UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

CULTUL PERSONALITĂŢII LUI GHEORGHE GHEORGHIU-

DEJ
(1945-1965)

Doctorand:

Elis Pleşa

Coordonator:

prof. univ. dr. Mihai Retegan

Bucureşti
2013

1
 1. Motivaţia alegerii temei

În cadrul prezentei teze de doctorat ne-am propus să analizăm problema cultului

personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965). Printre motivele principalele care au stat
la baza demersului nostru s-a numărat, în primul rând, importanţa subiectului. Existenţa cultului
personalităţii liderului aflat la putere, după cum este binecunoscut, reprezintă una dintre
caracteristicile sistemelor totalitare, fenomen prezent atât în cadrul regimurilor de extremă
dreaptă, foarte cunoscute fiind cazurile Germaniei lui Hitler şi al Italiei lui Mussolini, cât şi în
interiorul lumii comuniste. În acest din urmă caz, sunt arhicunoscute dimensiunile exagerate pe
care cultul personalităţii le-a căpătat în timpul lui Stalin, Mao Tze-Dun, Kim Ir Sen, Fidel Castro
sau Nicolae Ceauşescu.
În România comunistă, cultul personalităţii s-a manifestat încă din perioada de început,
luând o formă bine conturată în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, al cărui cult s-a dezvoltat
progresiv, îndeosebi după eliminarea Anei Pauker de la conducerea partidului. În contextul
generat de citirea celebrului Raport secret din februarie 1956, Gheorghiu-Dej a fost pentru prima
dată contestat direct, chiar în interiorul Biroului Politic, pentru contribuţia substanţială la
promovarea propriului cult al personalităţii. Acuzaţia adusă, în pofida caracterului său real, nu a
reprezentat decât un pretext prin care Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu urmăriseră să
câştige puterea, înlăturându-l pe Gheorghiu-Dej din fruntea partidului. Dacă acest lucru nu s-a
întâmplat, iar cultul personalităţii acestuia nu numai că nu a fost eradicat, ci chiar a cunoscut o
traiectorie ascendentă, meritul i-a revenit în totalitate primului-secretar al C.C. al P.M.R., a cărui
abilitate de a rămâne pe poziţie, în condiţiile unor evenimente interne şi externe extrem de
încordate, nu poate fi negată.
Exceptând scurtul răgaz din cursul anului 1956, când autoritatea lui Gheorghiu-Dej a fost
pusă sub semnul întrebării, cultul personalităţii acestuia s-a consolidat în perioada următoare,
atingând apogeul la începutul anilor ’60. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă
cuvântarea rostită de Gheorghiu-Dej la sediul Adunării Generale a O.N.U., în toamna anului
1960, din care redăm următorul pasaj: „în faţa adunării, care reuneşte reprezentanţi ai aproape
tuturor statelor lumii, răsună glasul iubitului fiu şi conducător al poporului nostru (…) Urmăream
în sală figurile delegaţilor. Se puteau citi limpede satisfacţia şi simpatia cu care mulţi dintre
delegaţi priveau spre tovarăşul Gheorghiu-Dej, ca spre cineva apropiat lor” 1. În ultimii ani de
guvernare, când Gheorghiu-Dej nu a mai avut practic niciun rival la conducerea partidului, cultul
personalităţii s-a putut dezvolta fără a mai cunoaşte niciun fel de piedică, Gheorghiu-Dej
întruchipând toate calităţile poporului („cel mai iubit fiu al poporului”, „portavocea” acestuia,
„cel mai bun exponent al gândurilor, năzuinţelor şi intereselor poporului nostru” etc.). Aceste
ultime formule laudative, împreună cu organizarea unor mitinguri pe stadioane, au premers
cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, care va cunoaşte însă forme mult exacerbate în
comparaţie cu acelea ale predecesorului său.
O altă motivaţie în ceea ce priveşte alegerea prezentei teze a constituit-o faptul că a fost
foarte puţin studiată, până în momentul de faţă neexistând nicio sinteză dedicată acestui subiect.
Lucrările şi studiile care au abordat problema cultului personalităţii s-au referit aproape exclusiv
la manifestările pe care acest fenomen le-a cunoscut în timpul lui Nicolae Ceauşescu 2. Situaţia

1
B. Stoian, G. Ionescu, Glasul poporului român – în sala Naţiunilor Unite, în „Scânteia”, anul XXX, nr. 4946, 28
septembrie 1960, pp. 1, 3.
2
Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, Iaşi, Editura Polirom, 2003; Adrian Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante
les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, ediţia a doua

2
este explicabilă, desigur, dacă ţinem cont de dimensiunile extraordinare pe care le-a atins cultul
personalităţii acestuia: miile de „adunări populare” în care oamenii îşi manifestau solidaritatea
faţă de conducător, osanalele aduse de sutele de poeţi, scriitori şi de reprezentanţii altor categorii
de intelectuali, cavalcada de epitete atribuite acestuia etc.
Cercetarea noastră s-a axat pe două paliere principale. În primul rând, am avut în vedere
apariţia şi dezvoltarea cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, modalităţile şi formele de
manifestare, precum şi mijloacele folosite de către aparatul de propagandă al partidului pentru
promovarea acestuia. Cum principalul vehicul utilizat în acest sens a fost presa, ne-am concentrat
atenţia pe evidenţierea modului în care cultul personalităţii conducătorului a fost reflectat în
cotidiene şi săptămânale, cu accent pe „Scânteia”, oficiosul partidului şi, totodată, ziarul cu cea
mai largă circulaţie. De asemenea, am fost interesaţi să aflăm şi în ce măsură acest fenomen s-a
regăsit în paginile unor publicaţii ştiinţifice, oprindu-ne asupra periodicelor cu caracter istoric. În
acest din urmă caz, am încercat să evidenţiem, cu precădere, mistificările şi exagerările
istoriografice care s-au produs în legătură cu rolul lui Gheorghiu-Dej în timpul grevelor de la
Atelierele C.F.R. Griviţa şi în pregătirea actului de la 23 august 1944. Nu am neglijat, însă, nici
tratarea altor forme de manifestare ale cultului personalităţii liderului P.M.R., precum: lozincile,
afişarea portretelor, acordarea numelui lui Gheorghiu-Dej unor diverse întreprinderi, unităţi şi
obiective economice, şcoli etc.
Tododată, am dorit să relevăm şi maniera în care Gheorghiu-Dej a utilizat acuzaţia de
promovare a cultului personalităţii ca armă politică în cadrul luptei pentru putere. Mimând
destalinizarea iniţiată de către Nikita Sergheevici Hruşciov, primul-secretar al C.C. al P.C.U.S.,
Gheorghiu-Dej s-a folosit cu abilitate de acest context atât pentru a-şi blama foştii adversari (în
principal pe Ana Pauker), cât mai ales pentru a-i îndepărta din fruntea partidului pe toţi aceia
care îl contestau ori nu manifestau o fidelitate deplină faţă de el. La finalul acestui proces,
devenit evident la Plenara din noiembrie-decembrie 1961, Gheorghiu-Dej a reuşit să-şi
subordoneze total partidul, impunându-se ca lider unic şi de necontestat în funtea acestuia. În
plus, prin adjudecarea funcţiei supreme în stat, aceea de preşedinte al Consiliului de Stat al
R.P.R., Gheorghiu-Dej arunca în derizoriu conducerea colectivă şi democraţia internă de partid
şi de stat, transformându-le în nişte principii golite de conţinut.

2. Istoriografia subiectului

În principalele lucrări de sinteză care tratează perioada regimului comunist din România
nu se menţionează absolut nimic despre cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej, autorii acestora
concentrându-se pe prezentarea aspectelor generale ale perioadei avute în vedere 3. În mod
similar, lucrările care abordează exclusiv perioada în care Gheorghiu-Dej a condus România nu

revizuită, prefaţă de Bogumil Jewsiewicki, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005; idem, Pe umerii lui Marx. O
introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005 (capitolul Dictatorul de lângă
noi. Principiul liderului, cult şi clientelism, pp. 416-432); Manuela Marin, Originea şi evoluţia cultului
personalităţii lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989, Alba-Iulia, Editura Altip, 2008.
3
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990; Ghiţă Ionescu, Comunismul
în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Academiei Civice, 1997; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a
comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005.

3
fac nici ele referire la cultul personalităţii acestuia, axându-se în general pe prezentarea
aspectelor represive ale regimului şi pe lupta pentru putere desfăşurată la vârful partidului 4.
De asemenea, nici memorialistica privind epoca Gheorghiu-Dej nu clarifică problema
cultului personalităţii acestuia, majoritatea foştilor săi colaboratori insistând cu predilecţie asupra
cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. După cum era de aşteptat, memoriile unor
personaje care au fost implicate în mod direct în evenimente, având şi ele, aşadar, o anumită
răspundere, îi sunt favorabile lui Gheorghiu-Dej, referinţele critice la adresa regimului acestuia
fiind sporadice 5. Mai mult decât atât, unele dintre aceste volume de memorii sunt chiar
apologetice la adresa conducătorului P.M.R., un astfel de exemplu fiind reprezentat de lucrarea
lui Paul Sfetcu 6. Fost şef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, autorul îl consideră pe acesta drept una
dintre marile personalităţi politice ale României, acreditând ideea unei popularităţi reale de care
s-ar fi bucurat în rândul populaţiei. Devine astfel uşor de înţeles de ce autorul nu a menţionat
nimic despre existenţa cultului personalităţii conducătorului P.M.R. De altfel, aprecierile extrem
de subiective ale foştilor colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej faţă de persoana acestuia au fost
foarte bine surprinse de către istoricul Lucian Boia în studiul Un mit Gheorghiu-Dej? 7.
Singurul memorialist care a recunoscut prezenţa cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej
a fost Paul Niculescu-Mizil, care considera că acesta: „a privit cu îngăduinţă, chiar a cultivat, în
alte forme decât scandarea numelui, cultul personalităţii sale” 8, drept pentru care, în bilanţul
realizat la împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui Gheorghiu-Dej, Niculescu-Mizil a încadrat
cultul personalităţii acestuia în categoria erorilor şi abuzurilor săvârşite în perioada 1945-1965 9.
În memoriile sale, fostul demnitar comunist vorbeşte şi despre supralicitarea rolului lui
Gheorghiu-Dej în organizarea şi desfăşurarea grevelor din 1933, precum şi despre încălcarea
principiului conducerii colective. Dacă avem, însă, în vedere faptul că Paul Niculescu-Mizil a
deţinut funcţia de şef al Secţiei de Propagandă a C.C. al P.M.R., numărându-se, aşadar, printre
cei care au contribuit la dezvoltarea cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, înţelegem de ce în
cele mai multe probleme s-a situat pe poziţii favorabile fostului său şef.
La antipodul acestor caracterizări elogioase la adresa persoanei lui Gheorghiu-Dej se
situează lucrarea lui Belu Zilber 10. Critica acerbă a autorului îndreptată împotriva lui Gheorghiu-

4
Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Univers, 1995; Stelian Tănase, Elite şi
societate. Guvernarea Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1948-1965, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998; Dennis Deletant,
Teroarea comunistă în România, Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
5
A se vedea: Silviu Brucan, Generaţia irosită, Bucureşti, Editura Univers, 1992; idem, O biografie între două
revoluţii: De la capitalism la socialism şi retur, Bucureşti, Editura Nemira, 1998; Lavinia Betea, Maurer şi lumea
de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Cluj, Editura Dacia, 2001; eadem, Alexandru Bârlădeanu despre
Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997; Gheorghe Apostol, Eu şi Gheorghiu-
Dej, Bucureşti, f.e., 1998; Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Dej: însemnări din viaţă, Bucureşti,
Editura Evenimentul Românesc, 2000; Lavinia Betea, Convorbiri neterminate. Lavinia Betea în dialog cu Corneliu
Mănescu, Iaşi, Editura Polirom, 2001; Sorin Toma, Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, redactor-
şef al Scânteii din 1947 până în 1960, Bucureşti, Editura Compania, 2004; Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai,
Ilarion Ţiu (editori), Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli. Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia
Betea, Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2011.
6
Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001.
7
Lucian Boia, Un mit Gheorghiu-Dej?, în idem (coordonator), Miturile comunismului românesc, volumul I,
Bucureşti, Editura Universităţii Româneşti, 1995, pp. 173-182.
8
Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită. Memorii, volumul I, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, p.
386.
9
Idem, Gheorghiu-Dej – 100, în „Dosarele istoriei”, nr. 11/2001, p. 51.
10
Herbet (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrăşcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, ediţie îngrijită
de G. Brătescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.

4
Dej a avut, însă, la bază o motivaţie cel puţin la fel de subiectivă ca a memorialiştilor amintiţi
anterior. În mod surprinzător, nici lucrările care se referă la istoria şi literatura din perioada
1945-1965, cu toate că prezintă gravele distorsiuni pe care aceste domenii le-au cunoscut în
perioada „realismului socialist” şi instrumentalizarea lor în slujba regimului, nu amintesc nimic
despre rolul nociv pe care anumiţi istorici şi scriitori l-au avut în promovarea cultului
personalităţii lui Gheorghiu-Dej 11. În acest sens, nu trebuie uitate exagerarea rolului acestuia în
organizarea grevelor ceferiştilor din februarie 1933 şi, mai ales, în înfăptuirea actului de la 23
august 1944, dar nici osanalele aduse de unii literaţi fostului lider comunist din România, un
exemplu edificator constituindu-l volumul intitulat Cântec pentru tovarăşul Gheorghe
Gheorghiu-Dej, realizat de poetul Mihai Beniuc în anul 1951 12.
Printre foarte puţinele articole care tratează problema cultului personalităţii lui
Gheorghiu-Dej se numără cel scris de Florin Şperlea (Propaganda comunistă în acţiune. „Fiul
drag al clasei muncitoare”, în „Dosarele istoriei”, nr. 3/1997, pp. 12-15), care se axează
îndeosebi pe analizarea biografiilor lui Gheorghiu-Dej şi pe modul în care acestea, fiind creaţii
ale aparatului de propagandă al regimului, au reflectat cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej. Un
alt articol care prezintă fără echivoc existenţa cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej îi aparţine
lui Paul Niculescu-Mizil (Cultul personalităţii lui Dej, în „Dosarele istoriei”, nr. 2/2002, pp. 12-
14). De asemenea, Alice Mocănescu a publicat în anul 2004 un studiu în care a vorbit despre
modul în care Gheorghiu-Dej a reuşit, în anul 1956, să demonteze acuzaţia de promovare a
cultului personalităţii (Surviving 1956: Gheorghe Gheorghiu-Dej and the ’Cult of personality’ in
România, în Balász Apor, Jan C. Behrends, Polly Jones, E.A. Rees (editori), The Leader Cult in
Communist Dictatorships. Stalin and the Eastern Bloc, Palgrave Macmillan, New York, 2004,
pp. 246-260). Recent, Alexandra Toader a publicat un studiu referitor la elogierea lui Gheorghiu-
Dej de către propagandă cu prilejul aniversărilor zilei de naştere a acestuia (Alexandra Toader,
Aspecte ale cultului personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: sărbătorirea zilelor de naştere,
în Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea (coordonatori), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi
regimul unui dictator, Iaşi, Editura Polirom, 2012, pp. 247-274). Cultul personalităţii lui
Gheorghiu-Dej a fost amintit şi de Vladimir Tismăneanu, în culegerea de eseuri Arheologia
terorii (ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Allfa, 1996), care observa cum:
„Cultul personalităţii lui Dej se manifesta în chip molcom, mai degrabă prin glorificarea
caracteristicilor sale umane, decât prin sacralizarea virtuţilor sale supranaturale” (p. 218).
De o atenţie mult mai mare s-au bucurat evenimentele din anii 1956-1958 şi 1961, când
Gheorghiu-Dej a fost contestat în interiorul partidului, critică soldată în cele din urmă cu
eliminarea din conducerea P.M.R. a adversarilor acestuia (Iosif Chişinevschi, Miron
Constantinescu, Constantin Doncea, Constantin Pârvulescu ş.a.). În general, accentul a fost pus
pe publicarea de documente, urmărindu-se mai ales polemicile ce au avut loc în interiorul

11
Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost şef de Secţie a C.C. al
P.M.R., Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999; idem, Scriitori şi compozitori în lupta cu cenzura comunistă,
Bucureşti, Editura Albatros, 2006; Anneli Ute Gabanyi, Literatura şi politica în România după 1945, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001; Ioana Macrea-Toma, Instituţionalizarea scriitorilor în comunism.
Premise ideologice şi consecinţe profesionale, în „Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în
România”, volumul IV, Iaşi, 2008, pp. 73-106.
12
La rubrica intitulată „Cărţi apărute în cinstea celei de-a 30-a aniversări a partidului nostru”, în revista „Lupta de
clasă”, a fost prezentat şi acest poem, care: „reliefează puternica personalitate a tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-
Dej, înaltele sale calităţi de luptător şi conducător revoluţionar, legat prin toată fiinţa sa de cauza clasei muncitoare”
(„Lupta de clasă”, organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, seria V, anul
XXXI, nr. 5-6/1951, p. 94).

5
partidului şi mai puţin formele efective pe care le-a îmbrăcat cultul personalităţii lui Gheorghiu-
Dej 13. În final, amintim şi studiile noastre referitoare la acest subiect, în ordinea cronologică a
apariţiei acestora: Criticând cultul personalităţii: noi instrucţiuni pentru presa de partid, 2 iulie
1952, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 1-2/2006, pp. 199-211; Problematica cultului
personalităţii în mediul literar din România. „Cazul” Alexandru Jar, în Doina Jela, Vladimir
Tismăneanu (coordonatori), Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist,
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006, pp. 196-221; „Eternizarea” memoriei lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, în „Arhivele Securităţii”, volumul II, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, pp. 198-
225; Reflectarea cultului personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în presă (1945-1965), în
Analele Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, seria 19, Istorie, tom VI, 2007, pp. 147-180.

3. Sursele documentare

Baza documentară a prezentei lucrări o constituie, într-o proporţie considerabilă,

documentele de arhivă, cu predilecţie cele inedite. Marea majoritate a documentelor folosite
provin din Arhiva Naţională a României, fondul C.C. al P.C.R. Din fondul C.C. al P.C.R., Secţia
Cancelarie, am studiat stenogramele şi procesele verbale ale şedinţelor organelor de conducere
ale partidului (Biroul Politic, Secretariatul şi Biroul Organizatoric), ale plenarelor C.C., precum
şi ale altor şedinţe la care a participat Gheorghiu-Dej. Documentele cercetate ne-au oferit
informaţii valoroase referitoare la lupta pentru putere în partid şi la discuţiile aprinse privind
problematica cultului personalităţii. Pentru decelarea rolului şi a metodelor de acţiune ale
aparatului de propagandă, am analizat şi documente emise de Secţiile Propagandă şi Agitaţie şi
Administrativ-Politică, din acelaşi fond C.C. al P.C.R. Toate aceste documente au fost create de
partidul comunist, îndeosebi după anul 1944.
Tot la Arhiva Naţională a României am studiat Colecţia Gheorghe Gheorghiu-Dej, în care
am descoperit date foarte importante – în imensa lor majoritate inedite – privind activitatea din
ilegalitate a lui Gheorghiu-Dej, mai ales referitoare la rolul acestuia în pregătirea grevelor de la
Griviţa din 1933. În această colecţie sunt incluse atât documente create de fostele organe ale
Siguranţei şi Jandarmeriei, cât şi documente ulterioare anului 1944, aparţinând partidului
comunist, toate avându-l ca subiect principal pe Gheorghiu-Dej. La toate acestea se adaugă şi
diverse documente personale ale conducătorului P.M.R.: acte medicale, legitimaţii, carnete de
membru în diverse organisme etc. De asemenea, documente inedite, create de către P.C.R., am
identificat şi la Arhivele Militare Române, cuprinse în fondul Microfilme. Este vorba, în
principal, de stenograme ale şedinţelor organelor superioare de conducere ale partidului.
De un real folos ne-au fost şi documentele descoperite în Arhiva Consiliului Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii (fondurile Manuscrise, Reţea, Informativ, Penal şi
Documentar), în proporţie covârşitoare inedite şi acestea. Consemnarea de către organele de
Securitate a opiniilor tuturor categoriilor de locuitori ai României privind evenimentele politice
de vârf din perioada avută în vedere (înlăturarea „deviatorilor”, Congresul al XX-lea al P.C.U.S.,
Plenara C.C. al P.M.R. din 1961 etc.) ne oferă o foarte bună contrapondere la punctul de vedere
oficial din documentele de partid. Spre exemplu, moartea lui Gheorghiu-Dej a provocat reacţia
13
Dan Cătănuş, Alina Tudor, Amurgul ilegaliştilor. Plenara P.M.R. din 9-13 iunie 1958, Bucureşti, Editura Vremea,
2000; idem, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu-Iosif Chişinevschi, 1956-1961, Iaşi,
Editura Polirom, 2001; Dan Cătănuş, A doua destalinizare. Gh. Gheorghiu-Dej la apogeul puterii, prefaţă de acad.
Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Vremea, 2005; Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa (editori), Dosarul Ana
Pauker. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 noiembrie-5 decembrie 1961,
volumele I-II, cuvânt înainte de acad. Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Nemira, 2006.

6
populaţiei României, notele informative prezentând modul în care diverse personalităţi sau
simpli cetăţeni l-au privit pe fostul coducător al partidului. Surprinde mai ales numărul mare de
aprecieri laudative la adresa acestuia, ceea ce denotă faptul că, la finalul regimului, Gheorghiu-
Dej s-a bucurat de o reală popularitate în rândul unor anumite categorii de locuitori ai ţării. De
asemenea, din documentele întocmite de Securitate reiese şi implicarea lui Gheorghiu-Dej în
săvârşirea unor acte de represiune (cazul dr. Gheorghe Plăcinţeanu, ancheta efectuată la
Ministerul Industriei Grele etc.), informaţii foarte interesante de acest gen fiind cuprinse, de
pildă, în numărul foarte mare de volume referitoare la anchetarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a lui
Vasile Luca.
La toate aceste surse primare am adăugat şi documentele editate, în principal
stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi Secretariatului C.C. 14, precum şi ale Plenarelor
C.C. 15. Amintim aici şi alte importante volume de documente, cum ar fi cele editate de Comisia
Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România 16, Gheorghe Buzatu 17, Mihaela
Cristea 18 ori Dan Cătănuş 19. Un ajutor însemnat l-au constituit şi volumele de Articole şi
cuvântări ale lui Gheorghiu-Dej 20, curpinzând cele mai importante poziţii publice ale acestuia
din perioada 1945-1962.
Pentru tratarea temei propuse am utilizat şi un mare număr de lucrări memorialistice,
aparţinând în general unor persoane aflate la vârful partidului în perioada în care acesta a fost
condus de Gheorghiu-Dej. Ne referim, în special, la memoriile aparţinând lui: Gheorghe
Apostol, Ion Gheorghe Maurer, Paul Sfetcu, Gaston Marin, Sorin Toma, Silviu Brucan,
Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu ş.a. Dintre acestea, cele mai exhaustive şi probabil
cele mai obiective – privind exclusiv problematica cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej –
sunt cele ale lui Paul Niculescu-Mizil. Informaţii foarte detaliate privind lupta pentru putere în

14
Radu Ciuceanu, Corneliu Mihail Lungu (coordonatori), Florin Constantiniu (responsabil volum), Sever Catalan,
Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944-26 martie 1945, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2003; Ioan Scurtu (coordonator), România. Viaţa
politică în documente. 1945, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994; Ioan Scurtu (coordonator), România.
Viaţa politică în documente. 1946, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996; Ioan Scurtu (coordonator),
România. Viaţa politică în documente. 1947, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994; *** Stenogramele
şedinţelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I, 1948, studiu introductiv
de prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2002; *** Stenogramele şedinţelor
Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. II, 1949, studiu introductiv de prof. univ.
dr. Ioan Scurtu, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2003; *** Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi
ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. III, 1950-1951, studiu introductiv de prof. univ. dr. Ioan
Scurtu, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2004; *** Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale
Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. IV (partea I), 1952, studiu introductiv de prof. univ. dr. Ioan
Scurtu, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2006; *** Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale
Secretariatului Comitetului Central al P.M.R., vol. IV (partea II), 1952, studiu introductiv de prof. univ. dr. Ioan
Scurtu, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2007; *** România – Viaţa politică în documente – 1950,
prefaţă de dr. Alesandru Duţu, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2002.
15
Dan Cătănuş, Alina Tudor, Amurgul ilegaliştilor...; idem, O destalinizare ratată...; idem, A doua destalinizare...;
Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa (editori), Dosarul Ana Pauker....
16
Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu (editori), Istoria comunismului din România: documente.
Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), Bucureşti, Editura Humanitas, 2009.
17
Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu (editori), Agresiunea comunismului în România. Documente din Arhivele
Secrete, volumele I-II, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.
18
Mihaela Cristea (editor), Reconstituiri necesare. Şedinţa din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creaţie din România,
prefaţă de Marius Oprea, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
19
Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în P.C.R., Bucureşti, Editura Vremea, 1999.
20
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, volumele I-IV, Bucureşti, Editura Politică, 1959-1962.

7
partid se regăsesc în lucrarea aparţinând lui Pavel Câmpeanu 21, fost coleg de detenţie cu
Gheorghiu-Dej. În pofida subiectivităţii acestui tip de izvor istoric şi a erorilor (unele dintre el
voite) făcute în prezentarea unor momente, considerăm că volumele de memorii au un rol
documentar deloc de neglijat, în condiţiile în care, de cele mai multe ori, sunt singurele surse
disponibile cu privire la anumite evenimente importante din viaţa lui Gheorghiu-Dej şi din istoria
partidului.
Un loc aparte l-am atribuit publicisticii şi presei apărute în perioada de referinţă, în
special cotidianului central al partidului, „Scânteia”, din care am cercetat toate numerele apărute
în intervalul 1945-1965. De asemenea, am studiat ziarul „România liberă”, dar şi unele periodice
ideologice, cum ar fi: „Lupta de clasă” şi „Pentru pace trainică, pentru democraţie socială!”,
precum şi săptămânalul „Contemporanul”. Pentru a cerceta reflectarea cultului personalităţii lui
Gheorghiu-Dej în istoriografie am apelat la publicaţiile de specialitate apărute la Bucureşti şi
Cluj. Totodată, am acordat atenţie şi unor cotidiene interbelice („Dimineaţa” şi „Universul”),
îndeosebi pentru a vedea în ce măsură era perceput, chiar în epoca desfăşurării grevelor de la
Griviţa, rolul lui Gheorghiu-Dej în organizarea acestora. Nu în ultimul rând, o atenţie deosebită
am acordat-o studiilor şi lucrărilor de specialitate, precum şi diverselor instrumente de lucru
(enciclopedii, dicţionare etc.) referitoare la tematica şi perioada avute în vedere. Din cadrul
ultimei categorii, amintim în primul rând Dicţionarul membrilor C.C. al P.M.R. 22 şi Dicţionarul
politic coordonat de B.N. Ponomarev 23.

4. Metodologia de lucru şi definirea conceptului de cult al personalităţii

Potrivit istoricului Adrian Ciorianu, realizarea unui demers ce abordează problematica

cultului personalităţii ar trebui să ţină cont de următoarele aspecte: contextul în care a apărut
cultul personalităţii, factorii ce au contribuit la dezvoltarea acestuia, precum şi rolul pe care acest
fenomen l-a avut la momentul respectiv 24. Ocupaţia sovietică şi comunizarea României au atras
după sine şi impunerea modelului sovietic în toate domeniile de activitate, inclusiv în cazul
propagandei de partid. Promovarea cultului personalităţii lui Stalin şi mijloacele utilizate în acest
sens au fost preluate şi de către aparatul propagandistic al P.C.R., astfel că, în scurt timp, figura
lui Stalin avea să fie elogiată peste tot în România. Ulterior, activiştii Agitprop-ului au trecut la
adaptarea prototipului sovietic şi la promovarea imaginii liderilor locali ai partidului comunist.
Drept urmare, în primii ani de după 1945 s-a dezvoltat cultul principalilor conducători ai P.C.R.:
Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Vasile Luca. În acest context a apărut, aşadar, cultul personalităţii
lui Gheorghiu-Dej, care a luat proporţii pe parcursul perioadei în care acesta a condus România.
Dezvoltarea cultului personalităţii conducătorului P.M.R. a fost strâns legată de
sinuozităţile luptei pentru putere în partid şi, mai ales, de prefacerile din viaţa politică a U.R.S.S.
Treptat, pe măsură ce Gheorghiu-Dej şi-a eliminat sau subordonat rivalii, cultul personalităţii a
înregistrat o amploare tot mai mare, devenind un instrument de luptă împotriva adversarilor
acestuia. Graţie succeselor repurtate în politica externă a ţării 25, corelate cu aportul crescut şi

21
Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
22
Florica Dobre (coordonator), Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicţionar, studiu introductiv de Nicoleta
Ionescu-Gură, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.
23
B.N. Ponomarev, Dicţionar politic, Bucureşti, Editura Politică, 1959.
24
Adrian Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante les Roumains..., pp. 44-45.
25
Vezi şi Elis Neagoe-Pleşa, Rolul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în elaborarea politicii externe şi în direcţionarea
relaţiilor româno-sovietice (1960-1965), în „Annales Universitatis Apulensis. Series Historica”, tom 9/I, 2005, pp.
147-163.

8
eficienţa tot mai mare a sprijinului instituţional (în speţă a aparatului propagandistic de partid),
care în timp şi-a diversificat şi rafinat mijloacele şi metodele folosite pentru promovarea imaginii
conducătorului partidului-stat, în ultima perioadă a regimului cultul personalităţii lui Gheorghiu-
Dej a atins apogeul. Faptul că acesta concentra în mâinile sale întreaga putere în partid şi în stat a
constituit baza pe care s-a sprijinit aparatul propagandistic în promovarea cultului personalităţii.
Tocmai de aceea, de cele mai multe ori (cu excepţia perioadelor în care contextul extern i-a fost
nefavorabil), succesele obţinute de Gheorghiu-Dej în lupta pentru putere s-au reflectat şi în
amplificarea elogierii personalităţii sale de către propagandă.
Cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej nu a avut, însă, o manifestare liniar progresivă,
precum în cazul lui Nicolae Ceauşescu ori în cele clasice din blocul comunist (Stalin, Mao Tze-
Dun, I.B. Tito ş.a.). Numeroşi factori, în general externi, au determinat apariţia unor sincope în
derularea fenomenului, cauzând în anumite perioade nu doar stagnări, ci chiar adevărate reculuri.
De exemplu, imediat după eliminarea grupului Ana Pauker din conducerea partidului, cultul lui
Gheorghiu-Dej a cunoscut o amplificare vizibilă, însă intervenţia directă a ideologilor sovietici l-
au determinat pe liderul P.M.R. să solicite public stoparea fenomenului (în iulie 1952, la
conferinţa cu lucrătorii din presă). Un alt pas înapoi a fost făcut în vara anului 1953, după
moartea lui Stalin şi, mai ales, după denunţarea de către Imre Nagy a cultului personalităţii lui
Mátyás Rákosi, când Gheorghiu-Dej a fost nevoit să se opună, iarăşi, practicilor similare din
România. După o perioadă în care cultul personalităţii conducătorului P.M.R. a cunoscut o
ascensiune lentă, tumultosul an 1956, cu Raportul secret citit de Hruşciov şi acţiunea
contestatară a lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, a generat un nou declin al
fenomenului, de scurtă durată însă, amplificarea fiind reluată imediat după înlăturarea
contestatarilor, în vara anului 1957. În final, îndepărtarea României de Moscova a creat
condiţiile optime pentru atingerea punctului maxim al cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej.
Pentru impunerea cultului personalităţii sale, Gheorghiu-Dej nu a ezitat să folosească şi
unele măsuri coercitive, mergând până la eliminarea fizică a unor adversari de-ai săi (Ştefan
Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Vasile Luca) şi la condamnarea la închisoare a altora (Teohari
Georgescu, generalul Ion Eremia ş.a.). Cum aceste metode nu au mai fost posibile însă după anul
1956, ultimii contestatari ai lui Gheorghiu-Dej şi-au pierdut doar poziţiile deţinute în fruntea
partidului (Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Constantin
Pârvulescu). În acelaşi timp, pentru captarea bunăvoinţei aparatului de partid, Gheorghiu-Dej a
combinat utilizarea forţei cu oferirea unor funcţii de conducere în partid şi în stat acelora care îi
erau loiali. În pofida faptului că a fost impus prin folosirea forţei, menţinerea cultului
personalităţii lui Gheorghiu-Dej s-a făcut, în general, cu ajutorul metodelor persuasive, existând,
ce-i drept, teama permanentă a oamenilor faţă de posibilitatea de a fi pedepsiţi în cazul în care nu
se conformau acestei practici de proslăvire a conducătorului.
Un alt aspect ce merită menţionat este şi acela că Gheorghiu-Dej nu a beneficiat de
sprijinul unor relaţii de tip familial în demersurile sale pentru preluarea şi consolidarea ulterioară
a puterii. Spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, Gheorghiu-Dej nu a impus nepotismul în
aparatul de partid şi de stat şi nu s-a folosit decât prea puţin de această pârghie. În ceea ce-l
priveşte pe Gheorghe Rădoi, ginerele conducătorului comunist, chiar dacă a fost numit membru
al guvernului, aceasta nu a deţinut decât funcţii din eşalonul secund al ierarhiei de partid
(membru al C.C. al P.M.R.) 26.
Având rolul de a-l populariza pe Gheorghiu-Dej şi de a-l impune populaţiei ca lider unic
al partidului şi statului, cultul personalităţii conducătorului P.M.R. şi-a atins scopul începând cu

26
Vezi fişa acestuia în Florica Dobre (coordonator), op. cit., pp. 501-502.

9
a doua jumătate a anilor ’50. Foarte probabil că acest deziderat ar fi fost realizat mult mai
devreme, dovadă fiind dezvoltarea fenomenului în anii 1951-1952, în lipsa criticilor sovieticilor
(prin intermediul redactorilor de la „Pentru pace trainică, pentru democraţie socială!”), a
Raportului secret şi a atacurilor adversarilor acestuia din 1956, care au determinat o atenuare
vizibilă a fenomenului. Succesul incontestabil al promovării imaginii lui Gheorghiu-Dej este
dovedit şi de reacţiile unei părţi importante a populaţiei la moartea acestuia, notele Securităţii
relevând faptul că a fost regretat în mod real de numeroase persoane din toate categoriile sociale.
Popularitatea dobândită de Gheorghiu-Dej spre sfârşitul regimului său indică astfel importanţa pe
care o are factorul personal în dezvoltatea cultului personalităţii.
În ceea ce priveşte studierea formelor de manifestare a cultului personalităţii lui
Gheorghiu-Dej, am utilizat două tipuri de analiză: cantitativă şi calitativă. Astfel, analiza
cantitativă a vizat modul în care s-a reflectat cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej în cotidianul
central al partidului, „Scânteia”, în toate numerele din perioada 1945-1965. Acest tip de analiză
ne-a oferit un foarte bun indicator asupra fluxurilor şi refluxurilor fenomenului, care au fost
întodeauna dependente de modificările apărute în contextul extern sau/şi intern. Am putut
observa, totodată, măsura în care diversele evenimente interne sau externe au determinat fie
amplificarea cultului personalităţii (eliminarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a grupului Ana Pauker),
fie stagnarea acestuia sau chiar reculul, pentru ca apoi să asistăm la o reluare accelerată a
fenomenului (după înlăturarea lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu). Raportat la
analiza calitativă, am avut în vedere tipurile de imagini folosite de propagandă pentru a promova
cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej. Dintre acestea, impactul cel mai mare l-au avut acelea
prin intermediul cărora conducătorul P.M.R. a fost prezentat drept lider al grevelor de la Griviţa,
precum şi imaginile referitoare la succesele repurtate în planul politicii externe. Nu în ultimul
rând, figura lui Gheorghiu-Dej a fost corelată cu realizările economice ale regimului, urmărindu-
se, în acelaşi timp, să-i creeze acestuia imaginea unui om apropiat de popor, de copii şi de
muncitori.
Referitor la mijloacele propagandistice cu ajutorul cărora s-a realizat instrumentarea
cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, le-am avut în vedere pe următoarele: organizarea de
mitinguri şi manifestaţii în care se striga îndelung numele lui Gheorghiu-Dej; afişarea şi
scandarea unor lozinci ce cuprindeau numele acestuia; promovarea imaginii primului-secretar cu
ajutorul tablourilor şi al pancardelor, fie prin expunerea acestora în instituţii, unităţi economice,
sedii ale partidului etc., fie prin evidenţierea lor cu prilejul manifestărilor stradale, al paradelor,
defilărilor, mitingurilor etc.; directivele trasate poeţilor proletcultişti pentru a scrie numeroase
poezii şi poeme dedicate conducătorului partidului; folosirea excesivă a citatelor din articolele şi
cuvântările lui Gheorghiu-Dej, inclusiv în publicaţiile ştiinţifice; prezentarea elogioasă a vizitelor
de lucru efectuate de acesta în ţară şi în afara graniţelor; atribuirea numelui lui Gheorghiu-Dej
unui număr important de instituţii, străzi, unităţi administrativ-teritoriale, şcoli, obiective
economice etc.
Conform teoriei marxiste, „forţa motoare fundamentală” care creează istoria o reprezintă
masele şi nu personalităţile, acestora din urmă revenindu-le doar rolul de a transpune în practică
dorinţele oamenilor, răspunzând astfel nevoilor sociale, economice şi politice ale momentului.
Personalităţile nu pot, însă, în niciun caz să determine ele însele istoria 27. În ton cu ideologia
marxist-leninistă, propaganda a evidenţiat rolul maselor în înfăptuirea idealurilor comuniste,

27
„Marxism-leninismul, ca filozofie a istoriei, vedea în personalitate expresia unui context socio-economic, o
funcţie a voinţei maselor” (Andi Mihalache, Istorie şi practici discursive în România „democrat-populară”, prefaţă
de Alexandru Zub, Bucureşti, Editura Albatros, 2003, p. 220).

10
acestea fiind întruchipate în mitul „omului-nou”, văzut drept produs al noii societăţi. Considerat
o culme a perfecţiunii, acesta era înzestrat cu toate virtuţile umane. Un loc special îl deţinea,
desigur, clasa muncitoare, din rândul căreia se detaşau muncitorii stahanovişti, fiind evidenţiată
în acelaşi timp şi activitatea femeilor şi a activiştilor de partid 28. Ignorându-se însă preceptele
marxist-leniniste, în toate dictaturile de tip comunist accentul a fost deplasat de pe rolul maselor
pe acela al conducătorului partidului-stat, ajungându-se astfel la apariţia unui adevărat cult al
personalităţii, cu diferenţe de nuanţă de la un lider la altul. Procesul care a determinat
dezvoltarea acestui fenomen în statele comuniste este foarte bine reliefat de către istoricul Lucian
Boia: „Mitologia comunistă originară s-a afirmat ca profund democratică. Masele fac istoria.
Comunismul se înfăptuieşte de mase şi pentru mase. Dar exponentul maselor este partidul: o
primă alunecare. Şi cea de-a doua: partidul se întruchipează în liderul său. Mitologia comunistă a
reuşit performanţa, profund dialectică, de a proclama, cu egală intensitate, rolul decisiv al
maselor, al partidului şi al conducătorului, rolul tuturor, al unei elite şi al unui singur om [subl.
a.], deplasare de altfel inevitabilă odată cu afirmarea opţiunii totalitare” 29.
Unul dintre teoreticienii marxişti care s-au aplecat asupra acestei probleme, Gheorghi V.
Plehanov, sublinia faptul că în niciun caz o personalitate nu putea să schimbe desfăşurarea
generală a unor procese, ci doar să faciliteze aplicarea în condiţii cât mai propice a acestora: „Un
om mare nu este mare prin aceea că particularităţile sale personale împrumută marilor
evenimente istorice o înfăţişare individuală, ci prin aceea că posedă particularităţi care îl fac cel
mai capabil să servească marile necesităţi sociale ale timpului său, născute sub influenţa cauzelor
generale şi speciale (…) El este un erou. Erou nicidecum în sensul că ar putea să reţină sau să
schimbe cursul natural al lucrurilor, ci în sensul că activitatea lui este manifestarea conştientă şi
liberă a acestui curs necesar şi inconştient. În aceasta constă toată importanţa lui, toată forţa
lui” 30.
În pofida acestor aserţiuni, însă, propagandiştii de partid din spaţiul totalitar au acţionat în
sens contrar, astfel încât toţi dictatorii comunişti au beneficiat de un exacerbat cult al
personalităţii. Aparatul de propagandă a acreditat, printre altele, şi ideea potrivit căreia aceşti
conducători aveau capacitatea de a determina istoria în folosul poporului. Spre exemplu,
„dictatorul” istoriografiei sovietice din anii ’20, Mihail Nikolaevici Pokrovski, în lucrarea Istoria
rusă în cea mai concisă schiţă (practic ghidul marxist de intepretare a istoriei U.R.S.S.),
considera că marile personalităţi politice din trecut – în principal foştii suverani şi conducători
ruşi – se situau în categoria exploatatorilor. În anii ’30, Stalin a impus însă o nouă viziune în
ceea ce privea evaluarea trecutului, punând accentul pe cercetarea, într-o cheie patriotică, a
istoriei U.R.S.S. Descoperind „deliciile naţionalismului istoriografic” 31, liderul sovietic a hotărât
recuperarea unora dintre fostele personalităţi istorice, cum ar fi Ivan cel Groaznic sau Alexandr

28
Vezi, pe larg, consideraţii asupra acestor arhetipuri în Adrian Cioroianu, Lumina vine de la răsărit, în Lucian Boia
(coordonator), Miturile comunismului românesc, volumul I, Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, 1995, pp. 87-
103. A se vedea şi Antoaneta Tănăsescu, Un Făt Frumos de laborator, un Făt-Frumos de tip nou: „omul nou”, în
ibidem, pp. 16-21.
29
Lucian Boia, Cele două feţe ale mitologiei comuniste, în ibidem, p. 11.
30
Gheorghi V. Plehanov, Rolul personalităţii în istorie, Bucureşti, Editura Partidului Comunist din România, 1945,
pp. 59-60. Plehanov este considerat drept „părintele marxismului rus” (Boris Souvarine), iar lucrarea a apărut ca o
replică la teoriile ideologilor capitalismului, dar şi ai narodnicismului, care puneau accent pe capacitatea
personalităţilor de a determina evenimentele istorice. Criticat de Stalin pentru că se alăturase menşevicilor, ideile lui
Plehanov aveau să îşi menţină valabilitatea în rândul bolşevicilor, volumul fiind republicat în mai multe ediţii.
31
Andi Mihalache, op. cit., p. 29.

11
Nevski (cărora li s-a dedicat şi câte un film) 32. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Modial, în
acord cu tendinţele expansioniste ale U.R.S.S., Stalin avea să revină asupra unor teze anterioare
anilor ’30 33, printre temele reevaluate regăsindu-se şi rolul personalităţilor în istorie, temă care a
început să fie din nou marginalizată, în pofida exacerbării nonşalante a cultului personalităţii lui
Stalin. Chiar Plehanov admitea faptul că o personalitate se putea ridica deasupra celorlalţi prin
viziunea superioară şi spiritul de iniţiativă: „Omul mare este într-adevăr un iniţiator, căci el
priveşte mai departe decât ceilalţi şi vrea cu mai multă putere decât ceilalţi. El rezolvă
problemele ştiinţifice pe care mersul anterior al evoluţiei spirituale a societăţii le-a adus la
ordinea zilei; el scoate la iveală noile necesităţi sociale; el ia iniţiativa de satisfacere a acestor
necesităţi” 34.
Karl Marx şi Friedrich Engels au fundamentat rolul maselor în determinarea istoriei,
combătând în acelaşi timp cultul personalităţii. Afirmaţiile acestora au fost reamintite public abia
în Raportul secret prezentat de Hruşciov, care a citat dintr-o scrisoare a lui Marx: „Din antipatie
pentru cultul personalităţii nu am făcut niciodată publice, în timpul existenţei Internaţionalei,
numeroasele mesaje, din diferite ţări, care mi-au recunoscut meritele şi care m-au supărat. Nici
măcar nu le-am răspuns, afară de unele cazuri când i-am dojenit pe autori. Engels şi cu mine ne-
am ataşat prima dată societăţii secrete a comuniştilor cu condiţia ca orice apel la adorarea
superstiţioasă a autorităţii să fie şters din statut”. Un alt exemplu oferit de Hruşciov era un citat
din Engels: „Atât eu, cât şi Marx, am fost întotdeauna împotriva manifestării publice cu privire la
personalităţi, cu excepţia cazurilor când există un scop important; cel mai mult ne-am opus
acestor manifestări care în timpul vieţii ne-au privit personal” 35. Aşadar, pentru a preîntâmpina
orice opoziţie faţă de acţiunea sa de criticare a lui Stalin, Hruşciov a făcut apel la respectarea
ideilor de bază ale doctrinei marxiste, citatele din Marx şi Engels fiind oferite tocmai pentru a
întări autoritatea demersului său. De altfel, toate acţiunile de „combatere” a cultului personalităţii
au fost legitimate prin recursul la aplicarea completă a tezelor marxist-leniniste.
Stalin însuşi a criticat în mod ipocrit îndepărtarea liderilor partidului de mase. Astfel, la
Plenara C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 3-5 martie 1937, în totală contradicţie cu dimensiunile
exacerbate pe care le-a îmbrăcat cultul personalităţii sale, acesta afirma: „noi, conducătorii, nu
trebuie să ne îngâmfăm şi trebuie să înţelegem că, dacă suntem membri ai C.C. sau comisari ai
poporului, încă nu înseamnă că stăpânim toate cunoştinţele necesare pentru a conduce în mod
just. Rangul în sine nu-ţi dă nici cunoştinţe, nici experienţă. Titlul – cu atât mai puţin” 36.
Conducătorul sovietic invoca tocmai teoriile marxist-leniniste referitoare la rolul personalităţilor
şi al maselor în istorie, care, prin conţinutul lor intrinsec, excludeau existenţa cultului
personalităţii.
Incongruenţa frapantă dintre teoria privitoare la rolul personalităţilor şi practica cultului
personalităţii avea să-i fie reproşată postum lui Stalin, la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S.
(14-25 februarie 1956). În noaptea de 24/25 februarie 1956, după încheierea oficială a

32
Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007, pp. 19-
21.
33
Andi Mihalache, op. cit., p. 32.
34
G.V. Plehanov, op. cit., p. 60.
35
*** Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., studiu introductiv şi
note de Vladimir Zodian şi Gheorghe Neacşu, cuvânt înainte de Gheorghe Buzatu, Bucureşti, Editura Majadahonda,
1998, p. 28.
36
I.V. Stalin, Despre lipsurile muncii de partid şi despre măsurile pentru lichidarea troţchiştilor şi a altor făţarnici,
Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1952, p. 43.

12
Congresului, N.S. Hruşciov a citit Raportul secret 37. Intitulat Despre cultul personalităţii şi
consecinţele lui, documentul explica dezvoltarea, manifestările şi urmările acestuia 38. Prin
sintagma „cultul personalităţii”, Hruşciov înţelegea faptul că toate greşelile comise în Uniunea
Sovietică, începând din anii ’30, au fost rezultatul dorinţei lui Stalin de a deţine puterea absolută.
Erau invocate: represiunea împotriva membrilor de partid, nerespectarea principiului conducerii
colective, prin acumularea unei puteri nelimitate de către o singură persoană şi luarea deciziilor
în mod unilateral, fără informarea forurilor conducătoare ale partidului, birocratizarea aparatului
de partid etc. De asemenea, erau menţionate epurările şi „metodele ilegale de anchetă”, care îi
siliseră pe numeroşi comunişti să facă mărturisiri incredibile, precum şi deportările unor popoare
întregi de pe teritoriul Uniunii Sovietice. Totuşi, despre exterminarea a milioane de ţărani, despre
persecuţiile religioase şi politice şi despre milioanele de zeki aruncaţi în Gulag, Hruşciov nu
amintea absolut nimic 39.
Raportul secret a provocat un şoc deosebit de puternic atât în interiorul aparatului de
conducere din U.R.S.S., cât şi la vârful partidelor comuniste din restul lagărului sovietic. Din
acest text reieşea o imagine cu totul diferită a lui Stalin, aceea a unui tiran care îşi pregătise zi de
zi propriul cult, imaginea unui dictator incompetent, închis în el însuşi, „rupt de popor”. Pentru a
explica amplitudinea distrugerii elitelor bolşevice de către Stalin, precum şi directa implicare în
instaurarea regimului de teroare, Hruşciov amintea unele aspecte psihopatologice ale
personalităţii acestuia: „suspiciunea lui maladivă”, „neîncrederea generalizată”, „isteria”, „mania
persecuţiei”, „mania grandorii”, „megalomania”, trăsături caracteristice paranoicului 40. Potrivit
mărturiei disidentului polonez Leszek Kolakowski: „a fost o experienţă mai mult decât
traumatizantă pentru mii şi mii de militanţi educaţi în cultul lui Stalin să afle din cea mai
îndreptăţită voce a comunismului mondial că «liderul umanităţii progresiste, inspiratorul lumii,
tatăl poporului sovietic, maestrul ştiinţei şi învăţăturii, supremul geniu militar şi cel mai mare
geniu din istorie» a fost în realitate un călău paranoic, un ucigaş în masă, ce adusese statul
sovietic pe marginea dezastrului” 41.
Legătura indisolubilă dintre regimul comunist şi adularea liderului a fost subliniată şi de
Grigore Gafencu 42 în comentariile sale referitoare la cel de-al XX-lea Congres al P.C.U.S.
Accentuând importanţa condamnării cultului personalităţii, catalogat drept „stâlpul care sprijinea
întreaga şandrama comunistă”, diplomatul român semnala extinderea acestui fenomen până la

37
Textul a fost pregătit de o comisie prezidată de Petr Pospelov (1898-1979), secretar al C.C. al P.C.U.S. (din martie
1953) şi membru supleant al Prezidiului C.C. al P.C.U.S. ales la Plenara din iunie 1957 (B.N. Ponomarev, op. cit.,
pp. 488-489).
38
Textul complet al Raportului secret a fost publicat în lucrarea *** Crimele lui Stalin. Raportul secret al lui
Hruşciov..., pp. 27-88. Vezi şi textul publicat în Doina Jela, Vladimir Tismăneanu (coordonatori), Ungaria 1956:
revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, traducere de Vasile Limbide, note de Armand Goşu, Bucureşti, Editura
Curtea Veche, 2006, pp. 7-82.
39
Raportul secret marca limitele până la care putea merge critica stalinismului în anul 1956. Conform istoricului
Jean-François Soulet: „selectivitatea şi superficialitatea în condamnarea sistemului stalinist se explică prin aceea că,
prin denunţarea erorilor şi crimelor lui Stalin, Hruşciov îi viza pe toţi cei care, în cadrul aparatului de partid, puteau
să apară ca urmaşi direcţi ai lui Stalin, stânjenindu-i astfel ascensiunea” (Jean-François Soulet, Istoria comparată a
statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 104).
40
Bori Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 385.
41
Leszek Kolakowski, Main Currents of Marxism, Oxford, Oxford University Press, 1978, III: 451 apud Vladimir
Tismăneanu, Reinventarea politicului, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 73.
42
Grigore Gafencu (1892-1957), fost ministru al Afacerilor Străine (1938-1940), a trăit în exil din 1941. Din 1950 a
fost colaborator al postului de radio „Europa Liberă”, unde a realizat emisiuni pe teme de politică internaţională.

13
nivelul deţinătorilor de putere situaţi pe palierele inferioare ale partidului 43. Raportul secret
evidenţia, de asemenea, faptul că propaganda din ultima perioadă „reflecta o deviaţie de la
conceptul marxist-leninist al rolului personalităţii în istorie” 44. În consecinţă, majoritatea statelor
din lagărul comunist au trecut la modificarea imediată a discursului propagandistic. În ceea ce
priveşte regimul de la Bucureşti, acesta a promovat noua direcţie printr-o Hotărâre a C.C. al
P.M.R. cu privire la îmbunătăţirea propagandei de partid şi întărirea legăturii cu practica
construcţiei socialiste, care critica doar unele greşeli minore făcute în domeniul cultului
personalităţii, fără a aminti nimic în legătură cu implicarea lui Gheorghiu-Dej în promovarea
acestui fenomen. În încercarea regimului de a reveni, formal desigur, la teoriile marxism-
leninismului, propaganda de partid trebuia să sublinieze „rolul personalităţii în dezvoltarea
societăţii, din perspectiva tezelor marxist-leniniste” 45, reajustări de poziţie similare resimţindu-se
în toate domeniile 46.
Sintagma „cultul personalităţii” a irumpt, aşadar, în ideologie şi propagandă abia
începând din anul 1956, când devine „noua minciună universală” 47. Conceptul, neutilizat până
atunci în mod curent 48, a fost folosit pentru prima dată de către Karl Marx, în cuprinsul unei
scrisori în care acesta critica laudele ce i se aduceau 49, fragment ce se regăsea şi în cuprinsul
Raportului secret. În 1958 noţiunea era deja înscrisă în Dicţionarul politic coordonat de B.N.
Ponomarev 50, având următoarea definiţie: „concepţie idealistă care atribuie unor personalităţi
proeminente o influenţă hotărâtoare asupra desfăşurării procesului istoric” 51. Desigur, autorul
dicţionarului nu uita să facă referinţele necesare la preceptele doctrinei marxist-leniniste, care

43
Fostul diplomat român descria foarte sugestiv acest fenomen: „Şi de la părintele atotputernic, până la cel mai umil
cetăţean, cultul personalităţii întindea o reţea de sfinţi mai mărunţi – dictatoraşi şi comisari ai regimului – toţi
înzestraţi cu harul ce le venea de sus, ca să întindă cu de-a sila învăţăturile şi poruncile stăpânului cât mai departe.
Fiecare dintre aceşti sfinţi, oricât de deocheat părea, se bucura de binefacerile şi de foloasele cultului personalităţii”
(Nicolae Petrescu, Congresul al XX-lea al P.C.U.S. şi evenimentele din Polonia şi Ungaria, în „Jurnalul” şi
comentariile radiofonice ale lui Grigore Gafencu, în Romulus Rusan (editor), Analele Sighet 8. Anii 1954-1960:
Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 989-990). Desigur,
terminologia religioasă folosită de Gafencu avea doar un sens figurat.
44
Louis Ulrich, Congresul XX al P.C.U.S. (14-24 februarie 1956). Raportul secret al lui Hruşciov, în „Dosarele
istoriei”, nr. 1, 1996, p. 10.
45
Ioana Boca, 1956 – Un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001, p. 53.
46
Spre exemplu, la şedinţa activului de partid al Comitetului raional „I.V. Stalin” (18-19 mai 1956), academicianul
Ştefan Milcu afirma: „Sunt şi unele aspecte care încurajează cultul personalităţii. Sunt anumiţi academicieni care
sunt din punct de vedere ştiinţific la un nivel foarte înalt şi sigur că în cazul acesta cultul personalităţii este încurajat,
fiindcă sunt puşi în munci de răspundere. Rolul personalităţii în viaţa unui popor, în istoria şi cultura lui, este foarte
important. Formaţia eroică a omului de ştiinţă alimentează cultul personalităţii. Aceasta fiind situaţia, noi fiind totuşi
comunişti în Academie, am căutat să îndreptăm acest lucru prin dezvoltarea formelor colective de muncă în
Academie, am organizat colective de muncă, în special acolo unde nu au existat. Astăzi tindem să dăm, în foarte
multe probleme, conducătorilor poziţia pe care trebuie să o aibă faţă de colectivitate” (A.N.R., fond C.C. al P.C.R.,
Secţia Cancelarie, dosar nr. 57/1956, f. 54).
47
Boris Souvarine, op. cit., p. 554.
48
La şedinţa cu ambasadorii statelor socialiste din 9 decembrie 1961 (destinată informării acestora asupra lucrărilor
plenarei recent încheiate), Leonte Răutu afirma că Gheorghiu-Dej criticase manifestările cultului personalităţii încă
înainte de prezentarea Raportului secret, fără a folosi în mod expres acest termen, neuzitat până atunci: „Sigur, nu
era pomenit cultul personalităţii, era înainte de Congresul al XX-lea al P.C.U.S., dar fenomenele au fost combătute”
(A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dosar nr. 58/1961, f. 20).
49
Boris Souvarine, op. cit., p. 554.
50
Boris Nikolayevich Ponomarev (1905-1995) a făcut parte din Secretariatul C.C. al P.C.U.S. Autor al lucrării
Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, apărută în anul 1960.
51
B.N. Ponomarev, op. cit., p. 178.

14
postulau faptul că istoria era făcută de mase, şi nu de personalităţi, cărora însă nu li se nega rolul:
„Marxism-leninismul ne învaţă că în istorie rolul hotărâtor îl au masele populare. Aceasta nu
înseamnă o negare a rolului personalităţii în istorie. Poporul şi partidul său au nevoie de oameni
avansaţi, care să poată exprima interesele şi voinţa lor şi să se situeze în primele rânduri ale
luptei lor istorice. Orice conducător îşi poate pierde capacitatea de a conduce în mod just, dacă se
situează deasupra partidului şi a maselor, dacă se rupe de mase. Minimalizarea rolului maselor
populare şi atribuirea tuturor realizărilor unei personalităţi de seamă sunt profund străine de
spiritul marxism-leninismului” 52.
În 1977, în condiţiile în care cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu luase deja
proporţii remarcabile, această sintagmă nu a fost inclusă în cuprinsul Dicţionarului politic
întocmit de Academia „Ştefan Gheorghiu”, care se rezuma doar la definirea personalităţii
politice ca persoană „cu calităţi intelectuale şi organizatorice deosebite, cu mare autoritate şi
prestigiu, capabilă să elaboreze o doctrină politică şi să conducă activitatea de realizare a unui
anumit program politic, expresie a intereselor de clasă şi naţionale”. Autorii se situau pe poziţiile
clasice marxist-leniniste, susţinând că o personalitate „poate influenţa desfăşurarea
evenimentelor numai în măsura în care se situează pe poziţia maselor, a claselor înaintate, în
măsura în care activitatea sa coincide cu cerinţele legilor obiective ale dezvoltării sociale” 53.
Referitor la definiţia actuală a cultului personalităţii, în dicţionarele contemporane regăsim
următoarele enunţuri: „admiraţie şi aprobare sistematică a unui conducător politic dintr-un sistem
totalitar” 54; „atitudine politică ce privilegiază imaginea conducătorului” 55.
Cultul personalităţii presupune aducerea în prim-plan a conducătorului partidului-unic,
considerat exponentul întregii naţiuni şi promotorul tuturor acţiunilor care determină bunul mers
al societăţii. Un alt aspect priveşte dominarea de către liderul suprem a tuturor forurilor de
decizie ale statului, puterea acestuia fiind discreţionară. În opinia istoricului Adrian Cioroianu,
cultul personalităţii reprezintă „ansamblul de tehnici şi mijloace utilizate pentru exaltarea
caracterului excepţional şi unic al unei persoane” 56, care, în funcţie de cultura politica a unui
popor, poate îmbrăca diferite forme. Un loc aparte îl ocupă, însă, popoarele cu o tradiţie
autocrată, în cazul cărora s-ar părea că există o predispoziţie pentru dezvoltarea acestui
fenomen 57. Mergând pe această idee, Armand Goşu este de părere că unul dintre factorii care au
condus la apariţia cultului personalităţii în răsăritul Europei îl reprezintă tradiţiile bizantine şi
tătare, care identificau conducătorul cu statul 58. Fenomenul de adulare a conducătorului
depăşeşte însă cu mult graniţele Europei de Est, cultul personalităţii reprezentând unul din
„stâlpii” regimurilor comuniste din întreaga lume. Ca atare, considerăm că fenomenul ar fi apărut
fără niciun fel de problemă în oricare stat din vestul Europei, dacă acolo s-ar fi instaurat un

52
Ibidem, p. 178.
53
*** Dicţionar politic, Bucureşti, Editura Politică, 1977, p. 454.
54
*** Le Petit Larousse. Grand format en couleurs, Paris-Bordas, Larousse, 1998, p. 289.
55
*** Le Petit Robert, Dictionaire de la langue françoise, Paris, nouvelle edition du Petit Robert, de Paul Robert,
2001, p. 1846.
56
Adrian Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante les Roumains..., p. 44.
57
Jeremy T. Paltiel, The cult of personality: some comparative reflections on political culture in leninist regimes, în
„Studies in comparative communism”, primăvara-vara 1983, p. 49 apud Adrian Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante
les Roumains..., p. 44.
58
„Dar cum s-a ajuns la un aşa deşănţat cult al personalităţii? În răsăritul Europei, unde persistă puternice tradiţii
bizantine şi tătare, persoana conducătorului este identificată cu statul însuşi. La ruşi, dar nu numai la ei, această
mentalitate s-a perpetuat. Acesta este terenul propice pe care a înflorit cultul personalităţii” (Armand Goşu, Cultul
personalităţii – un aspect al cazului Stalin, în Romulus Rusan (editor), Analele Sighet 7. Anii 1949-1953:
Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p. 51).

15
regim de tip comunist. Desigur, ar fi existat diferenţe de registru şi ton, vizibile însă şi în cazul
statelor din interiorul Cortinei de Fier. De altfel, aspecte ale cultului conducătorului pot fi
identificate cu uşurinţă şi în state ca Germania, Italia sau Spania, în timpul dictaturilor de
extremă dreaptă. Mai mult, cultul personalităţii a fost şi este prezent în state din Extremul Orient
(China, Coreea de Nord, Vietnam) şi din America Latină (cazul lui Fidel Castro în Cuba).
Prin adularea exagerată, uneori grotescă şi dusă la absurd (cum au fost cazurile lui Stalin,
Ceauşescu, Mao Tze-Dun sau Kim Ir Sen), propaganda a încercat să legitimeze puterea absolută
a liderului, care se identifica complet cu partidul, dominând cu autoritate toate „organismele de
partid şi de stat”. În fapt, cultul personalităţii a reprezentat şi reprezintă una dintre caracteristicile
definitorii ale regimurilor totalitare de tip comunist. Manifestări ale acestui fenomen au fost
prezente la marea majoritate a liderilor comunişti aflaţi la putere 59, poate mai puţin în cazul lui
Lenin (trebuie ţinut însă cont şi de faptul că acesta a condus Rusia Sovietică o scurtă perioadă de
timp şi în condiţii deosebit de grele). În plus, regăsim aspecte ale cultului personalităţii chiar în
interiorul partidelor de extremă stângă care nu s-au aflat deloc la guvernare, edificatoare în acest
sens fiind cazurile lui Dolores Ibárurri, Maurice Thorez sau Palmiro Togliatti.
Forme incipiente ale cultului personalităţii s-au făcut simţite la scurt timp după ce
bolşevicii au preluat puterea în Rusia. Chiar dacă Lenin s-a opus glorificării sale, continuând
tradiţia lui Marx şi Engels, colegii de partid l-au copleşit de multe ori cu laude, însănătoşirea
acestuia în urma atentatului lui Fani Kaplan fiind prezentată, de exemplu, ca un miracol 60. După
moartea primului lider sovietic, cultul personalităţii în spaţiul comunist a cunoscut o amplă
dezvoltare în timpul lui Stalin 61, luând forme devenite ulterior clasice 62. Conform propagandei,
acestuia i se datorau toate realizările regimului, de la el „izvora tot binele”, referiri la opera şi
activitatea sa regăsindu-se în aproape fiecare articol de presă. Portretul său era afişat în prim-plan
la toate manifestările din ţările comuniste, era prezent în toate sălile de curs, iar la diverse
adunări se scanda în mod repetat „Stalin! Stalin!”. „Genialitatea” liderului de la Kremlin se
manifesta în absolut toate domeniile, orice referire a acestuia la o anumită problemă fiind
considerată literă de lege. De asemenea, epitetele utilizate pentru portretizarea dictatorului
sovietic erau bombastice: genial, titanic, nemuritor, uriaş, neînfricat, gigantic, far călăuzitor,
dascăl al popoarelor, părinte iubit al oamenilor muncii din lumea întreagă, marele apărător al
păcii, marele şi nemuritorul conducător şi părinte, marele geniu al omenirii progresiste, cel mai
mare comandant de oşti din istorie ş.a.m.d. 63.

59
Referindu-se la existenţa cultului personalităţii, Paul Niculescu-Mizil recunoaşte că: „Stalin şi Hruşciov, Mao şi
Tito nu duceau lipsă de aşa ceva [subl. a.]”, conchizând astfel: „Se pare că nici un zeu politic nu dispreţuieşte cultul
propriei sale personalităţi. Nici în socialism, nici în capitalism, în nici o orânduire socială” (Paul Niculescu-Mizil, O
istorie trăită..., p. 318). Fostul lider comunist uita, însă, să precizeze faptul că într-o dictatură cultul conducătorului
era impus cu forţa de către aparatul de propagandă, iar îndepărtarea contestatarilor se realiza uneori chiar prin
eliminarea fizică a acestora.
60
Armand Goşu, op. cit., p. 51.
61
„Divinizarea lui Stalin nu i-a permis partidului să-i controleze actele, tot ce emana de la el era acceptat aprioric.
(…) Ca orice cult, cultul lui Stalin a generat tendinţa de transformare a partidului într-un soi de organizaţie clericală,
în cadrul căreia «păstorii» – conducătorii, în frunte cu infailibilul «papă», Stalin – erau rupţi de cei păstoriţi, de
membrii de rând ai partidului (…). Cultul adâncea ruptura dintre Stalin şi popor şi partid. Pentru popor, liderii din
Kremlin erau tot atât de departe ca şi zeii din Olimp” (Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism. Consemnări
istorice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 298).
62
Sarah Davies, Stalin and the Making of the Leader Cult in the 1930s, în Balász Apor, Jan C. Behrends, Polly
Jones, E.A. Rees (editori), op. cit., pp. 29-46.
63
Un amplu grupaj de studii referitoare la diferite aspecte ale cultului personalităţii lui Stalin se regăsesc în Romulus
Rusan (editor), Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999.

16
 Modelul inaugurat şi consacrat în U.R.S.S. avea să fie copiat de către toţi liderii
partidelor din statele comuniste. Au existat însă diferenţe de accent de la un caz la altul,
evidenţiindu-se cultul personalităţii lui I.B. Tito 64, M. Rákosi 65, Gheorghi Dimitrov 66 (care la
moartea sa avea să fie mumificat 67) sau al lui Mao Tze-Dun 68. Caracterul pur formal al criticii
făcute de Hruşciov lui Stalin, în februarie 1956, este demonstrat de faptul că şi acesta, după
eliminarea principalilor adversari politici, şi-a creat propriul cult al personalităţii. Totodată,
trebuie să remarcăm faptul că fenomenul cultului personalităţii, prin însăşi natura sistemului, s-a
propagat până la palierele inferioare ale ierarhiei de partid.

5. Apariţia cultului personalităţii în România comunistă

Primele manifestări ale cultului personalităţii în România au debutat în 1945, la scurt

timp după preluarea puterii de către P.C.R. Persoana adulată de către comuniştii români a fost,
desigur, Stalin, căruia aceştia din urmă îi datorau accederea în fruntea statului 69. Cultul liderului
sovietic a fost promovat cu insistenţă, îndeosebi de comuniştii sosiţi de la Moscova, dintre care
Ana Pauker a avut un rol determinant 70. De altfel, în timpul unor discuţii purtate în 1956 cu o

A se vedea, în special, următoarele studii: Dumitru Balan, Stereotipia literaturii cultului personalităţii, în ibidem,
pp. 801-815, şi Gabriel Catalan, Martie 1953 – „eternizarea” memoriei tiranului Stalin, în ibidem, pp. 60-65.
64
Stanislav Sretenovic, Artan Puto, Leader Cults in the Western Balkans (1945-90): Josip Broz Tito and Enver
Hoxha, în Balász Apor, Jan C. Behrends, Polly Jones, E.A. Rees (editori), op. cit., pp. 63-82.
65
După raportul lui Imre Nagy din 1953, şi Jozsef Revái a denunţat cultul personalităţii lui M. Rákosi în anul 1957
(A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dosar nr. 90/1957, ff. 7-13). A se vedea şi Balász Apor, Leader in
the Making: The Role of Biographies in Constructing the Cult of Mátyás Rákosi, în Balász Apor, Jan C. Behrends,
Polly Jones, E.A. Rees (editori), op. cit., pp. 208-226.
66
Markus Wien, Georgi Dimitrov: Three Manifestations of His Cult, în Balász Apor, Jan C. Behrends, Polly Jones,
E.A. Rees (editori), op. cit., pp. 194-207.
67
Despre importanţa acordată acestui ritual în spaţiul comunist, prin care se urmărea asigurarea „nemuririi corporale
a eroului fondator”, a se vedea studiul semnat de Zoe Petre, Adio, scump tovarăş! Schiţă de antropologie funerară
comunistă, în Lucian Boia (coordonator), Miturile comunismului românesc..., volumul II, p. 71.
68
Cultul dictatorului chinez atinsese forme mult exagerate, fapt evidenţiat şi de Andrei Cervencovici, adjunct al
şefului Secţiei Organizaţiilor de Partid a CC al P.C.R., în urma unei vizite pe care acesta o efectuase în China, în
august 1966: „Toţi activiştii, cadrele de conducere din întreprinderi şi alte persoane cu care am discutat, subliniau cu
insistenţă că realizările înfăptuite în toate domeniile de activitate se datoresc gândirii lui Mao Tze-Dun, iar greutăţile
care se ivesc în industrie, ştiinţă, cultură pot fi învinse în primul rând prin studierea operelor lui Mao Tze-Dun.
Toate activităţile cultural-artistice vizionate de noi (cântece, dansuri, filme etc.) conţineau numeroase referiri la
personalitatea lui Mao Tze-Dun” (A.M.R., fond Microfilme, rola AS1-2014, c. 524). Mai mult, în 1967 a existat
chiar un incident în care mai mulţi marinari chinezi îl acuzaseră pe un muncitor român că ar fi aruncat în apă o
insignă cu portretul liderului de la Beijing (ibidem, cc. 705-706).
69
Edificator în acest sens este şi faptul că Editura Partidului Comunist Român reuşise să tipărească până în ianuarie
1945, în doar cinci luni de activitate, nu mai puţin de 120.000 de portrete ale lui Lenin şi Stalin, la care se adăugau şi
alte câteva sute de mii de exemplare din lucrările acestora (Ştefan Bosomitu, Planificare – implementare – control.
Apariţia şi dezvoltarea aparatului de propagandă comunist în România. 1944-1950, în „Anuarul Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului în România”, volumul III, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 28).
70
Într-un articol apărut în „Scânteia”, cu prilejul celei de a 65-a aniversare a naşterii lui Stalin, Ana Pauker scria:
„Puterea lui Stalin o alcătuieşte înţelepciunea lui pătrunzătoare. Stalin, ca nici un alt om al vremurilor noastre, vede
evenimentele în mersul lor, le prevede şi dă soluţiunile. Puterea lui Stalin constă în tăria unică, neasemuită, a
caracterului lui, în consecvenţa, principialitatea gândirii lui, în claritatea vederilor lui, în repeziciunea şi hotărârea
măsurilor pe care ştie să le ia, în priceperea unică pe care o are de a convinge, de a conduce mulţimile. Puterea lui
Stalin stă în credinţa lui nestrămutată în popor. Puterea lui Stalin stă în încrederea neţărmurită pe care o au popoarele
în el, în dragostea şi veneraţia pe care o merită şi pe care o are” („Scânteia”, seria III, anul XVI, nr. 411, 22
decembrie 1945, p. 1).

17
comisie de partid, Ana Pauker avea să îşi recunoască propria contribuţie la dezvoltarea acestui
fenomen: „În toată atmosfera care era, ţipam şi eu cu toată lumea şi poate mai mult sau mai puţin
«Stalin în sus şi în jos». Părerea mea era că Stalin este geniu al omenirii contemporane,
socotindu-i pe Marx, Engels, Lenin nu mai puţin ca el cel puţin – nu că este deasupra lor – şi că
este ceva care stă în ceruri deasupra tuturor celorlalţi comunişti din lume. Aceasta era
convingerea mea” 71.
Nu se poate spune, evident, că Gheorghiu-Dej nu a marşat şi el la elogierea lui Stalin,
astfel că în 1945 acesta l-a caracterizat pe liderul sovietic drept „marele geniu al omenirii
progresiste” 72. Mai mult decât atât, în 1948, la aniversarea a 10 ani de la publicarea de către
Stalin a Cursului scurt de istorie a P.C.U.S., conducătorul P.M.R. a scris un amplu articol de
omagiere, publicat în „Pentru pace trainică, pentru democraţie socială!”, în care se regăseau
afirmaţii de genul: „făcând o genială generalizare a experienţei Partidului bolşevic (...) tov. Stalin
a creat o veritabilă enciclopedie a marxism-leninismului, care serveşte drept călăuză în acţiune
comuniştilor din întreaga lume”; „această operă a tov. Stalin este una din armele cele mai
puternice în lupta dusă pentru triumful comunismului” 73. De asemenea, în zilele de 15-17
decembrie 1949 a avut loc o Sesiune ştiinţifică solemnă închinată lui Stalin, titlurile
comunicărilor fiind extrem de sugestive: C.I. Parhon, I.V. Stalin corifeu al ştiinţei mondiale;
Traian Săvulescu, I.V. Stalin – teoretician şi iniţiator al transformării naturii în U.R.S.S.; F.
Iudin, Dezvoltarea teoriei comunismului ştiinţific de către I.V. Stalin; Emil Petrovici, I.V. Stalin,
teoreticianul şi conducătorul luptei pentru pace şi frăţie între popoare; Mihail Sadoveanu, I.V.
Stalin oglindit în literatura popoarelor lumii; Petre Constantinescu-Iaşi, I.V. Stalin continuator
al lui Lenin în făurirea teoriei construirii socialismului 74.
Tot cu prilejul discuţiilor din 1956, Ana Pauker admitea şi existenţa propriului cult:
„Totuşi, până la urmă, în toată socoteala cultului personalităţii, n-am protestat când eram strigată
la tribună «Ana Pauker» şi când de ziua mea se făceau diverse lucruri şi se aduceau flori sau
când am fost făcută «simbolul femeii române». Nu eram împotriva socotelii acesteia” 75. Cultul
Anei Pauker se dezvoltase rapid, la scurt timp după ce aceasta revenise în România, preluând, de
facto, puterea în P.C.R. Trebuie menţionat însă faptul că adularea Anei Pauker a început încă din
timpul procesului de la Craiova, din 1936, numele acesteia fiind folosit de către aparatul de
propagandă al Cominternului ca un simbol al luptei contra fascismului 76. Spre exemplu, în
primăvara anului 1945, în „Scânteia” a fost publicat un articol elogios referitor la participarea
Anei Pauker la sărbătorirea zilei de 1 Mai, la Petroşani, evenimentul fiind descris astfel: „o veste
s-a răspândit cu iuţeala fulgerului. Tov. Ana Pauker, vajnica luptătoare, conducătoarea iubită a
clasei muncitoare, a sosit pe neaşteptate spre a participa alături de muncitorii din Valea Jiului la
sărbătorirea primului 1 Mai liber. În timpurile grele ale prigoanei reacţionare era suficient să se
pronunţe numele Tov. Ana pentru ca acei schingiuiţi în închisori să capete forţe noi şi să reziste
cu şi mai mare îndârjire în faţa duşmanului” 77.

71
Vezi stenograma şedinţei din 21 iunie 1956, în „Sfera Politicii”, nr. 61/1998, p. 43.
72
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raportul politic al Comitetului Central la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist
Român. Octombrie 1945, în idem, Articole şi cuvântări, Bucureşti, Editura P.M.R., 1951, p. 5.
73
Idem, Exemplul măreţ de construire a socialismului, în „Pentru pace trainică, pentru democraţie socială!”, organ
al Biroului Informativ al Partidelor comuniste şi muncitoreşti, anul II, nr. 19 (22), 1 octombrie 1948, p. 3.
74
Florin Müller, Politică şi istoriografie în România: 1948-1964, Cluj, Editura Nereamia Napocae, 2003, p. 152.
75
Stenograma şedinţei din 21 iunie 1956, în loc. cit., p. 45.
76
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate..., p. 99.
77
*** Întreaga ţară a sărbătorit primul 1 Mai liber, în „Scânteia”, anul I, nr. 216, 6 mai 1945, p. 4.

18
 De altfel, Leonte Răutu, adjunct al şefului Secţiei Propagandă şi Agitaţie a C.C. al
P.M.R., a cerut încă din anul 1947 editarea biografiei Anei Pauker, pe motiv că foarte mulţi
membri de partid „habar nu aveau cine este tov. Ana” 78. Cu toate acestea, biografia avea să fie
publicată abia în 1951. Cu un pronunţat caracter encomiastic, lucrarea descria „activitatea
revoluţionară” a acesteia, arătând că „viaţa tovarăşei Ana Pauker este o pildă minunată de curaj
şi devotament nemărginit faţă de cauza clasei muncitoare” 79. La edificarea cultului Anei Pauker
în România au contribuit nu doar comuniştii sosiţi din U.R.S.S., ci şi cei rămaşi în ţară, membri
ai grupului condus de Gheorghiu-Dej, cum ar fi: Miron Constantinescu, Iosif Rangheţ sau
Teohari Georgescu. De exemplu, în iulie 1945, referindu-se la necesitatea ca secretarul celulei de
partid dintr-o instituţie să fie „cel mai bun comunist”, Iosif Rangheţ afirma: „De exemplu, dacă
s-ar pune aci cel mai bun comunist, aci, în casa C.C.-ului, ar trebui să fie tovarăşa Ana” 80. De
asemenea, la şedinţa Biroului Politic din aprilie 1956 Gheorghiu-Dej şi susţinătorii acestuia le-au
reproşat lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu tocmai faptul că erau vinovaţi pentru
promovarea cultului personalităţii Anei Pauker. Mai înainte chiar, la Plenara C.C. al P.M.R. din
23-25 martie 1956, Gheorghe Apostol amintise că de ziua de naştere a acesteia se epuizau toate
florile din Bucureşti: „Cine nu-şi aduce aminte ceea ce reprezenta pentru foarte mulţi dintre noi
Ana Pauker? Când Ana îşi aniversa ziua de naştere în oraş nu se mai găseau flori şi nici obiecte
de artă. Anei îi plăcea foarte mult acest lucru. Aceasta a influenţat foarte mult asupra cadrelor,
aşa cum se făcea la centru, aşa se făcea şi în regiuni şi raioane” 81.
Totodată, în primii ani ai regimului comunist din România a început să se dezvolte şi un
cult al lui Vasile Luca, îndeosebi la Braşov (unde muncise ca ceferist până în momentul arestării
sale în anul 1924 82) şi la Cluj (circumscripţia în care a fost ales deputat în M.A.N. în perioada
1946-1952 83). Mai poate fi amintit şi cazul lui Constantin Doncea, care, la o şedinţă a Biroului
Politic din 1948, a fost acuzat de faptul că „Ridicat de valul luptelor muncitoreşti din 1931-1933
la funcţiuni de conducere în mişcarea muncitorească, supraapreciind excesiv rolul său personal
în aceste lupte şi subapreciind rolul Partidului, desconsiderând studiul teoriei marxiste-leniniste,
îmbătat de popularizarea care s-a făcut în jurul numelui său în legătură cu acţiunile din acea
perioadă, tov. Doncea orbit de orgoliu, infectat de ambiţie nemăsurată, de aroganţă, a mers pe
drumul primejdios şi falimentar al individualismului burghez de a pune mai presus persoana sa
decât interesele clasei, ale Partidului şi ale poporului” 84. Mai mult decât atât, la Plenara din 1958
Constantin Doncea a fost criticat pentru că avusese ambiţia de a i se face un bust de către Miliţa
Petraşcu 85, semn clar de cultivare a cultului propriei sale personalităţi.

6. Structura lucrării

Primul capitol al lucrării l-am dedicat prezentării biografiei interbelice a lui Gheorghiu-
Dej şi mai ales modului în care unele dintre acţiunile acestuia din perioada respectivă au fost

78
A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dosar nr. 12/1947, ff. 15-16.
79
*** Ana Pauker, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951, p. 5.
80
A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dosar nr. 56/1945, f. 23.
81
Idem, dosar nr. 28/1956, f. 36.
82
Pentru biografia completă a lui Vasile Luca, a se consulta Florica Dobre (coordonator), op. cit., p. 365.
83
Pentru numeroase exemple referitoare la cultul personalităţii lui Vasile Luca în presa de partid din Cluj (cu relatări
entuziasmate ale fiecărei vizite a secretarului CC în acest oraş), a se vedea „Lupta Ardealului”, organul de presă al
Comitetului regional de partid Cluj, anii 1946-1948.
84
A.N.R., fond C.C. al P.C.R., Secţia Cancelarie, dosar nr. 96/1948, f. 40.
85
Stelian Tănase, Clienţii lu’ tanti Varvara: istorii clandestine, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 235.

19
supralicitate de către propaganda comunistă de după 1945, cu scopul elogierii activităţii
conducătorului P.M.R. Ne-am oprit, astfel, asupra rolului lui Gheorghiu-Dej în timpul grevelor
de la Griviţa şi a actului de la 23 august 1944, prin care acesta îşi legitima practic prezenţa în
fruntea partidului. Am avut în vedere prezentarea atât a acţiunilor la care acesta şi-a adus în mod
real contribuţia, cât şi a exagerărilor istoriografice şi propagandistice referitoare la aceste
momente. Considerăm că este relevantă aprofundarea unor aspecte din biografia interbelică a lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej, în condiţiile în care, ulterior, cultul personalităţii acestuia s-a construit
şi dezvoltat pe baza multora dintre acestea. Gheorghiu-Dej însuşi şi-a justificat pretenţia la
ocuparea funcţiei supreme în partid tocmai pe rolul deţinut în timpul unor evenimente majore din
istoria clandestină a acestuia. Activitatea din ilegalitate a constituit practic principala sursă la
care Gheorghiu-Dej a apelat pentru a-şi legitima poziţia în fruntea partidului şi a statului.
Totodată, pentru crearea şi dezvoltarea cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, aparatul de
propagandă al regimului a recurs adeseori la prezentarea elogioasă a unor aspecte biografice, un
loc central revenind rolului avut de acesta în timpul grevelor ceferiştilor de la începutul anului
1933 şi în realizarea actului de la 23 august 1944.
De asemenea, aceasta a fost şi perioada în care viitorul secretar general al P.C.R. a
început să îşi câştige aderenţi, creându-şi acel nucleu dur şi loial de lideri ai partidului care-i vor
rămâne alături până la sfârşit, ajutându-l să-şi înlăture adversarii şi să conducă partidul în mod
discreţionar. Nu în ultimul rând, acum a intrat în contact şi apoi în conflict cu primii săi rivali de
anvergură (Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu), pe care va începe în scurt timp să-i denigreze,
urmărind să le submineze poziţiile. Implicarea lui Gheorghiu-Dej în luptele pentru putere din
interiorul partidului – chiar dacă nu a vizat de la început funcţia supremă – îl vor căli şi, mai ales,
îl vor ajuta să se „familiarizeze” cu metodele şi mijloacele cele mai eficiente ce puteau fi
utilizate pentru atingerea scopului urmărit.
Cum grevelor muncitorilor ceferişti din februarie 1933 au constituit unicul succes notabil
al comuniştilor în ilegalitate, Gheorghiu-Dej a instrumentalizat propria sa contribuţie pentru a-şi
justifica prezenţa la conducerea partidului. Tocmai de aceea, treptat, rolul altor lideri ai
partidului în aceste evenimente a fost minimalizat, ajungându-se în situaţia ca în anii ’60 să nu
mai fie menţionată nicio altă persoană în afara conducătorului P.M.R. Chiar mai mult decât atât,
atunci când, în vara anului 1958, mai mulţi ilegalişti îndrăzniseră să afirme că rolul central în
timpul grevelor de la Griviţa îl avusese Constantin Doncea, Gheorghiu-Dej a reacţionat imediat,
organizând o plenară în care toţi contestatarii săi au fost sancţionaţi. Nu se poate nega însă faptul
că Gheorghiu-Dej a avut un rol foarte important în etapele premergătoare evenimentelor de la
Griviţa, el desfăşurând o intensă activitate propagandistică şi agitatorică în rândul ceferiştilor,
mai ales după alegerea sa ca secretar al Comitetului Central de Acţiune. Cu toate acestea,
Gheorghiu-Dej a avut un rol minor în organizarea propriu-zisă a grevelor de la Griviţa, cu atât
mai mult cu cât la două dintre acestea nici măcar nu fusese prezent în Bucureşti, iar greva din
15/16 februarie 1933 a izbucnit în mod spontan, ca reacţie a lucrătorilor ceferişti la arestarea
liderilor lor de sindicat.
Una dintre cele mai mari mistificări istorice propagate de către regimul Gheorghiu-Dej a
fost cea privind rolul P.C.dR. de singur organizator al actului de la 23 august 1944. Prin acest
fals, partidul încerca să-şi creeze legitimitatea de care avea nevoie pentru a justifica preluarea
puterii în stat. În condiţiile în care Ana Pauker şi Vasile Luca se aflaseră în U.R.S.S., s-a indus
ideea conform căreia un rol central în derularea evenimentelor l-a avut Gheorghiu-Dej, care ar fi
organizat personal şi direct acţiunea. Aşadar, dacă în cazul grevelor de la Griviţa implicarea lui
Gheorghiu-Dej a fost mult amplificată, în ceea ce priveşte actul de la 23 august 1944 putem

20
vorbi de o mistificare în toată regula, având prea puţină legătură cu realitatea. Considerăm, însă,
că toate aceste denaturări nu au fost produse doar în scopul promovării cultului personalităţii lui
Gheorghiu-Dej, ci şi de necesitatea noului regim de a legitima preluarea puterii prin rolul
determinant pe care l-ar fi avut în schimbarea importantă survenită în august 1944.
În pofida indiscutabilelor calităţi politice de care dispunea, Gheorghiu-Dej nu ar fi reuşit
niciodată să se impună în fruntea partidului şi a întregii societăţi fără aportul unei consistente
echipe de susţinători. Aceştia i-au fost necesari încă din primii ani de la instalarea regimului
comunist, îndeosebi în perioada confruntărilor politice cu principalii rivali în lupta pentru
supremaţie în partid. Fără cooperarea unor persoane apropiate, Gheorghiu-Dej nu ar fi reuşit să-
şi ducă la bun sfârşit planurile de înlăturare a lui Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu şi mai ales
de îndepărtare din conducerea partidului a „deviatorilor de dreapta” Ana Pauker-Vasile Luca-
Teohari Georgescu. Atrăgându-şi principalii colaboratori încă din timpul detenţiei, Gheorghiu-
Dej s-a folosit de legăturile unora dintre aceştia pentru a căpăta influenţă la Moscova, beneficiind
de întregul sprijin al foştilor săi colegi de penitenciar în situaţiile dificile apărute în cursul luptei
pentru supremaţie în partid, precum şi în toate momentele importante ale carierei acestuia.
Gheorghiu-Dej şi-a construit pe parcurs o echipă cât mai fidelă, cu ajutorul căreia a reuşit să
supravegheze îndeaproape întregul aparat de partid şi de stat, în vederea impunerii unui control
deplin. În definitiv, cu cât persoanele din jurul primului-secretar al partidului coordonau mai
multe domenii, cu atât influenţa acestuia asupra pârghiilor de putere era mai mare.
În cel de-al doilea capitol, am tratat mijloacele şi metodele prin care Gheorghiu-Dej a
reuşit să-şi înlăture toţi adversarii politici şi să se impună ca lider de necontestat al partidului.
Acest îndelungat proces a creat toate condiţiile pentru apariţia, dezvoltarea şi consolidarea
cultului personalităţii conducătorului P.M.R. Cum prezentarea Raportului secret la Moscova a
generat o vie dispută în sânul comuniştilor români vizavi de vina lui Gheorghiu-Dej în
construirea propriului cult al personalităţii, cele mai multe informaţii din acest capitol au vizat
perioada de după 1956. Am încercat să analizăm cu atenţie stenogramele şedinţelor conducerii
de partid şi ale plenarelor în care a fost abordată problema cultului personalităţii în România şi să
detectăm maniera în care cei prezenţi la discuţii s-au raportat la acest subiect. Am insistat, cu
precădere, asupra modului în care Gheorghiu-Dej a folosit acuzaţia de promovare a cultului
personalităţii ca armă politică în vederea subminării poziţiei adversarilor săi din partid. De
asemenea, am urmărit să scoatem în evidenţă şi nerespectarea de către conducătorul P.M.R. a
principiilor conducerii colective şi a democraţiei interne de partid, însuşindu-şi întregul rol
decizional în partid şi în stat. Practic Gheorghiu-Dej nu a inovat nimic în privinţa acţiunilor
desfăşurate pentru impunerea ca lider cu putere absolută de decizie în P.M.R., el inspirându-se
din experienţa unor lideri comunişti de marcă, exemplul cel mai elocvent fiind cel al lui Stalin,
care şi-a exterminat la propriu toţi opozanţii. În mod similar a procedat şi Mao Tze-Dun, care a
trecut şi el la eliminarea rivalilor săi din Partidul Comunist Chinez. În acest sens, cele mai
spectaculoase acţiuni din P.M.R. au fost, desigur, asasinarea lui Ştefan Foriş, excluderea din
partid a „deviatorilor de dreapta” şi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Toţi aceştia au fost văzuţi
de Gheorghiu-Dej ca rivali la conducerea partidului, motiv pentru care au fost înlăturaţi din viaţa
politică. Pe măsură ce cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej se manifesta cu o tot mai mare
pregnanţă, orice contestare a primului-secretar era pedepsită cu eliminarea politică, refuzul
conformismului şi a docilităţii faţă de şeful partidului ducând la pierderea tuturor funcţiilor şi
chiar la excluderea din partid.
Faptul că la Plenara din august 1953 a reuşit să „jongleze” cu succes cu problema cultului
personalităţii, transformând o potenţială acuză într-o armă contra adversarilor săi a reprezentat

21
un veritabil câştig pentru Gheorghiu-Dej. Ulterior, în perioada de vârf a destalinizării, acesta va
folosi aceeaşi tactică, mult mai elaborată şi dezvoltată însă, care se va dovedi la fel de eficientă
de fiecare dată. Practic, în 1953 Gheorghiu-Dej a înţeles că, dacă era destul de versatil, se putea
folosi de acţiunea de destalinizare şi de combatere a cultului personalităţii pentru a-şi discredita
rivalii, iar derularea ulterioară a evenimentelor avea să dovedească din plin faptul că, în
domeniul abilităţii politice, era neîntrecut, ceea ce şi explică, de altfel, succesul înregistrat în
toate confruntările subscrise luptei pentru supremaţie în partid. Folosirea acuzaţiei de promovare
a cultului personalităţii ca armă în lupta pentru putere în P.M.R. a atins apogeul în primăvara
anului 1956. Semnalul a venit tot de la Moscova, Hruşciov utilizând această metodă contra
rivalilor săi politici la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. În mod paradoxal, cel care a ştiut cel mai
bine să profite de pe urma acestei acuze a fost însuşi liderul P.M.R., cu toate că în acea perioadă
era unul dintre cei mai stalinişti lideri comunişti est-europeni. Ameninţat cu înlăturarea de la
putere, Gheorghiu-Dej a reuşit, treptat, nu doar să-şi menţină, ci chiar să-şi consolideze poziţia.
Plenarele C.C. al P.M.R. din anii 1957, 1958 şi 1961 au fost valorificate de către primul-secretar
prin reluarea obsesivă a atacurilor împotriva rivalilor anihilaţi în trecut (Ana Pauker, Vasile
Luca, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi mai ales prin înlăturarea contestatarilor de după 1956 (Miron
Constantinescu, Iosif Chişinevschi, generalul Ion Eremia, Constantin Doncea ş.a.).
În timpul dezbaterilor de la Plenara din 23-25 martie 1956, majoritatea membrilor C.C. s-
au situat pe poziţii favorabile lui Gheorghiu-Dej, arătând că acesta a combătut întotdeauna cultul
personalităţii, cât şi faptul că acest fenomen se perpetuase doar în timpul Anei Pauker. Chiar şi
cei care au recunoscut existenţa cultului personalităţii după 1952 au fost de acord cu Gheorghiu-
Dej, admiţând prezenţa acestuia numai în structurile inferioare ale partidului. Influenţaţi de cele
întâmplate la Moscova, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu au încercat să obţină
îndepărtarea lui Gheorghiu-Dej de la conducerea partidului prin folosirea implicării acestuia în
promovarea cultului personalităţii sale, urmărind astfel să creeze o sinonimie între activitatea
conducătorului P.M.R. şi cea a lui Stalin. A fost pentru prima şi singura dată când cultul
personalităţii a fost folosit ca armă politică de către adversarii lui Gheorghiu-Dej, însă această
tentativă de puci avea să se soldeze cu un eşec lamentabil. Demersul contestatar al celor doi
membri ai Biroului Politic, sub pretextul combaterii cultului personalităţii primului-secretar, a
eşuat din mai multe motive. În primul rând, ambii lideri fuseseră implicaţi în multe momente
imputabile din viaţa partidului, având un rol important şi în propagarea cultului personalităţii
Anei Pauker şi al lui Stalin, fapt care le va fi reamintit de către toţi membrii Biroului Politic.
Tocmai rolul celor doi în promovarea fenomenului a făcut ca ei să nu fie credibili în încercarea
de combatere a cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, fiind evident faptul că nu căutau decât
un pretext pentru înlocuirea acestuia.
Prima mutare ofensivă făcută de Gheorghiu-Dej pentru a-şi discredita adversarii s-a
produs la numai o lună de la tumultoasa şedinţă a Biroului Politic din aprilie 1956, când acesta a
regizat „cazul Jar”. Ţinta reală a conducătorului P.M.R. a fost Miron Constantinescu, pe care
dorea să-l asocieze cu tendinţele „intelectualist-liberaliste din partid” şi să-i demonstreze, în
acelaşi timp, că reacţia activului de partid faţă de contestatari nu era cu nimic diferită faţă de cea
a membrilor Biroului Politic. Astfel, Gheorghiu-Dej i-a cerut lui Miron Constantinescu să fie
prezent în sală tocmai pentru a vedea cu proprii lui ochii cât de puţin credibili erau cei care
criticau o stare de fapt la care ei înşişi contribuiseră din plin. În pofida faptului că existau destui
nemulţumiţi în partid, extrem de puţini ar fi fost dispuşi să pună în fruntea destalinizării o
persoană vinovată de fapte şi atitudini de aceeaşi natură cu cele pe care le critica. Profitând de
contextul extern favorabil, reprezentat de înlăturarea opozanţilor lui Hruşciov din conducerea

22
P.C.U.S. şi îndeosebi de evenimentele din Polonia şi Ungaria, care determinaseră revenirea pe
poziţii conservatoare în întregul bloc comunist, Gheorghiu-Dej a reuşit, în vara anului 1957,
scoaterea lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu din forurile de conducere ale partidului.
Totodată, prin eliminarea „grupului Doncea”, în vara anului următor, conducătorul P.M.R. a
demonstrat încă o dată incapacitatea sa de a suporta chiar şi cea mai mică critică, ceea ce
constituia un nou pas în dezvoltarea cultului personalităţii.
În strânsă legătură cu consolidarea puterii lui Gheorghiu-Dej în interiorul P.M.R., dar şi
cu succesele externe repurtate de regimul comunist (primirea României în O.N.U., retragerea
trupelor sovietice, implicarea României ca mediatoare în conflictul dintre China şi U.R.S.S.,
distanţarea treptată de Moscova etc.), a crecut şi dominaţia primului-secretar asupra Biroului
Politic. Exacerbarea cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej şi dominaţia impusă de acesta
asupra conducerii partidului au stârnit reacţii de nemulţumire din partea lui Emil Bodnăraş, care
a fost însă rapid adus la supunere de către liderul partidului, ajutat cu asiduitate de către toţi
ceilalţi membri de vârf ai P.M.R. Întreaga desfăşurare a acestei dispute denotă gradul înalt pe
care îl atinsese cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej, care nu ezita să ia măsuri dure împotriva
acelora care îşi permiteau să exprime o critică (fie ea oricât de neînsemnată) sau care îndrăzneau
să-i conteste superioritatea. Comportamentul membrilor Biroului Politic faţă de Emil Bodnăraş
este deosebit de semnificativ pentru modul autoritar în care Gheorghiu-Dej conducea acest
organism, întrucât aceştia nu au avut nicio reţinere în a lovi fără milă un vechi şi important
membru al partidului, care le fusese coleg apropiat timp de peste 20 de ani.
În pofida criticilor lui Emil Bodnăraş, cultul personalităţii conducătorului P.M.R. s-a
dezvoltat fără a mai întâmpina nicio altă împotrivire. Demarată cu câţiva ani mai înainte,
exacerbarea imaginii lui Gheorghiu-Dej a fost amplificată în anul 1961, un punct maxim
înregistrându-se la împlinirea de către acesta a vârstei de 50 de ani. Cultul personalităţii s-a
manifestat cu pregnanţă chiar la nivelul Comitetului Central şi al Biroului Politic, membrii
acestora întrecându-se în a-i aduce laude şi elogii liderului partidului, fenomen evidenţiat cu
prisosinţă în timpul Plenarei din 30 noiembrie-5 decembrie 1961. Conform opiniei majorităţii
istoricilor, alături de cea a memorialiştilor, după încheierea acestei plenare Gheorghiu-Dej şi-a
adjudecat definitiv rolul suprem în partid, poziţia sa nemaifiind contestată de nimeni. Exagerarea
rolului acestuia în istoria P.M.R. şi a statului demonstrează monolitismul întregului partid în
jurul conducătorului său, laudele excesive venite chiar din partea unor lideri marcanţi ai
partidului atestând existenţa indubitabilă a cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej.
Modul în care a acţionat Gheorghiu-Dej pe parcursul luptei pentru putere a scos în
evidenţă extraordinara sa abilitate politică. În acest sens, el nu a acţionat niciodată pripit,
pregătindu-şi fiecare pas cu tenacitate şi aşteptând întotdeauna apariţia momentului prielnic. Mai
mult decât atât, el a ştiut să exploateze la maxim toate oportunităţile interne şi externe
(adaptându-se foarte bine la modificările survenite în politica Moscovei), reuşind să folosească în
beneficiul său chiar şi acele situaţii care îi erau aparent nefavorabile, modul în care a reuşit să
implementeze „destalinizarea” în România fiind o dovadă edificatoare în acest sens. Spre
exemplu, decizia de schimbare a denumirilor acelor instituţii care îi purtau numele a fost un
subterfugiu al lui Gheorghiu-Dej, subscris nu atât unui scop propagandistic, cât mai ales unuia
politic, ca răspuns la mai vechea sa contestare pe tema cultului personalităţii. Acest demers era
menit să argumenteze mistificarea potrivit căreia Gheorghiu-Dej s-ar fi opus cultului
personalităţii sale, în condiţiile în care în toată această perioadă fenomenul nu numai că nu a
regresat, ci chiar a cunoscut o accentuare deosebită.

23
 Capitolul al treilea se referă la formele de manifestare a cultului personalităţii lui
Gheorghiu-Dej. Accentul a fost pus pe reflectarea acestuia în presă, dar şi în periodicele
ştiinţifice, subscrise domeniului istoriografic. Totodată, am prezentat şi alte forme de promovare
a cultului personalităţii conducătorului P.M.R., cum ar fi: poeziile dedicate acestuia, afişarea
portretelor, atribuirea numelui lui Gheorghiu-Dej unor instituţii şi unităţi economice ş.a.m.d.
Propaganda de partid nu a avut nicio ezitare în a construi un adevărat cult al personalităţii lui
Gheorghiu-Dej cu ajutorul presei, îndeosebi după anul 1948, când acesta a fost reales în fruntea
P.M.R. Epitetele şi mai ales expresiile utilizate au fost aidoma celor folosite pentru reliefarea
cultului personalităţii lui Stalin, sintagma cel mai frecvent întrebuinţată fiind aceea de „cel mai
iubit fiu al poporului”. De asemenea, Gheorghiu-Dej era descris ca având o priză deosebită nu
doar în rândul muncitorilor, ci şi al copiilor, femeilor sau bătrânilor, urmărindu-se pe această cale
sensibilizarea cititorilor. Poziţia ocupată de acesta în fruntea partidului era folosită în cuprinsul
articolelor referitoare la evenimentele importante din viaţa partidului şi statului: 23 august, 1
mai, 7 noiembrie, 22 aprilie (ziua de naştere a lui Lenin), 21 decembrie (ziua de naştere a lui
Stalin), 8 martie, alegerile pentru M.A.N. şi sfaturile populare etc., în care se făcea în mod
obligatoriu referinţă la prezenţa secretarului general la adunările organizate cu aceste prilejuri.
Cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej în presă s-a dezvoltat treptat, atingând un prag
maxim în perioada 1950-1951. După şedinţa cu redactorii de presă din iulie 1952, acest fenomen
a înregistrat o oarecare atenuare, numele primului-secretar şi citatele din cuvântările acestuia
apărând rar în paginile ziarelor. Totuşi, chiar şi în această perioadă, cu prilejul efectuării unor
vizite în străinătate sau în contextul primirii unor oaspeţi de nivel înalt, au apărut grupaje de
articole în care Gheorghiu-Dej avea un rol central, însoţite fiind de numeroase fotografii care îl
înfăţişau în prim plan. Această speculare de către Gheorghiu-Dej a laturilor mediatice ale
relaţiilor diplomatice a continuat de altfel până la sfârşitul regimului, apogeul fiind reprezentat
de prezenţa sa la Adunarea Generală a O.N.U. din anul 1960. Cu această ocazie s-a încercat chiar
să se acrediteze ideea potrivit căreia liderul de la Bucureşti beneficia de o reală popularitate nu
numai în ţară, ci şi în afara graniţelor. Începând din a doua jumătate a anului 1958, după ce
conducătorul partidului şi-a impus controlul total asupra P.M.R. şi profitând de retragerea
trupelor sovietice, două momente care au sporit considerabil încrederea lui Gheorghiu-Dej vizavi
de autoritatea sa, cultul personalităţii avea să cunoască un curs ascendent. Elocvente, în acest
sens, sunt laudele exagerate care i-au fost aduse la Plenara C.C. al P.M.R. din 30 noiembrie-5
decembrie 1961 şi la aniversarea vârstei de 60 de ani. În această perioadă Gheorghiu-Dej a fost
preamărit de toate categoriile sociale, inclusiv de scriitori, academicieni sau profesori
universitari. În plus, a fost mult amplificată activitatea acestuia din timpul ilegalităţii, comiţându-
se exagerări îndeosebi cu privire la rolul său în organizarea grevelor ceferiştilor din februarie
1933 şi mai ales în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944.
În ceea ce priveşte cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej în istoriografie, am observat
aceeaşi dezvoltare graduală prezentă şi în cazul presei, cu deosebirea că aspectele acestui
fenomen în plan istoriografic au fost mult mai atenuate, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi
calitativ, neajungându-se niciodată la exagerările şi laudele din paginile ziarelor. În general,
forma predominantă de manifestare a constituit-o utilizarea citatelor din articolele, expunerile,
cuvântările şi lucrările lui Gheorghiu-Dej sau indicarea acestora ca trimiteri bibliografice în
cadrul aparatului critic. Chiar şi în aceste cazuri, pentru asigurarea nivelului necesar de
ideologizare al unui studiu, erau preferate totuşi citatele din operele lui Stalin şi Lenin. Cu totul
diferită a fost situaţia în a doua jumătate a regimului, îndeosebi în anii ’60, când acest procedeu a
fost folosit tot mai des, în scrierile unor istorici de partid regăsindu-se chiar pasaje care subliniau

24
rolul lui Gheorghiu-Dej de „îndrumător” al istoricilor. Un alt aspect demn de reţinut este şi acela
că la promovarea cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej în istoriografie au participat
preponderent istorici de partid, minori şi periferici în cadrul activităţii profesionale, în general
cercetători de la Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R. Prea puţini istorici de
marcă au luat parte la dezvoltarea acestui fenomen şi chiar şi atunci când au făcut-o a fost
tangenţial şi conjunctural. Tocmai din aceste considerente, suntem de părere că efectele
promovării imaginii şi activităţii lui Gheorghiu-Dej în publicaţiile de istorie au fost reduse,
cititorii acestora fiind prea puţin interesaţi de nişte articole propagandistice scrise de câţiva
cercetători aproape necunoscuţi.
Una dintre cele mai vizibile forme de manifestare a cultului personalităţii lui Gheorghiu-
Dej a fost reprezentată de practica acordării numelui acestuia unui număr semnificativ de
întreprinderi, şcoli, instituţii, străzi, obiective economice etc. De asemenea, cultul personalităţii a
fost promovat şi cu ajutorul lozincilor şi aplauzelor îndelungate provocate de simpla menţionare
a numelui conducătorului P.M.R. Importantă a fost şi „agitaţia vizuală”, după cum era denumită
de către propagandă afişarea portretelor lui Gheorghiu-Dej şi ale lui Stalin, la care se adăugau
cele ale membrilor Secretariatului şi Biroului Politic, precum şi ale lui Marx, Engels şi Lenin.
Mai rar folosită de către propagandă a fost însă practica dezvelirii unor busturi ale
conducătorului partidului, unele dintre acestea fiind amplasate doar în anumite sedii de partid ori
în instituţiile conduse de persoane care doreau să-şi demonstreze într-un mod cât mai vizibil
ataşamentul faţă de regim şi conducătorul acestuia.
Un alt mijloc prin care propaganda a cultivat cultul personalităţii lui Gheorghiu-Dej a fost
reprezentat de editarea unor broşuri cu caracter biografic, care în primii ani de după 1945
constituiau o necesitate obiectivă, dacă ţinem seama de faptul că marea majoritate a populaţiei,
inclusiv din rândul membrilor P.C.R., cunoşteau extrem de puţine date despre secretarul general
al partidului. Spre exemplu, primele informaţii din biografia lui Gheorghiu-Dej au fost publicate
în „Scânteia”, cu prilejul campaniei electorale din anul 1946, care un an mai târziu au fost
contopite şi publicate sub formă de broşură. La începutul anilor ’50, printre mijloacele
propagandistice cele mai uzitate în scopul promovării cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej s-
a numărat publicarea unor poezii, poeme, cântece, nuvele etc., care îl aveau ca subiect principal
pe conducătorul partidului. Toate aceste „producţii literare” nu au fost întotdeauna create din
iniţiativa autorilor, ci au fost impuse de multe ori de către aparatul propagandistic, consecinţele
refuzării unor astfel de comenzi ori ale tergiversării predării „operei” cerute mergând până la
excluderea din partid, ceea ce, în prima jumătatate a anilor ’50, echivala cu pierderea
posibilităţilor de a mai publica sau expune. Cu toate acestea, nu putem afirma nici faptul că
poeţii sau prozatorii ar fi manifestat o opoziţie făţişă faţă de această stare de fapt. Dimpotrivă, în
rândul unora dintre aceştia a existat o adevărată emulaţie pentru a primi astfel de comenzi. În
pofida puseelor aniversare din anii 1951 şi 1961, sărbătorirea zilei de naştere a lui Gheorghiu-
Dej nu a ieşit în evidenţă în ceea ce priveşte arsenalul de mijloace şi instrumente folosite pentru
reliefarea personalităţii primului-secretar. Aniversările lui Gheorghiu-Dej au implicat, în mod
obişnuit, primirea de felicitări din partea conducerii partidului şi a populaţiei, fără a fi organizat
însă ceva de amploare în acest sens.
Folosirea unor forme de promovare a cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej a cunoscut
şi perioade de recul, îndeosebi după critica formulată de Hruşciov în Raportul secret din
februarie 1956, când unele exagerări ale cultului personalităţii nu s-au mai regăsit niciodată în
timpul regimului lui Gheorghiu-Dej. De pildă, nu au mai fost publicate poezii elogioase la adresa
acestuia şi nici chiar biografia liderului P.M.R. nu a mai fost reeditată. În schimb, scandarea şi

25
aplaudarea numelui lui Gheorghiu-Dej s-au păstrat la aceleaşi cote ca şi până atunci. De
asemenea, a rămas în mare vogă organizarea unor mitinguri şi demonstraţii, în care masele de
oameni făceau „o caldă primire conducătorului partidului”, aceste forme de manifestare a
cultului personalităţii fiind printre singurele care îi produceau o plăcere reală lui Gheorghiu-Dej.
Trebuie subliniat însă faptul că toate aceste aspecte ale cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej
amintite anterior nu au fost niciodată atât de extinse şi exagerate precum în cazul lui Nicolae
Ceauşescu.
În cadrul ultimului capitol, ne-am îndreptat atenţia asupra reacţiilor tuturor categoriilor de
persoane la moartea lui Gheorghiu-Dej. De asemenea, am expus şi hotărârile luate de conducerea
partidului în scopul „eternizării” memoriei fostului conducător al partidului, precum şi modul în
care acestea au fost transpuse în practică. În perioada ce a urmat morţii lui Gheorghiu-Dej,
informatorii Securităţii au primit sarcina de a obţine date referitoare la starea de spirit a
populaţiei. Cum era de aşteptat, propaganda s-a implicat în „gestionarea” reacţiilor oamenilor,
canalizându-le în direcţia deplângerii publice a conducătorului partidului. Starea reală de spirit
este însă extrem de greu de pus în evidenţă, în condiţiile în care astfel de comentarii apar rareori
în rapoartele Securităţii, iar memorialistica perioadei comuniste este extrem de săracă în
informaţii de acest gen. De asemenea, trebuie spus că în martie 1965, după douăzeci de ani de
dictatură, foarte puţine persoane mai aveau curajul să-şi exprime opiniile critice faţă de regim, în
cursul discuţiilor purtate la locul de muncă ori cu persoane în care nu aveau încredere. În plus,
omniprezenţa informatorilor Securităţii era o realitate arhicunoscută, astfel încât locuitorii ţării
erau foarte rezervaţi în a-şi exprima părerile care nu erau conforme cu cele oficiale. În opinia
noastră, nu poate fi negat faptul că spre sfârşitul regimului său Gheorghiu-Dej s-a bucurat de o
reală popularitate în rândul unor segmente din majoritatea categoriilor sociale. Succesele externe
ale României, în special retragerea trupelor sovietice şi adoptarea Declaraţiei din aprilie 1964,
care demonstrau foarte clar desprinderea de fostul ocupant, au fost dublate de mai multe realizări
interne bine primite de populaţie, precum susţinuta dezvoltare economică, eliberarea deţinuţilor
politici şi relaxarea presiunii ideologice. Toţi aceşti factori explică de ce multe persoane l-au
regretat în mod sincer pe Gheorghiu-Dej în momentul decesului acestuia.
Ultimul aspect al cultului personalităţii pe care l-am avut în vedere a fost reprezentat de
propunerile cu privire la „eternizarea” memoriei lui Gheorghiu-Dej, care ar fi trebuit să
întruchipeze o strategie comemorativă pe termen lung, cu scopul de a contribui decisiv la
asigurarea „nemuririi” fostului conducător. Trecerea timpului avea să ducă la nerespectarea,
printr-o premeditată „uitare”, a unor importante măsuri cuprinse în acest document. Motivul
principal pentru tergiversarea şi nerespectarea hotărârii de eternizare a constat în setea lui
Nicolae Ceauşescu pentru puterea absolută, pe care o putea câştiga şi prin diminuarea rolului şi
imaginii predecesorului său, iar cuvintele sentenţioase rostite de secretarul general al P.C.R. în
faţa adunării cu activul de partid al Capitalei (26 aprilie 1968), demonstrau fără echivoc acest
lucru: „Noi nu avem nevoie de idoli. Noi nu avem nevoie să facem din oameni port-drapel”.
Declaraţia invocată mai sus avea să fie dată rapid uitării, cultul personalităţii lui Ceauşescu
îmbrăcând forme aberante, în comparaţie cu care cultul predecesorului său apare mult diminuat.

7. Concluzii

În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că nu poate fi negată existenţa cultului

personalităţii lui Gheorghiu-Dej, chiar dacă acesta nu a atins formele elucubrante din timpul lui
Nicolae Ceauşescu. Mai ales în partea de final a regimului, laudele la adresa lui Gheorghiu-Dej

26
erau tot mai dese, membrii Biroului Politic fiind pe deplin conştienţi de faptul că şi cea mai mică
critică adusă primului-secretar ar fi putut să însemne moartea lor politică. Chiar şi în condiţiile în
care colegii lui Gheorghiu-Dej din cadrul acestui for de conducere al partidului puteau să-şi
exprime punctele de vedere, pe care de multe ori acesta le lua în considerare, în ceea ce privea
problemele importante din R.P.R. conta doar opinia conducătorului partidului. Am dori să redăm
şi cuvintele pe care Alexandru Sencovici 86 le-a folosit imediat după moartea fostului prim-
secretar al P.M.R. pentru a-i aduce acestuia un omagiu: „Oamenii mari nu cad din cer. Oamenii
mari ai clasei muncitoare, ai întregului popor se formează în muncă şi luptă (…) Este mare lucru
să păstrezi principialitatea partinică, să fii necruţător faţă de slăbiciuni, faţă de greşeli, şi în
acelaşi timp să ai o atitudine profund umană (…) Tovarăşul Gheorghiu-Dej a ştiut întotdeauna să
le îmbine minunat. Despre aceasta s-ar putea scrie cărţi întregi, şi cred că va veni timpul când ele
vor fi scrise. Asemenea oameni, asemenea conducători nu mor” 87.
În final, apreciem cultul personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ca fiind doar unul
dintre aspectele „epocii Dej” care aşteaptă să fie descoperite, cu atât mai mult cu cât despre
această perioadă a istoriei comuniste s-a scris de cele mai multe ori cu o implicare, adeseori
afectivă, ce nu-şi are rostul în domeniul cercetării istorice.

86
Alexandru Sencovici (1902-1995) a fost membru al C.C. al P.M.R./P.C.R. (1960-1979) şi a deţinut portofolii
ministeriale în perioada 1949-1969 (Florica Dobre – coord., op. cit. pp. 533-634).
87
Alexandru Sencovici, Din generaţie în generaţie, în „Scânteia”, anul XXXIV, nr. 6567, 23 martie 1965, p. 5.

27