
ofițer de propagandă a fost atins de controverse odată ce România a înregistrat înfrângeri masive;
Sadoveanu însuși a abandonat cauza Antantei de 1918, când a fost lăsat la vatră, și a continuat să
susțină germanofilia lui Constantin Stere.[180]
Călinescu îi vede pe Sadoveanu și pe Stere ca principalii ideologi ai Viața Românească,

menționând că el a fost totuși „notoriu cunoscut pentru inconsecvență și oportunismul lui.”[177] A
mai scris că și Sadoveanu și Stere erau împotriva minorităților etnice, în special membrii ai
comunității evreiești, pe care îi considera exploatatori, dar că, în calitate de umaniști, au avut o
formă de „simpatie umană” față de evrei și străini luați individual.[181] Aspectul poporanist al
literaturii lui Sadoveanu a fost, de asemenea, subliniat de Garabet Ibrăileanu la sfârșitul anilor
1920, atunci când s-a referit la contribuțiile sale ca dovadă că cultura românească s-a reîntors cu
succes la originalitatea sa specifică.[182] În esență, Crohmălniceanu scrie că Sadoveanu a fost legat
de Viața Românească prin susținerea specificului național, preferința sa pentru povestirea la scară
largă, și viziunea sa de curățenie și de naturalețe a oamenilor.[183]
Conform lui Z. Ornea, afilierea lui Sadoveanu la francmasonerie i-a format nu numai demofilia
politică, dar, de asemenea, și a sa „Weltanschauung, și, din reflex, operele sale literare.”[184] În
consecință, după cum susține Ornea, Sadoveanu a devenit un susținător al democrației, o atitudine
care l-au dus într-un conflict deschis cu naționaliștii extremiști.[185] Alături de umanismul său,
naționalistul Sadoveanu a fost remarcat pentru a fi secular, și, astfel, în contrast cu imaginea
Bisericii Ortodoxe Române favorizată de naționaliștii de extrema dreaptă. Sadoveanu respingea
noțiunea străveche conform căreia românii erau religioși, susținând chiar faptul că credința lor era
„limitată la ritualuri și tradiții.”[186] A fost un susținător înfocat al cooperării internaționale, în
special între țările din Europa de Est și Europa Centrală. Scriind pentru revista Familia în 1935, la
17 ani de la Unirea Transilvaniei cu România și la 15 ani după Tratatul de la Trianon, Sadoveanu i
s-a alăturat autorului maghiar Gyula Illyés pledând pentru relații bune între cele două țări
vecine.[122] Cum menționa și Crohmălniceanu, deși romanele interbelice ale lui Sadoveanu pot
descrie atât conflicte între formațiuni politice și neînțelegeri benigne, au rol în cele din urmă de a
descuraja stereotipurile etnice, sugerând că „darurile și calitățile diferitelor conduceri” sunt
compatibile reciproc.[187] În conformitate cu Marcel Cornis-Pope, această viziune de cooperare
este tema de fond aDivanul persian, o carte, demonstrând valoarea dialogului intercultural într-un
moment politic tensionant.[188] Același text a fost descris de către Vianu ca dovadă a lui
Sadoveanu de „înțelegere, blândețe și toleranță”.[189]
În 1926, anul intrării sale în Alexandru Averescu în Partidul Popular, Sadoveanu și-a motivat
alegerea sa, într-o scrisoare a Octavian Goga, având convingerea că intelectualitatea are resursele
necesare pentru a participa în politică: „S-ar părea că este în primul rând nevoie de contribuția
intelectualilor, într-o epocă în care nivelul intelectual global este în scădere.”[41] Sinceritatea lui a
fost pusă la îndoială de către contemporanii săi: atât de prietenul său Gheorghe Jurgea-Negrilești
și comunistul Petre Pandrea din cauza solicitării, în 1926-1927, de către Sadoveanu și Păstorel
Teodoreanu a fonduri publice solicitate de la Ministrul de Interne Goga, cu Sadoveanu motivând
că el a vrut să înființeze o revistă culturală. Mai târziu a cheltui banii pe garderoba sa
personală.[69] În schimb, Adrian Cioroianu ia act de faptul de episodul cu Partidul Poporului, și
mai ales „circumspecția reciprocă” între Sadoveanu și Partidul Național Liberal, subliniind
simpatia scriitorului pentru „intelectualii de stânga”.[190] Sine o marxist, Ovid S. Crohmălniceanu
a sugerat că, încă din 1930, atitudinea lui Sadoveanu a fost destul de asemănătoare cu cea avută de
grupurile comuniste.[191]
Opoziția față de fascism și sprijinirea Regelui Carol al II-lea
În timpul anilor '30, pe vremea când era la conducerea Adevărului, Sadoveanu a fost ținta
atacurilor unor redactori ai unui ziar de dreapta deținut de antreprenori evrei, care susținea că el a
ales să-și abandoneze prerogative sale naționaliste.[192] Astfel, Sadoveanu devine ținta unei
campanii de presă antisemite și fasciste, avându-l ca adversar pe Nichifor Crainic de la Sfarmă-
Piatră și jurnaliștii care aveau legătură cu Garda de Fier. Publicația lui Crainic presupunea că
Sadoveanu și-ar fi „trădat” cauza naționalistă. Într-unul din articole, Ovidiu Papadima l-a
portretizat pe Sadoveanu ca victimă a manipulării evreiești, și a comparat apartenența sa la
francmasonerie cu venerarea diavolului, luând în derâdere și faptul că era obez, în timp ce Crainic
îl compara cu propriul său personaj, trădătorul Ieremia Golia.[193] Porunca Vremii se referea des
la el ca Jidoveanu (de la jidov, un termen peiorativ de la „evreu”), ilustrându-l drept un agent al
iudeo-comunismului motivat de „perversitate”, instigând publicul să-l hărțuiască pe scriitor și să
arunce în el cu pietre.[194] A protestat după ce autoritățile din Fălticeni au refuzat să-i înlăture lui
Sadoveanu titlul de cetățean de onoare, și după ce Universitatea din Iași i-a acordat titlul de doctor
honoris causa. Prin vocea romancierului Nicolae Crevedia, el a sugerat chiar faptul că scriitorul ar
trebui să se sinucidă folosind pușca sa de vânătoare.[195] În 1937, Porunca Vremii i-a felicitat pe
ultra-naționaliștii care au organizat arderile publice ale cărților lui Sadoveanu din Dobrogea de
Sud și din Hunedoara, precum și pe oamenii anonimi care au trimis scriitorului pachete cu copii
distruse ale volumelor sale.[196] În aprilie 1937, campania anti-Sadoveanu a fost privită cu
indignare de mai multe personalități publice, care au publicat „Apelul intelectualilor”, semnat de
Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Petru Groza, Victor Eftimiu, George Topîrceanu, Zaharia
Stancu, Demostene Botez, Alexandru A. Philippide, Constantin Balmuș și alții.[197] Denunțând
această campanie ca fiind o „asasinare morală”, apelul făcea referire la faptul că Sadoveanu este
autorul „celor mai multe opere românești din literatura noastră”.[197] Sadoveanu însuși și-a apărat
prietenul Tudor Arghezi, care era acuzat de presa de extremă dreapta că a scris poezii cu caracter
pornografic.[76]
Revizuind consecințele cauzate de aceste scandaluri, Ovid S. Crohmălniceanu sugerează că tot ceea
ce a scris Mihail Sadoveanu din 1938 până în anul 1943 este într-un fel sau altul legat de cauza
anti-fascistă.[198] Conform lui Cornis-Pope, starea de dezaprobare a lui Sadoveanu față de
acțiunile extremei dreapta poate fi descoperită în Creanga de aur, care este și „o parabolă politică
în care civilizația arhaice sătească se opune pericolului tot mai mare al fascismului.”[188] Totuși,
după cum susține George Călinescu, scriitorul însuși nu și-a revizuit perspectivele sale
naționaliste, continuând să creadă că prezența minorităților și a străinilor reprezenta un pericol
pentru România Mare, și că umanismul său era „o ușoară tinctură”.[177] În una din rubricile sale,
Sadoveanu le-a răspuns celor care organizau aceste acte de vandalism, menționând printre altele
faptul că dacă ar fi citit romanele pe care le distrugeau, ei ar fi descoperit „o credință înflăcărată în
această țară, de atât de mult timp maltratată de către cei vicleni”.[199] A declarat pentru un alt ziar
că nu îi va lua în seamă pe acești calomniatori, considerându-se el însuși un adversar al Germaniei
Naziste și a oricărei forme de susținere a regimului „național-socialist în propria țară.[197]
Sadoveanu devine astfel un susținător al regelui autoritar Carol al II-lea și forțelor sale
corporatiste, Frontul Renașterii Naționale, care au dus la dezvoltarea cultului personalității
regelui. În 1940, el a oferit controversatele laude la adresa conducătorului prin intermediul
jurnalului său oficial, Revista Fundațiilor Regale, care l-a făcut pe adversarul politic al lui Carol,
psihologul Nicolae Mărgineanu, să-i considere pe Sadoveanu și apropiații săi „niște ticăloși”.[200]
Carol îi face un favor, reînnoindu-i mandatul de senator, funcție acordată și lui George Enescu,
Lucian Blaga, Emil Racoviță Iuliu Hațieganu, și altor personalități publice.[84] În timpul dictaturii
lui Ion Antonescu, Sadoveanu a stat în umbră și a rămas apolitic. Totuși, după cum scrie
Cioroianu, a sprijinit invazia Uniunii Sovietice și cooperarea României cu Puterile Axei pe frontul
de Est, văzând o oportunitate de a recuceri Basarabia și partea de nord a Bucovinei (pierdută în
1940).[98] În primăvara anului 1944, cu câteva luni înaintea [[loviturii de stat de la 23 august
1944]], el a fost abordat de simpatizanții săi din mediul academic, de asemenea și ai clandestinului
Partid Comunist Român, să semneze o scrisoare deschisă care cerea condamnarea alianței
României cu Germania nazistă. Conform activistului comunist Belu Zilber, care a luat parte la
această acțiune, Sadoveanu, ca și prietenii săi, intelectualii Dimitrie Gusti, Simion Stoilow și Horia
Hulubei, a refuzat să semneze acest document.[201] Tot conform lui Zilber, Sadoveanu își
motivează acest refuz din cauză că el considera că acea scrisoare nu trebuia să fie adresată lui
Antonescu, ci Regelui Mihai.[201] Totuși, Păuna-Mică a fost una din puținele lucrări în proză din
anii '40 care aborda tema deportării pe timp de război ai evreilor din România de regimul lui
Antonescu;[202] Caleidoscop făcea referie la Pogromul de la Iași din 1941 ca „rușinea noastră”,
apreciindu-i pe cei care i s-au opus.[203]
Parteneriatul cu comuniștii
După prelegerea Lumina vine de la Răsărit, Sadoveanu a

devenit cunoscut pentru portretizarea pozitivă a
comunizării și a colectivizării. El își arată aprecierea față
de unul dintre pilonii principali ai stalinismului,
Constituția sovietică.[204] În 1945, susținând că a fost
„luminat” de „argumentația lui Stalin”, el a cerut
publicului să-i citească documentul pentru „sinceritatea”
sa;[205] considera citirea constituției drept „o revelație
mistică”.[206] Adrian Cioroianu descrie acest lucru ca „o
sarcină de lucru” primită din partea ARLUS, într-o vreme
când grupul împărțea copii gratuite și traduse ale
constituției sovietice.[207] Entuziasmul din scrierile sale,
de asemenea, se manifestă în comportamentul său public:
conform colegului său din ARLUS, Iorgu Iordan,
Sadoveanu a izbucnit în plâns în timpul unei excursii în
Uniunea Sovietică, vărsând lacrimi de bucurie în cadrul
Președintele RSR Nicolae Ceaușescu
unei vizite făcute la o creșă de la țară.[208] În timpul
(rândul din spate, dreapta) la casa
alegerilor din 1946, Sadoveanu a dat vina pe vechea clasă
memorială a lui Sadoveanu de la
politică pentru problemele cu care se confruntau țăranii
Vovidenia (1966)
români, învinuindu-i chiar și pentru inundația din acel
an.[97] Până atunci, partenerii săi politici se foloseau de
faima sa literară, iar în pamfletul său electoral scria: „Nu există nici o îndoială că miile de cititori ai
operelor sale se vor grăbi la 19 noiembrie să-i dea votul”[103] După instalarea regimului comunist
în 1948, Sadoveanu sprijină total autoritățile comuniste. În 1952, după adoptarea celei de-a doua
constituții republicane și odată cu intensificarea represaliilor făcute de autorități asupra anti-
communiștilor, Sadoveanu face una din afirmațiile sale controversate, declarând că fostul regat a
trecut printr-un lung interval de corupție organizată și de proastă organizare în toate domeniile. El
considera noul regim ca făcător de justiție, unul uman și demn, care își face simțită prezența în
cultură și în educația publică.[209]
Criticile aduse alegerilor morale ale lui Sadoveanu far referire și la faptul că, în timp ce el a dus un
trai de lux, mulți dintre colegii lui de generație și alți intelectuali erau persecutați sau chiar
încarcerați în condiții inumane.[210] După ce a tolerat epurarea din cadrul Academiei Române,
după cum menționează Cioroianu, Sadoveanu acceptă să fie coleg cu noua generație reprezentată
de „personaje minore din punct de vedere cultural, dar de care noul regim avea nevoie”, cum ar fi
poetul Dumitru Theodor Neculuță și istoricul Mihail Roller.[211] În calitatea sa oficială de membru
al MAN, Sadoveanu a fost cosemnatar al rezoluției de respingere a cererilor de comutare a
pedepsei cu moartea înaintate de 13 persoane condamnate de Tribunalul Militar[212][143] și, în
urma Afacerii Tămădău din vara anului 1947, a prezidat ședințele Camerei care a scos în afara legii
partidul de opoziție PNȚ: conform cercetătorului Victor Frunză, el a fost un participant activ la
acestă înscenare, fiind deranjat de expunerea averii sale personale în presa național-țărănistă.[213]
Mai târziu, Sadoveanu a făcut o referire la fostul său coleg, activistul național țărănist Ion
Mihalache, considerând că vechea abordare politică agrarianistă l-a făcut un „personaj
ridicol”.[143] Ioan Stanomir consideră această afirmație drept o „abjecție intelectuală” și inutilă,
din moment ce Mihalache era deja prizonier politic și avea să moară în închisorile comuniste.[143]
Totuși, din poziția de președinte a Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul îl apără pe poetul
Nicolae Labiș, un comunist deziluzionat de excluderea din Uniunea Tineretului Muncitor în vara
anului 1954, pentru că îi plăcea opera sa.[214] L-a mai ajutat și pe George Călinescu să-și publice
romanul Scrinul negru, făcând pace între el și liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej.[215][216]
Mihail Sadoveanu oferea propria definiție a politicii sale într-o conversație cu scriitorul Ion Biberi
(1946). „Nu am intrat în politică pentru a fi singura persoană care controlează lumea.”[74] „Sunt o
persoană de dreapta, care urmează zelul poporanist în spiritul revistei Viața Românească, dar
unul adaptat noilor circumstanțe.”[217] Cioroianu observă în aceste afirmații că, încercând să scape
de trecutul său, Sadoveanu se includea în grupul intelectualilor socialiști care erau „dornici să se
lase cuceriți de șarmul indescriptibil și întregul avânt dat de utopia comunistă”, dar că în realitate
ar fi fost „motivat de frică”.[218] Parafrazând vocabularul comunist, Stanomir îl descrie pe scriitor
ca fiind una dintre personalitățile burgheziei care au ajuns să-i susțină pe comuniști fără a fi cu
adevărat unul din ei, susținând că dorința lui Sadoveanu era ca democrația să fie în mâinile
oamenilor, „un model de cameleonism”.[219] Conform istoricului Vladimir Tismăneanu,
Sadoveanu, ca și Parhon, George Călinescu, Traian Săvulescu și alții, a fost unul dintre
„intelectualii non-comuniști” atrași de Partidul Comunist Român și al său regim comunist
(Tismăneanu evidențiază și faptul că unul din factorii acestui proces erau relațiile bune în care se
afla cu Gheorghiu-Dej, cel din urmă având abilitatea de a părea „inofensiv”).[220] Alții au susținut
că apartenența lui Sadoveanu la Francmasonerie, care îi avea ca membrii pe extremiștii de stânga
pe Mihai Ralea și Alexandru Claudian, facțiune care susținea oficial socialismul evolutiv, parteneri
obișnuiți ai comunismului și care sancționa suprimarea francmasoneriei.[71]
Conform lui Adrian Cioroianu, Sadoveanu nu era un „delegat al comunizării”, iar rolul său în acest
proces este unul care face obiectul multor dezbateri.[221] Descriind „conversia la filosovietism” ca
fiind „pur contextuală”,[98] Cioroianu evidențiază faptul că și sintagma „Lumina vine de la Răsărit”
este un mesaj codificat trimis de Sadoveanu altor francmasoni, avertizându-i de pericolul pe care îl
prezentau sovieticii asupra organizației.[221] Istoricul constată că, deși mesajele acestea nu erau
unele sincere, declarațiile lui Sadoveanu au fost un model de urmat pentru alți intelectuali cum ar
fi cazul lui Cezar Petrescu.[222] Alte declarații făcute de Sadoveanu afișau, de asemenea, o anumită
neconcordanță în declarații, așa cum este cazul unei prelegeri din 1952 ținută în fața tinerilor
scriitori care au participat la Școala de literatură controlată de partid, unde el a negat vehement
faptul că cineva ar putea deveni scriitor fără talenul primit de la „mama natură”.[223]
Moștenire
Influențe
Proza lui Sadoveanu, în special tratarea cadrului natural, a servit ca inspirație în lucrările autorilor
precum Dumitru D. Pătrășcanu, Nicolae N. Beldiceanu, Jean Bart, și Al. Lascarov-Moldovanu;[224]
tehnicile sale de povestitor au fost uneori împrumutate de Damian Stănoiu,[225] și de prozatorul
istoric Dumitru Vacariu.[226] Conform lui Călinescu, primele povești de vânătoare ale lui
Sadoveanu publicate de Viața Românească, împreună cu cele ale junimistului Nicolae Gane, au
dus la stabilirea acestui gen în cadrul literaturii române, și au deschis calea folosirii ideilor în
operele luiIoan Alexandru Brătescu-Voinești.[227] Călinescu mai notează că Scrisorile unui răzeș,
una din primele opere ale lui Cezar Petrescu, este profund inspirată din opera lui Sadoveanu, și că
folosirea aceluiași dialect moldovean este un o „pastișă” împrumutată de la Sadoveanu.[228] De
asemenea, Ion Vinea, în timp ce își exprima admirația față de Sadoveanu, îi considera pe toți
discipolii și imitatorii săi ca „scriitori-ciuperci din pădurile lui Sadoveanu” și „servitori care își fură
[căciula] pentru a-i purta blazonul”.[229] Această problemă a fost mai târziu discutată de criticul
Ioan Holban, care considera că majoritatea poveștilor istorice inspirate de Sadoveanu sunt
„nesemnificative” pentru literatura română.[226]
În primele etape ale regimului comunist, programa școlară era dependentă de recomandările
ideologice. În acea perioadă, Sadoveanu a fost unul din scriitori interbelici ale căror opere încă se
studiau în școli.[230] Într-un manual de limba și literatura română din 1953, apărea alături de
autorii comuniști Alexandru Toma și Alexandru Sahia, cu opera Mitrea Cocor.[231] Studii ale
scrierilor sale au fost publicate de către critici comuniști, printre care Ovid S.
Crohmălniceanu,[232] Paul Georgescu, Traian Șelmaru, Mihai Novicov, Eugen Campus și Dumitru
Isac,[233] în timp ce o reeditare din 1953 a Baltagulului a fost publicat în 30000 de exemplare (un
număr rar întâlnit în acel context).[234] În următorii ani, Profira Sadoveanu ba devenit o
promotoare cunoscută a operei și imaginii sale,[34] publicând cărți biliografice pentru copii,
ilustrate de Mac Constantinescu (ediția din 1955).[235]
Deși Sadoveanu a continuat să fie apreciat drept un mare scriitor în perioada ceaușistă, iar
aniversarea de șaptezeci de ani de la debut a fost sărbătorită printr-o ceremonie națională,[32]
reacția împotriva influențelor sovietice au afectat în mod negativ prezentările activității sale; din
bibliografia lui oficială a fost exclusă opera Păuna-Mică.[101] Printre cei care au scris memoriile lui
Sadoveanu din ultimii ani de viață s-a numărat Alexandru Rosetti, care a publicat o carte în acest
sens în 1977.[116] Relansarea oficială a discursului naționalist în anii '60 i-au permis
controversatului critic literar Edgar Papu să formuleze propria variantă de protocronism, care
postula că fenomenele culturale ale României depășeau dezvoltarea culturală a lumii. În acest
context, Papu îl considera pe Sadoveanu „una din cele mai mari voci precursoare”, comparându-l
cu Rabindranath Tagore.[236] După Revoluția Română din 1989, Sadoveanu a influențat și noua
generație, care au abordat temele din operele sare într-o manieră postmodernistă sau ironică.
Printre ei se numără Dan Lungu, care, conform criticului Andrei Terian, a făcut aluzie la
narațiunea-cadru din Hanu Ancuței pentru conceperea romanului Raiul găinilor din 2004.[237] În
2001, un sondaj de opinie realizat printre literați de revista Observator Cultural a enumerat șase
dintre romanele sale ca făcând parte din cele mai bune 150 de romane românești.[238]
Mai multe opere ale lui Mihail Sadoveanu au circulat și în străinătate. Acest fenomen a început
încă din 1905, când au fost publicate mai multe traduceri în limba germană,[239] și a continuat și
în anii '30, când Venea o moară pe Siret... a fost tradus la scurt timp după apariția romanului în
limba română.[240] În 1931, autoarea feministă Sarina Cassvan a inclus traduceri în limba franceză
a textelor sale într-o antologie menită să promoveze cultura română la nivel internațional.[241] Tot
în acea perioadă, unele dintre textele lui some of Sadoveanu au fost traduse în chineză de către Lu
Xun.[242]
Tudor Vianu a atribuit primirea călduroasă a operelor sale de către comunitatea internațională
abilității sale de a reda „propriul fel de a vedea și de a simți natura și umanitatea” pe care îl au
românii,[239] în timp ce istoricul literar Adrian Marino evidențiază faptul că Sadoveanu și Liviu
Rebreanu au fost excepționali pentru generația fiind activ interesați de modul în care au fost
traduse, editate și publicate operele lor în străinătate.[243]
Mai târziu, facerea cunoscută a operei lui Sadoveanu în Blocul Estic a devenit una din prioritățile
regimului comunist. Astfel, Mitrea Cocor a făcut parte, împreună cu alte scrieri ale lui Zaharia
Stancu și Eusebiu Camilar, din primul val de cărți românești traduse înlimba cehă și publicate în
Cehoslovacia comunistă.[244] Alături de lucrări similare de-ale lui Petru Dumitriu, Mitrea Cocor a
fost printre primele ediții traduse în limba engleză sancționate de regimul comunist român, având
o prefață făcută de Jack Lindsay în 1953.[245] Nouă ani mai târziu, colecția de povești scurte a
servit ca o monedă de schimb cultural între România și Statele Unite.[102] Aprecierea de care se
bucura Sadoveanu în Uniunea Sovietică de după cel de-al Doilea Război Mondial l-au făcut unul
dintre scriitorii români a cărui opere erau publicate și în RSS Moldovenească.[119]
Jurnalele și notițele lui Sadoveanu au fost strânse la începutul anilor 2000 și publicate în 2006 de
către Editura Junimea și de MLR. Principalii coordonatori ai acestui proiect au fost istoricii literari
Constantin Ciopraga și Constantin Mitru, care a fost cumnatul lui Sadoveanu și secretar
personal.[53] Operele sale sunt încă populare: în 2004, când s-au împlinit 100 de ani de la debutul
lui Sadoveanu, Șoimii a fost publicat pentru a cincisprezecea oară.[32] Conform lui Simuț, ocazia în
sine a fost totuși marcată de „impresia de indiferență generală”, Sadoveanu părând „un continent
scufundat, amintit de noi doar cu smerenie și confuzie”.[32]
Omagiu
Sadoveanu este o prezență ocazională în operele literare ale colegilor săi de generație. A scris seria
de povestiri de vânătoare Țara de dincolo de negură în cinstea operei lui George Topîrceanu cu
același nume, ambii autori schițând portretul celuilalt cu admirație.[246] Topîrceanu a mai
parodiat stilul prietenului său într-un scheci de cinci paragrafe, care făcea parte dintr-o serie de
astfel de fragmente. A scris despre întâlnirile lor în diverse alte scrieri autobiografice, și i-a dedicat
prima versiune a poemului Balada popii din Rudeni.[247] Sub numele de Nicolae Pădureanu,
Sadoveanu este unul din personajele romanului și a autobiografiei deghizate În preajma
revoluției, scris de colegul său Constantin Stere.[248] Sadoveanu este apreciat în două opere ale lui
Nicolae Labiș, intitulate colectiv Sadoveniene. Prima, intitulată Mihail Sadoveanu, este un poem
care face referire la proza lui Sadoveanu, iar cealaltă, o poezie cu vers liber, are ca titlu Cozma
Răcoare.[249]
În studiul critic asupra operei lui Sadoveanu, Eugen Lovinescu considera că Sadoveanu s-a întors
la literatura pură, portretizându-l drept un copil binecuvântat de Moirae sau de ursitoare cu daruri
ironice, cum ar fi încăpățânarea de a aborda scrierile despre natură în absența descrierii obiective
(„Vei tot scrie; vei tot scrie și nu te vei mai putea niciodată opri din scris [...]. Cititorii vor obosi,
dar nu vei rămâne neobosit; tu nu trebuie să te odihnești, așa cum nici nu trebuie să cunoști natura
[...]”).[140] George Călinescu s-a opus acestei portretizări, menționând că era o simplă „tehnică
literară care cu greu acoperă lipsa de substanță a ideii [lui Lovinescu].”[140] În perioada
interbelică, Mihail Sadoveanu a făcut obiectul unui studiu sociologic de-al filosofului Mihai Ralea
de investigare a contribuțiilor sale literare, în contextul evoluțiilor sociale.[250]
Ary Murnu i-a dedicat un portret în cadrul unei picturi mai mari care îi ilustra pe vizitatorii fideli
ai cafenelei Kübler.[58] Sadoveanu a mai apărut și într-un tablou din 192 pictat de Ștefan
Dumitrescu, parte a seriei cu persoanele influente de la Viața Românească.[251] În varianta
originală, Mitrea Cocor trebuia să fie ilustrată de Corneliu Baba, unul dintre cei mai cunoscuți
artiști vizuali români ai generației sale.[252][253] Baba, care a fost criticat pentru „formalismul
său”, a fost presat de autorități să accepte acest lucru sau să riște să ducă o viață precară.[252]
Rezultatul muncii sale a fost respins de editură, iar scheciurile sale nu au fost făcute publice.[252]
Baba a mai pictat și portretul lui Sadoveanu, despre care criticul de artă Krikor Zambaccian
declara în 1958 că este „sinteza artei lui Baba”, ilustrând „un om de litere conștient de misiunea
[și] de prezența activă și dominantă a conștiinței sale”.[254] Constantin Mitru a moștenit pictura și
a donat-o Muzeului Literaturii Române (MLR).[255] Un bust din marmură reprezentându-l pe
Sadoveanu, făcut de Ion Irimescu, a fost ridicat în Fălticeni în 1977.[256] În București a fost
amplasată o placă memorială pe strada Pitar-Moș, pe o casă în care a locuit pentru o scurtă
perioadă.[257] În timpul anilor '90, un al bust al lui Sadoveanu, munca a mai mulți sculptori, a fost
dezvelită la Chișinău, ca parte a ansablului sculptural de pe Aleea Clasicilor.[258]
Operele lui Sadoveanu au influențat și filmele românești, în special cele din perioada comunistă.
Cu toate acestea, primul film bazat pe operele sale a fost o producție germană din 1929. Scenariul
era bazat pe Venea o moară... iar filmul era intitulat Sturmflut der Liebe, avându-i în rolurile
principale pe Marcella Albani, Alexandru Giugaru și Ion Brezeanu.[259] Primul film românesc
bazat pe romanele sale a apărut în 1952, odată cu ecranizarea romanului Mitrea Cocor, co-regizat
de Marietta Sadova (care a și jucat în film) și Victor Iliu.[259][260][261] El a fost supervizat
îndeaproape pentru a se potrivi cu îndrumările ideologice, fiind parțial refăcut la cererea
autorităților.[260][261] Mircea Drăgan a regizat ecranizarea din 1965 a romanului Neamul
Șoimăreștilor (cu un scenariu scris și de Constantin Mitru) și Frații Jderi (1973; la care au
contribuit Mitru și Profira Sadoveanu).[259] În 1969, la studiourile românești s-a filmat Baltagul,
regizat de Mircea Mureșan, cu Sidonia Manolache în rolul Vitoriei Lipan.[259] Zece ani mai târziu,
Constantin Vaeni lansează Vacanță tragică, bazată pe Nada Florilor, urmată de o adaptare în
1980 a romanului Dumbrava minunată și de filmul Ochi de urs (1983), regizat de Stere
Gulea.[259] În 1989, cu puțin înainte de Revoluția Română, Dan Pița a produs filmul Noiembrie,
ultimul bal, bazat pe romanul Locul unde nu s-a întâmplat nimic.[259]
În timpul primelor decenii din era comunistă, Sadoveanu, Alexandru Toma și mai târziu Tudor
Arghezi au fost de multe ori omagiați cu sărbători naționale, lucru care se datorează, conform
criticului literar Florin Mihăilescu, cultului personalității rezervat pentru Stalin și Gheorghe
Gheorghiu-Dej.[262] După moartea scriitorului, actuala Casă Monteoru, care găzduia întâlnirile
Uniunii Scriitorilor din România, a fost cunoscută sub numele de Casa Scriitorilor „Mihail
Sadoveanu”. Casa cu turn din Iași, pe care Sadoveanu a donat-o statului în 1950, a trecut printr-o
perioadă de neglijare, fiind în cele din urmă transformată în 1980 în muzeu.[64] O altă casă a sa
din Fălticeni a fost transformată tot în muzeu,[263] la fel ca și ultima sa locuință, cea de la
Vovidenia (Vânători-Neamț).[19] Cabana de la Bradu-Strâmb (Oașa) a fost ocupată de Securitate,
iar mai târziu de Poliția Română [86] - un omagiu discutabil. În fiecare an, munincipiul Iași îl
comemorează pe scriitor prin intermediul festivalului cultural „Zilele lui Mihail Sadoveanu”.[264]
În 2004, la cea de a 100-a aniversare de la debutul său, s-au ținut mai multe expoziții și
simpozioane organizate de MLR.[264] Evenimente similare au loc și în alte orașe, precum
simpozionul „Pe urmele lui Sadoveanu” care a avut loc în luna martie a anului 2006 la Piatra
Neamț.[265] Începând cu anul 2003, pentru a sărbători pasiunea pentru șah a lui Sadoveanu, are
loc concursul anual de șah din cadrul „Festivalului Internațional de Șah Mihail Sadoveanu”.[266]
Un liceu și o librărie din București îi poartă numele, precum și mai multe străzi din Iași, Fălticeni,
Timișoara, Oradea, Brașov, Galați, Suceava, Călărași, Târgu Jiu, Miercurea Ciuc, Petroșani,
Mangalia și alte localități. În Pașcani există un centru cultural, un liceu și o bibliotecă care îi
poatrtă numele. Sadoveanu este onorat și de cetățenii Republicii Moldova, unde, în 2005, s-au
sărbătorit oficial 125 de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu.[119] O stradă din Chișinău și un
liceu din Cupcini sunt de asemenea numite după el.
Timbru românesc Bustul lui Mihail Portretul lui Mihail

comemorându-l pe Sadoveanu de pe Sadoveanu de pe
Mihail Sadoveanu Aleea Clasicilor din un plic timbrat
(1980) Chişinău
Operă (selectiv)
Șoimii, roman (1904)
Floare ofilită, nuvele (1905)
Mormântul unui copil (1905)
Amintirile căprarului Gheorghiță (1905)
Vremuri de bejenie (1906)
La noi în Viișoara (1906)
Esopia (1906)
Însemnările lui Neculai Manea, nuvele (1906)
Oameni și locuri, (1908)
O istorie de demult (1907)
Duduia Margareta (1907)
Istoria marelui împărat Alexandru Macedon în vremea când
era emirul lumii 5250 de ani (1907)
Povestiri de seară (1909)
Genoveva de Brabant (1909)
Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ
Mihail Sadoveanu în ultimii ani ai
(1909)
vieții
Cântecul amintirii (1909)
Apa morților (1911)
Povestiri de petrecere și folos (1911)
Bordeenii, roman, (1912)
Un instigator (1912)
Priveliști dobrogene (1914)
Neamul Șoimăreștilor, roman (1915)
Foi de toamnă (1916)
Printre gene (1916)
44 de zile în Bulgaria (1916)
Umiliții mei prieteni (1917)
Umbre (1919)
În amintirea lui Creangă (1919)
Priveghiuri (1919)
Povestiri pentru moldoveni (1919)
Cocostârcul albastru (1921)
Strada Lăpușneanu (1921)
Neagra Șarului (1922)
Pildele lui cuconu Vichentie (1922)
Lacrimile ieromonahului Veniamin (1922)
Oameni din lună (1923)
Ți-aduci aminte (1923)
Războiul balcanic (1923)
Venea o moară pe Siret (1924)
Țara de dincolo de negură (1926)
Dumbrava minunată (1926)
Povestiri pentru copii (1926)
Dimineți de iulie. Stigletele (1927)
Demonul tinereții (1928)
Hanu-Ancuței (1928)
Împărăția apelor (1928)
O întâmplare ciudată (1928)
Olanda, reportaje de călătorie în Olanda (1928)
Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, roman (1929)
Baltagul, roman (1930)
Depărtări, roman (1931)
Măria Sa, puiul pădurii, roman (1930)
Nunta domniței Ruxandra, roman (1932)
Uvar (1932)
Creanga de aur, roman (1933)
Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933)
Soarele în baltă sau aventurile șahului (1934)
Nopțile de Sânziene, roman (1934)
Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934)
Trenul fantomă (1934)
Cele mai vechi amintiri (1934)
Cuibul invaziilor (1935), colecție de povestiri
Călători de acum un veac
Țara neamului Kalkha, vechea Mongolie
Câmpiile Mongoliei. Stepa și locuitorii ei
Tătaria chinezească. Cuibul invaziilor. Vulcanii. Triburile
de kirghizi. Sultani și bandiți
Tabăra de lotri. Plecare precipitată. Apus de soare în
pustie. Ploaie de bolizi. Bandiții rămân mofluzi. Sultanii
din stepă. Războaiele și funeraliile lor.
Alți sultani și hani
Post chinez la hotare
Trecerea munților Alatau. Stâncile de la Kora. Legende
kirghize
Peștera Dracului. Tigri, urși și cerbi

Ieșirea lui Ghinghis-Han
Ridicarea mongolilor
Împărăția de aur
Alinarea vijeliei
Povestiri alese (1935)

Paștile blajinilor (1935)
Inima noastră, (1935)
Povestiri pentru copii (1935)
Cazul Eugeniței Costea (1936)
Ion Creangă, conferință (1936)
Ion Neculce, conferință (1936)
Țara cangurului (1937)
Istorisiri de vânătoare (1937)
Ochi de urs (1938)
Valea Frumoasei (1938)
Morminte (1939)
Frații Jderi, (1935-1942),
Vol. I, Ucenicia lui Ionuț, (1935)
Vol. II, Izvorul Alb, (1936)
Vol. III, Oamenii Măriei Sale, (1942)
Divanul persian, roman (1940)
Cincizeci de ani de la moartea lui Creangă, conferință
(1940)
Vechime (1940)
Ostrovul lupilor (1941)
Povestirile de la Bradu- Strâmb (1941)
Anii de ucenicie (1944)
Fantazii răsăritene (1946)
Caleidoscop (1946)
Nada Florilor, roman (1951)
Nicoară Potcoavă, roman (1952)
Însemnări pe marginea articolului 80 (1952)
Aventuri în Lunca Dunării (1954)
Evocări (1954)
Literatură proletcultistă
Lumina vine de la Răsărit, reportaje din URSS (1945)
Păuna mică (1948)
Mitrea Cocor (1949)
Mărturisiri (1960)
Monografii critice
Savin Bratu, Mihail Sadoveanu, o biografie a operei, București, 1963
Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, București, 1963

Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărții,
București, 1976
Pompiliu Marcea, Lumea operei lui Mihail Sadoveanu,
București, 1976
Profira Sadoveanu, Viața lui Mihail Sadoveanu. Copilăria și
adolescența, București, 1976
Ion Vlad, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Cluj, 1981
Fănuș Băileșteanu, Introducere în opera lui Mihail
Sadoveanu, Craiova, 2001
Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a
lui Mihail Sadoveanu, Iași, 2007
Monica Spiridon, Sadoveanu-divanul înțeleptului cu lumea,
Albatros, 1982
Dumitru Micu, Sensul etic al operei lui Sadoveanu, 1955
Bustul lui Mihail Sadoveanu pe
Aleea Clasicilor din Chișinău
Note
1. ^ a b „Mihail Sadoveanu” (https://d-nb.info/gnd/118604783), Gemeinsame Normdatei, accesat
în 14 octombrie 2015
2. ^ Autoritatea BnF (http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb12020837d), accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ a b The Fine Art Archive (https://cs.isabart.org/person/127310), accesat în 1 aprilie 2021
4. ^ Садовяну Михаил, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*]
5. ^ Mihail Sadoveanu (http://www.brockhaus.de/), Brockhaus Enzyklopädie
6. ^ Simuț, Ion (14 martie 2008). „Sadoveanu francmason” (http://www.romlit.ro/index.pl/sadovea
nu_francmason). România Literară (10): 32.
7. ^ Cum a fost refuzat Brâncuși de Academia Română. George Călinescu: „Nu poate fi
considerat un creator în sculptură“ (https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/cum-fost-refuzat-brancus
i-academia-romana-george-calinescu-nu-considerat-creator-sculptura-1_58ca379a5ab6550cb
8606364/index.html) (în engleză), adevarul.ro, 1489723982 Verificați datele pentru: |date=
(ajutor)
8. ^ Brâncuși a vrut să doneze statului român peste 200 de sculpturi. Cum a fost refuzat de
Academia Română (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/brancusi-a-vrut-sa-doneze-
statului-roman-peste-200-de-sculpturi-cum-a-fost-refuzat-de-academia-romana),
www.historia.ro
9. ^ Cum l-au umilit academicienii pe Brâncuși la ordinul comuniștilor când a vrut să-și doneze
opera statului român/ George Călinescu: Dușman al regimului/ Printre acuzatori: Mihail
Sadoveanu, Iorgu Iordan și Gala Galaction (https://flux24.ro/cum-l-au-umilit-academicienii-pe-b
rancusi-la-ordinul-comunistilor-cand-a-vrut-sa-si-doneze-opera-statului-roman-george-calinesc
u-dusman-al-regimului-printre-acuzatori-mihail-sadoveanu-iorgu-iorda/), Flux24.ro, 22
septembrie 2017
10. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.192; Vianu, Vol.III, p.233
11. ^ Vianu, Vol.III, p.233
12. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.192-193, 213-214; Vianu, Vol.III, p.233-235
13. ^ a b c d e f g h Călinescu, p.615
14. ^ a b c d e f it "Mihail Sadoveanu" (http://www.unifi.it/letrum/CMpro-v-p-1001.html), notă
biografică în Baza de date cu Cronologia della letteratura rumena moderna (1780-1914) (http://
www.unifi.it/letrum/), la site-ul Departamentului de Limbi și Literaturi Neo-Latine din cadrul
Universității din Florența; accesat la 7 aprilie 2008
15. ^ a b c d e f g h i ro Cornel Ungureanu, "Mihail Sadoveanu - secțiuni dintr-o geografie literară"
(http://convorbiri-literare.dntis.ro/UNGUREANUfeb6.htm), în Convorbiri Literare, februarie 2006
16. ^ Crohmălniceanu, p.193

18. ^ a b Călinescu, p.667
19. ^ a b c d e f g h i ro Mihail Constantineanu, Sadoveanu în ultimul an de viață - Neverosimila
vacanță (http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=968), at the Biblioteca Memoria (htt
p://www.memoria.ro/); accesat la 6 aprilie 2008
20. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.193, 214
21. ^ Crohmălniceanu, p.193, 213-214; Vianu, Vol.III, p.237-238
22. ^ Crohmălniceanu, p.193, 194
23. ^ Crohmălniceanu, p.193, 194; Vianu, Vol.III, p.238
24. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.193-194
25. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r ro Mihail Sadoveanu. Cronologie (http://www.mlr.ro/casehtm/c
asamemsadoveanu2.php), la Muzeul Literaturii Române; accesat la 6 aprilie 2008
26. ^ a b c d e f ro Alex Mitru, "Patriarhul cuvîntului românesc se întoarce în amintiri, la Casa din
deal" (http://www.evenimentul.ro/articol/patriarhul-cuvintului-romanesc-se.html), în
Evenimentul, 5 noiembrie 2004
27. ^ a b c d e ro "Calendar. Click istoric" (http://www.jurnalul.ro/articole/106204/19-octombrie-200
7), în Jurnalul Național, 19 octombrie 2007
28. ^ Vianu, Vol.III, p.205. Vezi și Crohmălniceanu, p.194.
29. ^ a b c d e Crohmălniceanu, p.194
30. ^ a b c d Crohmălniceanu, p.195
31. ^ Crohmălniceanu, p.195, 214
32. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q ro Ion Simuț, "Centenarul debutului sadovenian" (http://www.ro
mlit.ro/centenarul_debutului_sadovenian), în România Literară, Nr. 41/2004
33. ^ Călinescu, p.615; Crohmălniceanu, p.196
34. ^ a b c d ro Antonio Patraș, "Cu Profira Sadoveanu, în dulcele stil clasic" (http://convorbiri-liter
are.dntis.ro/PATRASdec7.html), în Convorbiri Literare, decembrie 2007
35. ^ a b ro 22 septembrie 2010 (http://en.radioromaniacultural.ro/articole/art.shtml?c=7&g=3&arh
=1&y=2010&a=77911), Radio România Cultural calendar page; accesat la 30 decembrie 2010
36. ^ Călinescu, p.967
37. ^ Vianu, Vol.III, p.243. Conform lui Crohmălniceanu (p.195-196), Sadoveanu a fost invitat
personal să contribuie de către scriitorul Zaharia Bârsan, dar se simțea mai apropiat de Iosif.
39. ^ a b c Crohmălniceanu, p.197
40. ^ ro Bianca Burța-Cernat, " 'Cazul' Mariana Vidrașcu" (http://www.revista22.ro/articol-8734.ht
ml), în Revista 22, Nr. 1067, august 2010
41. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p ro Constantin Coroiu, "Sadoveanu din spatele operei. Part II"
(interviu cu Constantin Ciopraga)" (http://www.evenimentul.ro/articol/sadoveanu-din-spatele-op
erei1.html), în Evenimentul, 10 octombrie 2005
42. ^ Vianu, Vol.III, p.205, 243
43. ^ a b Răileanu, p.5
44. ^ Ornea, Junimea și junimismul, p.157
45. ^ Vianu, Vol.II, p.67; Vol.III, p.207-209
46. ^ Călinescu, p.601-602
48. ^ Călinescu, p.601-602, 974-975
49. ^ Călinescu, p.602; Vianu, Vol.II, p.67-69
50. ^ Vianu, Vol.III, p.209, 244

52. ^ www.mihailsadoveanu.eu: Mihail Sadoveanu (http://www.mihailsadoveanu.eu/)
53. ^ a b c d ro Constantin Coroiu, "Sadoveanu din spatele operei" (http://www.evenimentul.ro/arti
col/sadoveanu-din-spatele-operei2.html), (arhivat (http://web.archive.org/web/2012020717195
0/http://www.evenimentul.ro/articol/sadoveanu-din-spatele-operei2.html) în Evenimentul, 14
ianuarie 2006
54. ^ Crohmălniceanu, p.196-197
55. ^ a b c d e ro Uniunea Scriitorilor din România. Scurt istoric (http://www.uniuneascriitorilor.ro/is
toric/), pe site-ul Uniunea Scriitorilor din România; accesat la 5 aprilie 2008
56. ^ a b ro Cassian Maria Spiridon, "Secolul breslei scriitoricești" (http://convorbiri-literare.dntis.r
o/TATAapr8.html), în Convorbiri Literare, April 2008
57. ^ it "Cumpăna" (http://www.unifi.it/letrum/CMpro-v-p-1126.html), notă în baza de date cu
Cronologia della letteratura rumena moderna (1780-1914) (http://www.unifi.it/letrum/), la site-ul
Departamentului de Limbi și Literaturi Neo-Latine din cadrul Universității din Florența; accesat
la 7 aprilie 2008. Vezi și Crohmălniceanu, p.197
58. ^ a b ro Krikor Zambaccian, Capitolul al VII-lea: "Mediul artistic și literar dintre cele două
războaie mondiale", în Însemnările unui amator de artă (http://editura.liternet.ro/carte/80/Krikor-
H.-Zambaccian/Insemnarile-unui-amator-de-arta.html), publicat și găzduit de Editura LiterNet;
accesat la 21 august 2009
59. ^ a b Crohmălniceanu, p.584
60. ^ Chendi, p.61, 64
61. ^ a b c Săndulescu, in Topîrceanu, Vol.I, p.XXI-XXII
62. ^ Boia, "Germanofilii", p.104, 299-301, 306, 331-332, 362. Vezi și Crohmălniceanu, p.197
63. ^ Boia, "Germanofilii", p.123, 237, 300-301
64. ^ a b c d e ro Adrian Pârvu, "Casa cu turn din Copou" (http://www.jurnalul.ro/articole/32380/ca
sa-cu-turn-din-copou), în Jurnalul Național, 28 octombrie 2005
65. ^ ro Arthur Gorovei, "Între socialiști, la Iași", în Magazin Istoric, februarie 2003. Vezi și
Crohmălniceanu, p.196.
66. ^ Cernat, p.144-145
67. ^ Crohmălniceanu, p.114, 137, 198, 582-583
69. ^ a b ro Paul Cernat, "Senzaționalul unor amintiri de mare clasă" (http://www.observatorcultur
al.ro/Senzationalul-unor-amintiri-de-mare-clasa*articleID_4369-articles_details.html), în
Observator Cultural, Nr. 130, august 2002
71. ^ a b c d e f ro Radu Cernătescu, "Sadoveanu și francmasoneria" (http://www.romaniacultural
a.ro/images/articole/cernatescu23072010Pages%20from%20orizontiulie2010-6.pdf) (with a
note by Cornel Ungureanu), în Orizont, Nr. 6/2010 (republicat în România Culturală (http://ww
w.romaniaculturala.ro/) a Institutului Cultural Român); accesat la 30 decembrie 2010
72. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.562-563 (Săndulescu, în Topîrceanu, Vol. II, p.703)
73. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.28; Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.281
74. ^ a b c Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.28
75. ^ ro Victoria Gabriela Gruber, Partidul Național Liberal-Brătianu (rezumatul tezei de doctorat)
(http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/an-gruber_000.pdf), Universitatea „Lucian Blaga”
din Sibiu, 2006, Capitolul al II-lea
76. ^ a b ro Florentina Tone, "Scriitorii de la Adevĕrul" (http://www.adevarul.ro/articole/scriitorii-de-
la-adev-rul.html), în Adevărul, 30 decembrie 2008
77. ^ a b Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.23
78. ^ „Ilustri Franc-Masoni Romani” (http://tratatuldeistorieamasoneriei.ro/ilustiri_fm.html),

Tratatuldeistorieamasoneriei.ro, accesat în 3 mai 2015
79. ^ Crohmălniceanu, p.198; Ornea, Anii treizeci, p.435, 458-465
80. ^ Crohmălniceanu, p.198; Ornea, Anii treizeci, p.460-461
81. ^ Ornea, Anii treizeci, p.462-465; Topîrceanu, Vol. II, p.561
82. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.560-562 (Săndulescu, in Topîrceanu, Vol. II, p.582)
83. ^ Ornea, Anii treizeci, p.464-465
84. ^ a b ro Ion Simuț, "A fost sau n-a fost?" (http://www.romlit.ro/a_fost_sau_n-a_fost), în
România Literară, Nr. 7/2007
85. ^ ro Valeriu Râpeanu, "Propagandă, manipulare, dar și cultură în adevăratul înțeles al
cuvântului" (http://www.curierulnational.ro/Specializat/2004-02-28/Propaganda,+manipulare,+d
ar+si+cultura+in+adevaratul+inteles+al+cuvantului), în Curierul Național, 28 februarie 2004
86. ^ a b ro "Cabana lui Sadoveanu, rezervată polițiștilor" (http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/
reportaj/cabana-lui-sadoveanu-rezervata-politistilor-116720.html), în România Liberă, 30
ianuarie 2008
87. ^ ro Bianca Burța, " 'Femeile între ele' în 1937" (http://www.observatorcultural.ro/Femeile-intr
e-ele-in-1937*articleID_14072-articles_details.html), în Observator Cultural, Nr. 290, octombrie
2005
88. ^ Vianu, Vol. III, p.205-230
89. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.121-123, 126-128, 145-146
90. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.285
91. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.25
92. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.22-23; Frunză, p.189-190. Vezi și Vasile, p.59-60,
244
94. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.50-51, 55-56
95. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.23, 25, 34
96. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.282, 289
97. ^ a b c ro Paula Mihailov Chiciuc, "Comunism - Iscusitele condeie din slujba 'democrației' " (ht
tp://www.jurnalul.ro/articole/16590/comunism---iscusitele-condeie-din-slujba-%22democratiei%
22), în Jurnalul Național, 17 iulie 2007
98. ^ a b c d Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.282
99. ^ Frunză, p.303
100. ^ PAMFIL SEICARU, pamfletarul (http://www.revistamagazin.ro/content/view/1458/21/),
Revista Magazin, miercuri, 30 mai 2001
101. ^ a b Frunză, p.374
102. ^ a b c d e f g "Rural Life in Ruritania", în Time, 22 iunie 1962
103. ^ a b c Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.283
104. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.286-289
105. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.283; Crohmălniceanu, p.199; Vasile, p.81-82
106. ^ ro Valeriu Râpeanu, "Ce roman, viața lui Zaharia Stancu", în Magazin Istoric, septembrie
1998
107. ^ Mihăilescu, 97-98
108. ^ Cine a scris romanul Mitrea Cocor? (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COME
NTARII/Cine%20a%20scris%20romanul%20Mitrea%20Cocor%20de%20Brudascu.htm#_ftn1),
Dr. Dan Brudașcu
109. ^ Selejan, p.116-117
112. ^ Selejan, p.147, 151-152, 156, 163-164

113. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.283; Crohmălniceanu, p.199
114. ^ Mihăilescu, p.97, 101
115. ^ Cioroianu, p.283; Crohmălniceanu, p.199; Frunză, p.374
116. ^ a b Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.284
117. ^ a b ro "Revista presei" (http://www.observatorcultural.ro/Adevarul-economic-Cuvantul-Indep
endent-Tribuna-Cotidianul*articleID_8147-articles_details.html), în Observator Cultural, Nr.167,
mai 2003
118. ^ Cornis-Pope, p.500; Crohmălniceanu, p.137, 192, 196-198, 582-584
119. ^ a b c ro " 'Ceahlăul literaturii române', sărbătorit la Chișinău" (http://www.timpul.mdl.net/Rubr
ic.asp?idIssue=194&idRubric=2367), în Timpul, 9 noiembrie 2005
121. ^ Crohmălniceanu, p.19, 189, 255, 262, 298
122. ^ a b c Cornis-Pope, p.447
124. ^ Călinescu, p.501, 575, 581, 617, 618, 620, 631, 672, 822, 835
125. ^ a b c d Călinescu, p.631
126. ^ Ornea, Junimea și junimismul, p.259; Vianu, Vol.II, p.115. Conform lui Vianu, Sadoveanu „l-a
considerat pe Gane maestrul său".
127. ^ Călinescu, p.452-453
128. ^ Vianu, Vol.III, p.211-212
129. ^ Călinescu, p.803; Cernat, p.320; Crohmălniceanu, p.34-35, 39, 49
130. ^ Cernat, p.143, 144-145, 320
131. ^ Sandqvist, p.228, 248-249
132. ^ Cernat, p.209
133. ^ Călinescu, p.615, 803; Vianu, Vol.II, p.115. Vezi și Crohmălniceanu, p.198
135. ^ a b c d e f Călinescu, p.622
136. ^ Călinescu, p.620, 621, 626, 627, 803; Crohmălniceanu, p.207-208, 229
138. ^ Vianu, Vol.III, p.212-218, 248-249
141. ^ Călinescu, p.631; Vianu, Vol.III, p.218. Vezi și Crohmălniceanu, p.253
143. ^ a b c d Stanomir, p.26
144. ^ Crohmălniceanu, p.198; Vianu, Vol.III, p.230
145. ^ Călinescu, p.625, 627, 628; Crohmălniceanu, p.225, 233, 239-240; Vianu, Vol.III, p.225-226
146. ^ Călinescu, p.627-628, 794, 914; Crohmălniceanu, p.228-229, 238-240, 253-254.
Crohmălniceanu (p.239) notează că această „sinteză muzicală fascinantă” a limbajului modern
și arhaic este dublat uneori de pastișă ironică.
147. ^ Călinescu, p.627, 631; Vianu, Vol.III, p.225-226, 246-247; Crohmălniceanu, p.232, 239, 240,
254, 250-252
148. ^ Vianu, Vol.III, p.224-225
149. ^ Călinescu, p.413; Vianu, Vol.I, p.337; Vol.III, p.207
150. ^ Vianu, Vol.III, p.227, 236
151. ^ Ornea, Junimea și junimismul, p.50; Vianu, Vol.III, p.207

154. ^ Vianu, Vol.III, p.251-252; Răileanu, p.16-17
155. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.337
156. ^ Sandqvist, p.252
157. ^ Vianu, Vol.II, p.213-214
158. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.336
159. ^ George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Op. cit, p.12
160. ^ a b c d e f Călinescu, p.616
161. ^ Călinescu, p.616, 803
162. ^ Călinescu, p.616; Crohmălniceanu, p.202; Vianu, Vol.III, p.222-223
164. ^ Călinescu, p.617-618, 620-621. Vezi și Crohmălniceanu, p.195, 196, 201-203, 213-224.
165. ^ Călinescu, p.618-619, 620
167. ^ Crohmălniceanu, p.203-204, 209-210, 225, 226-227, 243, 247-248
168. ^ Călinescu, p.619; Crohmălniceanu, p.201
170. ^ Crohmălniceanu, p.225, 234, 247
171. ^ Ornea, Anii treizeci, p.16, 458-459
172. ^ Călinescu, p.622; Vianu, Vol.I, p.25
173. ^ Călinescu, p.622; Crohmălniceanu, p.208, 240; Răileanu, p.11
175. ^ ro Ion Hadârcă, "Constantin Stere și Nicolae Iorga: antinomiile idealului convergent (I)" (htt
p://convorbiri-literare.dntis.ro/HADIRCAiun6.html), în Convorbiri Literare, June 2006
176. ^ Chendi, p.62
178. ^ Crohmălniceanu, p.226, 229-234, 247-248
179. ^ Boia, "Germanofilii", p.299-300
180. ^ Boia, "Germanofilii", p.237, 300-301, 362
181. ^ Călinescu, p.661-662. Călinescu notează că această formă de simpatie este evidentă în
romanul Haia Sanis al lui Sadoveanu, în care femeia evreică este văzută ca o victimă.
182. ^ Crohmălniceanu, p.123, 129-130, 142
184. ^ Ornea, Anii treizeci, p.458
188. ^ a b Cornis-Pope, p.501
190. ^ Cioroianu, pe umerii lui Marx, p.281
191. ^ Crohmălniceanu, p. 15, 166
192. ^ Călinescu, p.661; Ornea, Anii treizeci, p.245, 458-465
194. ^ Ornea, Anii treizeci, p.460-461, 463, 465
195. ^ Ornea, Anii treizeci, p.461-462, 464-465
197. ^ a b c Ornea, Anii treizeci, p.462

200. ^ ro Paula Mihailov, "Carol al II-lea - precursorul lui Ceaușescu" (http://www.jurnalul.ro/articol
e/41350/carol-al-ii-lea-----precursorul-lui-ceausescu), în Jurnalul Național, 12 iulie 2005. Alte
personalități citate în acest context sunt Arghezi, Lucian Blaga, George Călinescu, Constantin
Daicoviciu, Perpessicius, Camil Petrescu, Constantin Rădulescu-Motru și Ionel Teodoreanu.
201. ^ a b ro Lavinia Betea, " 'Recunoștința' Partidului față de cei care l-au subvenționat", în
Magazin Istoric, august 1997
202. ^ ro Boris Marian, "Norman Manea. Despre literatura Holocaustului" (http://www.romanianjew
ish.org/db/pdf/nr256_257/pagina6.pdf), în Realitatea Evreiască, Nr. 256-257 (1056-1057),
iunie–iulie 2006
203. ^ ro Liviu Rotman (ed.), Demnitate în vremuri de restriște (http://jewishfed.ro/fcer/public_html/
downloads/carti/Demnitate.pdf), Editura Hasefer, Federația Comunităților Evreiești din
România și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”,
București, 2008, p.74-75, 182. ISBN 978-973-630-189-6
204. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.34-35; Stanomir, p.24-25
206. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.35; Stanomir, p.24
207. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.34-35
208. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.50-51. Cioroianu suspects that this episode shows
Sadoveanu was copying the behavior of French writer André Gide, who made a similar tour
during the 1930s.
209. ^ Stanomir, p.26-27
210. ^ Cioroianu, Pe umerii lui Marx, p.283-284; Frunză, p.374
212. ^ Vâlceanul din Băbeni colaborator NATO și CIA, condamnat la moarte de Sadoveanu (http://w
ww.ramnicuvalceaweek.ro/?p=23835)
213. ^ Frunză, p.302-303
214. ^ ro Adrian Bucurescu, "Straniul destin al lui Nicolae Labiș" (http://www.romanialibera.ro/a121
646/straniul-destin-al-lui-nicolae-labis.html), în România Liberă, 3 aprilie 2008
215. ^ ro Teodor Vârgolici, "Caracatița cenzurii comuniste" (http://www.adevarul.ro/articole/2006/c
aracatita-cenzurii-comuniste.html), în Adevărul, 27 decembrie 2006
216. ^ Stenograma discuției dintre Gh. Gheorghiu-Dej și G. CĂlinescu - 2 martie 1960 - de Lavinia
Betea (http://www.romlit.ro/stenograma_discuiei_dintre_gh._gheorghiu-dej_i_g._clinescu_-_2_
martie_1960_-), romlit.ro
217. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.28; partially rendered in Stanomir, p.25
218. ^ Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.28. Also according to Cioroianu, Sadoveanu "would
have perhaps also wanted to be assimilated into the category [...] of radicalized left-wing
sympathizers", but was in effect a "political opportunist" (Pe umerii lui Marx, p.281).
219. ^ Stanomir, p.25
220. ^ Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Polirom, Iași, 2005, p.161. ISBN 973-681-
899-3
221. ^ a b Cioroianu, Lumina vine de la Răsărit, p.22-23
223. ^ Vasile, p.279
224. ^ Călinescu, p.674, 675, 725, 932
226. ^ a b ro Ioan Holban, "Oamenii, ca pietrele din Bistrița" (http://www.revistaluceafarul.ro/index.h
tml?id=3113&editie=133), în Luceafărul, Nr. 10/2011
227. ^ Călinescu, p.575-576

229. ^ Cernat, p.145
230. ^ Boia, Un nou Eminescu, p.71-72; Mihăilescu, p.87
231. ^ Boia, Un nou Eminescu, p.72
232. ^ Mihăilescu, p.313
233. ^ Selejan, p.137, 320-324
234. ^ Selejan, p.236
237. ^ ro Andrei Terian, "Momeala povestitorului" (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/momeala-po
vestitorului-3070277/), în Ziarul Financiar, 7 septembrie 2007
238. ^ ro "150 de romane" (http://www.observatorcultural.ro/150-de-romane*articleID_3918-article
s_details.html), în Observator Cultural, Nr. 45-46, ianuarie 2001
239. ^ a b Vianu, Vol.III, p.229
241. ^ Cernat, p.221
242. ^ Cristian Popișteanu, "Ultima locuință a scriitorului", în Magazin Istoric, octombrie 1977, p.19
243. ^ Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea României: Aspecte ideologice și culturale, Polirom,
Iași, 2005, p.66-67. ISBN 973-681-819-5
244. ^ ro Eugenia Bojoga, "Manifestare culturală la Praga" (http://www.observatorcultural.ro/Manif
estare-culturala-la-Praga*articleID_15876-articles_details.html), în Observator Cultural, Nr.332,
august 2006
245. ^ Dennis Deletant, "Romania", in Peter France (ed.), The Oxford Guide to Literature in English
Translation, Oxford University Press, Oxford etc., 2000, p.215. ISBN 0-19-818359-3
246. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.20-29
247. ^ Topîrceanu, Vol. II, p.244, 422-423 (Săndulescu, in Topîrceanu, Vol. I, p.288)
248. ^ Călinescu, p.761. Vezi și Crohmălniceanu, p.379
249. ^ Nicolae Labiș, Poezii, Editura Albatros, București, 1985, p.21-24. OCLC 16222193 (http://ww
w.worldcat.org/oclc/16222193)
250. ^ Vianu, Vol.III, p.147-148
251. ^ Ionel Jianu, Ștefan Dimitrescu, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1954, p.24-
26, imaginile 32. OCLC 30307206 (http://www.worldcat.org/oclc/30307206)
252. ^ a b c ro Alina Purcaru, "Corneliu Baba: autoportretul din dosarul de cadre PCR" (http://www.
cotidianul.ro/corneliu_baba__autoportretul_din_dosarul_de_cadre_pcr-33296.html), în
Cotidianul, 28 septembrie 2007
253. ^ Zambaccian, Corneliu Baba, imaginile 10-12, 35-40
254. ^ Zambaccian, Corneliu Baba, p.16
255. ^ ro "Portretul lui Sadoveanu pictat de Baba intră definitiv în patrimoniul Casei-muzeu din
Iași" (http://www.adevarul.ro/articole/portretul-lui-sadoveanu-pictat-de-baba-intra-definitiv-in-pat
rimoniul-casei-muzeu-din-iasi/19210), în Adevărul, 8 iunie 2002
256. ^ ro Monumente de for din Jud. Suceava (http://www.suceava.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID
=204&lacas=true) la site-ul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național
Suceava (http://www.suceava.djc.ro/DocumenteHtml.aspx?keyword=informatii); accesat la 6
aprilie 2008
257. ^ ro Inițiativă importantă a U.S.R. Plăci memoriale pentru scriitorii români (http://www.uniunea
scriitorilor.ro/noutati.html), pe site-ul Uniunea Scriitorilor din România; accesat la 7 aprilie 2008
258. ^ ro "Busturi / Sculptură și pictură monumentală: Mihail Sadoveanu" (http://www.monument.m
d/catalog/busturi/143/#), în baza de date cu Patrimoniul istoric și arhitectural al Republicii
Moldova (http://www.monument.md/); accesat la 7 mai 2011
259. ^ a b c d e f Mihail Sadoveanu (https://www.imdb.com/name/nm0755616/) la Internet Movie

Database
260. ^ a b ro Ioan Lăcustă, "1952. Filmul românesc la raport în Consiliul de Miniștri", în Magazin
Istoric, ianuarie 1998
261. ^ a b Vasile, p.244-247
263. ^ ro Cultural - Muzee. Casa Memorială Mihail Sadoveanu (http://www.falticeni.ro/muzee.php),
at falticeni.ro (http://www.falticeni.ro/muzee.php); accesat la 6 aprilie 2008
264. ^ a b ro "Iași. Un secol de Sadoveanu" (http://www.evenimentul.ro/articol/un-secol-de-sadove
anu.html), în Evenimentul, 6 noiembrie 2004
265. ^ ro Dominica Vasiliu, "Zeci de scriitori 'Pe urmele lui Sadoveanu' " (http://www.mont.ro/stiri/?
editia=20060309&pagina=7&articol=3271), în Monitorul de Neamț, 9 martie 2006
266. ^ ro Festivalul Internațional de Șah Mihail Sadoveanu, ediția I (http://www.romanianchess.or
g/anunturi/iasi_rom.html), la site-ul Federației Române de Șah Comisia Centrală de Șah prin
Corespondență (http://www.romanianchess.org/); accesat la 5 aprilie 2008
Bibliografie
Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită, București: Editura Muzeul Național al Literaturii Române, pp. 222–232
Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial,
Humanitas, București, 2010.ISBN 978-973-50-2635-6
Lucian Boia (ed.), Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, București, 1998. ISBN
973-569-209-0:
Lucian Boia, „Un nou Eminescu: A. Toma”, p. 71-81
Adrian Cioroianu, „Lumina vine de la Răsărit. 'Noua imagine' a Uniunii Sovietice în
România postbelică, 1944-1947”, p. 21-68
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva,
București, 1986
Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei: primul val, Cartea Românească,
București, 2007. ISBN 978-973-23-1911-6
ro Ilarie Chendi, „Vieața literară în 1911 (o privire generală)” (http://documente.bcucluj.ro/we
b/bibdigit/periodice/luceafarul/1912/BCUCLUJ_FP_280091_1912_011_003.pdf), în Luceafărul,
Nr. 3/1912, p. 61-65 (digitized by the Babeș-Bolyai University Transsylvanica Online Library (ht
tp://documente.bcucluj.ro/))
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura
Curtea Veche, București, 2005. ISBN 973-669-175-6
Marcel Cornis-Pope, „Shifting Perspectives and Voices in the Romanian Novel”; „The Search
for a Modern, Problematizing Historical Consciousness: Romanian Historical Fiction and
Family Cycles”, in Marcel Cornis-Pope, John Neubauer (eds.), History of the Literary Cultures
of East-Central Europe, John Benjamins, Amsterdam & Philadelphia, 2004, p. 441-456, 499-
505.ISBN 90-272-3452-3
Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. I, Editura
Minerva, București, 1972.OCLC 490001217 (http://www.worldcat.org/oclc/490001217)
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Humanitas, București, 1990.ISBN 973-28-
0177-8
Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Editura Pontica, Constanța, 2002.
ISBN 973-9224-63-6
Z. Ornea,
Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București,
1995. ISBN 973-9155-43-X
Junimea și junimismul, Vol. II, Editura Minerva, București, 1998. ISBN 973-21-0562-3
Petre Răileanu, „Construcție și semnificație în ficțiunea istorică”, prefață la Mihail Sadoveanu,
Nicoară Potcoavă, Editura Militară, 1990, p. 5-17. ISBN 973-32-0114-6
Tom Sandqvist, Dada East. The Romanians of Cabaret Voltaire, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts & London, 2006. ISBN 0-262-19507-0
Ana Selejan, Literatura în totalitarism. Vol. II: Bătălii pe frontul literar, Cartea Românească,
București, 2008.ISBN 978-973-23-1961-1
Ioan Stanomir, „Facerea lumii”, in Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan
Stanomir, Explorări în comunismul românesc, Polirom, Iași, 2004, p. 13-45. ISBN 973-681-
817-9
George Topîrceanu, Scrieri, Vols. I-II (preface, chronological table and notes by Al.
Săndulescu), Editura Minerva, București, 1983. OCLC 10998949 (http://www.worldcat.org/ocl
c/10998949)
Cristian Vasile, Literatura și artele în România comunistă. 1948-1953, Humanitas, București,
2010.ISBN 978-973-50-2773-5
Tudor Vianu, Scriitori români, Vols. I-II, Editura Minerva, București, 1970. OCLC 7431692 (htt
p://www.worldcat.org/oclc/7431692)
Krikor Zambaccian, Corneliu Baba, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1958.
OCLC 163693643 (http://www.worldcat.org/oclc/163693643)
Legături externe
Mihail Sadoveanu (https://www.imdb.com/name/nm0755616/) la Internet Movie Database
Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – S (http://acad.ro/bdar/armembriLit.ph
p?vidT=S)
Mihail Sadoveanu și francmasoneria (http://www.romlit.ro/mihail_sadoveanu_si_francmasoneri
a), Vasile Iancu, România Literară - anul 2009, numărul 48
Mihail Sadoveanu și Francmasoneria (http://devoratoruldecarti.ideilibere.ro/10685/mihail-sado
veanu-si-francmasoneria/), 23 iunie 2011, devoratoruldecarti.ideilibere.ro
În odăile cu stele Sadoveanu era cât Ceahlăul (http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoper
irea-romaniei/in-odaile-cu-stele-sadoveanu-era-cat-ceahlaul-514986.html), 18 iulie 2009,
Cristinel C. Popa, Costin Anghel, Jurnalul Național
Valori ale culturii naționale: 129 ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu (http://www.amosnew
s.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-129-ani-nasterea-lui-mihail-sadoveanu-05-11-2009), 5
noiembrie 2009, Amos News
Valori ale culturii naționale: 48 de ani de la moartea lui Mihail Sadoveanu (http://www.amosnew
s.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-48-ani-moartea-lui-mihail-sadoveanu-19-10-2009), 19
octombrie 2009, Amos News
Un Sadoveanu altfel (http://ziarullumina.ro/istorie-si-cultura/un-sadoveanu-altfel), 6 noiembrie
2011, Ziarul Lumina
Proletcultismul, intre ocara si oportunism (http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/proletculti
smul-intre-ocara-si-oportunism-144967.html), 30 ianuarie 2009, Adrian Bucurescu, România
liberă
Biografii comentate (XLVI). Mihail Sadoveanu, un Ceahlău al propagandei comuniste (http://w
ww.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xlvi-mihail-sadoveanu-un-ceahlau-al-propagan
dei-comuniste-de-calin-hentea-11914473), 16 ianuarie 2014, Calin Hentea, Ziarul de Duminică
Vezi și
Romanul istoric sadovenian (trăsături)
Casa memorială „Mihail Sadoveanu” din Fălticeni

Mormântul lui Mihail Sadoveanu
Format:Realism socialist
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihail_Sadoveanu&oldid=14952799
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 24 mai 2022, ora 17:52.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Mihail Sadoveanu - Wikipedia

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihail Sadoveanu - Wikipedia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

6/18/22, 9:09 PM Mihail Sadoveanu - Wikipedia

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880,[1][2][3]

Moldova, despre natura României și a scris, de

simbolică, din perioada interbelică (reflectată în Pașcani, România

acoperă o mai mare perioadă de timp, ajungând Paul-Mihu Sadoveanu

Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, Națiunii, Partidul Național Agrar

asemenea considerate ca propagandă în favoarea semnificative Frații Jderi (1935-1942)

Academiei Române. A primit Premiul Lenin Doctor honoris causa la

lor scriitori. 7 ianuarie 1958 – 11 ianuarie 1958

Ca om politic a avut o carieră destul de Președinte al Camerei Deputaților din

5 decembrie 1946 – 24 februarie 1948

18 iunie 1931 – 10 iunie 1932

Biografie Senator al României

Anii 1910 și Primul Război Mondial Partidul Poporului

Anii de maturitate. Cariera politică timpurie Partidul Național Liberal-

Anii '30. Al Doilea Război Mondial Partidul Național Agrar

Contribuții literare Prezență online

Opoziția față de fascism și sprijinirea

Moștenire Secolul 16 - Secolul 17

Influențe Secolul 18 - Secolul 19

Omagiu Secolul 20 - Contemporană

Monografii critice Romantism -

Legături externe Suprarealism -

Biografie Listă de autori de limbă română

Scriitori după genuri abordate

Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru)

Origini Poeți - Eseiști

Nuveliști - Proză scurtă

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în Literatură pentru copii

Primele încercări literare, căsătoria și familia

În 1896, la vârsta de 16 ani,

Sămănătorul, Viața Românească și debutul literar

La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în

Anii 1910 și Primul Război Mondial

Sadoveanu s-a întors la Fălticeni și la locul său de muncă - masa de

Mihail Sadoveanu devine un scriitor profesionist între anii 1908-

Anii de maturitate. Cariera politică timpurie

În 1921 devine membru al Academiei

Anii '30. Al Doilea Război Mondial

Își publică lucrările într-un ritm accelerat, culminând cu primul

Sistemul comunist și ascensiunea politică

După preluarea puterii de către sistemul comunist,

Ultimii ani, boala și moartea

După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea

Călinescu consideră că valoarea acestor descrieri a crescut în timp, și

Văzută de criticul literal Ioan Stanomir ca marcată de „volubilitate”,[143] și astfel contrastând cu

Primele teme majore

Sadoveanu revine la perspectiva sumbră a vieții în

Hanu Ancuței, Șoimii și Neamul Șoimăreștilor

Nuvela Hanu Ancuței, descrisă de George

rețetelor comune, precum și cu contrastul general între civilizație și modalități rudimentare

Neamul Șoimăreștilor este un Bildungsroman

Călinescu îi vede pe Sadoveanu și pe Stere ca principalii ideologi ai Viața Românească,

Opoziția față de fascism și sprijinirea Regelui Carol al II-lea

După prelegerea Lumina vine de la Răsărit, Sadoveanu a

Timbru românesc Bustul lui Mihail Portretul lui Mihail

Peștera Dracului. Tigri, urși și cerbi

Povestiri alese (1935)

Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu, București, 1963

16. ^ Crohmălniceanu, p.193

51. ^ a b Călinescu, p.646

78. ^ „Ilustri Franc-Masoni Romani” (http://tratatuldeistorieamasoneriei.ro/ilustiri_fm.html),

112. ^ Selejan, p.147, 151-152, 156, 163-164

152. ^ Vianu, Vol.III, p.220