Nicolae Iorga

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pentru fostul senator PRM, vedeți Nicolae-Marian
Iorga. Nicolae Iorga
Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga,[1] n. 5 iunie 1871, Botoșani –
d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric,
critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist,
memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor
universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca
medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al
istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în
cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui
Voltaire”.
Nicolae Iorga în anii '30
După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Date personale
Național din Iași în 1888. A absolvit Universitatea din Iași într-un Născut 5 iunie 1871
singur an cu diploma "magna cum laude", apoi a continuat studiile Botoșani, România
universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la Decedat 27 noiembrie 1940 (69 de ani)
Strejnicu, Prahova, România
numai 23 de ani.
Înmormântat Cimitirul Bellu
A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în
Frați și George Iorga
surori
1910, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și Căsătorit cu Maria Tasu (1890-1900, div.)
al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-ministru. Ecaterina (Catinca) Bogdan
Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Copii Petru, Elena, Maria, Florica (1898 –
1954), Mircea (1902–1966), Adriana
Iorga a scris 1003 volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, (n. 1904), Liliana, Alina, Magdalina
aceasta culminând cu Istoria României, în zece volume. A predat la (1905), Ștefan (1906–1975),
Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de Valentin–Nicolae (1912–1977)
Cetățenie Regatul României
învățământ academice și a fondat Congresul Internațional de Studii
Religie Biserica Ortodoxă Română
Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE). A
Ocupație om politic
transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și lingvist[*]
cultural. geopolitician[*]
poet
În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un scriitor
historian of Eastern Europe[*]
activist de centru-dreapta, ale cărui orientări politice au inclus istoric
elemente ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. filozof
Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului,
istoric literar[*]
dramaturg
Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să critic literar[*]
adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. jurnalist
orientalist[*]
Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului, revistă biograf[*]
populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, scriitor de literatură pentru copii[*]
Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul
filolog clasicist[*]
traducător
Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor
.
Președintele Adunării Deputaților
A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului În funcție
9 decembrie 1919 – 26 martie 1920
Război Mondial, datorită susținerii cauzei românilor din Austro- Precedat de Gheorghe Mironescu
Ungaria și a avut un rol politic important în România Mare în Succedat de
Alexandru Vaida-Voievod
perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura Alexandru Vaida-Voievod
României. A stârnit controverse datorită retoricii antisemite. A fost Prim-ministrul României
adversar al Partidului Național Liberal și al Partidul Național În funcție
19 aprilie 1931 – 6 iunie 1932
Român.
Precedat de Gheorghe Mironescu
S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de
Succedat de Alexandru Vaida-Voievod
cumpănire, s-a hotărât să îl susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol Președintele Consiliului de Miniștri
al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în partidul
În funcție
18 aprilie 1931 – 31 mai 1932
unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii
Președintele Senatului României
Naționale. Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu
În funcție
liderul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu, contribuind astfel fără voie 9 iunie 1939 – 13 iunie 1939
la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce
independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național- Premii Legiunea de onoare
Legionar, fiind în cele din urmă asasinat de un comandou legionar. Partid politic PN-D
După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii
Alma mater Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
din Iași
din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Universitatea Leipzig

Membru titular al Academiei Române

Cuprins Semnătură
Biografie
Copil minune
Universitatea din Iași și episodulJunimist
Studiile în străinătate Modifică date / text
Întoarcerea în România
Opinions sincères și chemarea Transilvaniei
Sămănătorul și scandalul din 1906
Neamul Românesc, Răscoala țăranilor și Vălenii de
Munte
Eșecurile din 1909 și crearea PND-ului
Iorga și criza din Balcani
Profil antantist
Refugiul la Iași
România Mare și conducerea Senatului
Politica anilor '20
Inițiative internaționale și călătoria în America
Prim-ministru
Conflictele de la mijlocul anilor '30
Retragerea din 1937 și procesul Codreanu
Asasinarea lui Iorga
Concepții politice
Conservatorism și naționalism
Antisemitism
Geopolitică
Moștenire
Un patriarh al culturii române
Contribuții
Istoriografie
Urmași
Memorii și corespondență
Note
Bibliografie
 Lectură suplimentară
Legături externe

Biografie

Copil minune
Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani la 5 iunie 1871, așa cum apare
în registrul pentru născuți pe anul 1871. În unele lucrări apare în mod
greșit ca dată a nașterii 17 ianuarie 1871. Confuzie aparută, cel mai
probabil, din cauza faptului că istoricul era sărbătorit și pe data de 17
iunie, după stilul vechi. [2] Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama
Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși.[1] Strămoșii lui Nicolae
Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului,
deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu
această etnie.[3][4] Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârșite de
a revendica acest popor și istoria lui, istoricul a manifestat o reținere
în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto- Casa Memorială „Nicolae Iorga”din Botoșani
biografică „O viață de om așa cum a fost” scriitorul neagă subtil
legătura cu grecii și se mândrește că provine pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care
orice istoric îi acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani.[5] Totuși, detalii despre originile îndepărtate ale familiei rămân
incerte: se zvonea că Iorga are rădăcini grecești; zvonul, încă susținut de istorici,[6] a fost infirmat de Iorga, prin declarația: „Tatăl
mieu era dintr’un neam de negustori români mai târziu boieriți, din Botoșani, iar mama mea ieste fiica scriitoarei române Elena
Drăghici, nepoata de soră a cronicarului Manolachi Drăghici și nepoata de fiică a lui Iordachi Drăghici, mare Vornic al Moldovei.
Cu tot numele de Arghiropol, tatăl mamei mele, dintr’o familie venită din Rusia, din Basarabia, era fiul unei Miclește din Ținutul
Tartarei, rudă cu Mitropolitul Sofronie Miclescu la care a și locuit într’un timp, și cu Mitropolitul Calinic.”[7] Într-o altă declarație a
recunoscut că Arghiropolii ar fi fost greci bizantini.[8] Iorga a primit statutul de boier din partea tatălui, acesta permițându-i să
acceadă în politică.[9] Alte declarații ale sale în care afirma că este înrudit cu alte famili nobile ca familia Cantacuzino și Craioveștii
este pusă sub semnul întrebării de alți istorici.[10]

În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae (născut în
1871) și pe fratele său mai mic George orfani; o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea
despre copilăria sa.[11] În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii permițându-i la
vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României.[12] Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în
cercetare, devenind polonofil.[13] Iorga a afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română:
„Am învățat româna [...] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales și mai ales fermă și colorată, fără intruziuni din
ziare și cărțile cele mai bine vândute.”[14] Și-a format preferințele literare după ce a citit scrierile luiMihail Kogălniceanu.[14]

A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate excelente, și, din anul 1883, a
[15] La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul
început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei.
matern Emanuel „Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote și
editoriale despre politica în Europa.[16] Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”,
deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor. Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul
, filologul Vasile Burlă.[17] Tânărul vorbea deja fluent franceza,
Național din Iași, fiind admis, primind bursă și fiind lăudat de director
italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești ca fiind„cea mai rafinată formă a rațiunii umane”.[18]

La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice, dar are convingeri cu care mai
târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri
despre Capitalul.[18] Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost suspendat
pentru a doua oară, pierzând bursa.[19] Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani se reapucă de dat meditații.[19] A fost din
nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore. Ior [20]
ga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24).

Universitatea din Iași și episodulJunimist

În 1888, Nicolae Iorga a trecut examenele Facultății de Litere a Universității
din Iași, acordându-i-se mai târziu o bursă.[21] La terminarea primului an, a
primit o dispensă de la Ministerul Educației al Regatului României, care i-a
permis să dea examenele pentru cel de-al treilea, pe care le-a și trecut.[22] La
sfârșitul anului a dat examenul de licență pe care l-a luat cu magna cum laude,
prezentând o disertație pe temaliteraturii grecești, o realizare care l-a consacrat
în rândurile academicienilor și a opiniei publice.[23] Ziarele din acea vreme au
scris despre el iar profesorul A. D. Xenopol îl considera „o minune de om”.
Iorga a fost onorat de facultate cu un banchet special. Trei academicieni
(Xenopol, Nicolae Culianu, Ioan Caragiani) au vorbit cu reprezentanți ai
Ministerului Educației și i-au propus un program sponsorizat de stat care le Text olograf al lui N. Iorga
permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate.[24]

A fost contribuitor la Junimea, celebrul club literar condus de Titu Maiorescu și afiliat curentului conservator. În 1890, criticul literar
Ștefan Vârgolici și promotorul cultural Iacob Negruzzi au publicat eseul lui Iorga despre poeta Veronica Micle în revista Convorbiri
Literare.[25] A participat la înmormântarea scriitorului Ion Creangă și a ținut un discurs public împotriva defăimării unui alt mare
scriitor, dramaturgul Ion Luca Caragiale, acuzat nejustificat de plagiat de jurnalistul Constantin Al. Ionescu-Caion.[26] A început să
publice din ce în ce mai mult ca jurnalist de opinie în publicații locale și naționale de mai multe orientări, de la cele socialiste
Contemporanul și Era Nouă la Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.[27] În această perioadă a debutat ca poet socialist (în
Contemporanul) și critic (în Lupta și Literatură și Știință).[28]

În 1890 s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care a divorțat în 1900.[29] Avusese anterior o relație cu Ecaterina C. Botez dar, după mai
multe ezitări, a decis să se căsătorească cu fiica lui Vasile Tasu, mult mai bine situat în societate.[30] Xenopol, care a fost pețitorul lui
Iorga,[31] a încercat să-i obțină un post de profesor la Universitatea din Iași. Alți profesori s-au opus acestei încercări, din cauza
vârstei fragede și a orientării sale politice.[32] Iorga a primit un post de profesor de latină la un liceu din sudul Ploieștiui, după ce a
trecut de concursul jurizat de scriitorul Alexandru Odobescu.[23] Timpul pe care l-a petrecut acolo i-a oferit ocazia să își lărgească
cercul de cunoștințe și prieteni, întâlnindu-se cu Caragiale șiAlexandru Vlahuță, istoricii Hasdeu și Grigore Tocilescu, și teoreticianul
marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea.[23]

Studiile în străinătate
A studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des
hautes études.[23] A contribuit la Encyclopédie française, recomandat personal de slavistul Louis Léger.[23] Reflectând asupra
trecutului, a menționat:„Nu am mai avut niciodată atât de mult timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta bucurie de a
învăța de la acele mari figuri ale omenirii [...] ca atunci, în vara anului 1890.”.[33] În timp ce se pregătea pentru a-și lua a doua
diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie, învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice.[34] În 1892, a fost în
Anglia și în Italia, căutând surse istorice pentru teza în limba franceză despre Philippe de Mézières, un francez care a participat la
Cruciada Alexandriană.[34] Între timp a devenit contribuitor alRevue Historique, un jurnal academic francez.[34]

Oarecum nesatisfăcut de educația în Franța,[35] Iorga și-a prezentat disertația și, în 1893, a plecat în Imperiul German, pentru a se
înscrie la programul de doctorat al Universității din Berlin. Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a fost primită
pentru că Iorga nu a studiat trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca alternativă, a spus că lucrarea este în întregime propria sa muncă, dar
afirmația sa a fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost redactată de un mai bun vorbitor de limbă germană, ale
cărui intervenții nu au modificat esențialul lucrării.[34] I s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru lucrarea
sa, revizuită de o comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl Lamprecht și Charles Wachsmuth), i s-a
acordat diploma în august.[36] Pe 25 iulie, Iorga a mai primit și diploma de la École pratique pentru munca anterioară depusă la
Philippe de Mézières, analizată de o comisie formată din Gaston Paris, Charles Bémont
și alții.[34] Și-a petrecut timpul chestionând surse istorice din arhivele din Berlin,
Leipzig și Dresden.[37] Între 1890 și sfârșitul lui 1893, a publicat trei scrieri: debutul în
poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe din literatura română (1893; al
doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas III, marquis de
Saluces. Étude historique et littéraire.[38]

Trăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari
Antonescu),[39] dar rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și
petreacă timpul rămas în străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești din Germania
(Munchen), Austria (Innsbruck) și Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția
etc.).[37] Se concentra pe figurile istorice din Moldova și Țara Românească printre care
se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul său Ștefăniță, și Mihai Viteazul[37] S-a
împrietenit și a colaborat cu istorici din mai multe țări europene: editori ai Revue de
l'Orient Latin, care au publicat pentru prima dată studiile lui Iorga în Notes et extraits
(„Note și extrase”) și Frantz Funck-Brentano, alături de care a publicat în Revue
Pagina de titlu a Thomas III,
Critique.[40] Articolele lui Iorga au mai fost publicate în două reviste românești din
marquis de Saluces, 1893
Austro-Ungaria: Familia și Vatra.[37]

Întoarcerea în România
Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai
multe ori, până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei.[41] A fost de acord să participe la o
societate de dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944.[42] A candidat
pentru un post la catedra de istorie medievală a Universității din București, ținând o
disertație în fața unei comisii de examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani,
Odobescu, Xenopol, Aron Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a
obținut o medie de 7 care i-a permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor.[43]
[44]
Repusă în context, această reușită este remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.

Prima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre metodica
istoriei, Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei.[45] A plecat din nou în
strănătate în 1895, vizitând Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente,
publicând prima parte a colecției Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, o
conferință ținută la Ateneul Român despre rivalitatea lui Mihai Viteazul cu condotierul
Giorgio Basta și debutul în literatura de călătorie cu Amintiri din Italia.[46] În următorul
an este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi,
post acordat de Academia Română la propunerea lui Xenopol, dar cu obligația de a ceda
Pagina de titlu a Philippe de
orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile sale.[45] A publicat a doua
Mézières, în ediția din 1896
parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului despre Mézières (Philippe de
Mézières, 1337–1405).[45] După o reexaminare care a avut loc în octombrie 1895, i s-a
[45]
acordat un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București (cu media 9,19).

1895 a fost anul în care Iorga a început colaborarea cu cadrul universitar și agitatorul politic A.C. Cuza, alături de care a fondat
grupul Alianței Antisemite Universale, făcând astfel primii pași în politica antisemită.[47][48] În 1897, după ce a fost ales membru
corespondent al Academiei Române, s-a întors în Italia și a cercetat mai multe documente în Regatul autonom Croația-Slavonia, la
Dubrovnik.[45] A îngrijit publicarea celui de-al zecelea volum Hurmuzachi, grupând rapoarte diplomatice despre regatul Prusiei din
cele două Principate Dunărene (din perioada 1703-1844).[45] După ce și-a petrecut mare parte din anul 1898 în cercetarea mai multor
subiecte și, după ce a prezentat rezultatele Academiei, a mers în Transilvania, cea mai mare subregiune a Austro-Ungariei locuită de
români. A cercetat arhivele dinBistrița, Brașov și Sibiu, a făcut un progres major prin stabilirea adevăratului autor a cronicilor valahe
nesemnate, Stolnicul Cantacuzino, un literat și agitator politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au servit ca surse istorice
primare pentru mult timp.[49] A publicat mai multe cărți în 1899: Manuscrise din biblioteci străine (două volume), Documente
românești din arhivele Bistriței și o carte în limba franceză despre cruciade, intitulată Notes et extraits pour servir à l'histoire des
croisades (două volume).[50] Xenopol și-a propus elevul pentru a primi calitatea de membru al Academiei, pentru a-l înlocui pe
[51]
Odobescu care s-a sinucis, dar propunerea sa nu a fost susținută.

Tot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de limbă franceză L’Indépendance Roumaine,
publicând articole polemice despre activitatea colegilor săi și provocând în consecință un lung scandal. Țintele articolelor erau adesea
savanți mai bătrâni care, fiind susținători sau activiști ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului Conservator al
lui Titu Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu, precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza.[52]
Episodul, descris de Iorga însuși ca un debut furtunos dar patriotic în treburile publice, a avut drept consecință cereri pentru
excluderea din Academie pentru comportament nedemn.[53] Tocilescu s-a simțit insultat de acuzațiile ce i se aduceau, provocându-l
pe Iorga la un duel, dar prietenii săi au intervenit ca să-l tempereze.[54] Un alt om de știință care s-a confruntat cu acuzațiile lui Iorga
a fost George Ionescu-Gion. Iorga avea să recunoască mai târziu că în cazul acestuia argumentele sale fuseseră exagerate.[55] În
aceste polemici, printre principalii susținători ai lui Iorga au fost Dimitrie Onciul, N. Petrașcu și, din afara României, lingvistul
german Gustav Weigand.[56]

Opinions sincères și chemarea Transilvaniei

Tânărul polemist s-a mutat de la L'Indépendance Roumaine la nou formata România Jună, colaborare întreruptă un timp pentru
călătorii în Italia, Olanda și Galiția și Lodomeriei.[50] În 1900, a publicat articolele polemice în Opinions sincères. La vie
intellectuelle des roumains en 1899 („Opinii sincere. Viața intelectuală a românilor în 1899") și Opinions pérnicieuses d'un mauvais
patriote („Opiniile pernicioase a unui rău patriot”).[57][58] Activitățile de cercetare s-au concretizat într-o a doua călătorie în
Transilvania care i-a permis să studieze din nou arhivele din Bistrița și a scris al unsprezecelea volum Hurmuzachi și două lucrări
despre istoria modernă timpurie a României: Acte din secolul al XVI-lea relative la Petru Șchiopul și Scurtă istorie a lui Mihai
Viteazul.[59] Atitudinea sa publică controversată a atras o interdicție oficială asupra rapoartelor date Academiei, astfel fiind scos și din
competiția pentru premiul național al Academiei (unde a propus Documente românești din arhivele Bistriței).[59] În această perioadă
a avut loc o răcire a relației lui Iorga cu Xenopol.[60]

În 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu

Ecaterina (Catinca), sora prietenului și colegului Ioan Bogdan.[61]
Celălalt frate al ei era istoricul cultural Gheorghe Bogdan-Duică, al
cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de Iorga să devină
cunoscut.[62] Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a
primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a
românilor care să apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă
istoria întregii lumi.[63] Iorga, care l-a convins pe Lamprecht să nu-i
acorde această sarcină lui Xenopol,[64] a mai terminat Istoria
literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată
Academiei, care a respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în
Nicolae Iorga și Catinca
semn de protest.[59] Pentru a primi imprimatur, Iorga a apelat la
prietenii intelectuali, reușind să-și asigure sprijinul familiei
Callimachi.[59]

Înainte de sfârșitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabilește legături strânse cu alți intelectuali români
originari din Transilvania care susțineau Memorandumul Transilvaniei, prin care solicitau pentru populația română drepturi etnice
egale cu cele ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare.[59] Interesat de recuperarea
contribuțiilor române despre Istoria Transilvaniei, în principal al rolului de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor,
Iorga și-a petrecut timpul cercetând, copiind și traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soția sa.[59] În timpul celei
de-a 300-a comemorări a morții lui Mihai Viteazul, pe care studenții români au transformat-o într-un protest împotriva restricțiilor
Austro-Ungariei în ceea ce privește învățământul, Iorga s-a adresat mulțimii și a fost primit cu brațele deschise de liderii
protestatarilor, poetul Octavian Goga și preotul ortodox Ioan Lupaș.[59] În 1902, a publicat noi tratate pe tema Transilvaniei și a Țării
Românești: Legăturile Principatelor române cu Ardealul, Sate și preoți din Ardeal, Despre Cantacuzini, Istoriile domnilor Țării
Românești.[65]

Iorga a devenit interesat de naționalism cultural și didacticism, conform unei scrisori deschise adresate revistei lui Goga, Luceafărul,
cu sediul în Budapesta.[65] După mai multe intervenții ale lui Goga și ale lingvistului Sextil Pușcariu, Luceafărul a devenit
principalul mijloc de exprimare din afara României.[66] S-a întors la București în 1903, unde a urmat sugestiile lui Lamprecht și s-a
concentrat pe scrierea primei sale priviri de ansamblu a istoriei României, cunoscută în țară ca Istoria românilor.[65] A mai fost
implicat într-un proiect de cercetare a arhivelor din Moldova și Țara Românească[65] și, după ce a restabilit politica naționalistă a
[67]
poetului junimist Mihai Eminescu, l-a ajutat pe acesta în alegerea și publicarea creațiilor sale.

Sămănătorul și scandalul din 1906

În 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Din
acest moment s-a distanțat de influența lui Maiorescu, renunțând la Junimism și
afiliindu-se unei curentelor etno-naționalist și neoromantic pe care le promova
revista.[68] Școala Sămănătorulului era formată din foști sau actuali junimiști, iar
retragerea treptată a lui Maiorescu din viața literară a putut duce la crearea unei legături
cu Convorbiri Literare: noul său editor, Simion Mehedinți, era însuși un susținător al
tradiționalismului.[69] Un cerc de junimiști care susțineau varianta lui Maiorescu de
conservatorism au reacționat formând propria revistă, Convorbiri Critice, editată de
Mihail Dragomirescu.[70]

În tandem cu întoarcerea deplină în cultură

și jurnalism politic, care includea dezbateri
lungi cu istorici „vechi” și junimiști,[71]
Iorga încă se ocupa de cercetarea istorică.
În 1904, a publicat lucrarea de geografie
Coperta Sămănătorului, martie istorică intitulată Drumuri și orașe din
1905. Iorga este menționat ca
România și, până la cererea specială venită
editorialist politic
din partea ministrului de educație național-
liberal Spiru Haret, a dedicat o carte
dedicată lui Ștefan cel Mare, publicată până la a 400-a aniversare de la moartea sa în
Istoria lui Ștefan cel Mare.[72] Iorga a mărturisit că opera a făcut parte din agenda
didactică a lui Haret, și se dorea „distribuirea în toate colțurile țării în 1000 de
exemplare”.[73] Ajută la descoperirea romancierului Mihail Sadoveanu, numind anul
1904 „anul Sadoveanu”, cel care a fost pentru o perioadă figura principală a literaturii
sămănătoriste.[74]

În 1905, anul în care istoricul Onisifor Ghibu îi devine prieten apropiat și discipol,[75] a
scris 23 de titluri distincte, printre care două volume din Geschichte des Rümanischen
Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen („O istorie o românilor în contextul formării
naționale”) în germană, Istoria românilor în chipuri și icoane, Sate și mănăstiri din
România ("Villages and Monasteries of Romania") și eseul Gânduri și sfaturi ale unui Caricatură de Ion Theodorescu-
om ca oricare altul.[73] I-a mai vizitat pe românii din Bucovina, pe vremea aceea Sion, înfățișând Foișorul de Foc
teritoriu austriac, și pe cei din Basarabia, teritoriu al Imperiului Țarist, și a scris despre drept singura clădire destul de
lupta pentru cultură în Neamul romănesc în Basarabia.[76][77] Aceasta se referea la mare pentru a acomoda înălțimea
autocrația țaristă ca sursă de „întunecime și sclavie”, pe când despre regimul mai liber istoricului. Ziarul Furnica, 1910.

din Bucovina a spus că e „lanț de aur”.[77]

Nicolae Iorga a candidat la alegerile din 1905 și a câștigat un loc de deputat.[78] A rămas independent până în 1906, când s-a alăturat
Partidului Conservator, încercând pentru ultima oară să schimbe cursul Junimimii.[79] Mutarea sa a fost contracarată de un grup de
naționaliști de extremă-stângadin facțiunea poporanistă, care au intrat în Partidului Național Liberal, și, la scurt timp după aceea, au
intrat în conflict deschis cu Iorga. Deși făcea parte din aceeași familie culturală ca Sămănătorul, teoreticianul poporanist Constantin
Stere a fost desființat în articolele lui Iorga, deși Sadoveanu a încercat să rezolve această problemă.[79]

Campania naționalistă a lui Iorga a cunoscut vârful în acel an: profitând de un val de francofobie în rândul populației urbane tinere,
Iorga a boicotat Teatrul Național, obligând actorii să pună în scenă o piesă în întregime în limba franceză, și perturbând liniștea
publică.[78][80] Conform unuia din tinerii discipoli ai lui Iorga, viitorul jurnalist Pamfil Șeicaru, starea de spirit era în atât de
puternică încât Iorga ar fi putut da cu succes o lovitură de stat.[81] Aceste evenimente au avut mai multe consecințe politice.
Siguranța Statului a deschis un dosar despre istoric, informându-l pe prim-ministrul român Sturdza despre agitația naționalistă.[78]
Percepția că Iorga era xenofob i-a adus critici din partea unor cercuri moderat-tradiționaliste, în special în săptămânalul Viața
Literară. Ilarie Chendi și tânărul Eugen Lovinescu au ridiculizat afirmația conform căreia Iorga se credea superior; Chendi a criticat
ga însuși având rădăcini grecești).[7]
în special refuzarea scriitorilor pe criterii etnice și nu pe baza meritelor (Ior

Neamul Românesc, Răscoala țăranilor și Vălenii de Munte

Iorga s-a despărțit în cele din urmă de
Sămănătorul în 1906, punând bazele propriei
publicații Neamul Românesc. Schisma a
venit ca rezultat direct al conflictelor cu alte
cercuri literare,[73] și au dus la o scurtă
colaborare a lui Iorga cu jurnalistul de la
revista Făt Frumos, Emil Gârleanu.[82] Noua
revistă, ilustrată cu portrete ale țăranului
român în ipostaze idealiste,[83] care era
populară printre învățații de la țară (pentru
care era distribuită gratuit), promovând teorii
antisemite și aducând oprobriul autorităților
și a presei urbane.[76]

Tot în 1906, Iorga a mers în Imperiul

Otoman, unde a vizitat Istanbulul, și a
Coperta publicației Neamul
publicat o altă colecție de volume—
Românesc, noiembrie 1907 Istoria Bisericii Românești, ediția
Contribuții la istoria literară, Neamul originală
românesc în Ardeal și Țara Ungurească,
Negoțul și meșteșugurile în trecutul
românesc etc.[73] În 1907, a început să publice un al doilea periodic, revista culturală Floarea Darurilor,[73] publicată de Editura
Minerva (al doilea volum în 1908, al treilea în 1909).[84] A mai publicat un studiu în engleză despre Imperiul Bizantin.[73] Acasă, el
și discipolul Vasile Pârvan au fost implicați într-un conflict cu istoricul Orest Tafrali, oficial din cauza unei teorii arheologice, dar și
din cauza unui conflict regional în Academie: București și rTansilvania contra Iașului lui Tafrali.[85]

Un moment de cotitură în cariera politică a lui Iorga a avut loc în timpul Răscoalei Țărănești din 1907, începută în timpul cabinetului
Conservator și reprimată cu multă violență de cel liberal. Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai
primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din regatul român.[86]
Această revoltă sângeroasă l-a făcut pe istoric să scrie pamfletul Dumnezeu să-i ierte, publicat în Neamul Românesc.[73] Textul,
împreună cu programul de conferințe despre agricultură și programul pentru ajutorarea victimelor l-a făcut din nou adversar al
Partidului Național Liberal, care îl făceau pe Iorga instigator.[73] Istoricii și-au amintit de Stere, care a fost numit în postul de prefect
al Iașului împotriva intereselor partidului, a inaugurat o colaborare informală cu Iorga și poporaniștii.[79] Clasa politică în ansamblu a
fost destul de reticentă privind relațiile lui Iorga cu Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor și politica iredentistă, din
cauza căreia aveau de suferit relațiile cu Austro-Ungaria care ocupa ransilvania
T și Bucovina.[87] Totuși, popularitatea lui Iorga era în
creștere, fiind reales ca deputat laalegerile din același an.[73][79]

Iorga și noua sa familie s-a mutat de mai multe ori, închiriind o casă în cartierul bucureștean Gara de Nord (Buzești).[41] După ce și-a
manifestat dorința de a deveni profesor al Universității din Iași, dar nu a reușit,[88] a decis, în 1908, să se mute din centrele urbane la
o vilă din orașul Vălenii de Munte (situat în zona deluroasă a Județului Prahova). În ciuda acuzații de agitator atribuită de Sturdza, a
primit sprijin de la Ministrul Educației Spiru Haret.[89] Odată stabilit, a fondat o școală de vară, propria editură, o tipografie și
suplimentul literar al Neamului Românesc,[90] dar și un azil condus de scriitorulConstanța Marino-Moscu.[91] În același an a publicat
încă 25 de lucrări, printre care volumul introductiv în limba germană (Geschichte des Osmanischen Reiches, „Istoria Imperiului
Otoman”), Istoria bisericii românești,[92] și o antologie despre romantismul român.[93] În 1909 a urmat un volum de discursuri
parlamentare, În era reformelor, o carte despre Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859 (Unirea principatelor),[94] și o carte
de critică în legătură cu poeziile lui Eminescu.[95] În timpul unei vizite la Iași pentru jubileul Unirii, Iorga și-a cerut scuze în public
[96]
lui Xenopol pentru criticile aduse în deceniul precedent..

Eșecurile din 1909 și crearea PND-ului

În această perioadă a vieții, Iorga a devenit membru onorific al Societății Scriitorilor
Români.[97] A încercat să publice creațiile sale în Sămănătorul și Neamul Românesc,
dar a scris împotriva sistemului lor de taxe.[98] Odată eliberată de restricțiile
guvernamentale în 1909, școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru
studențesc, auto-finanțat din vânzarea de cărți poștale.[99] Succesul său a creat panică în
Austrio-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a descris școala lui Iorga ca fiind un
instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania.[99] A încercat să înstrăineze
principalele organizații românești din Transilvania: Partidul Național Român (PNR) s-a
temut de propunerea sa de a boicota Dieta Ungariei, din moment ce liderii PNR erau
loiali proiectului Statele Unite ale Austriei Mari.[100]

Iorga a avut de suportat consecințele în mai 1909, atunci când nu i s-a permis să intre în
Iorga la masa de lucru, 1914.
Bucovina, fiind declarat persona non grata, și exilat de pe sol austriac (în iunie, li s-a Poză publicată în Luceafărul.
interzis prin lege profesorilor bucovineni să ia parte la discursurile lui Iorga).[99] După o
lună, Iorga l-a întâmpinat în București pe istoricul englez R.W. Seton-Watson. Critic al
Austro-Ungariei, a devenit prietenul lui Iorga, și l-a ajutat să-și facă cunoscute ideile înanglosferă.[101][102]

În 1910, anul în care a făcut turul Vechiului Regat în care a ținut mai multe conferințe, Nicolae Iorga s-a raliat din nou cu A. C. Cuza
pentru a stabili partidul antisemitPartidul Naționalist-Democrat. Parțial constituit pe baza componentelor antisemite ale revoltelor din
1907,[48][76][103] doctrina sa descria comuniteatea evreiască din România și evreii în general ca fiind un pericol pentru dezvoltarea
României.[104] La începuturile sale, partidul folosea ca simbol svastica ( 卐 ), promovată de Cuza ca simbol mondial al
antisemitismului și, mai târziu, al „rasei ariene”.[105] De asemenea cunoscut ca PND, a fost primul grup românesc care a reprezentat
[106]
mica burghezie, folosindu-și voturile pentru a încurca cele două partide care s-au aflat la putere timp de trei decenii.

În 1910, Iorga a mai publicat încă treizeci de lucrări, printre care se numără și Viața femeilor în trecutul românesc, Istoria armatei
românești și Ștefan cel Mare și mănăstirea Neamțului.[94] Activitatea sa academică a dus la un alt conflict cu istoricul de artă
[107]
Alexandru Tzigara-Samurcaș, naș și fost prieten, care obiecta crearea obiectului Istoriei artelor ca obiect separat la Universitate.

Reinclus în Academie și făcut membru cu drepturi depline, a ținut un discurs în mai 1911 pe tema Filozofia istoriei intitulat Două
concepții istorice, prefațat de Xenopol.[108] În luna august a aceluiași an, se afla din nou în Transilvania, la Blaj, unde a adus omagii
Societății Culturale ASTRA.[109] Și-a adus prima contribuție la drama românească cu o piesă numită după și al cărui personaj
principal era Mihai Viteazul, una din cele douăzeci de titluri din acel an pentru aforismele strânse (Cugetări, "Musings") și memorii
asupra vieții sale în cultură (Oameni cari au fost).[110] În 1912, a publicat, printre altele,Trei drame, grupând Mihai Viteazul, Învierea
lui Ștefan cel Mare și Un domn pribeag.[111] În plus, Iorga a scris primele studii despre geopolitica balcanică în contextul războaielor
balcanice (România, vecinii săi și chestia Orientală).[109] A mai adus contribuții notabile etnografiei, cu Portul popular
românesc.[109][112]

Iorga și criza din Balcani

În 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus
noi moduri de abordare a medievalismului și o lucrare despre efectele sociale ale
Căderii Constantinopolului în Moldova și Țara Românească.[109] Apoi a vizitat
Regatul Serbiei, fiind invitat de Academia din Belgrad, unde a prezentat o disertație
despre relațiile româno-sârbe și Declinul Imperiului Otoman.[109]

Iorga a fost chiar chemat sub arme în al Doilea Război Balcanic, în timpul căruia
România a luptat alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei.[41][113][114]
Deposedarea Bulgariei de Cadrilater, susținută de Maiorescu și conservatori, a fost
văzută de Iorga ca o mișcare imperialistă.[115]

Interesul lui Iorga în criza balcanică a fost redat îndouă din cele patruzeci de cărți pe
care le-a publicat în acel an: Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu
privire la evenimentele din Balcani.[109] A mai făcut un studiu despre domnia de la
începutul secolului al XVIII-lea a lui Constantin Brâncoveanu (Viața și domnia lui
Constantin vodă Brâncoveanu).[109] A publicat primul număr al revistei Drum
Coperta revistei Drum Drept, nr. 48- Drept, care apărea lunar, și care mai târziu a fuzionat cu revista sămănătoristă
52, datată 31 decembrie 1915 Ramuri.[109] În 1914 a primit distincția Bene Merenti din partea statului român,[116]
și a inaugurat Institutul de Studii Sud-Est Europene sau ISSEE (fondat prin
eforturile sale), cu un discurs pe temaistoriei Albaniei.[117]

Din nou invitat în Italia, a vorbit la Ateneo Veneto despre relațiile dintre Republica Veneția și Balcani,[109] și din nou despre cultura
Settecento.[118] S-a concentrat asupra albanezilor și Arbëreshëlor — Iorga a descoperit cel mai vechi document istoric scris în
albaneză, Formula e pagëzimit (1462).[119][120] În 1916, a fundat jurnalul academic bucureștean Revista Istorică, un echivalent
românesc al Historische Zeitschriftși al The English Historical Review.[121]

Profil antantist
Implicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice și cauza
iredentistă au devenit caracteristice în viața sa în timpul
Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România
era încă neutră, a trecut de tabăra predominant
naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând purtarea
unui război împotriva Puterilor Centrale pentru a
recupera Transilvania, Bucovina și alte regiuni deținute
de Austro-Ungaria; pentru a-și atinge scopul, a devenit
un membru activ al Ligii pentru unitatea culturală a
Manifestație pro-Antanta în București (cca. 1916)
tuturor românilor, și a organizat personal mari
manifestații pro-Antanta în București.[122] Un prudent
anti-austriac, Iorga a adoptat agenda intervenționistă fără întârziere. Ezitările sale au fost ridiculizate de militantul pro-transilvănean
dar anti-război Eugen Lovinescu,[123] lucru care l-a costat pe Iorga postul din Liga Culturală.[115] Istoricul a mărturisit mai târziu că,
la fel ca premierul Ion I. C. Brătianu și cabinetul Național Liberal, a așteptat cel mai bun moment de atac.[115] În final, eforturile sale
„antantiste” au fost susținute puternic de persoane publice ca Alexandru I. Lapedatu și Ion Petrovici, dar și de grupul Acțiunea
Națională a lui Take Ionescu.[124] Iorga a făcut parte și din cercul privat de prieteni al tânărului Rege, Ferdinand I,[125] pe care îl
găsea bine intenționat, dar lipsit de voință.[115] Iorga este uneori creditat ca tutore al Prințului Carol (viitorul Rege Carol al II-
lea),[126] care frecventa cursurile școlii din Vălenii.[127]

În polemica sa cu Vasile Sion din octombrie 1915, un fizician germanofil, Iorga și-a justificat suspiciunile avute despre germanii din
România și i-a felicitat pe românii care plecau din armata austriacă.[128] Antantiștii care doreau Transilvania înapoi s-au întors
împotriva poporaniștilor, care deplângeau soarta românilor din Basarabia, regiune aflată sub opresiunea Imperiului Rus cu
consimțământul aliaților. Teoreticianul poporanist Garabet Ibrăileanu, editor al publicației Viața Românească, l-a acuzat pe Iorga că
nu a venit deloc în sprijinul basarabenilor.[129]

Iorga a reflectat asupra temelor politice în raportul predat Academiei în 1915, intitulat Dreptul la viață al statelor mici și în multe din
cele 37 cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Politica austriacă față de Serbiaetc.[122] Tot în
1915, Iorga și-a terminat tratatul în istorie economică, Istoria comerțului la români, dar și un volum despre istoria literaturii și a
filozofiei românești, Faze sufletești și cărți reprezentative la români.[122] Înainte de vara anului 1916, a făcut naveta între București și
Iași, pentru a-l suplini pe Xenopol, bolnav fiind, la Universitatea Iași.[130] A finalizat colecția de Studii și documente, care cuprinde
[122]
comentariile sale despre 30000 de mii de documente individuale în 31 de volume.

Refugiul la Iași
La sfârșitul verii anului 1916, odată cu stabilirea alianței cu Antanta de către guvernul
Brătianu, Iorga și-a exprimat bucuria într-o piesă numită Ceasul: „A sosit un ceas pe
care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru
care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi
lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor
noastre."[122] Totuși, campania românească a fost un eșec, forțând Armata Română și
întreaga administrație să evacueze zonele din sud, inclusiv Bucureștiul, pentru a se
adăposti de ocupația germană. Casa lui Iorga din Vălenii de Munte s-a numărat printre
proprietățile lăsate în urmă și ocupate de inamici, și, conform lui Iorga, a fost
vandalizată de Armata Germană.[131]

Încă membru al Parlamentului, Iorga s-a alăturat autorităților în capitala provizorie Iași,
dar s-a opus planurilor de relocare a guvernului în afara Moldovei asediate în Republica
Rusă. Aceast argument a făcut subiectul unui discurs parlamentar, tipărit ca pamflet și
distribuit militarilor: „Fie ca câinii acestei lumi să se înfrupte din noi mai repede decât
ne-am găsi bucuria, calmul, și prosperitatea acordată de străinul ostil.”[132] Totuși a Eseul lui Iorga despre relațiile
permis stocarea unora din caietele sale în Moscova, împreună cu Tezaurul româno-ruse, publicată în Iași,
1917
României,[133] și și-a adăpostit familia înOdesa.[41]

Iorga, care a republicat Neamul Românesc în Iași, și-a oprit temporar activitatea la Universitatea Iași și a început să lucreze la
cotidianul de propagandă de război România,[134] contribuind totodată și la publicația internațională a lui R.W. Seton-Watson The
New Europe (română Noua Europă).[135] A mai publicat în acel an mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre soldați și
civili: Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii, Rolul inițiativei private în viața publică, Sfaturi și învățături pentru
ostașii României etc.[122] A tradus din engleză și a tipăritȚara mea, un eseu patriotic scris deRegina Maria.[136]

Criza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și să republice Neamul Românesc din Iași,
explicând: „Am realizat acum ce suport moral ar putea servi aceasta pentru miile de oameni descurajați și deziluzionați și împotriva
trădătorilor care se strecură peste tot.”[137] Scopul a fost din nou reflectat în prelegerile ce au urmat (unde a discutat despre
„principiul național”) și în alte lucrări; acestea contemplau asupra angajamentului Aliaților (Relations des Roumains avec les Alliès,
„Relațiilor românilor cu Aliații; Histoire des relations entre la France et les roumains, „Istoria relațiilor dintre Franța și România”),
caracterului național (Sufletul românesc) sau împotriva scăderii moralului (Armistițiul).[137] Idealul lui de regenerare morală în
timpul războiului a fost completat de dorința unei reforme agrare. Brătianu nu s-a opus propunerii, deși se temea că deținătorii de
pământuri se vor răscula. Iorga i-a răspuns sarcastic: „așa cum ai împușcat țăranii pentru ca boierii să prospere, atunci vei împușca
boierii pentru ca țăranii să prospere.”[138]

În mai 1918, România a cedat cerințelor germane și a semnat Tratatul de la București, considerat de Iorga drept un armistițiu umilitor
(„Strămoșii noștrii ar fi preferat moartea”);[131] a refuzat să reprimească catedra de la Universitatea din București.[139] Autoritățile
germane din București au reacționat, operele sale fiindinterzise.[131]

România Mare și conducerea Senatului

Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații iar
armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei,
când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând
Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru
întreaga lume”.[131] A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub
conducerea cerurilor.”[41] Atunci a avut loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan
cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să găzduiască puneri în scenă
[140]
a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca. 1936.

A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte
al acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în cadrul României
Mari.[131][141] În acest an a participat la a 360-a aniversare de la nașterea lui Mihai
Viteazul.[131] Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Națională a României,
Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au
adunat în Alba Iulia pentru a cere pe unirea pe baza dreptului de autodeterminare.[131] A
Nicolae Iorga
fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a bazat doar Brătianu pentru suport.[115] Deși nu a
fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de
[142]
negociator informal pentru România, lucru care a dus la o mai strânsă prietenie.

La puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus public colaboratorii inamicilor din război. Subiectul a fost dezbătut într-
un discurs din 1919 pe care l-a ținut în fața membrilor Academiei, unde a fost criticat de academicienii germanofili, opunându-se
primirii calității de membru a poporanistului Constantin Stere.[143] Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de profesori
germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el și Alexandru Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din
administrația numită de germani după ocuparea Bucureștiului.[144] Cei doi cărturari au continuat disputa la tribunal[145] și, până la
moartea lui Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică recentă.[146] Deși nu era în cele mai bune relații cu poetul germanofil
încarcerat Tudor Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă Ferdinand.[147]

După alegerile din 1919, Iorga a devenit membru alSenatului, reprezentând democrat-naționaliștii. Deși nu susțineavotul universal și
adoptarea simbolurilor electorale care promovau analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă reprezentând două mâini strânse
(înlocuită mai târziu cu un steag negru cu o seceră).[148] Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi: partidul lui Iorga era al
treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu care a format Blocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri
condus de Alexandru Vaida-Voevod.[149] Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care le avea Ior
ga despre
Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în PNL, și l-a acuzat de crearea unei mașini politice.[115] El și discipolii si
[115][133]
erau cunoscuți ca politicianiști, care-și exprimau dezamăgirea față de noul context politic.

Tot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs despre „drepturile românilor asupra teritoriului
țării”, a fost numit la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni din delegația trimisă de
Franța în România (Henri Mathias Berthelot, Charles Diehl, Emmanuel de Martonne și Raymond Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu
un discurs despre români și oamenii din Europa latină).[150] Împreună cu eroul francez din Primul Război Mondial Septime Gorceix,
a întocmit Anthologie de la littérature roumaine („O antologie a literaturii române”).[151] În același an, statul francez i-a acordat lui
Iorga cea mai mare distincție a sa,Legiunea de onoare.[152]
Ca președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România,[153] Iorga a ținut legătura cu mai tinerii intelectuali
transilvăneni: a luat parte la reorganizarea Universității Franz Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba maghiară cu cea în
limba română, unde i-a întâlnit pe cărturarii Vasile Pârvan și Vasile Bogrea (care l-au primit cu apelativul „geniul nostru protector”),
și a publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga.[154][155] A ținut corespondența cu intelectualii din toate regiunile,
și este românul căruia i s-au trimis cele mai multe scrisori în istoria Poștei Române[141] În timpul unei călătorii în jurul României, a
mai scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans („Istoria românilor din Peninsula Balcanică”:
aromânii, istroromânii și meglenoromânii), Istoria poporului francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai
Viteazul.[156] I-a fost acordat titlul de doctor honoris causa de către Universitatea din Strasbourg,[157] iar scrierile sale despre
Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève histoire de l'Albanie („Scurta istorie a Albaniei”).[120] În București,
[41][157]
Iorga a primit cadou de la admiratori o nouă casăîn București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu de Hunedoara).

Politica anilor '20

Coaliția s-a destrămat la sfârșitul lunii martie a anului 1920, când Ferdinand a dizolvat
Parlamentul.[158][159] În timpul alegerilor din vara anului 1920, Iorga a fost invitat de
jurnalistul Sever Dan să candideze pentru un loc de deputat în Transilvania, dar a
participat și câștigat locul în colegiul din Județul Covurlui.[158] Iorga critica PNR-ul
pentru guvernul regional din Transilvania,[115][133] și PȚ-ul pentru dorința de a
reprezenta toți țăranii români.[160] În martie 1921, Iorga a avut un nou conflict cu Stere.
Ultimul a fost iertat pentru poziția avută în război, fiind decorat pentru negocierea Unirii
Basarabiei cu România, și ales pe listele PȚ din Județul Soroca.[161] Discursul lui Iorga,
„Trădarea lui Stere”, a reatras atenția spre germanofilia lui Stere (cu citate scoase din
context) și a cerut invalidarea sa; dezbaterea care a urmat a fost tensionată și
emoționantă, dar un nou vot în Cameră l-a confirmat pe Stere ca deputat din partea
Județului Soroca.[161]

Cele mai multe voturi le-a adunat Partidul Poporului, un partid radical, eclectic și anti-
PNR, condus de generalul și eroul de război Alexandru Averescu.[162] Iorga, al cărui
Nicolae Iorga la biroul de lucru în PND a format alături de PȚ și alte partide mai mici Federația Națională pentru
1921. democrație,[158][163][164] a fost lăsat perplex de sui-generis-ul lui Averescu și de cultul
personalității, scriind: "Totul [în acel partid] era despre Averescu.”[165] Partenerul său A.
C. Cuza și o parte a PND-ului susțineau PP-ul, astfel amenințând stabilitatea partidului.[163] Iorga devine progresiv mai puțin
antisemit, proces la sfârșitul căruia Cuza a părăsit democrat-naționaliștii pentru a stabili Liga Apărării Național-Creștine
(1923).[76][115][166] Sugestiile lui Iorga privind venirile din Transilvania și Basarabia au devenit un clișeu și au dus la dispute cu
fostul prieten Octavian Goga, care s-a alăturat partidului lui Averescu.[161]

Activitatea sa publicistică a continuat în acel an într

-un ritm alert, prezidând pentru prima dată Școala Românească dinFontenay-aux-
Roses;[167] a publicat Histoire des roumains et de leur civilisation („Istoria Românilor și civilizația lor”) în două volume și trei
tomuri din Istoria românilor prin călătorii, Ideea Daciei românești, Istoria Evului Mediu și alte lucrări științifice.[157] Studiile sale
biografice se concentrau asupra predecesorului său Mihail Kogălniceanu.[168] A mai scris două drame: una centrată în jurul
voievodului moldovean Constantin Cantemir (Cantemir bătrânul), și alta dedicată, și numită după Brâncoveanu.[169] A ținut
discursuri în orașele transilvănene, și s-a implicat în proiecte pentru a organiza centre culturale populare prin orașe, prin care
.[170] În acest an moare și A. D. Xenopol, Iorga fiind prezent la înmormântare.[170]
intenționa să răspândească un mesaj cultural unitar

În 1921 și 1922 a ținut cursuri în străinătate, cele mai importante la

Universitatea din Paris, stabilind și o școală românească în capitala Fragmente audio:
franceză[170] și Accademia di Romania din Roma.[171] În 1921,
Nicolae Iorga - Tradiție și
când aniversarea vârstei de 50 de ani s-a ținut la nivel național, civilizație
Iorga a publicat un număr mare de volume, incluzând un studiu
0:00
bibliografic despre Revoluția de la 1821 și liderul său Tudor
Vladimirescu, un eseu pe tema istoriei politice (Dezvoltarea
așezămintelor politice), Secretul culturii franceze, Războiul nostru Nicolae Iorga - Ce sfat ar putea
în note zilnice și lucrarea în limba franceză Les Latins de sa deie cineva
l'Orient.[170] Interesul pentru Vladimirescu și rolul său istoric a 0:00
apărut și în drama cu același nume, publicată cu un volum de
poezii.[172]
Nicolae Iorga - Valoarea fondului
În politică, Iorga obiecta împotriva ținerii puterii de către PNL, propriu
denunțând alegerile din 1922 pe motiv de fraudă electorală.[173] A 0:00
reluat colaborarea cu PNR, urcând rapid în funcțiile partidului
pentru a încerca contracararea acestui monopol.[115][158][160][174] Probleme în ascultarea fișierului? Consultați
În 1923, și-a donat reședința din Bulevardul Bonaparte și colecția pagina de ajutor .
sa Ministerului Educației, pentru a servi ca beneficiu cultural și
universitar studenților.[175] A mai primit un doctorat honoris causa de la Universitatea din Lyon, după care a urmat o încercare de
reconciliere cu Tudor Arghezi, căruia i-a adresat laude publice.[176] Au lucrat împreună la ziarul Cuget Românesc, dar tot nu s-au
înțeles, deoarece Iorga începuse să critice modernismul literar și „criza spirituală a lumii”.[177]

Printre lucrările sale publicate în acel an se numără Formes byzantines et réalités balcaniques („Formularistica bizantină și realități
balcanice”), Istoria presei românești, L'Art populaire en Roumanie („Arta populară în România”), Istoria artei medievale și Neamul
românesc din Ardeal.[178] A terminat mai multe drame: Moartea lui Dante, Molière se răzbună, Omul care ni trebuie și Sărmală,
amicul poporului.[179]

Inițiative internaționale și călătoria în America

Un moment important în cariera europeană a lui Iorga a avut loc în 1924, când a ținut în
București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, la care au luat parte cei mai
importanți experți în domeniu.[175] A mai predat la Institutul italian Ramiro Ortiz din
București.[180] Tot atunci, Iorga a fost numit profesor emerit de Universitatea din Paris,
primind onoarea de a găzdui studenți străini la școala Vălenii de Munte, și a publicat un
număr de lucrări științifice și eseuri, ca: Brève histoire des croissades („O scurtă istorie a
cruciadelor”), Cărți reprezentative din viața omenirii, România pitorească și un volum
adresat comunității româno-americane.[175] În 1925, când a fost ales membru al Academiei
din Cracovia, Polonia, Iorga a ținut conferințe în mai multe țări europene, incluzând Elveția
(unde a vorbit în fața Ligii Națiunilor despre starea minorităților din Romania).[175]
Bibliografia sa din anul 1925 include 50 de titluri.[175] Și-a mărit averea, construind vile în
două orașe turistice: în Sinaia (arhitect: Toma T. Socolescu) și, mai târziu, Mangalia.[181]
Mai controversată a fost decizia sa de a folosi fonduri în exces de la Congresul Internațional
pentru a-și îmbunătăți tipografia din Văleni.[181]
Nicolae Iorga, Doctor honoris
causa al Universității Oxford. Iorga a fost din nou în străinătate în 1926 și 1927, ținând discursuri pe mai multe teme la
reuniuni din Franța, Anglia, Italia, Elveția, Danemarca, Spania, Suedia și Regatul
Iugoslaviei, multe dintre lucrările sale fiind traduse în franceză, engleză, germană și
italiană.[182] În 1926 a scris primul din cele patru volume ale Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité („Eseuri despre sinteza
istoriei lumii”), urmat în 1927 de Istoria industriei la români, Originea și sensul democrației, un studiu al contribuțiilor române la
Războiul Ruso-Turc (1877-1878) (Războiul de independență) etc.[182] Acasă, PND-ul a fuzionat cu PNR, lucru acceptat de Iorga,
căruia i s-a propus să devină președintele uniunii.[160] Liderul în exercițiu al PNR Iuliu Maniu a reușit să țină de scaun cu succes, și
[160]
cele două partide au avut dispute în ceea ce privește această problemă.

În 1927 a fost pentru un timp lider almișcării pan-europene, creată internațional deGraf Coudenhove-Kalergi.[183] Ca doctor honoris
causa al Universității din Genova, și-a deschis cursurile de la Universitatea din Paris cu lectură publică despre politica Levantistă
(1927) și, în timpul anului 1928, a fost din nou invitat să țină prelegeri în Spania, Suedia și Norvegia.[184] Lucrările publicate în acea
perioadă cuprind eseurile politice Evoluția ideii de libertate, noi studii istorice și variante tipărite ale conferințelor sale: Istoria
învățământului, Patru conferințe despre istoria Angliei, Țara latină cea mai
îndepărtată din Europa: Portugalia.[185] În afara postului de la Facultatea de
Istorie a Universității din București, Iorga a luat și postul de profesor de istorie
a literaturii la aceeași instituție.[184]

Numit rector al universității în 1929, a urmat un nou set de conferințe în

Franța, Italia sau Spania, și a publicat 40 de cărți pe tema folclorului românesc
și a istoriei Scandinaviei.[186] Pentru o perioadă a ținut și cursurile de
literatură, înlocuindu-l pe profesorul Ion Bianu.[187] S-a împrietenit cu
cercetătorul Constantin C. Giurescu, fiul istoricului Constantin Giurescu, care
a fost rivalul lui Iorga.[188]

Iorga a pornit în 1930 într-o călătorie lungă: a ținut din nou prelegeri în Paris
în luna ianuarie, apoi a plecat în Genova și, de acolo, în Statele Unite, unde a
Iorga la o expoziție de agricultură din
vizitat 20 de orașe, fiind întâmpinat de comunitatea româno-americană și unde Versailles, fotografie din 1928
s-a întâlnit cu Președintele Herbert Hoover.[189] A fost oaspete onorabil al
Universității Case Western Reserve, unde a ținut un discurs în engleză.[120]
Întorcându-se în Londra pentru a lua parte la Congresul Internațional de Istorie, Iorga a fost făcut doctor honoris causa de
Universitatea din Oxford(cu un discurs introductiv despreTitus Livius și Plinius cel Bătrân).[186] A fondat și institutul Casa Romena
din Veneția.[190] A scris America și românii din America și Priveliști elvețiene și piesele Sfântul Francisc („Francisc de Assisi”) și
Fiul cel pierdut.[191] În 1931-1932, a fost făcut doctor honoris causa de alte patru universități (Universitatea din Paris, La Sapienza,
Stefan Batory, Comenius), a fost primit în Accademia dei Lincei și Accademia degli Arcadi, și a publicat peste 40 de titluri pe an.[192]

Prim-ministru
Iorga a devenit Prim-ministrul Românieiîn aprilie 1931, la cererea lui Carol al
II-lea, care s-a întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu
monarhul autoritarist s-au îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel
din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte în iulie 1930.[193] Un istoric
contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a confirmat
prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea
era în beneficiul propriu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a
propulsat în mâinile regelui.”[194] Ambiția imprudentă a lui Iorga este
menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care îl enumeră, printre alții, pe
Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol.[115] În scurt timp,
sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruperea coaliției cu
PNR și PȚ. Uniunea lor agrară,Partidul Național-Țărănesc(PNȚ), s-a distanțat
de politicile lui Carol, deși Iorga avea ca prioritate monarhismul
„Carlist”.[115][195] Momentul a agravat disputele fondatorului PND cu Iuliu
Maniu,[115] dar Iorga îl avea de partea sa chiar pe fratele lui Maniu, avocatul
Regele Carol al II-lea și președintele
Cassiu Maniu, care refuza politicaregionalistă a PNR-ului.[155] Consiliului Nicolae Iorga în vizită la
Timișoara (mai 1931).
Odată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice,
împrumutând profesioniști din mai multe partide politice, și apropiind pe Iorga
de Ministrul Administrației și Internelor Constantin Argetoianu.[115][196] Iorga a rezistat alegerilor din iunie, după care a condus o
coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii.[197] În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată
țara, vizitând în jur de 40 de orașe și municipii,[192] și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide
Briand și de aliatul său André Tardieu.[198] În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui
Iorga o proprietate în orașulSaranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.[120][199]
 Principalul conflict al lui Carol din mandatul lu Iorga era cel cu Garda de Fier,
o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga
a semnat un decret prin care scotea mișcarea în afara legii, decret care a
reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii Corneliu
Zelea Codreanu.[200] În același timp, noua lege a educației oferea
universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii '20, a fost
văzută ca fiind nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că
aceasta doar încuraja agitatorii politici să se deplaseze în afara țării.[201] Fiind
de asemenea și Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, a dat avizul
prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi luat
bacalaureatul.[202] A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii
Dorobanți,[203] fiind totodată și susținător oficial al mișcarii de cercetași din
România.[204] A mai fondat o altă școală de vară populară, în stațiunea
turistică Balcic, Dobrogea de Sud.[136]

Nicolae Iorga, Doctor honoris causa al
Universității Sorbona, 1931.
Marea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii
crize economice, neavând succes în a contracara-o.[115][205] Cabinetul a
încercat să implementeze ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți în dauna
piețelor financiare,[206] și a semnat un agrement cu Argentina, un alt
exportator de produse agricole, să încerce să limitezedeflația.[207]

Administrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric țintă

batjocurilor și indignării în rândul publicului larg.[208] A fost redus deficitul
bugetar prin măsuri drastice ca tăierile salariilor tuturor bugetarilor sau
concedieri, ducând la deziluzionarea clasei mijlocii, care începuse să sprijine și
mai mult Garda de Fier.[115][209] Alte aspecte controversate au fost probabil
favoritismul și nepotismul: văzut ca o figură centrală în mediul academic,
Iorga a ajutat familia lui Gheorghe Bogdan-Duică și Pârvan, promovându-l pe
tânărul istoric Andrei Oțetea și numindu-l pe cumnatul său Colonel Chirescu
(c. Florica Iorga în 1918) în postul de prefect al județului Storojineț.[210]
Mandatul său a mai ieșit în evidență prin tensiunile crescânde între PND în
București și foștii aliați din Transilvania: Iorga a ajuns la putere după lansarea
Nicolae Iorga între alegători (1931).
unor zvonuri conform cărora PNȚ ducea o „conspirație transilvăneană”,
cabinetul lui Iorga neincluzând nici un politician transilvănean.[211] Totuși a
fost deschis sașilor, Iorga creând un minister al minorităților etnice.[212]

Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică. Aceasta a urmat după o neînțelegere
între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier.[213] PND-ul,
( ),[214] a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu național-liberalii sau
candidând cu o sigla pătrat în pătrat 回
cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup agrar.[215] Iorga a scris memorii, publicate cu
titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora intenționa să contreze ostilitatea politică.[115][216] A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit
de Palatul Crețulescu.[217]

Conflictele de la mijlocul anilor '30

Conflictele politice s-au reflectat în viața sa academică: s-a opus puternic unei noi generații de istorici, care îi includea pe Giurescu
cel tânăr, P. P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu. La mijloc a fost o dispută științifică: toți cei trei istorici, care colaborau la noua
Revista Istorică Română, au găsit studiile lui Iorga drept speculații, politizare sau material didactic inutil.[218] Discrepanța politică a
fost evidențiată de suportul mai radical pe care îl manifestau pentru Regele Carol al II-lea.[219] În următorii ani, Iorga a avut
divergențe de opinie cu discipolul transilvănean Lucian Blaga, încercând în van să oprească primirea lui Blaga în rândurile
Academiei din cauza diferendelor din filozofie și a preferințelor
literare.[220] De partea lui Blaga a fost psihologul Bazil Munteanu;
corespondența sa cu Blaga includea remarci ostile la adresa „vulgarității”
lui Iorga și a culturii politice.[221]

Pe drum spre un congres pan-european, Iorga a stârnit și mai multe

controverse luând parte, în Roma, la a zecea aniversare a Marșului
asupra Romei din 1923, care sărbătorea Italia Fascistă.[222] Nu a mai
participat la conferințe în 1933, în schimb revizitând Franța și reluându-
și postul de la Universitatea din București; a mai publicat încă 37 de cărți
și, în august 1933, a fost la Congresul de Istorie de la Varșovia.[192] Noul
Nicolae Iorga decorat în Polonia.
său proiect a fost o variantă a Alianței polono-române, lucrând împreună
cu poetul și diplomatul Aron Cotruș pentru a crește gradul de
[223]
conștientizare a țării sale, și a publicat în presa poloneză.

În 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe
premierul național-liberal Ion G. Duca.[224] În timpul anchetelor desfășurate în rândul
legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu,[225] și l-
a invitat pe poetul legionar Radu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni.[226] În același
timp critica moderniștii în Istoria literaturii românești contemporane și poezia lui
Arghezi în presă.[126][227] Tot în 1934, Iorga a publicat o carte în care relata punctul său
de vedere despre România în perioada la începutul perioadei moderne—Byzance après
Byzance („Bizanț după bizanț”), și trei volume din Histoire de la vie byzantine („O
Istorie a vieții bizantine”).[228] A urmat volumul de memorii Orizonturile mele. O viață
de om așa cum a fost,[115][229] și a contribuit la Revista Fundațiilor Regale.[230]

Coperta revistei Cuget Clar, nr.
34, datată 2 martie 1939
Iorga a călătorit din nou prin Europa, ținând mai multe conferințe sub auspiciile Ligii
Culturale,[231] invitându-l pe istoricul Franz Babinger să țină un discurs la ISSEE.[232]
Aflat din nou în Iași, istoricul a participat la aniversarea lui Dimitrie Cantemir, ale cărui
rămășițe au fost recuperate din Uniunea Sovietică pentru a fi îngropate în România.[231]
În 1935 a publicat o nouă variantă a volumului Istoria lui Mihai Viteazul, Originalitatea
lui Dimitrie Cantemir, Comemorarea unirii Ardealului și două volume de Memorii.[231]
Celelalte eseuri erau despre cariera celebrilor intelectuali ai secoului al XVII-lea Antim
Ivireanul, Axinte Uricariul și Constantin Cantacuzino).[233] Împreună cu fiica sa,
Liliana, a lansat și un ghid al Bucureștiului.[234]

În 1936 a predat la Universitatea din Paris, și a ținut o conferință la Société

des études historiques, înainte de a găzdui Comitetul Internațional al
Istoricilor, ținut la București.[231] A mai fost în Olanda, unde a ținut un
discurs despre istoria socială a Imperiului Bizantin: L'Homme byzantin
(„Omul bizantin”).[235] La întoarcere, dorind să-și reînnoiască campania
împotriva moderniștilor, Iorga fondează revista neo-sămănătoristă Cuget
Clar.[236]

Și-a exprimat public temerile privind dorința de expansiune a Regatului Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu și Savel
Ungariei, care dorea să recucerească Transilvania, avertizând totodată Rădulescu la ieșire de la Camera
publicul de pericolul pe care îl prezintă Germania Nazistă și dorința sa de Deputaților
revanșă.[237] Într-un mod asemănător și-a exprimat opinia despre pericolul
sovietic și soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anti-comunist Nichita Smochină.[238] O parte din acestea
au fost difuzate la radio, în emisiunea Sfaturi pe întuneric (publicată și ca broșură).[239] A mai terminat câteva volume:Dovezi despre
conștiința originii românilor, eseul polemic Lupta mea contra prostiei, și primele două volume dinIstoria românilor.[240]
Retragerea din 1937 și procesul Codreanu
Nicolae Iorga a fost onorat de inaugurarea Muzeului Bucureștean de Istorie a Lumii de
către Carol al II-lea, dat în grija ISSEE-ului.[241] Amenințările cu moartea primite de la
Garda de Fier l-au făcut să se retragă de la Universitate.[242] S-a retras în Vălenii de
Munte, dar a rămas activ pe scena academică, ținând un discurs despre „dezvoltarea
spiritului uman” la Institutul Mondial de Istorie, și devenind membru corespondent al
Academiei de Istorie din Chile.[242] L-a avut ca discipol pe Eugen Wolbe, care a strâns
date despre regii români.[146] Această contribuție a fost dublată de o scurtă participare la
viața politică. Iorga a luat parte la Congresul Ligii Culturale din Iași, unde a cerut public
scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, pe motiv că servea intereselor naziste, și a mai
ținut discursuri despre pericolul de război la Vălenii de Munte și conferințe
radiofonice.[243] A continuat lupta contra modernismului cu discipolul N. Georgescu-
Cocoș la Neamul Românesc, trimițând la Academie și un raport special despre
„pornografia” moderniștilor (vezi Pulă (revistă)).[244]

În 1938 s-a alăturat guvernului luiMiron Cristea.[245] Din postura de consilier regal nu a
arătat prea mult sprijin partidului Frontul Renașterii Naționale, unicul partid de stat, Nicolae Iorga
creat de Carol al II-lea, partid care era pro-fascist dar anti-legionar (vezi Constituția
României din 1938).[246] Iorga a fost deranjat de impunerea purtării uniformelor de către
toate oficialitățile, numind-o drept o „tiranie”, și i-a ridiculizat în particular pe cei care au format noua constituție, dar s-a conformat
schimbărilor.[247] În aprilie, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu și la uciderea acestuia. Până
atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înființa mici firme comerciale și acțiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se
adreseze cu o scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” și „incorect”.[248][249] Premierul Armand Călinescu, care a cerut
interzicerea activităților legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând judecarea lui Codreanu pentru conspirație.[250] O consecință
neașteptată a acestei decizii a fost demisia în semn de protest a generaluluiIon Antonescu din postul de ministru al Apărării.[251]

Iorga a refuzat să ia parte la proces; în scrisorile pe care le-a adresat judecătorilor, a cerut retragerea acuzației de calomnie, și a
avertizat că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică.[252] Iorga s-a concentrat pe alte activități:
a fost comisar Venice Biennale în 1938,[253] și a sprijinit încercările de a stabili o școală românească de genealogi.
[254]

În 1939, după ce campania de condamnare a Gărzii a degenerat în

terorism, Iorga a apărut la tribuna Senatului pentru a cere încetarea
violențelor.[255] A lipsit din țară, predând din nou la Paris.[256] A
publicat alte câteva volume din Istoria românilor, și a terminat de
lucrat la alte cărți: în 1938, Întru apărarea graniței de Apus,
Cugetare și faptă germană, Hotare și spații naționale; în 1939
Istoria Bucureștilor, Discursuri parlamentare, Istoria universală
văzută prin literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și
războaie, Toate poeziile lui N. Iorga și două volume intitulate
Memorii.[255] Tot în 1938, Iorga a inaugurat teatrul în aer liber din
Vălenii de Munte cu una din creațiile sale dramatice, Răzbunarea
pământului.[242] A publicat 45 de titluri, incluzând o piesă despre
Nicolae Iorga la casa din Vălenii de Munte.
Cristina a Suediei (Regele Cristina)[257] și un ciclu de poeme anti-
război.[13] Câteva dintre eseurile anglofile au fost incluse de Mihail
[258]
Fărcășanu în Rumanian Quarterly, a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române.

Iorga a fost din nou mandatar la Bienalul de la Veneția din 1940.[253] Dezvoltarea rapidă a politicii l-a făcut să se concentreze pe
activitățile de militant și jurnalist. A ținut mai multe conferințe și a dedicat mai multe articole păstrării granițelor României Mari și
cauzei anti-legionare: Semnul lui Cain, Ignoranța stăpâna lumii, Drumeț în calea lupilor etc.[257] Iorga se temea de izbucnirea Al
Doilea Război Mondial și a fost întristat de urmările Bătăliei Franței, evenimente care au făcut subiectul eseului Amintiri din locurile
tragediilor actuale.[257] A lucrat la o variantă a Prometheus Bound, o tragedie care reflecta îngrijorările față de România, aliații ei, și
viitorul politic nesigur.[13]

Asasinarea lui Iorga

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata
cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat
societatea românească și l-a revoltat pe Iorga.[161][259] La două
ședințe ale Consiliului Coroanei ținute la 27 iunie, a fost unul din cei
șase din totalul de 21 de membri care s-au opus ultimatului impus de
URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei.[161] Mai
târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord,
astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea
Statului Național-Legionarcu Ion Antonescu ca Conducător, sprijinit
de un guvern legionar. Iorga decide să suspende apariția gazetei
Neamul Românesc, explicând că: „Când s-a produs o înfrângere, Casa memorială din Vălenii de Munte
steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima
luptei noastre a fost ideea culturală națională”.[257] Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda
de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii)[260] și tirade de la sediul legionar din
Văleni.[261] S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.
[262]

Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde

deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți)[41] și din Vălenii de Munte din
cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a
terminat Istoriologia umană.[263] A fost ridicat de un grup de legionari, (cel
mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan
(secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru
(consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC)
și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare fiind inginerul agronom Traian
Boeru),[264] în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnicu. A
fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.[265] Asasinarea
lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil
Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care aparatul administrativ al lui Carol al II-
lea a fost decimat).[266] Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost
făcute de legionari din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu.[267] Membrii Gărzii de Fier îl considerau
responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al
II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul
legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.[268] Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea
procesului, procedura juridică nu a fost oprită.

Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de
universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.[265] Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat
Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei
țări și în istoria inteligenței umane”.[265] În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul
Universul și o ceremonie ținută la Academia Română.[269] Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru,
care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și
[270]
originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.
Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu
funeraliile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și
diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor.[271]
Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au
fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată
ulterioară.[272] Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de
Studii Sud-Europene[273] și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941
Institutul Nicolae Iorga).[241]

Concepții politice

Conservatorism și naționalism
Viziunea lui Iorga asupra societății și politice se afla la punctul de întâlnire al
conservatorismului tradiționalist, naționalism etnic și conservatorismul
național. Această fuziune a fost găsită de analistul politic Ioan Stanomir ca o
mutație a ideologiei Junimii, contrară conservatorismului liberal al lui Titu
Maiorescu, dar asemănătoare cu ideologia lui Mihai Eminescu.[274] Un
Junimist neconformist, Eminescu a adăugat viziunii conservatoriste a Cadavrul savantului este ridicat de la
contemporanilor un naționalism puternic, cu tentă reacționară, rasistă și marginea drumului în dimineața zilei de 28
xenofobă, pentru care a primit atenție post-mortem în timpul vieții lui noiembrie 1940.

Iorga.[76][275] Descris de cercetătoare Ioana Both ca „mitul

Eminescian”, Iorga l-a considerat un poet cu idei sănătoase despre
rasă și care era „expresia integrală a sufletului românesc”, mai
degrabă decât un artist melancolic.[276] Această sursă ideologică a
modelat atitudinea Sămănătoriștilor, slăbind influența Junimii și
redefinind conservatorismul românesc pentru o generație.[277] O
definiție dată de cercetătorul politic John Hutchinson îl plasează pe
Iorga printre cei care îmbrățișat „naționalismul cultural”, care a
respins modernizării, opus „naționalismului politic”, care urmărea
modernizarea statului.[278]

Împrumutând teoria lui Maiorescu despre deschiderea României spre

Nicolae Iorga în uniforma militară a partidului unic
occident, care erau „forme fără fond” (însemnând că unele obiceiuri Frontul Renașterii Naționale. În fundal stânga,
moderne au înlocuit tradițiile locale), Iorga era împotriva stabilirii regele Carol al II-lea. În dreapta, din profil, Armand
liberalismului, dar i-a dat o expresie mai radicală.[279] Un punct Călinescu
important de continuitate între junimism și Iorga a fost noțiunea celor
două clase „pozitive”, ambele opunându-se burgheziei: clasa inferioară reprezentată de țărănime și cea aristocrată, a boierilor.[280] La
fel ca Maiorescu, Iorga a criticat Constituția României din 1866.[281] O altă viziune care corespundea cu cea junimistă era cea despre
Revoluția Franceză — conform autorului René Girault românul era un excelent cunoscător al acestei perioade.[282] Experiența
revoluționară a fost, din punctul de vedere a lui Iorga, traumatizantă, în timp ce liberalii sau moștenitorii iacobini erau apostrofați
pentru stricarea echilibrului tradițional.[283] A lăudat Revoluția Americană, dând-o ca exemplu pozitiv pentru construirea unei
nații.[284]

Ca junimist, conservatorismul lui Iorga nu se baza în general pe religie. Secularist printre tradiționaliști, nu a dat o mare importanță
valorilor creștine, și, lăudând forța creativă a omului, vedea asceticismul ca pe un fenomen negativ.[285] Totuși, se identifica puternic
cu Biserica Ortodoxă Română și isihasmul din cugetul românilor, marginalizând Biserica Greco-Catolică și Școala Ardeleană.[102]
Respingând individualismul pur, Iorga a reacționat împotriva venerării moderne a democrației ateniene sau a reformei protestante,
dând ca modele Sparta, Macedonia și orașele-state italiene.[286] Conform analistului politic Mihaela Czobor-Lupp, aceasta era o
„alternativă” la perspectiva rațională, și o contragreutate la studiul lui Max Weber pe Etica protestantă.[287] Teoria sa denumea omul
ca fiind o „entitate naturală [cu] propria viață organică”, și uneori justifica dreptul de cucerire când noile civilizații le înlocuiau pe
cele decăzute; conflictul era între Heracles și Trimalchio.[288] În viața privată dar și publică, Iorga avea remarci sexiste: ca
[289]
Maiorescu, Iorga credea că femeile erau înzestratepentru creșterea copiilor și ajutarea bărbaților în treburile publice.

Deconectat de cultura germană după șocul provocat de Primul Război Mondial,[290] Iorga a avut păreri puternice despre Adolf Hitler,
Germania Nazistă și nazism în general, luând în vedere nerespectarea Tratatului de la Versailles, dar și politica represivă. A rezumat
asta în Sfaturi pe întuneric: „Feriți-vă oamenii mei de marile pericole care vă pândesc... Granițele sunt atacate, mutate, distruse,
îngustate. [...] Aceste fuziuni, în cele mai crude forme, vechea teorie în care statele mici nu aveau dreptul la independență și la spațiu
vital [...]. Nu pot uita trecutul și nu pot ajunge la un acord cu dictatura lui Hitler, fiind un om care prețuiește libertatea de
gândire”.[240] Compara Protectoratul Boemiei cu un „behemoth”, referindu-se la anexare ca un act „preistoric”.[258] Textele anti-
război din 1939 au răspuns la suspiciunile care spuneau că va urma un nou conflict armat care va dăuna vitalității naționale, și, în
timpul Invaziei Poloniei, și-a exprimat solidaritatea față de Polonia — polonofilia lui Iorga a fost remarcată și de naziști ducând la
relații tensionate între Berlin și București.[13] Conservatorul Iorga înclina să simpatizeze cu alte forme de totalitarism sau
corporatism, și, din anii '20, vedea cu respect fascismul italian.[291] Și-a exprimat dezamăgirea față de regimul italian care era aliat al
Ungariei, dar a aplaudat invazia Etiopiei din 1935, și considera că o alianță cu Italia era una mai sigură decât cea cu Mica
Antantă.[292]

Antisemitism
O componentă importantă și controversată a viziunii
politice a lui Iorga, prezentă în aproape întreaga carieră, a
fost antisemitismul. Istoricul cultural William O. Oldson
apreciază că „lista impresionantă de realizări” a lui Iorga în
alte domenii i-a permis să „dea antisemitismului o eleganță
irezistibilă în România”, pentru că Iorga credea că toți bunii
naționaliști erau antisemiți.[293] Ideile sale pe problema
evreiască au fost des însoțite de limbaj violent, care a lăsat
urme în activitatea sa jurnalistică (deși nu recurgea la
glume rasiale).[294] În 1901, când l-a blocat pe lingvistul
evreu Lazăr Șăineanu în a obține un post de profesor, Iorga
a scris că evreii aveau o „pasiune pentru laude mărețe și Ziua Păcălelilor. Pe 1 aprilie, comunitatea evreiască din
câștiguri multiple”;[295] trei ani mai târziu, în Sămănătorul, Buhuși i-au încredințat Dl. Iorga biroulHakham din acea
a afirmat că Iașiul era ”poluat” de o comunitate de localitate. (caricatură din 1910 deIon Theodorescu-Sion)

„afaceriști păgâni și ostili”.[76] A mai exprimat păreri

similare în jurnalele de călătorie, văzând ca de înțelespogrom-urile împotriva evreilorbucovineni și basarabeni.[76]

Venind din aceeași familie ideologică ca și mișcarea „Democrației Naționale” din Polonia,[296]; PND-ul, fiind de părere că evreii
locali sufocau clasa mijlocie românească și trebuiau să fie expulzați, folosea lozinci precumEvreii în Palestina.[297] Programul PND-
ului a fost criticat de la bun început de Constantin Rădulescu-Motru, prietenul naționalist și pro-junimist al istoricului, care spunea că
rațiunea economică din spatele acestor lozinci era greșit înțeleasă.[298] Conform lui Oldson, părerea conform căreia evreii erau
„vampiri” ai economiei era în întregime nefondată, chiar ipocrită: „[Iorga a fost] un moldovean complexat de sărăcia din
provincie.[294]”

Concepția conservatoare personală a fost adoptată și în doctrina partidelor, care pretindeau că evreii erau factori de rezistență
împotriva autorităților politice și culturale ale Românilor.[299] Iorga nu a optat niciodată pentru un antisemitism religios în locul celui
rasial, crezând că originea civilizației „iudeo-creștine” se trage din dialectica între valorile creștine și iudaism.[300] A mai sugerat că
antisemitismul românesc era conjunctural, defensiv, și mai degrabă segregaționist decât destructiv, și în mai multe rânduri, că
xenofobia nu făcea parte din identitatea națională românească, idee apreciată de Oldson ca fiind un „antisemitism uman”.[301] Oldson
estimează ca un paradox, atitudinea lui Iorga (și a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu) da a „avea stimă pentru o mică elită evreiască,
disprețuind restul evreilor.”[302]
Examinând impactul acestor idei, criticul literar William Totok consideră Neamul Românesc ca fiind „cea mai importantă platformă
de agitație antisemită dinaintea Primului Război Mondial”.[48] Adesea revista acuza ziarele evreiești Adevărul și Dimineața că
duceau la iudaizarea mediului intelectual românesc.[303] Erau criticați românii prietenoși cu evreii, unul dintre aceștia fiind Ion Luca
Caragiale (criticat pentru contactele cu Șăineanu, cu dramaturgul Ronetti Roman și alți evrei).[304][305] Caragiale i-a răspuns cu
ironie: „crește înalt, dar strâmb”.[221][305]

Când, în perioada interbelică, temele antisemitismului european modern din versiunea lui Nicolae Iorga și a lui A. C. Cuza, și din
propaganda Sămănătorului, au devenit surse de inspirație pentru Garda de Fier în primii săi ani[76][306], atât Iorga, emoționat de
primirea călduroasă a comunității evreiești de români-americani în 1930[307] cât și Cuza, au început să-și modereze discursurile și să
le facă mai tolerante, îndeosebi după 1934, în lucrările din Adevărul.[308] Iorga l-a lăudat pe mecena evreu Aristide Blank[309] și pe
măsura acestei evoluții, Iorga și Cuza au început să fie judecați „jidoviți” de către cercurile cele mai naționaliste. Așa cum susținea
cercetătorul George Voicu, discursul antisemit se întorcea acum împotriva lor.[310] Mai târziu totuși, Iorga s-a mai întors ocazional la
retorica antisemită europeană: în 1937-1938, a susținut că evreii determinau românii să plece din țară, și considera necesară
„despăducherea” României prin colonizarea evreilor într
-o țară proprie.

Geopolitică
Iorga oscila între sentimentele date de extremele: francofilie și
francofobie. Istoricul a explicat în detaliu de ce îi displăcea
peisajul social și politic din A Treia Republică Franceză. Și-a
reamintit că, în anii 1890, a fost șocat de lipsa de respect și
cosmopolitismul societății studențești franceze.[311] Într-un
discurs din 1906, Iorga amintea că elita francofonă și diglosia
urbană distrugeau încetul cu încetul fibra morală a societăți,
creând o breșă între clase în ceea ce privește limba.[312] De
asemenea, Neamul Românesc susținea Action Française și
dreptul reacționar francez în conflictul cu a Treia Republică.[313]
La puțin timp după începerea primului război mondial, în timpul
Bătăliei Frontierelor, Iorga și-a exprimat public noile sentimente
România Mare și Mica Antantă (cu verde deschis), și
de apreciere pentru Franța, susținând că era angrenată într-un
inamicul lor, Regatul Ungariei
război pur defensiv; în numele panlatinismului a criticat Spania
pentru rămânerea în neutralitate.[314]

Acoperirea culturii europene și a problemelor continentale de către Iorga a deschis punți spre alte domenii culturale, în special în
perioada interbelică. Așa cum nota istoricul Lucian Boia, Iorga vedea Europa ca o comunitate de națiuni, și, în felul său, respingea
izolaționismul sau xenofobia primitivă.[315] Conform academicianului Francesco Guida, activitățile educaționale și politice ale lui
Iorga arătau o „mare deschidere spre lumea exterioară”, chiar dacă, în Franța anilor '30, opinia publică se întorsese împotriva lui.[316]
Drept răspuns, Iorga s-a afirmat ca promotor al culturii engleze, depunând eforturi apreciabile în definirea și răspândirea
caracteristicilor principale în rândul publicului român.[317][318] În acel timp, chiar dacă cocheta cu nationalismul Pan-european, era
împotriva lui Iuliu Maniu care nu arăta simpatie pentru proiectele Confederației Dunărene, crezând că este timpul să ascundă
revanșismul Ungariei.[198]

Moștenire

Un patriarh al culturii române

Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române.[45] În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs
catedra de istorie la Universitatea din București.[45] Din 1911 este membru activ al Academiei Române.[108] Începând din 1908 ține
cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova.
Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în
special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-
ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae
Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental.[319]
În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient
ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu
vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost
autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al
[319]
românilor: circa 1250 de volume și 25 000 de articole. Portretul lui Nicolae Iorga pe bancnota de 1 leu,
2005
Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de
domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii,
tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor,
în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des osmanischen Reiches,
1908-1913), Istoria românilor în 10 volume (1936-1939). Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan
cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisiși altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost,
O viață de om, așa cum a fost). În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca istoric literar, a publicat: Istoria literaturii
române în secolul al XVIII-lea (vol. I-II, 1901); Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688 (1904); Istoria literaturii
românești în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului (vol. I, 1907, vol. II, 1908, vol.
III, 1909); Istoria literaturii românești (vol. I, 1925, vol. II, 1926, vol. III, 1933)); Istoria literaturii românești contemporane (1934);
Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (1929).
Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației
Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Ior
ga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici.

Contribuții
Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris
(„Fontenay-aux-Roses”). A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul
românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea
darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista
„Sămănătorul” în perioada1905-1906).[68]

A întocmit numeroase volume de izvoare, documente (Notes et extraits pour servir à

l'histoire des Croisades au XV-e siècle, 6 vol., Studii și documente cu privire la istoria
românilor, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem
filosofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual
și întemeiată pe unele "permanențe", coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul
istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare (Istoria lui Mihai
Viteazul, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, Istoria armatei
românești, 2 vol., Istoria comerțului românesc, 2 vol., Geschichte des rumänischen Nicolae Iorga la masa de lucru
Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol., Istoria românilor, 10 vol. ș.a.) și a
integrat istoria României în istoria universală (La place des Roumains dans l'histoire universelle, 3 vol.), relevând originalitatea
culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale
(Geschichte des Osmanischen Reiches, 5 vol., Cărți reprezentative în istoria omenirii, Histoire de la vie Byzantine, 3 vol.), la
cercetarea istoriei literaturii române, ca și vastitatea operei și preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii.
Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România
și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.

Istoriografie
 Activitățile științifice ale lui Iorga reflectă credințele sale de-o viață. Fiind un
naționalist moderat și un apărător al tradiționalismului țărănesc (aspect observabil și
din asocierea sa cu Sămănătorul), Iorga a devenit interesat în documentarea istoriei
domeniilor rurale din vechea Valahie și Moldova. Constatând lipsa de surse privind
istoria română din Evul Mediu și încercând să descrie procesul de tranziție de la Dacia
romană la un popor vorbind o limbă romanică (vezi Originile românilor), Iorga și-a
concentrat eforturile în direcția cercetării modului în care au fost păstrate obiceiurilor
romane în zonele rurale.

Urmași
Nicolae Iorga a avut peste zece copii, dar mulți din ei au
murit la vârste fragede.[320] Fiicele sale cunoscute sunt
Florica Chirescu, Magdalina, Liliana și Alina. Magdalina,
Bustul lui Nicolae Iorgadin fața care se bucura de o carieră de succes în pictură, și-a stabilit
Institutului de Istorie „Nicolae familia în Italia.[321][322] Singurul copil care s-a axat pe
Iorga”. Sculptor Ion Irimescu. domeniul istoriei, cunoscută pentru reeditarea cărților tatălui
ei[323] și pentru contribuțiile ca sculptor, a fost Liliana Iorga.
Ea s-a măritat cu istoricul Dionisie Pippidi în 1943.[320] Alina a devenit soția unui jurist argentinian,
Francisco P. Laplaza.[320] Unul din fii, Mircea, s-a căsătorit cu una din fiicele familiei Știrbei,[324] apoi cu Timbru
comemorativ al
Mihaela Bohățiel, o aristocrată transilvăneană, descendentă a clanului Lemeni și a magnatului medieval
Poștei Române
Johannes Benkner.[325] De profesie inginer, Mircea Iorga a fost directorul Colegiul Tehnic Energetic din
la 100 de ani de
București la sfârșitul anilor '30.[256] Un alt fiu, Ștefan N. Iorga, a fost scriitor, susținător al mișcării Cuget la nașterea lui
Clar,[326] și mai târziu medic.[327] Nepoata lui Iorga, Micaella Filitti, care a lucrat ca funcționar public în Nicolae Iorga
[322]
anii '30, a fugit din România Comunistă și s-a stabilit în Franța. 1871-1971.

Printre descendenții săi se numără Andrei Pippidi, fiul lui Dionisie, principalul editor al scrierilor lui
Iorga.[187][328] Pippidi a prefațat și colecții ale corespondenței lui Iorga, și a publicat o sinteză biografică despre bunicul său.[141]
Andrei Pippidi este căsătorit cu politologulAlina Mungiu,[329] sora regizorului Cristian Mungiu.[330]

Memorii și corespondență
Supt trei regi
Scrisori către Catinca
Oameni cari au fost
O viață de om - așa cum a fost[331]

Note
1. ^ a b Iova, p. xxvii.
2. ^ Iova, p.xxvii. Vezi și Nastasă
(2003), p.61 Dicționarul biografic
al literaturii române, Aurel Sasu,
vol. I, Paralela 45, colaborator:
Mircea Zaciu, p. 776
3. ^ Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga
1940-1947, ISBN 973-591-293-7
4. ^ Stoica Lascu, „N. Iorga și
Aromânii” (http://www.tomis.seane
t.ro/stoica_lascu.htm), Tomis, anul
VI, nr. 9, septembrie 2001
5. ^ N. Iorga ,, O VIATA DE OM ASA
CUM A FOST” – EDITURA
MINERVA (PAGINILE 5,6,7)
6. ^ Z. Ornea, "Receptarea
dramaturgiei lui Caragiale"(http://
www.romlit.ro/receptarea_dramat
urgiei_lui_caragiale), in România
Literară, Nr. 31/2001
10. ^ Nastasă (2003), p.62
7. ^ a b Dumitru Hîncu, "Scrisori de
la N. Iorga, E. Lovinescu, G. M.
Zamfirescu, B. Fundoianu, Camil
Baltazar, Petru Comarnescu" (htt
p://www.romlit.ro/scrisori_de_la_n.
_iorga_e._lovinescu_g._m._zamfir
escu_b._fundoianu_camil_baltaza
r_petru_comarnescu), in România
Literară, Nr. 42/2009
8. ^ Rădulescu, p.344
9. ^ Rădulescu, p.344, 351
11. ^ Iova, p.xxvii-xxviii. Vezi și
Nastasă (2003), p.61-62, 66, 74-
75
12. ^ Iova, p.xxviii-xxix
13. ^ a b c d Nicolae Mareș, "Nicolae
Iorga despre Polonia" (http://www.
romlit.ro/nicolae_iorga_despre_po
lonia), în România Literară, Nr.
35/2009
14. ^ a b Iova, p.xxviii
15. ^ Iova, p.xxix-xxx
16. ^ Iova, p.xxix
17. ^ Iova, p.xxix-xxxi
18. ^ a b Iova, p.xxx
19. ^ a b Iova, p.xxxi
20. ^ Iova, p.xxxi. Vezi și Nastasă
(2003), p.61
21. ^ Iova, p.xxxi; Nastasă (2003),
p.61-62
22. ^ Iova, p.xxxi; Nastasă (2003),
p.62-64; (2007), p.244, 399
23. ^ a b c d e Iova, p.xxxii
24. ^ Iova, p.xxxii. Vezi și Nastasă
(2003), p.62-63, 174-175; (2007),
p.238-239
25. ^ Iova, p.xxxii. Vezi și Nastasă
(2007), p.521, 528; Ornea (1998),
p.129
26. ^ Iova, p.xxxii. Vezi și Nastasă
(2003), p.65
27. ^ Iova, p.xxxii. Vezi și Călinescu,
p.988
28. ^ Constantin Kirițescu, "O viață, o
lume, o epocă: Ani de ucenicie în
mișcarea socialistă", inMagazin
Istoric, septembrie 1977, p.14, 17
29. ^ Iova, p.xxxii, xxxvii; Nastasă
(2003), p.61, 64-71, 74, 105, 175
30. ^ Nastasă (2003), p.64-66, 69-70,
74, 175
31. ^ Nastasă (2003), p.175; (2007),
p.239, 489
32. ^ Nastasă (2007), p.239. Vezi și
Vianu, Vol. I, p.165
33. ^ Iova, p.xxxii-xxxiii
34. ^ a b c d e Iova, p.xxxiii
35. ^ Nastasă (2003), p.154, 233-234; 61. ^ Iova, p.xxxvii; Nastasă (2003),
(2007), p.179-180, 201-202
36. ^ Iova, p.xxxiii-xxxiv
37. ^ a b c d Iova, p.xxxiv
38. ^ Iova, p.xxxiv-xxxv. Vezi și
Călinescu, p.1010
39. ^ Nastasă (2003), p.66-68
40. ^ Iova, p.xxxiv. Vezi și Setton,
p.62
41. ^ a b c d e f g Andrei Pippidi,
„Bucureștii lui N. Iorga”(http://ww
w.dilemaveche.ro/sectiune/bordei
e-obiceie/articol/bucurestii-lui-n-ior
ga), in Dilema Veche, Nr. 341,
august–septembrie 2010
42. ^ Vianu, Vol. III, p.62-68
43. ^ Iova, p.xxxiv-xxxv. Vezi și Boia
(2000), p.83; Nastasă (2007),
p.239, 244-245, 430
44. ^ Ornea (1995), p.188; Nastasă
(2007), p.239, 245
45. ^ a b c d e f g h Iova, p.xxxv
46. ^ Iova, p.xxxv. Vezi și Nastasă
(2007), p.239
47. ^ Nastasă (2007), p.84
48. ^ a b c en William Totok,
"Romania (1878–1920)", in
Richard S. Levy, Antisemitism: a
Historical Encyclopedia of
Prejudice and Persecution, Vol. I,
ABC-CLIO, Santa Barbara, 2005,
p.618. ISBN 1-85109-439-3
49. ^ Iova, p.xxxvi
50. ^ a b Iova, p.xxxvi-xxxvii
51. ^ Nastasă (2007), p.239
52. ^ Iova, p.xxxvi-xxxvii; Nastasă
(2003), p.68, 167, 169-170, 176,
177-178; (2007), p.309, 496-502,
508-509, 515-517
53. ^ Iova, p.xxxi, xxxvi
54. ^ Nastasă (2007), p.309
55. ^ Nastasă (2007), p.508-509
56. ^ Nastasă (2007), p.515-517
57. ^ Călinescu, p.1010; Iova,
p.xxxvii; Nastasă (2003), p.68,
167, 169-170, 178; (2007), p.169,
464, 496-502, 508-509, 516
58. ^ Ovidiu Pecican, "Avalon.
Apologia istoriei recente"(http://w
ww.observatorcultural.ro/AVALON.
-Apologia-istoriei-recente*articleID
_21149-articles_details.html), in
Observator Cultural, Nr. 459,
January 2009
59. ^ a b c d e f g Iova, p.xxxvii
60. ^ Nastasă (2003), p.176-183
p.39, 52, 69-72, 73-74, 118. Vezi
și Boia, 2010, p.188; Butaru, p.92;
Nastasă (2007), p.294, 322-323
62. ^ Nastasă (2007), p.114, 150,
294, 379
63. ^ Iova, p.xxxvii. Vezi și Nastasă
(2003), p.179-180
64. ^ Nastasă (2003), p.179-180
65. ^ a b c d Iova, p.xxxviii
66. ^ Nastasă (2007), p.514-515
67. ^ Both, p.32
68. ^ a b Călinescu, p.407, 508, 601-
602; Livezeanu, p.116-117; Ornea
(1998), p.131, 136; Nastasă
(2007), p.179-180; Veiga, p.164-
167
69. ^ Ornea (1998), p.73, 75-79, 131,
136, 376. Se also Călinescu,
p.643
70. ^ Călinescu, p.643-644; Ornea
(1998), p.73, 78–79, 88, 91-104,
134-139
71. ^ Nastasă (2003), p.170, 181-183
72. ^ Iova, p.xxxviii-xxxix
73. ^ a b c d e f g h i Iova, p.xxxix
74. ^ Ion Simuț, "Centenarul debutului
sadovenian" (http://www.romlit.ro/
centenarul_debutului_sadovenia
n), in România Literară, Nr.
41/2004
75. ^ Nastasă (2007), p.272-273
76. ^ a b c d e f g h Ovidiu Morar,
"Intelectualii români și 'chestia
evreiască' " (http://www.romaniacu
lturala.ro/articol.php?cod=7466),
in Contemporanul, Nr. 6/2005
(republished by România
Culturală (http://www.romaniacultu
rala.ro/))
77. ^ a b Ion Simuț, "Pitorescul prozei
de călătorie" (http://www.romlit.ro/
pitorescul_prozei_de_cltorie), in
România Literară, Nr. 27/2006
78. ^ a b c Cătălin Petruț Fudulu,
"Dosare declasificate. Nicolae
Iorga a fost urmărit de Siguranță"
(http://www.zf.ro/ziarul-de-duminic
a/dosare-declasificate-nicolae-iorg
a-a-fost-urmarit-de-siguranta-488
1296/), in Ziarul Financiar, 10
septembrie 2009
79. ^ a b c d Ion Hadârcă, "Constantin
Stere și Nicolae Iorga: antinomiile
idealului convergent (I)"(http://con
vorbiri-literare.dntis.ro/HADIRCAiu
n6.html), in Convorbiri Literare,
June 2006
80. ^ Boia (2000), p.92-93, 247;
(2010), p.353; Nastasă (2007),
p.95, 428, 479; Stanomir, Spiritul,
p.114-118; Veiga, p.165, 180
81. ^ Veiga, p.180
82. ^ Călinescu, p.634
83. ^ Oldson, p.156
84. ^ Călinescu, p.977; Iova, p.xxxix-
xl
85. ^ Nastasă (2007), p.306-308,
517-521
 86. ^ en Although he was well
aware of the disastrous condition
of the Romanian peasantry, he
refused to examine its causes. He
wrote: There is no doubt that our
peasantry is the most backward in
all of Europe; in no other country,
not even in Turkey has the
peasantry been left so far behind
as the peasantry in the Romanian
kingdom. - Radu Ioanid, „Nicolae
Iorga and Fascism” (http://www.jst
or.org/stable/260901), Journal of
Contemporary History, Vol. 27,
No. 3 (iulie 1992), pp. 467-492,
Publicat de: Sage Publications,
Ltd. Stable URL:
87. ^ Cătălin Petruț Fudulu, "Dosare
declasificate. Nicolae Iorga sub
lupa Siguranței (II)" (http://www.zf.
ro/ziarul-de-duminica/dosare-decl
asificate-nicolae-iorga-sub-lupa-si
gurantei-ii-4904721/), in Ziarul
Financiar, 16 septembrie 2009
88. ^ Nastasă (2007), p.338-339, 492
89. ^ Cătălin Petruț Fudulu, "Dosare
declasificate. Nicolae Iorga sub
lupa Siguranței (III)" (http://www.z
f.ro/ziarul-de-duminica/dosare-dec
lasificate-nicolae-iorga-sub-lupa-si
gurantei-iii-4948034/), in Ziarul
Financiar, 16 septembrie 2009
90. ^ Nastasă (2007), p.126, 492,
526; Iova, p.xxxix
91. ^ Călinescu, p.676
92. ^ Iova, p.xl. Vezi și Setton, p.49
93. ^ Călinescu, p.996
94. ^ a b Iova, p.xl
95. ^ Vianu, Vol. II, p.149
96. ^ Nastasă (2003), p.183
97. ^ Nastasă (2007), p.526
98. ^ Cassian Maria Spiridon,
"Secolul breslei scriitoricești"(htt 115. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r Z.
p://convorbiri-literare.dntis.ro/TATA
apr8.html), in Convorbiri Literare,
April 2008
99. ^ a b c Cătălin Petruț Fudulu,
"Dosare declasificate. Nicolae
Iorga sub lupa Siguranței (IV)"(htt 117. ^ Iova, p.xli. Vezi și Guida, p.238;
p://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/d
osare-declasificate-nicolae-iorga-s
ub-lupa-sigurantei-iv-expulzat-din- 118. ^ Smaranda Bratu-Elian,"Goldoni
reichstad-4972506/), in Ziarul
Financiar, October 8, 2009
100. ^ H. Seton-Watson & C. Seton-
Watson, p.51-52
101. ^ H. Seton-Watson & C. Seton-
Watson, p.9, 72, 95, 103, 190
102. ^ a b Victor Rizescu, Adrian Jinga,
Bogdan Popa, Constantin Dobrilă,
"Ideologii și cultură politică"(http://
www.romaniaculturala.ro/articol.p
hp?cod=11663#Ideologii_si_istorii
_ideologice:_traditia_romaneasca
_Victor_Rizescu), in Cuvântul, Nr.
377 (republished by România
Culturală (http://www.romaniacultu
rala.ro/))
103. ^ Oldson, p.134-135
104. ^ Cernat, p.32; Ornea (1995),
p.395-396; Veiga, p.55-56, 69,
166-167
105. ^ Radu, p.583
106. ^ Veiga, p.69. Vezi și Butaru,
p.95-97; Crampton, p.109;
Oldson, p.133-135
107. ^ Nastasă (2007), p.36-38, 321-
323. Vezi și Nastasă (2003), p.39,
71
108. ^ a b Iova, p.xl-xli
109. ^ a b c d e f g h i Iova, p.xli
110. ^ Iova, p.xli. Vezi și Vianu, Vol. III,
p.53-61
111. ^ Călinescu, p.1010; Iova, p.xli
112. ^ Gheorghe Oprescu, "Arta
țărănească la Români"(http://doc 130. ^ Nastasă (2003), p.183-184;
umente.bcucluj.ro/web/bibdigit/per
iodice/transilvania/1920/BCUCLU 131. ^ a b c d e f g Iova, p.xliv
J_FP_279996_1920_051_011.pd
f), in Transilvania, Nr. 11/1920,
p.860 (digitalizat de Universitatea
Babeș-Bolyai Transsylvanica
Online Library (http://documente.b
cucluj.ro/))
113. ^ Paul Rezeanu, "Stoica D. –
pictorul istoriei românilor", in
Magazin Istoric, December 2009, 134. ^ Vianu, Vol. III, p.92-93
p.29-30
114. ^ Nastasă (2007), p.91
Ornea, "Din memorialistica lui N.
Iorga" (http://www.romlit.ro/din_m
emorialistica_lui_n._iorga), in
România Literară, Nr. 23/1999
116. ^ Nastasă (2007), p.133-134
Nastasă (2007), p.49, 50; Olaru &
Herbstritt, p.65
și noi" (http://www.observatorcultu
ral.ro/Goldoni-si-noi*articleID_186
68-articles_details.html), in
Observator Cultural, Nr. 397,
November 2007
119. ^ en Edwin E. Jacques, The
Albanians: An Ethnic History from
Prehistoric Times to the Present,
McFarland & Company, Jefferson,
1995, p.277, 284. ISBN 0-89950-
932-0
120. ^ a b c d Kopi Kyçyku, "Nicolae
Iorga și popoarele 'născute într-o
zodie fără noroc'" (http://www.aka
demos.asm.md/files/Academos%
204%202008%2033%20NICOLA
E%20IORGA%20%C5%9EI%20P
OPOARELE%20N%C4%82SCUT
E%20%C3%8ENTR-O.pdf), în
Academia de Științe a Moldovei
Akademos (http://www.akademos.
asm.md/), Nr. 4/2008, p.90-91
121. ^ Nastasă (2007), p.512; Vezi și
Iova, p.xlii
122. ^ a b c d e f Iova, p.xlii
123. ^ Boia (2010), p.106-107, 112-
113
124. ^ Boia (2010), p.76, 115-116, 122,
276
125. ^ Nastasă (2007), p.88-89
126. ^ a b Alexandru George,
"Revenind la discuții (4)"(http://w
ww.revistaluceafarul.ro/index.htm
l?id=1486&editie=69), in
Luceafărul, Nr. 31/2009
127. ^ Butaru, p.93
128. ^ Boia (2010), p.304-305
129. ^ Boia (2010), p.239, 325
(2007), p.376, 492
132. ^ Iova, p.xlii. Vezi și Boia (2010),
p.123
133. ^ a b c Gheorghe I. Florescu,
"Corespondența personală a lui N.
Iorga" (II) (http://convorbiri-literare.
dntis.ro/FLORESCUiun3.html), in
Convorbiri Literare, June 2003
135. ^ H. Seton-Watson & C. Seton-
Watson, p.190
136. ^ a b fr Romanița
Constantinescu, "Investissements
imaginaires roumains en
Quadrilatère: La ville de Balchik"
(http://www.phantasma.ro/caiete/c
aiete/caiete18/06.html), in
Caietele Echinox (http://phantasm
a.ro/caiete.html), Vol. 18,
Universitatea Babeș-Bolyai
Center for Imagination Studies(htt
p://phantasma.ro/), Cluj-Napoca,
2010, p.68-82. ISBN 2-905725-
57-0
137. ^ a b Iova, p.xliii
138. ^ Iova, p.xliii-xliv
139. ^ Boia (2010), p.117
140. ^ Călinescu, p.1010. Vezi și
Ciprian, p.220
141. ^ a b c Gheorghe I. Florescu,
"Corespondența personală a lui N.
Iorga" (I) (http://convorbiri-literare.
dntis.ro/FLORESCUmai3.html), in
Convorbiri Literare, May 2003
142. ^ Gheorghe I. Florescu, "Regina
Maria și Conferința de pace din
1919" (III) (http://convorbiri-literar
e.dntis.ro/FLORESCUnov8.html),
in Convorbiri Literare, November
2008
143. ^ Boia (2010), p.111, 346-347.
Vezi și Iova, p.xliv
144. ^ Boia (2010), p.111, 353-354,
356
145. ^ Dumitru Hîncu, "Al. Tzigara-
Samurcaș - Din amintirile primului
vorbitor la Radio românesc"(htt
p://www.romlit.ro/al._tzigara-samu
rca_-_din_amintirile_primului_vor
bitor_la_radio_romnesc), in
România Literară, Nr. 42/2007
146. ^ a b Alexandru Florescu, "Istorie
și istorii: o biografie a regelui
Ferdinand" (http://convorbiri-literar
e.dntis.ro/FLORESCUian5.html),
in Convorbiri Literare, January
2005
147. ^ Boia (2010), p.341
148. ^ Radu, p.580, 585
149. ^ Veiga, p.35-36, 130
150. ^ Iova, p.xliv-xlv
151. ^ Mircea Iorgulescu, "Acum 85 de
ani - Antologie de literatură
română în Franța" (http://www.rom
lit.ro/acum_85_de_ani_-_antologi
e_de_literatur_romn_n_frana), in
România Literară, Nr. 51-52/2005
152. ^ Nastasă (2007), p.276
153. ^ Mircea Regneală, "Colapsul
bibliotecilor românești"(http://ww
w.revista22.ro/colapsul-bibliotecilo
r-romanesti-949.html), in Revista
22, Nr. 745, June 2004
154. ^ Iova, p.xlv. Vezi și Nastasă
(2007), p.91, 273-278, 492
155. ^ a b Ion Simuț, "Nicolae Iorga -
Corespondență necunoscută"(htt
p://www.romlit.ro/nicolae_iorga_-_
coresponden_necunoscut), in
România Literară, Nr. 22/2006
156. ^ Iova, p.xlv. Vezi și Tanașoca,
p.99-100, 163
157. ^ a b c Iova, p.xlv
158. ^ a b c d Gheorghe I. Florescu,
"Corespondența personală a lui N.
Iorga" (III) (http://convorbiri-literar
e.dntis.ro/FLORESCUiul4.html), in
Convorbiri Literare, July 2004
159. ^ Butaru, p.307
160. ^ a b c d Ionuț Ciobanu, "Structura 181. ^ a b Nastasă (2007), p.126
organizatorică a Partidului 182. ^ a b Iova, p.xlvii-xlviii
Țăranesc și a Partidului Național "
(http://www.sferapoliticii.ro/sfera/1 183. ^ Guida, p.238; Nicolae M.
29-130/art06-ciobanu.html), in Nicolae, "Europa lui Coudenhove-
Sfera Politicii, Nr. 129-130 Kalergi", in Magazin Istoric, July
2002, p.11
161. ^ a b c d e Ion Hadârcă, a b Iova, p.xlviii
"Constantin Stere și Nicolae Iorga: 184. ^
antinomiile idealului convergent 185. ^ Iova, p.xlviii-xlix
(II)" (http://convorbiri-literare.dntis. 186. ^ a b Iova, p.xlix
ro/HADIRCAiul6.html), in
Convorbiri Literare, July 2006 187. ^ a b Z. Ornea, "N. Iorga - istoric
literar" (http://www.romlit.ro/n._ior
162. ^ Veiga, p.45-47
ga-_istoric_literar), in România
163. ^ a b Gheorghe I. Florescu, Literară, Nr. 43/1999
"Alexandru Averescu, omul politic" 188. ^ Nastasă (2007), p.324-325,
(III) (http://convorbiri-literare.dntis. 386-387, 479-480
ro/FLORESCUiul9.html), in
Convorbiri Literare, July 2009 189. ^ Iova, p.xlix. Vezi și Ornea
(1995), p.396
164. ^ Radu, p.579
190. ^ Santoro, p.226
165. ^ Veiga, p.47
191. ^ Iova, p.xlix. Vezi și Călinescu,
166. ^ Butaru, p.95-98, 122, 156; p.1010
Cernat, p.138; Neubauer, p.164;
Veiga, p.74-76, 96, 130. Conform 192. ^
a b c Iova, p.l
lui Crampton (p.109), cele două 193. ^ Brătescu, p.33-34
partide încă împărțeau viziunile în 194. ^ Seton-Watson, p.205
ceea ce privește antisemitismul,
195. ^ Butaru, p.306
chiar dacă PND-ul era oficial
„dedicat să-i recompenseze pe cei 196. ^ Ornea (1995), p.226, 265, 296;
care au suferit în timpul Veiga, p.126-131, 200-201
războiului”. 197. ^ Guida, p.237
167. ^ Nastasă (2007), p.120, 195-196 198. ^ a b Guida, p.238
168. ^ Călinescu, p.988. Vezi și Vianu, 199. ^ Tănase Bujduveanu, "Institutul
Vol. II, p.274 român din Albania", inMagazin
169. ^ Călinescu, p.1010; Iova, p.xlv- Istoric, March 2011, p.28-32
xlvi 200. ^ Butaru, p.161, 169; Iova, p.l;
170. ^ a b c d Iova, p.xlvi Ornea (1995), p.173, 235, 243,
296. Vezi și Veiga, p.137-138
171. ^ Santoro, p.116
201. ^ Nastasă (2007), p.58, 81
172. ^ Călinescu, p.1010. Vezi și Iova,
202. ^ Astfel, Iorga a răspuns cererii
p.xlvi
uneia dintre elevele românce ale
173. ^ Marin Pop, "Alegerile
lui Albert Einstein, Melania Șerbu,
parlamentare din anul 1922 în
pentru a-i acorda o posibilitate
județul Sălaj" (http://www.caietesil
educațională. V. Solomon Marcus,
vane.ro/indexcs.php?cmd=articol
"Scrisori către și de la Albert
&idart=714), in Caiete Silvane, 10
Einstein" (http://www.romlit.ro/scri
iunie 2009
sori_ctre_i_de_la_albert_einstein),
174. ^ Neubauer, p.164; Veiga, p.99- in România Literară, Nr. 28/2006
100 (cu o eroare cronologică).
175. ^ a b c d e Iova, p.xlvii 203. ^ Cristian Bârsu, "O evocare a lui
176. ^ Iova, p.xlvi-xlvii Gheorghe Mocianu, primul
177. ^ Geo Șerban, "Cursă de profesor român de educație fizică"
urmărire, cu suspans, prin (http://pm3.ro/pdf/28/28%20INTE
GRAL.pdf), în Hațieganu
intersecțiile avangărzii la români"
(http://www.romaniaculturala.ro/art University Paletristica Mileniului,
icol.php?cod=8640), in Lettre Nr. 2/2007, p.77
Internationale ediția românească, 204. ^ Ionuț Fantaziu, "Cercetașii
Nr. 58, vara anului 2006 României se distrează fără
(republicată de România Culturală internet" (http://www.evz.ro/detalii/
(http://www.romaniaculturala.ro/)) stiri/cercetasii-romaniei-se-distrea
178. ^ Iova, p.xlvi. Vezi și Tanașoca, za-fara-internet-876819.html), in
p.163 Evenimentul Zilei, 22 noiembrie
2009
179. ^ Iova, p.xlvi. Vezi și Călinescu,
p.1010 205. ^ Nastasă (2007), p.82; Ornea
(1995), p.296; Veiga, p.130-131
180. ^ Santoro, p.114-115
206. ^ Veiga, p.140-141
207. ^ Dumitru Șandru, "Criza din 1929
- 1933 și criza actuală"(http://ww
w.sferapoliticii.ro/sfera/133/art09-s
andru.html), in Sfera Politicii, Nr.
133
208. ^ Nastasă (2007), p.82; Veiga,
p.156-157
209. ^ Veiga, p.156-158
210. ^ Nastasă (2007), p.114, 120,
131, 150, 250, 275-278, 287, 306-
307, 324-332, 506-507
211. ^ Guida, p.231
212. ^ Neubauer, p.165
213. ^ Ornea (1995), p.226, 296-297;
Seton-Watson, p.205; Veiga,
p.130-131, 138
214. ^ Radu, p.577-578
215. ^ Veiga, p.215, 235, 247-248.
Vezi și Radu, p.579
216. ^ Călinescu, p.614-615
217. ^ Andrei Pippidi, "O expoziție
formidabilă " (http://www.dilemave
che.ro/sectiune/ieri-cu-vedere-spr
e-azi/articol/o-expozitie-formidabil
a), in Dilema Veche, Nr. 292,
septembrie 2009
218. ^ Boia (2000), p.101-106
219. ^ Nastasă (2007), p.325-326
220. ^ Nastasă (2003), p.189, 192,
204-205, 207-209; (2007), p.506-
507
221. ^ a b Pavel Chihaia, "Printre cărți
și manuscrise" (http://www.observ
atorcultural.ro/index.html/article
s%7Cdetails?articleID=16182), in
Observator Cultural, Nr. 339,
septembrie 2006
222. ^ Veiga, p.134
223. ^ Nicolae Mareș, "Aron Cotruș –
scriitor și diplomat - 120 de ani de
la naștere" (http://www.revistaluce
afarul.ro/index.html?id=2911&editi
e=125), în Luceafărul, Nr. 1/2011
224. ^ Ornea (1995), p.299
225. ^ Ornea (1995), p.231
226. ^ Brătescu, p.54
227. ^ Livezeanu, p.117; Ornea (1995),
p.444-449, 452. Vezi și Călinescu,
p.977
228. ^ Iova, p.l. Vezi și Neubauer,
p.164; Setton, p.49
229. ^ Călinescu, p.1010; Iova, p.l-li;
Zub (2000), p.34
230. ^ Nastasă (2007), p.524
231. ^ a b c d Iova, p.li
232. ^ Eugen Ciurtin, "Eastern
Europe", in Gregory D. Alles (ed.),
Religious Studies: A Global View, 254. ^ Rădulescu, p.342
Routledge, Londra, 2008, p.62.
ISBN 0-415-39743-X; Nastasă
(2007), p.39, 425-426
233. ^ Călinescu, p.978, 979
234. ^ Andrei Pippidi, "Istorie și
arhitectură, cum le vedea Iorga"
(http://www.dilemaveche.ro/sectiu
ne/bordeie-obiceie/articol/istorie-i-
arhitectura-cum-le-vedea-iorga),
in Dilema Veche, Nr. 373, April
2011
235. ^ Mircea Muthu, "Homo
balcanicus" (http://www.phantasm
a.ro/caiete/caiete/caiete3/04.html),
in Caietele Echinox (http://phantas
ma.ro/caiete.html), Vol. 3,
Universitatea Babeș-Bolyai
Center for Imagination Studies(htt
p://phantasma.ro/), Cluj-Napoca,
2002, p.43-51. ISBN 973-35-
1355-5
236. ^ Ornea (1995), p.445
237. ^ Brătescu, p.69, 77; Iova, p.li-lii
238. ^ Brătescu, p.59
239. ^ Iova, p.lii. Vezi și Călinescu,
p.1010; Nastasă (2007), p.523
240. ^ a b Iova, p.lii
241. ^ a b Olaru & Herbstritt, p.64
242. ^ a b c Iova, p. liii
243. ^ Iova, p.liii. Vezi și Ornea (1995),
p. 98
244. ^ Adina-Ștefania Ciurea,"Scriitori
în boxa acuzaților" (http://www.ro
mlit.ro/scriitori_n_boxa_acuzailor),
in România Literară, Nr. 33/2003
245. ^ Crampton, p. 115–116; Santoro,
p. 233
246. ^ Țurlea, passim; Veiga, p.245-
248, 250, 262-265. Vezi și Butaru,
p. 293
247. ^ Țurlea, passim
248. ^ Scrisoarea lui Zelea Codreanu
către Nicolae Iorga (http://www.his
toria.ro/exclusiv_web/general/artic
ol/scrisoarea-lui-zelea-codreanu-n
icolae-iorga), Andreea Lupșor,
historia.com
249. ^ Deletant, p.34, 43-44; Ornea
(1995), p.314-316, 336-337;
Veiga, p.250, 271
250. ^ Deletant, p.34-35, 43-44; Ornea
(1995), p. 316; Veiga, p.250-251,
271-272
251. ^ Deletant, p.44
252. ^ Ornea (1995), p.316-317
253. ^ a b "History" (http://www.seducti
veness-of-interval.ro/pages/istoric
_en.swf), at the Venice Biennale
Romanian Pavilion:
Seductiveness of Interval(http://w
ww.seductiveness-of-interval.ro/);
accesat la 23 februarie 2011
255. ^ a b Iova, p.liii-liv
256. ^ a b Țurlea, p. 47
257. ^ a b c d Iova, p.liv
258. ^ a b Alexandru Zub, "Sistemul de
la Versailles. Considerații
istoriografice" (http://convorbiri-lite
rare.dntis.ro/ZUBfeb5.html), în
Convorbiri Literare, februarie 2005
259. ^ Brătescu, p.77
260. ^ Ornea (1995), p.335. Vezi și
Iova, p.liii
261. ^ Brătescu, p.79
262. ^ Neubauer, p.164
263. ^ Iova, p.lv. Vezi și Brătescu, p.81,
84; Nastasă (2007), p.126
264. ^ Veiga, p.310
265. ^ a b c Iova, p.lv
266. ^ Brătescu, p.82; Crampton,
p.118; Deletant, p.60-61; Ornea
(1995), p.19, 196, 209-210, 339-
341, 347, 357; Veiga, p.292-295,
309-310; Seton-Watson, p.214-
215
267. ^ Deletant, p.60-61; Ornea
(1995), p.339-343
268. ^ „Asasinarea lui Iorga, o crimă de
stat?” (http://www.historia.ro/exclu
siv_web/general/articol/asasinare
a-lui-iorga-o-crima-stat). 24
noiembrie 2010. Accesat în 9
decembrie 2012.
269. ^ Iova, p.lv-lvi. Vezi și Ornea
(1995), p.340-341
270. ^ Iova, p.lv-lvi
271. ^ Brătescu, p.82
272. ^ Brătescu, p.83
273. ^ Nastasă (2007), p.49
274. ^ Stanomir, Spiritul, p.8-9, 102,
104-105, 112-119
275. ^ Both, passim; Butaru, p.13, 64-
87, 89, 95-96, 108, 112, 123, 158,
252-254, 316-317; Stanomir,
Spiritul, p.8-9, 104-105, 108-110,
113, 114, 147-155, 198-206
276. ^ Both, p.31-32
277. ^ Both, p.31-32; Butaru, p.95-96;
Stanomir, Spiritul, p.8-9
278. ^ Alexandrescu, p.142, 158
279. ^ Stanomir, Spiritul, p.102, 112-
121; Nastasă (2007), p.42, 169,
496-502, 508-509, 515-517, 528.
Vezi și Călinescu, p.977
280. ^ Ornea (1998), p.272; Stanomir,
Spiritul, p.113-121, 228-230;
Veiga, p.164-166, 175-176
281. ^ Stanomir, Spiritul, p.114-121,
127, 138, 176-189, 224-234. Vezi
și Czobor-Lupp, p.122-123, 125-
126, 129-131
282. ^ fr René Girault, Être historien
des relations internationales,
Universitatea Paris 1 Panthéon-
Sorbonne, 1998, p.415-416. ISBN
2-85944-346-0
283. ^ Czobor-Lupp, p.130-131;
Stanomir, Spiritul, p.47, 113-114,
116-121, 127, 177, 180-184, 186,
232; Veiga, p.164
284. ^ Stanomir, Spiritul, p.120, 178-
179, 181-183, 188-189, 231
285. ^ Vianu, Vol. III, p.56-61. Vezi și
Livezeanu, p.120, 122
286. ^ Czobor-Lupp, p.122-130
287. ^ Czobor-Lupp, p.123, 126-131
288. ^ Vianu, Vol. III, p.67
289. ^ Alin Ciupală, Femeia în
societatea românească a
secolului al XIX-lea, Editura
Meridiane, București, 2003, p.95,
109-110, 113. ISBN 973-33-0481-
6 326. ^ Călinescu, p.613
290. ^ Boia (2000), p.247-248;
Grigorescu, p.376-377; Nastasă
(2007), p.215-216; Oldson, p.134-
135
291. ^ Boia (2000), p.116; Santoro,
p.115-116, 226-228, 231, 233,
333, 359-364; Stanomir, Spiritul,
p.228, 233; Veiga, p.89, 97, 130-
131, 134, 149, 253
292. ^ Santoro, p.115, 226-227, 233,
359-360, 363-364
293. ^ Oldson, p.132-134
294. ^ a b Oldson, p.134
295. ^ Laszlo Alexandru, "Un savant
călcat în picioare (II)", inTribuna,
Nr. 152, January 2009
296. ^ Veiga, p.69
297. ^ Ornea (1995), p.395-396
298. ^ Marta Petreu, "De la lupta de
rasă la lupta de clasă. C.
Rădulescu-Motru" (http://www.pha
ntasma.ro/caiete/caiete/caiete13/2
1.html), in Caietele Echinox (htt
p://phantasma.ro/caiete.html), Vol.
13, Universitatea Babeș-Bolyai
Center for Imagination Studies(htt
p://phantasma.ro/), Cluj-Napoca,
2007, p.190-200. ISBN 2-905725-
06-0
299. ^ Cernat, p.32; Oldson, p.135;
Sandqvist, p.63, 77, 281
300. ^ Cernat, p.32
301. ^ Oldson, p.135-137
302. ^ Oldson, p.145
303. ^ Voicu, p.146-147, 148
304. ^ Voicu, p.148
305. ^ a b Barbu Cioculescu, "În exil" (h
ttp://www.romlit.ro/n_exil), în
România Literară, Nr. 4/2002
Bibliografie
en Nation and National Ideology.
306. ^ Boia (2000), p.100; Butaru,
p.97, 126-127; Oldson, p.134-135,
161; Ornea (1995), p.315, 351,
410, 441, 444; Stanomir, Spiritul,
p.225; Veiga, p.55, 120, 165-167,
175-177, 181, 293. Vezi și
Călinescu, p.948-949
307. ^ Ornea (1995), p.396
308. ^ Călinescu, p.977
309. ^ Butaru, p.97
310. ^ Voicu, p.147
311. ^ Nastasă (2007), p.179-180,
195-196, 201-202; Stanomir,
Spiritul, p.115-118
312. ^ Boia (2000), p.93, 247;
Stanomir, Spiritul, p.114-118
313. ^ Eugen Weber, Action Française:
Royalism and Reaction in
Twentieth Century France,
Stanford University Press,
Stanford, 1962, p.483-484.
OCLC 401078 (http://www.worldc
at.org/oclc/401078)
314. ^ Boia (2000), p.246
315. ^ Boia (2000), p.100
316. ^ Guida, p.237-238
317. ^ Rodica Albu, "The Reception of
W. B. Yeats in Romania", in K. P.
S. Jochum (ed.), The Reception of
W.B. Yeats in Europe, Continuum
International Publishing Group,
London & New York, 2006, p.177-
178, 186, 306, 307. ISBN 0-8264-
5963-3
318. ^ en Thomas C. Carlson, "Poe
in Romania", in Lois Vines (ed.),
Poe Abroad. Influence,
Reputation, Affinities, University of
Iowa Press, Iowa City, 1999, p.80.
ISBN 0-87745-697-6
319. ^ a b Cosmin Navadaru (8
decembrie 2011). „Nicolae Iorga,
politicianul huiduit de parlamentari
/ Un român mai prolific decât
Stalin și Lenin la un loc”(http://ww
w.hotnews.ro/stiri-cultura-1088891
7-nicolae-iorga-politicianul-huiduit-
parlamentari-roman-mai-prolific-d
ecat-stalin-lenin-loc.htm).
hotnews.ro. Accesat în 8
decembrie 2012.
320. ^ a b c Nastasă (2007), p.155
321. ^ Lazăr, p.41-42, 43
Lucian Nastasă,
322. ^ a b Yolanda Lalu Levi, Micaella
Filitti, Paris, iulie 2002 (http://www.
memoria.ro/?location=view_article
&id=986), la Memoria Digital
Library (http://www.memoria.ro/);
accesat la 10 mai 2011
323. ^ Lazăr, p.42-44
324. ^ Nastasă (2003), p.39
325. ^ Mihai Sorin Rădulescu,"Din
Ardealul de altădată" (http://www.r
omlit.ro/din_ardealul_de_altdat),
in România Literară, Nr. 31/2006;
"Familia Benkner" (http://www.zf.r
o/ziarul-de-duminica/familia-benkn
er-3387252/), in Ziarul Financiar,
October 28, 2008
327. ^ Brătescu, p.284
328. ^ Lazăr, p.44
329. ^ Michael Shafir, "Memory,
Memorials, and Membership:
Romanian Utilitarian Anti-
Semitism and Marshal
Antonescu", in Henry F. Carey
(ed.), Romania since 1989:
Politics, Economics, and Society,
Lexington Books, Oxford, 2004,
p.88. ISBN 0-7391-0592-2
330. ^ Claudia Craiu, "Povestea lui
Cristi Mungiu, a familiei și a
'gagicuței' lui" (http://www.ziaruldei
asi.ro/mozaic/povestea-lui-cristi-m
ungiu-a-familiei-si-a-gagicutei-lui~
ni4ck3), in Ziarul de Iași, May 31,
2007; Cristinel C. Popa,"Prof. dr.
Ostin Mungiu: România este o
țară plină de durere fizică și
socială prost tratată" (http://www.j
urnalul.ro/campaniile-jurnalul/rom
ani-care-mai-au-de-spus-ceva/pro
f-dr-ostin-mungiu-romania-este-o-t
ara-plina-de-durere-fizica-si-social
a-prost-tratata-577608.html), în
Jurnalul Național, 11 mai 2011
331. ^ Iorga, N., O viață de om - așa
cum a fost, București: Editura
Minerva, 1984.
Past, Present and Prospects.
Proceedings of the International
Symposium Held at the New
Europe College, Center for the
Study of the Imaginary & New
Europe College, București, 2002,
p. 117-121. ISBN 973-98624-9-7;
See:
en Irina Livezeanu, "After the
Great Union: Generational
Tensions, Intellectuals,
Modernism, and Ethnicity in
Interwar Romania", p. 110-
127
en Sorin Alexandrescu,
"Towards a Modern Theory of
Romanian Nationalism in the
Interwar Period", p. 138-164
en Paul Blokker, "Romania at
the Intersection of Different
Europes: Implications of a Pluri-
civilizational Encounter", in
Johann P. Arnason, Natalie J.
Doyle, Domains and Divisions of
European History, Liverpool
University Press, Liverpool, 2010,
p. 161-180. ISBN 978-1-84631-
214-4
Lucian Boia,
Istorie și mit în conștiința
românească, Humanitas,
București, 2000. ISBN 973-
50-0055-5
„Germanofilii”. Elita
intelectuală românească în
anii Primului Război Mondial,
Humanitas, București, 2010.
ISBN 978-973-50-2635-6
fr Ioana Both, " 'Mihai
Eminescu – Poète National
Roumain.' Histoire et Anatomie
d'un Mythe Culturel", in The New
Europe College Yearbook 1997-
1998, New Europe College,
București, 2000, p. 9-70. ISBN
973-98624-5-4
G. Brătescu, Ce-a fost să fie.
Notații autobiografice, Humanitas,
București, 2003. ISBN 973-50-
0425-9
Lucian T. Butaru, Rasism
românesc. Componenta rasială a
discursului antisemit din
România, până la Al Doilea
Război Mondial, Editura Fundației
Intelectualii și promovarea
socială (pentru o morfologie a
câmpului universitar), Editura
Nereamia Napocae, Cluj-
Napoca, 2003; e-book version
at the Romanian Academy's
George Bariț Institute of
History
"Suveranii" universităților
românești. Mecanisme de
selecție și promovare a elitei
intelectuale, Vol. I, Editura
Limes, Cluj-Napoca, 2007.
ISBN 973-726-278-3; e-book
version at the George Bariț
Institute of History
en John Neubauer, "Conflicts and
Cooperation between the
Romanian, Hungarian, and Saxon
Literary Elites in Transylvania,
1850–1945", in Victor Karady,
Borbála Zsuzsanna Török (eds.),
Cultural Dimensions of Elite
Formation in Transylvania (1770–
1950), Ethnocultural Diversity
Resource Center, Cluj-Napoca,
2008, p. 159-185. ISBN 978-973-
86239-6-5
en Stejărel Olaru, Georg
Herbstritt (eds.), Vademekum
Contemporary History Romania. A
Guide through Archives, Research
Institutions, Libraries, Societies,
Museums and Memorial Places,
Romanian Institute for Recent
History, Stiftung für Aufarbeitung
der SED-Diktatur, Berlin &
București, 2004
en William O. Oldson, A
Providential Anti-Semitism.
Nationalism and Polity in
Nineteenth-Century Romania,
American Philosophical Society,
Philadelphia, 1991. ISBN 0-
87169-193-0
Z. Ornea,
Anii treizeci. Extrema dreaptă
românească, Editura Fundației
Culturale Române, București,
1995. ISBN 973-9155-43-X
Junimea și junimismul, Vol. II,
Editura Minerva, București,
1998. ISBN 973-21-0562-3
Ovidiu Pecican, Regionalism
românesc. Organizare prestatală
pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2010. ISBN 978-606-
526-051-1
George Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini
pînă în prezent, Editura Minerva,
București, 1986
Paul Cernat, Avangarda
românească și complexul
periferiei: primul val, Cartea
Românească, București, 2007.
ISBN 978-973-23-1911-6
George Ciprian, Mascărici și
mîzgălici. Amintiri, Editura de Stat
pentru literatură și artă, București,
1958. OCLC 7288521
en Marcel Cornis-Pope, John
Neubauer (eds.), History of the
Literary Cultures of East-Central
Europe, Vol. II, John Benjamins,
Amsterdam & Philadelphia, 2004.
ISBN 90-272-3453-1; See:
en Monica Spiridon, "On the
Borders of Mighty Empires:
Bucharest, City of Merging
Paradigms", p. 93-105
en John Neubauer, Marcel
Cornis-Pope, Sándor Kibédi-
Varga, Nicolae Harsanyi,
"Transylvania's Literary
Cultures: Rivalry and
Interaction", p. 245-283
en R. J. Crampton, Eastern
Europe in the Twentieth Century
– and after, Routledge, Londra,
1997. ISBN 0-415-16423-0
Ovid Crohmălniceanu, Literatura
română între cele două războaie
mondiale, Vol. I, Editura Minerva,
București, 1972.
OCLC 490001217
en Mihaela Czobor-Lupp, "The
Tension between Philosophy,
History and Politics in Forging the
Meaning of Civil Society in
Romanian Philosophical Culture",
in Magdalena Dumitrana (ed.),
Romania: Cultural Identity and
Education for Civil Society.
Romanian Philosophical Studies,
V. Cultural Heritage and
Contemporary Change, Series
IVA, Eastern and Central Europe,
Volume 24, Council for Research
in Values and Philosophy,
și stat la nordul Dunării în
perioada medivală și modernă,
Editura Curtea Veche, București,
2009. ISBN 978-973-669-631-2
Sorin Radu, "Semnele electorale
ale partidelor politice în perioada
interbelică", in the National
Museum of the Union Apulum
Yearbook, Vol. XXXIX, 2002,
p. 573-586
fr Mihai Sorin Rădulescu, "Sur
l'aristocratie roumaine de l'entre-
deux-guerres", in The New
Europe College Yearbook 1996-
1997, New Europe College,
București, 2000, p. 339-365. ISBN
973-98624-4-6
en Tom Sandqvist, Dada East.
The Romanians of Cabaret
Voltaire, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts & Londra, 2006.
ISBN 0-262-19507-0
it Stefano Santoro, L'Italia e
l'Europa orientale: diplomazia
culturale e propaganda 1918-
1943, FrancoAngeli, Milan, 2005.
ISBN 88-464-6473-7
en Hugh Seton-Watson, Eastern
Europe between the Wars, 1918-
1941, Cambridge University
Press, Cambridge, 1945.
OCLC 463173616
en Hugh Seton-Watson,
Christopher Seton-Watson, The
Making of a New Europe. R.W.
Seton-Watson and the Last Years
of Austria-Hungary, Methuen
Publishing, Londra, 1981, p. 114-
115. ISBN 0-416-74730-2
en Kenneth Setton, The Papacy
and the Levant, 1204-1571.
Volume II: The Fifteenth Century,
American Philosophical Society,
Philadelphia, 1997. ISBN 0-
87169-127-2
Ioan Stanomir,
Spiritul conservator. De la
Barbu Catargiu la Nicolae
Iorga, Editura Curtea Veche,
București, 2008. ISBN 978-
973-669-521-6
„Un pămînt numit România”, in
Paul Cernat, Angelo
Mitchievici, Ioan Stanomir,
Explorări în comunismul
 Washington, 2004, p. 91-134.
ISBN 1-56518-209-X
en Dennis Deletant, Hitler's
Forgotten Ally: Ion Antonescu
and His Regime, Romania, 1940-
1944, Palgrave Macmillan,
Londra, 2006. ISBN 1-4039-
9341-6
Neagu Djuvara, Între Orient și
Occident. Țările române la
începutul epocii moderne,
Humanitas, București, 1995.
ISBN 973-28-0523-4
Vasile Drăguț, Vasile Florea, Dan
Grigorescu, Marin Mihalache,
Pictura românească în imagini,
Editura Meridiane, București,
1970. OCLC 5717220
Dan Grigorescu, Istoria unei
generații pierdute: expresioniștii,
Editura Eminescu, București,
1980. OCLC 7463753
en Francesco Guida, "Federal
Projects in Interwar Romania: An
Overvaulting Ambition?", in Marta
Petricioli, Donatella Cherubini
(eds.), For Peace in Europe:
Institutions and Civil Society
between the World Wars, Peter
Lang AG, Brussels, 2007, p. 229-
257. ISBN 978-90-5201-364-0
Victor Iova, "Tabel cronologic", in
N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul,
Vol. I, Editura Minerva, București,
1979, p.xxvii-lvi. OCLC 6422662
Traian D. Lazăr, "O parte a
'clanului Iorga' ", in Magazin
Istoric, June 2011, p. 41-44
Lectură suplimentară
Ștefan Meteș, Activitatea istorică a lui Nicolae Iorga, București, Editura Pavel Suru, 1921
Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, București, Editura Tineretului, 1968
Biografia șolarǎ a lui N. Ioraga: studiu și documente, Barbu Theodorescu, Editura didacticǎ si pedagog., 1970
Nicolae Grigoraș, Gheorghe Buzatu, C. Gh. Marinescu,Nicolae Iorga: omul și opera, Iași, Editura Junimea, 1971
Moartea unui savant, N. Iorga, Mihai Stoian, Editura Eminescu, 1975
românesc, Polirom, Iași, 2008,
p. 261-328. ISBN 973-681-
794-6
en Nicolae-Șerban Tanașoca,
"Aperçus of the History of Balkan
Romanity", in Răzvan
Theodorescu, Leland Conley
Barrows (eds.), Studies on
Science and Culture. Politics and
Culture in Southeastern Europe,
UNESCO-CEPES, București,
2001, p. 94-170. ISBN 92-9069-
161-6
en Maria Todorova, Imagining the
Balkans, Oxford University Press,
Oxford etc., 2009. ISBN 978-0-19-
538786-5
Petre Țurlea, "Vodă da, Iorga ba",
in Magazin Istoric, februarie 2001,
p. 43-47
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de
Fier, 1919–1941: Mistica
ultranaționalismului, Humanitas,
București, 1993. ISBN 973-28-
0392-4
Tudor Vianu, Scriitori români,
Vols. I-III, Editura Minerva,
București, 1970–1971.
OCLC 7431692
en George Voicu, "The
'Judaisation' of the Enemy in the
Romanian Political Culture at the
Beginning of the 20th Century", la
Universitatea Babeș-Bolyai Studia
Judaica, 2007, p. 138-150
Alexandru Zub, "Istoricul în fața
duratei imediate: aportul ego-
istoriei", în Istoria recentă în
Europa. Obiecte de studiu, surse,
metode etice ale studiului istoriei
recente. Lucrările simpozionului
internațional organizat de Colegiul
Noua Europă, New Europe
College, București, 2002, p. 33-
51. ISBN 973-85697-0-2
 Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga (1871-1940). Biobibliografie, București, Editura Enciclopedică Română și Editura
Militară, 1976
Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, ediție îngrijită și tabel cronologic de Victor Iova, București, Editura Minerva,
1978
Hristu Cândroveanu, Un veac de poezie aromână, Editura Cartea Românească, 1985
Petre Țurlea, Nicolae Iorga, o viață pentru neamul românesc , București, Editura Pro Historia, 2001
Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga: 1940-1947, 2 vol., București, Editura Gramar, 2001-2002
Ion Șt. Baicu, Nicolae Iorga și Partidul Naționalist Democrat în viziunea presei și a documentelor de arhivă
prahovene: 1890-1948, București, Editura Academiei Române, 2005
Victor Crăciun, Nicolae Iorga, scriitorul, București, Editura Semne, 2005
Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, București, Editura Tritonic, 2005
Nicolae Iorga in arhivele vieneze si ale sigurantei regale (1903-1914) , Cornelia Bodea, Radu Stefan Vergatti, Editura
Mica Valahie, 2012

Legături externe
Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – I
Nicolae Iorga (1871 - 1940), avocatura.com
Nicolae Iorga, un nume sinonim cu erudiția, 26 noiembrie 2010, Florin Mihai,Jurnalul Național
Personalități marcante ale neamului - Nicolae Iorga , un proiect Moldova lui STEFAN
Nicolae Iorga, oratorul «pe întunerec», 30 ianuarie 2012, Alexandru Zaharia,Adevărul - articol Historia
Nicolae Iorga, executat într-un conflict care nu mai era al său , 28 noiembrie 2010, Florin Müller, Adevărul - articol
Historia
Mărturii despre Nicolae Iorga (Radu Mija), 31 mai 2011, Toma Roman Jr, Jurnalul Național
Nicolae Iorga, o viață de om la Vălenii de Munte , 6 august 2009, Catalin Pruteanu,Jurnalul Național
Nicolae Iorga, un nume sinonim cu erudiția, 26 noiembrie 2010, Florin Mihai,Jurnalul Național
Antonescu știa că legionarii vor să-l ucidă pe Iorga! FOT O, 25 noiembrie 2010, Cristian Troncotă, Historia
65 de ani dupa Iorga, 26 noiembrie 2005, Daniela Cârlea Șontică,Jurnalul Național
70 de ani de la plecarea lui Nicolae Iorga, 27 noiembrie 2010, Arhim. Mihail Daniliuc,Ziarul Lumina
Nicolae Iorga. „Profetul național“ despre Biserică și neam , 19 ianuarie 2010, Dr. George Enache, Ziarul Lumina
Profesorul Iorga, 21 februarie 2010, Oana Rusu,Ziarul Lumina
Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu către Nicolae Iorga , ebooks.unibuc.ro

Succesor:
Predecesor: Prim-ministrul României Alexandru Vaida-
Gheorghe Mironescu 19 aprilie 1931 – 6 iunie 1932 Voievod

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nicolae_Iorga&oldid=12375540

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 11 septembrie 2018, ora 14:40.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.