Argetoianu

Mihai Ghiţulescu

In this article Mihai Ghiţulescu reviews the book Politics and Destiny. Constantin Argetoianu,
a biography authored by Stelian Neagoe.

Cuvinte-cheie: Constantin Argetoianu, politică, perioada interbelică, guvernare, dictatură.

Key words: Constantin Argetoianu, politics, interwar period, governance, dictatorship.

Stelian Neagoe, Politică şi destin. Constantin Argetoianu, Editura Machiavelli, Bucureşti,

2012, 458 p.

Nu mi se pare nimic mai frustrant decât să aflu cu întârziere de apariţia unei cărţi care
mă interesează. Şi mi se întâmplă destul de des. Deşi, de când cu internetul, informaţia circulă
mai bine, am încă impresia că în micuţa noastră comunitate de istorici/politologi, nu avem, de
prea multe ori, habar unii de alţii. Am avut sentimente amestecate atunci când, ştiindu-mi
pasiunea pentru fenomenul Constantin Argetoianu, un prieten m-a sunat din Librăria
Eminescu să mă întrebe: „Ştii că Stelian Neagoe a scos o biografie?”. Acum ştiu şi scriu
despre ea, cu tot regretul pentru întârziere.
Constantin Argetoianu e o mare figură. Se ştiau destule despre el, din propriile scrieri,
dar şi din ale altora. Trece drept prototipul politicianului sceptic, cinic, oportunist, lipsit de
scrupule şi cuvinte se mai pot găsi. Cariera sa era în linii mari cunoscută, dar detaliile scăpau
şi, după cum o arată lucrarea de faţă, vor scăpa mereu. O personalitate atât de complexă –
pardon de clişeu – nu a avea cum să ducă o viaţă simplă. Fără fi complet nejustificate,
etichetele sunt întotdeauna discutabile. E mult de studiat. Distinsul cercetător Stelian Neagoe
– prin străduinţa căruia au apărut şi volumele de Amintiri şi Însemnări zilnice – a făcut un pas
important reconstituind o biografie prin coroborarea textelor argetoianice cu alte piese
memorialistice şi cu documente de arhivă (cele mai multe de la Siguranţă, aflate azi la
CNSAS). Pentru domnia sa era o datorie de onoare. Şi-a îndeplinit-o şi trebuie să ne înclinăm
în faţa rezultatului, care, cu siguranţă, va deveni un reper în istoriografie. Nu pot însă să nu
observ câte lucruri rămân neclare în privinţa celui numit „patriarhul de la Breasta”. De altfel,
oi fi eu subiectiv, dar cred că, pentru a-l înţelege cât de cât, e nevoie de un întreg tratat de
psihologie politică, altoit cu unul de istorie a României în prima jumătate a secolului XX.
Boier de viţă, medic şi jurist de formaţie, Argetoianu a debutat ca diplomat şi s-a
perindat pe la Istanbul, Roma, Viena, Budapesta, Sankt Petersburg, Paris. A renunţat însă la
carieră pentru un „plonjon” în politică, la început, de partea conservatorilor. După primul
război, s-a aşezat lângă eroul zilei, generalul Averescu, pentru ca apoi să încerce o combinaţie
cu Nicolae Iorga, pe care îl lovise dur cu câţiva ani înainte. N-a mers şi s-a apropiat de un alt
mare, poate cel mai mare, Ionel Brătianu. Din ’30, i-a lăsat şi pe liberali pentru a deveni homo
regius. S-a reapropiat din nou, conjunctural, de Iorga, pentru un an, iar apoi şi-a creat un
partid de buzunar, Uniunea Agrară, care i-a servit drept alibi instituţional până în ’38, când s-a
plus în slujba dictaturii, cam de operetă, a lui Carol al II-lea.
Omul nostru a fost, pe parcursul deceniilor interbelice, ministru de interne, externe,
agricultură, finanţe, industrie, sub Averescu, Ionel şi Vintilă Brătianu, Nicolae Iorga, Gh.
Tătărescu. În timpul regimului carlist, a fost preşedinte al Senatului şi, aproape două luni, în
1939, prim-ministru. În anii războiului a stat în spate, ca mai toţi vechii politicieni, iar în
1944 s-a autoexilat în Elveţia, pentru a scăpa de invazia sovietică.
În cartea lui Stelian Neagoe, cele mai multe noutăţi privesc perioada de după 1944.
Aceasta şi pentru că ultimul volum de Însemnări (1944-1945) e încă inedit. În vremea
refugiului elveţian, vedem un bătrânel ajuns la înjosire de dragul unei „Pisicuţe”. „Un
caraghios, om de 74 de ani dus de nas de o făptură de 25 de ani” (p. 214), se autocaracteriza,
el, care – cu două mariaje la activ, e adevărat – nu fusese niciodată cine ştie ce homme à
femmes. După însemnările-i, părea să sufere printre „fantomele” exilului, primind de la diverşi
şi consemnând informaţii disparate despre politica internă şi internaţională. Din alte surse,
aflăm că a avut, din partea guvernului Antonescu, misiunea de a pregăti armistiţiul.
În 1946, marele combinator a fost combinat de comunişti. A revenit în ţară şi a format
un nou grupuscul, sperând că va conduce guvernul sau măcar îi va lua locul lui Tătărescu, ca
secund al lui Groza. N-a fost să fie. În 1948, era deja în mizerie. Marele moşier şi financiar
ajuns în sapă de lemn – oribilă imagine. În 1950, a fost arestat. A murit la Sighet – într-o
companie selectă, ar fi zis, probabil – în 1955.
Argetoianu nu a profesat niciodată clar o doctrină. Oarecum liberal economiceşte, a
dispreţuit democraţia, atât cât a cunoscut-o. A reprimat mişcările comuniste la începutul
anilor ’20, dar a încercat să se apropie de comunişti, la sfârşitul anilor ’40. N-a căzut niciodată
în patetisme şi obscurantisme naţionaliste, dar s-a declarat „mai naţionalist decât cei care
umblă cu crucea încârligată şi cămăşi colorate” (p. 149). N-a fost vreun „cămeşar”, dar nici nu
s-a ferit de populisme. A proferat minciuni sau sincerităţi de moment, dar a şi rostit, cu
cinism, mari adevăruri. A avut intuiţii extraordinare şi naivităţi pe măsură. Ca personaj istoric,
celor mai mulţi, „conul Costică” le e simpatic asemenea lui J.R. din Dallas. Mie tot timpul mi
s-a părut că e mai mult decât atât. Ce şi cum mi-e greu să spun. Am, totuşi, senzaţia că marele
cinic a avut trăiri intense.
Conştient de toate epitetele deloc măgulitoare cu care îl gratulau contemporanii,
Argetoianu a încercat să se explice, dar nici lui nu i-a ieşit pe deplin. „Concepţia de partid m-a
dezgustat întotdeauna”, scria, adăugând că „în folosul ideii mele m-am folosit de toate
partidele” (p. 68). „Toată viaţa n-am urmărit decât o singură idee”, mărturiseşte, dar, cu toată
simpatia, trebuie constatat că din biografie nu se poate deduce ideea. Aduce în sprijinul său
exemplul unui politician mult mai celebru, Churchill, „tratat şi dânsul o viaţă întreagă de
inconsecvent”. Amândoi ar fi folosit manevre diverse, dar urmărind mereu acelaşi scop. O fi
aşa! Dar care era scopul? Diferenţa nu ar fi fost decât că „Churchill a fost mai fericit – altul
era teatrul pe care a avut el norocul să-şi joace rolul” (p. 186).
Dovada supremă a cinismului – după mine sănătos – mi se pare replica din momentul
arestării: „Această arestare îmi va servi ca reabilitare pentru viitor!” (p. 425). Parţial a avut
dreptate. Istoria nu i-a şters etichetele lipite în interbelic, dar, graţie finalului nefericit, i-a
iertat în bună măsură tentativa de colaborare cu comuniştii. „Mai bine haimana decât
trădător!”, avea să se cânte mai târziu.