Universitatea Dunărea de Jos din Galați

Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie

Specializarea GISCEE, Anul II

PETRU GROZA

Masterand: Oana Constantin Profesor: Cristian Sandache

Galați 2019

1
 Figură pitorească pe scena politică românească din prima jumătate a secolului al XX-lea,
Petru Groza s-a născut la Băcia, în ziua de 7 decembrie 1884, în familia unui preot ortodox -
Adam Groza. A urmat clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coştei, Lugoj şi
Colegiul Maghiar Reformat din Orăştie. Între anii 1903 - 1905 a studiat la Facultatea de Drept şi
Ştiinţe Economice din Budapesta. Din anul 1905 îşi continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea
de Drept Comercial şi Economie Politică din Leipzig. În 1907 obţine doctoratul în Ştiinţe
Juridice cu distincţia magna cum laudae. Întors în ţară, a practicat avocatura în Lugoj, apoi în
Deva. A fost membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din 1911 până când a murit. 1 Și-a
început activitatea politică încă din anii studenției, pronunțându-se pentru egalitatea în drepturi a
popoarelor asuprite din monarhia austro-ungară. A participat la Marea Adunare Națională de la
Alba Iulia care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu
România.2 La alegerile parlamentare din 2 - 6 noiembrie 1919, primele organizate pe baza
votului universal, Petru Groza a fost ales deputat pe listele Partidului Naţional Român. În martie
1920, părăseşte partidul împreună cu gruparea condusă de Octavian Goga şi se înscrie în Liga
Poporului care, la 17 aprilie, şi-a luat numele de Partidul Poporului.
Formaţiunea politică prezidată de generalul Alexandru Averescu fusese chemată la putere
de Ferdinand I, datorită încercărilor fruntaşului liberal Ionel Brătianu de a determina căderea
cabinetului Blocului Parlamentar. În guvernul lui Averescu, Groza este numit ministru de stat
fără portofoliu (16 aprilie - 13 decembrie 1921).3 La alegerile din martie 1922 şi cele
din mai 1926 este din nou ales deputat pe listele Partidului Poporului. Ionel Brătianu reușește să
îl aducă din nou pe generalul Averescu la putere. În noul cabinet, Groza primeşte portofoliul
Lucrărilor Publice. Îndeplineşte această funcţie până la 14 iulie 1926, moment în care trece ca
ministru de stat fără portofoliu. Politica de independenţă din activitatea guvernamentală îl
determină pe Brătianu să intre în conflict cu Averescu, motiv pentru care fruntaşul liberal a
complotat cu regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.

1
Nicolescu 2003 : 72
2
Pascu 1968 : 380
3
Groza 2003 : 225

2
 Dezamăgit de viaţa politică internă, Petru Groza pleacă într-un exil la Deva, pentru a se
dedica afacerilor sale. Revine pe scena politică pe 8 ianuarie 1933, când fondează Frontul
Plugarilor.4 Aceasta era o formaţiune politică minoră, care se situa pe stânga eşichierului politic.
Imediat, acest partid a intrat sub aripa protectoare a Partidului Comunist. Pe 24
septembrie 1935 a fost semnat acordul pentru înfiinţarea Frontului Popular Antifascist între
MADOSZ şi Frontul Plugarilor, ambele formaţiuni fiind satelite ale comuniştilor. Trei luni mai
târziu, aceleaşi două partide, împreună cu Blocul Democratic şi Partidul Socialist, s-au întrunit la
Ţebea, unde, sub gorunul lui Horea şi mormântul lui Avram Iancu, au încheiat un acord prin care
se angajau să lupte în comun împotriva pericolului fascist.5 În următorii ani, formaţiunea lui
Petru Groza a rămas în umbra Partidului Comunist. În 1943, participă la crearea Frontului
Patriotic Antihitlerist. Pe 20 iunie 1944, a susţinut formarea coaliţiei Blocului Naţional Democrat
între PNŢ, PNL, PSD şi PCR. Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23
august 1944, când regele Mihai I îl elimină din fruntea statului şi îl arestează pe mareşalul Ion
Antonescu.6 Astfel, România a ieşit din alianţa cu Germania. Şeful statului numeşte un nou
guvern de militari şi tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern,
fiecare partid din BND avea câte un reprezentant.
Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, care stabilea
noul statut internaţional al ţării noastre, și anume: ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în
lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea
dictatului de la Viena, stabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940.7 Astfel, România
devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie garantau această
realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit
căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%.

4
Bîtfoi 2004 : 151
5
Bîtfoi 2004 : 153
6
Nicolescu 2003 : 73
7
Nicolescu 2003 : 74

3
 Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR şi PSD au denunţat în mod oficial actul de
colaborare cu PNL şi PNŢ în cadrul BND, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă
coaliţie denumită Frontul Naţional Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în
care FND a pornit o campanie împotriva partidelor istorice. Frontul Plugarilor a aderat la noua
coaliţie politică de stânga și datorită presiunilor politice, pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a
format un nou guvern.8
Atât liderii de la Moscova, cât şi comuniştii autohtoni, au considerat că personalitatea lui
Groza ar putea asigura legitimitatea în faţa lumii occidentale. În noul cabinet Sănătescu, Petru
Groza este numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri. Cu toate acestea, crizele provocate de
comunişti şi socialişti au continuat, iar Constantin Sănătescu s-a văzut nevoit să îşi depună
mandatul pe 6 decembrie 1944. Şef al noului cabinet a fost numit generalul Nicolae Rădescu, în
timp ce Groza şi-a păstrat mandatul de viceprim-ministru.9
FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca „Vrem guvern
FND”! În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la
Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea
„forţelor reacţionare” în frunte cu Maniu. La Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie, Marile
Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Ca urmare, FND a
pornit o revoltă pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi
primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. Pentru a avea susţinere publică, FND
şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin
împroprietărirea ţăranilor şi confiscarea moşiilor. 10
România se afla acum într-o mare criză politică. Pe 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti
A. I. Vâşinki și într-o audienţă la regele Mihai, acesta i-a impus şefului de stat român demiterea
generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice
şi pe Iuliu Maniu. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în
sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice
presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă.

8
Scurtu, Buzatu 1999 : 492
9
Bîtfoi 2004 : 231
10
Nicolescu 2003 : 75

4
 Pe 2 martie, regele Mihai l-a împuternicit pe Petru Groza, preşedintele Frontului
Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au
opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern ar echivala cu o condamnare la
moarte a democraţiei în România. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a
acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar
5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la
Moscova.11
Pe 18 august, Roy Melbourne a prezentat ministrului de Externe Gheorghe Tătărescu o
notă verbală prin care se arăta că guvernul american doreşte în această ţară instituirea unui regim
reprezentativ constituit din toate grupările democratice. În consecinţă, SUA nu vor semna un
tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut. Atât Groza, cât şi
Tătărescu, au respins nota, declarând-o inexistentă. Ei au susţinut că SUA nu se puteau adresa
unui guvern pe care nu-l recunoşteau. O astfel de notă au trimis şi diplomaţii britanici, însă
guvernul a avut aceeaşi atitudine. În faţa refuzului lui Groza de a demisiona, regele Mihai a
instituit greva regală pe 21 august şi nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. La
Conferinţa din decembrie 1945, s-a decis ca situaţia să fie rezolvată prin numirea a câte un
membru PNL şi PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere şi să se asigure
libertatea „presei, a cuvântului, a religiei şi a asociaţiei”. 12 Maniu a avertizat că fără neutralizarea
Ministerelor de Interne şi de Justiţie nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar a trebuit să
se ralieze hotărârii. Pe 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniştri Emil
Haţieganu, din partea PNŢ şi Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la
Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind
recunoscut de SUA şi Marea Britanie pe 5 februarie 1946. 13

După eşuarea grevei regale, Mihai a adoptat o poziţie mai prudentă cu guvernul. În
vederea alegerilor, forţele politice guvernamentale au constituit, pe 17 mai 1946, Blocul
Partidelor Democratice pentru a depune liste comune la alegeri. Guvernul a modificat şi legea
electorală, astfel că pentru prima dată în istorie, la procesul electoral puteau participa şi femeile.

11
Giurescu 2008 : 556
12
Nicolescu 2003 : 75
13
Bîtfoi 2004 : 232

5
 Campania electorală s-a desfăşurat în tradiţionalul stil românesc, prin săvârşirea a grave
şi numeroase abuzuri de către forţele guvernamentale şi atacurile exacerbate ale opoziţiei
împotriva acestora. Deşi Washington şi Londra i-au oferit garanţii lui Maniu că alegerile ce se
vor organiza vor fi libere şi supravegheate de puterile occidentale, guvernul nu a ezitat să
folosească în procesul electoral dictonul lui Stalin: „Nu contează cine cu cine votează, contează
cine numără voturile”. Alegerile au avut loc pe 19 noiembrie 1946, prezenţa la vot fiind foarte
mare. Rezultatele oficiale publicate au fost: BPD - 69,81%, PNŢ - 12,88%, UPM - 8,32%, PNL -
3,78%, PŢD - 2,36%. Imediat, opoziţia a acuzat guvernul de fraudă, Maniu afirmând că
rezultatele fusese inversate, astfel că, de fapt, PNŢ era cel care obţinuse victoria. 14 În schimb,
partidele guvernamentale afirmau că rezultatele alegerilor reflectau aderarea cetăţenilor la
programul BND, iar incidentele minore care au avut loc au fost provocate de opoziţie. Pe 10
februarie 1947, România semna Tratatul de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, astfel că regimul
Convenţiei de armistiţiu se încheia în mod oficial. 15 Acest fapt exprima că Marea Britanie şi
SUA nu mai dispuneau de niciun sprijin pentru a interveni în favoarea opoziţiei, România
trecând sub controlul exclusiv al URSS.
După alegerile parlamentare, obiectivul politic esenţial al guvernului Groza era
acapararea întregii puteri în stat şi lichidarea oricăror forme de opoziţie. Planul a fost elaborat de
ministrul de Interne, Teohari Georgescu, şi Pantelei Bodnarenko, ofiţer de informaţii sovietic.
Pe 14 iulie 1947, autorităţile Ministerului de Interne au reuşit să întindă o capcană principalilor
fruntaşi naţional-ţărănişti, care se pregăteau să plece în Marea Britanie pentru a informa
diplomaţii occidentali despre situaţia reală din ţară. 16 Înscenarea de la Tămădău a fost văzută
drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major. Pentru a permite
implicarea PNŢ şi a lui Iuliu Maniu, autorităţile au extins acuzaţiile de la tentativă de părăsire
frauduloasă a ţării la activităţi cu caracter politic. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului
de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. 17 În aceeaşi zi a fost convocată
Adunarea Deputaţilor, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a
aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă.

14
Nicolescu 2003 : 75
15
Giurescu 2008 : 558
16
Bîtfoi 2004 : 293
17
Bîtfoi 2004 : 294

6
 Pe 1 noiembrie, Partidul Naţional Liberal a decis să îşi înceteze activitatea, iar pe 12
noiembrie, regele Mihai şi regina-mamă Elena s-au deplasat la Londra pentru a asista la căsătoria
principesei Elisabeta, moştenitoarea Coroanei britanice. Aici, a cunoscut-o pe principesa Ana de
Boubon-Parma.18 Cei doi au plecat în Elveţia, la Lausanne, unde s-au logodit neoficial pe 6
decembrie 1947. Cerând încuviinţarea guvernului român, răspunsul venit 10 zile mai târziu
afirmă că nu era oportună căsătoria la acel moment. În ajunul Crăciunului a fost învestit în
funcţia de ministru al Apărării Naţionale Emil Bodnăraş, care, potrivit unor informaţii, abia
ajunsese de la Moscova, unde primise din partea lui Stalin indicaţiile privind organizarea
abdicării regelui Mihai. Pe 29 decembrie, regele Mihai a fost informat despre cererea formală a
lui Petru Groza de a-i acorda o audienţă a doua zi. Iniţial, a presupus că este vorba de căsătoria
lui. În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, regele, împreună cu regina-mamă şi câteva
persoane de la Curte s-au deplasat la palatul din şoseaua Kiseleff, iar apoi a sosit şi Petru Groza,
care era însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În unanimitate au fost aprobate două proiecte de lege. Primul lua act de abdicarea regelui
Mihai I, pentru sine şi pentru urmaşii săi, Constituţia României era abrogată, iar noua denumire
oficială a statului devenea Republica Populară Română. 19 De asemenea, se preciza că puterea
legislativă va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi întrunirea unei
Adunări Naţionale Constituante, care se va face la o dată fixată de Adunarea Deputaţilor.
Aceasta va adopta noua Constituţie a RPR. Prin al doilea proiect s-au numit membrii Prezidiului
Provizoriu al RPR: Constantin Ioan Parhon, preşedinte, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec,
Gheorghe Stere şi Ioan Niculi, vicepreşedinţi. 20
Pe 24 februarie 1948 a fost dizolvată Adunarea Deputaţilor. Trei zile mai târziu s-a
constituit Frontul Democraţiei Populare, o alianţă electorală formată din Partidul Muncitoresc
Român, Frontul Plugarilor, PNL- Bejan şi Uniunea Populară Maghiară. Pe 28 martie au avut loc
alegerile pentru Marea Adunare Naţională, forul legislativ unicameral al RPR. Primul obiectiv al
Marii Adunări a fost acela de a redacta o nouă lege fundamentală. Constituţia Republicii
Populare Române a fost promulgată pe 13 aprilie 1948. Groza şi-a păstrat mandatul de prim-
ministru până pe 2 iunie 1952.21

18
Nicolescu 2003 : 76
19
Nicolescu 2003 : 77
20
Bîtfoi 2004 : 296
21
Bîtfoi 2004 : 460

7
 Zece zile mai târziu l-a înlocuit pe Constantin Ion Parhon în funcţia de preşedinte al
prezidiului Marii Adunări Naţionale, instituţia care asigura în mod simbolic şefia RPR. Începând
din anul 1948, autorităţile comuniste au început să impună modelul stalinist de organizare şi
conducere a societăţii. La 11 iunie 1948, guvernul Groza a adoptat legea pentru naţionalizarea
industriei. Această măsură a vizat distrugerea proprietăţii private şi a generalizat proprietatea
publică în industrie, bănci şi transporturi. A fost creat Comitetul de Stat al Planificării, care
asigura dezvoltarea economică pe baze planificate, având la bază centralismul economic. 22
Bătrân şi bolnav, a fost silit să accepte, la 7 februarie 1953, dizolvarea Frontului
Plugarilor. Cu toate acestea, Groza nu s-a înscris în PMR, astfel că a reuşit performanţa politică
de a se situa în poziţii de frunte în cadrul regimului, fără să fi fost vreodată membru de partid. O
explicaţie poate să fie abilitatea cu care a reuşit să-şi atragă sprijinul şi încrederea lui Stalin. 23
Petru Groza a decedat pe 7 ianuarie 1958, la vârsta de 73 de ani. El a rămas singurul om
de stat din epoca postbelică a ţării, căruia i s-a ridicat după moarte un monument (înlăturat în
martie 1990).24

22
Nicolescu 2003 : 78
23
Bîtfoi 2004 : 461
24
Bîtfoi 2004 : 462

8
Bibliografie

1. Bîtfoi D., Petru Groza, ultimul burghez: o biografie, București 2004.

2. Giurescu D., Istoria românilor, România între ani 1940-1947, vol IX, București, 2008.
3. Groza P., Adio lumii vechi! Memorii, București, 2003.
4. Nicolescu N., Șefi de stat și de guvern ai României (1859-2003), București, 2003.
5. Pascu Ș., Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Cluj, 1968.
6. Scurtu I, Buzatu G., Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București, 1999.