[ascunde]

Logo original-t.png
Vă invităm să vă creați un cont și să participați la concursul Wikimedia CEE Spring scriind cel
puțin cinci articole.
Acesta este un articol de calitate. Apăsați aici pentru mai multe informații.
Nicolae Iorga
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigareSari la căutare
Nicolae Iorga
Nicolae Iorga (1).jpg
Nicolae Iorga
Date personale
Născut 5 iunie 1871
Botoșani, Principatele Unite
Decedat 27 noiembrie 1940 (69 de ani)
Strejnicu, Prahova, România
Înmormântat Cimitirul Bellu Modificați la Wikidata
Cauza decesului omor Modificați la Wikidata
Frați și surori George Iorga
Căsătorit cu Maria Tasu (1890-1900, divorțat)
Ecaterina (Catinca) Bogdan
Copii Petru, Elena, Maria, Florica (1898 – 1954), Mircea (1902–1966), Adriana (n. 1904),
Liliana, Alina, Magdalina (1905), Ștefan (1906–1975), Valentin–Nicolae (1912–1977)
Cetățenie Flag of the United Principalities of Romania (1862–1866).svg România
Flag of Romania.svg Regatul României Modificați la Wikidata
Etnie români Modificați la Wikidata
ReligieBiserica Ortodoxă Română Modificați la Wikidata
Ocupație politician
lingvist
geopolitolog[*]
poet
scriitor
historian of Eastern Europe[*]
istoric
filozof
istoric literar[*]
dramaturg
critic literar[*]
jurnalist
orientalist[*]
biograf[*]
scriitor de literatură pentru copii[*]
filolog clasicist[*]
traducător
profesor[*] Modificați la Wikidata
Președintele Adunării Deputaților
În funcție
9 decembrie 1919 – 26 martie 1920
Monarh Carol al II-lea al României
Precedat de Gheorghe Mironescu
Succedat de Alexandru Vaida-Voievod
Prim-ministrul României
În funcție
19 aprilie 1931 – 6 iunie 1932
Precedat de Gheorghe Mironescu
Succedat de Alexandru Vaida-Voievod
Președintele Consiliului de Miniștri
În funcție
18 aprilie 1931 – 31 mai 1932
Președintele Senatului României
În funcție
9 iunie 1939 – 13 iunie 1939
Premii Legiunea de onoare
Partid politic PN-D
FRN
PN
Ideologie Economic antisemitism[*]
Conservatorism social
Agrarianism
naționalism etnic Modificați la Wikidata
Alma mater Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Universitatea Leipzig
Universitatea Humboldt din Berlin
École pratique des hautes études[*]
Activitate
Domeniu istorie Modificați la Wikidata
Organizații Academia Sârbă de Științe și Arte
Academia Română
Wissenschaftliche Gesellschaft Lwów[*]
Kungliga Vitterhetsakademien[*] Modificați la Wikidata
Logo of the Romanian Academy.png Membru titular al Academiei Române
Semnătură
N. Iorga, semnătura (1917).jpg
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Pentru fostul senator PRM, vedeți Nicolae-Marian Iorga.
Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga,[1] n. 5 iunie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940,
Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, militant antisemit până în anii 1930,
documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru,
profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist,
romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu,
Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A
absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma magna cum laude, apoi a continuat
studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.

A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului,

președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-
ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003
volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece
volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ
academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est
Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.

În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale
cărui orientări politice au inclus elemente ale conservatorismului, naționalismului și
agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat sub influența marxismului, Nicolae Iorga
a depășit acest episod în timpul universității, având să adere pentru scurt timp la grupul literar
conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a
fondat reviste conservatoare ca Neamul Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor.
A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor.

A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită
susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România
Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit
controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și al
Partidului Național Român.

S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl susțină
pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte partide în
partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale. Pentru că
fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu, contribuind
astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce
independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din
urmă asasinat de un comando legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități
și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

Cuprins
1 Biografie
1.1 Copil minune
1.2 Universitatea din Iași și episodul Junimist
1.3 Studiile în străinătate
1.4 Întoarcerea în România
1.5 Opinions sincères și chemarea Transilvaniei
1.6 Sămănătorul și scandalul din 1906
1.7 Neamul Românesc, Răscoala țăranilor și Vălenii de Munte
1.8 Eșecurile din 1909 și crearea PND-ului
1.9 Iorga și criza din Balcani
1.10 Profil antantist
1.11 Refugiul la Iași
1.12 România Mare și conducerea Senatului
1.13 Politica anilor '20
1.14 Inițiative internaționale și călătoria în America
1.15 Prim-ministru
1.16 Conflictele de la mijlocul anilor '30
1.17 Retragerea din 1937 și procesul Codreanu
1.18 Asasinarea lui Iorga
2 Concepții politice
2.1 Conservatorism și naționalism
2.2 Antisemitism
2.3 Geopolitică
3 Moștenire
3.1 Un patriarh al culturii române
3.2 Contribuții
3.3 Istoriografie
3.4 Urmași
3.5 Memorii și corespondență
4 Note
5 Bibliografie
6 Lectură suplimentară
7 Legături externe
Biografie
Copil minune

Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Botoșani

Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani la 5 iunie 1871, așa cum apare în registrul pentru născuți pe
anul 1871. În unele lucrări apare în mod greșit ca dată a nașterii 17 ianuarie 1871. Confuzie
apărută, cel mai probabil, din cauza faptului că istoricul era sărbătorit și pe data de 17 iunie, după
stilul vechi. [2] Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau
ortodocși.[1] Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona
Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie.[3][4]
Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul
a manifestat o reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-biografică „O
viață de om așa cum a fost” scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și se mândrește că provine
pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care orice
istoric îi acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani.[5] Totuși, detalii despre originile
îndepărtate ale familiei rămân incerte: se zvonea că Iorga are rădăcini grecești; zvonul, încă
susținut de istorici,[6] a fost infirmat de Iorga, prin declarația: „Tatăl mieu era dintr’un neam de
negustori români mai târziu boieriți, din Botoșani, iar mama mea ieste fiica scriitoarei române
Elena Drăghici, nepoata de soră a cronicarului Manolachi Drăghici și nepoata de fiică a lui
Iordachi Drăghici, mare Vornic al Moldovei. Cu tot numele de Arghiropol, tatăl mamei mele,
dintr’o familie venită din Rusia, din Basarabia, era fiul unei Miclește din Ținutul Tartarei, rudă
cu Mitropolitul Sofronie Miclescu la care a și locuit într’un timp, și cu Mitropolitul Calinic.”[7]
Într-o altă declarație a recunoscut că Arghiropolii ar fi fost greci bizantini.[8] Iorga a primit
statutul de boier din partea tatălui, acesta permițându-i să acceadă în politică.[9] Alte declarații
ale sale în care afirma că este înrudit cu alte famili nobile ca familia Cantacuzino și Craioveștii
este pusă sub semnul întrebării de alți istorici.[10]

În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute,
lăsându-i pe Nicolae (născut în 1871) și pe fratele său mai mic George orfani; o pierdere pe care
istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea despre copilăria sa.[11] În
1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii
permițându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României.[12] Profesorul său de
istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în cercetare, devenind polonofil.[13] Iorga a
afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română:
„Am învățat româna [...] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales fermă și
colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.”[14] Și-a format preferințele
literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu[14], opere care tratau regimul lui
Napoleon Bonaparte[15] și diferite publicații franceze precum romanele „Evenor et Leucippe”
de Alphonse de Lamartine sau „Dramele Parisului” de Ponson du Terrail.[16]

A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate
excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile
familiei.[17] La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel
„Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica
anecdote și editoriale despre politica în Europa.[18] Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind
„catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu
salutase un profesor. Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din
Iași, fiind admis, primind bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă.[19] Tânărul
vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești
ca fiind „cea mai rafinată formă a rațiunii umane”,[20]însă o contribuție importantă în
dezvoltarea sa multilingvistică a primit-o din partea unor profesori specializați precum
Alexandru Philippide (limba română), Alexandru Șuțu (limba franceză), Octav Teodorescu
(limba germană) sau Xenofont Gheorghiu (limba latină).[21]

La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice,
dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a
promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul.[20]
Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost
suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa.[22] Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu
bani se reapucă de dat meditații.[22] A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore.
Iorga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24).[23]

Universitatea din Iași și episodul Junimist

Text olograf al lui N. Iorga
În 1888, Nicolae Iorga a trecut examenele Facultății de Litere a Universității din Iași, acordându-
i-se mai târziu o bursă.[24] La terminarea primului an, a primit o dispensă de la Ministerul
Educației al Regatului României, care i-a permis să dea examenele pentru cel de-al treilea, pe
care le-a și trecut.[25] La sfârșitul anului a dat examenul de licență pe care l-a luat cu magna cum
laude, prezentând o disertație pe tema literaturii grecești, o realizare care l-a consacrat în
rândurile academicienilor și a opiniei publice[26] în mod special datorită tratării inedite și
veridice a unei teme mai puțin cercetate în acea perioadă sub coordonarea lui A. D. Xenopol.[27]
[28] Ziarele din acea vreme au scris despre el, iar profesorul A. D. Xenopol îl considera „o
minune de om”. Iorga a fost onorat de facultate cu un banchet special. Trei academicieni
(Xenopol, Nicolae Culianu, Ioan Caragiani) au vorbit cu reprezentanți ai Ministerului Educației
și i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la
învățătură să studieze în străinătate.[29]

A fost contribuitor la Junimea, celebrul club literar condus de Titu Maiorescu și afiliat curentului
conservator. În 1890, criticul literar Ștefan Vârgolici și promotorul cultural Iacob Negruzzi au
publicat eseul lui Iorga despre poeta Veronica Micle în revista Convorbiri Literare.[30] A
participat la înmormântarea scriitorului Ion Creangă și a ținut un discurs public împotriva
defăimării unui alt mare scriitor, dramaturgul Ion Luca Caragiale, acuzat nejustificat de plagiat
de jurnalistul Constantin Al. Ionescu-Caion.[31] A început să publice din ce în ce mai mult ca
jurnalist de opinie în publicații locale și naționale de mai multe orientări, de la cele socialiste
Contemporanul și Era Nouă la Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.[32] În această
perioadă a debutat ca poet socialist (în Contemporanul) și critic (în Lupta și Literatură și Știință).
[33]

În 1890 s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care a divorțat în 1900.[34] Avusese anterior o relație cu
Ecaterina C. Botez dar, după mai multe ezitări, a decis să se căsătorească cu fiica lui Vasile Tasu,
mult mai bine situat în societate.[35] Xenopol, care a fost pețitorul lui Iorga,[36] a încercat să-i
obțină un post de profesor la Universitatea din Iași. Alți profesori s-au opus acestei încercări, din
cauza vârstei fragede și a orientării sale politice.[37] Iorga a primit un post de profesor de latină
la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, actualul Colegiu Național „Ion Luca Caragiale” din
același oraș, după ce a trecut de concursul jurizat de scriitorul Alexandru Odobescu[26], deși a
avut posibilitatea de a deveni profesor de latină atât la Botoșani, cât și la Focșani.[38] Timpul pe
care l-a petrecut acolo i-a oferit ocazia să își lărgească cercul de cunoștințe și prieteni, întâlnindu-
se cu scriitorii Caragiale și Alexandru Vlahuță, istoricii Hasdeu și Grigore Tocilescu și
teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea.[26]

Studiile în străinătate
Pagina de titlu a Thomas III, marquis de Saluces, 1893
A studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi în Franța, unde a
urmat cursurile École pratique des hautes études.[26] A contribuit la Encyclopédie française,
recomandat personal de slavistul Louis Léger.[26] Reflectând asupra trecutului, a menționat:
„Nu am mai avut niciodată atât de mult timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta
bucurie de a învăța de la acele mari figuri ale omenirii [...] ca atunci, în vara anului 1890.”.[39]
În timp ce se pregătea pentru a-și lua a doua diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie,
învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice.[40] În 1892, a fost în Anglia și în
Italia, căutând surse istorice pentru teza în limba franceză despre Philippe de Mézières, un
francez care a participat la Cruciada Alexandriană.[40] Între timp, a devenit contribuitor al
Revue Historique, un jurnal academic francez.[40]

Oarecum nesatisfăcut de educația în Franța,[41] Iorga și-a prezentat disertația și, în 1893, a
plecat în Imperiul German, pentru a se înscrie la programul de doctorat al Universității din
Berlin. Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a fost primită pentru că Iorga nu a
studiat trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca alternativă, a spus că lucrarea este în întregime
propria sa muncă, dar afirmația sa a fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost
redactată de un mai bun vorbitor de limbă germană, ale cărui intervenții nu au modificat
esențialul lucrării.[40] I s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru
lucrarea sa, revizuită de o comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl
Lamprecht și Charles Wachsmuth), i s-a acordat diploma în august.[42] Pe 25 iulie, Iorga a mai
primit și diploma de la École pratique pentru munca anterioară depusă la Philippe de Mézières,
analizată de o comisie formată din Gaston Paris, Charles Bémont și alții.[40] Și-a petrecut timpul
chestionând surse istorice din arhivele din Berlin, Leipzig și Dresden.[43] Între 1890 și sfârșitul
lui 1893, a publicat trei scrieri: debutul în poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe
din literatura română (1893; al doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas
III, marquis de Saluces. Étude historique et littéraire.[44]

Trăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari Antonescu),[45] dar
rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și petreacă timpul rămas în
străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești din Germania (Munchen), Austria (Innsbruck)
și Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția etc.).[43] Se concentra pe figurile istorice din
Moldova și Țara Românească printre care se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul său Ștefăniță,
și Mihai Viteazul[43] S-a împrietenit și a colaborat cu istorici din mai multe țări europene:
editori ai Revue de l'Orient Latin, care au publicat pentru prima dată studiile lui Iorga în Notes et
extraits („Note și extrase”) și Frantz Funck-Brentano, alături de care a publicat în Revue
Critique.[46] Articolele lui Iorga au mai fost publicate în două reviste românești din Austro-
Ungaria: Familia și Vatra.[43]
Întoarcerea în România

Pagina de titlu a Philippe de Mézières, în ediția din 1896

Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai multe ori,
până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei.[47] A fost de acord să participe la o societate de
dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944.[48] A candidat pentru un post la
catedra de istorie medievală a Universității din București, ținând o disertație în fața unei comisii
de examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron
Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a
permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor.[49] Repusă în context, această reușită este
remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.[50]

Prima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre metodica istoriei,
Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei.[51] A plecat din nou în străinătate în 1895,
vizitând Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente, publicând prima parte a colecției
Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, o conferință ținută la Ateneul Român despre
rivalitatea lui Mihai Viteazul cu condotierul Giorgio Basta și debutul în literatura de călătorie cu
Amintiri din Italia.[52] În următorul an, este numit curator și editor al colecției de documente
istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea lui Xenopol, dar
cu obligația de a ceda orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile sale.[51] A
publicat a doua parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului despre Mézières (Philippe
de Mézières, 1337–1405).[51] După o reexaminare care a avut loc în octombrie 1895, i s-a
acordat un post de profesor titular de istorie universală la Universitatea din București (cu media
9,19).[51]

1895 a fost anul în care Iorga a început colaborarea cu cadrul universitar și agitatorul politic A.C.
Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale, făcând astfel primii pași în
politica antisemită.[53][54] În 1897, după ce a fost ales membru corespondent al Academiei
Române, s-a întors în Italia și a cercetat mai multe documente în Regatul autonom Croația-
Slavonia, la Dubrovnik.[51] A îngrijit publicarea celui de-al zecelea volum Hurmuzachi, grupând
rapoarte diplomatice despre regatul Prusiei din cele două Principate Dunărene (din perioada
1703-1844).[51] După ce și-a petrecut mare parte din anul 1898 în cercetarea mai multor
subiecte și, după ce a prezentat rezultatele Academiei, a mers în Transilvania, cea mai mare
subregiune a Austro-Ungariei locuită de români. A cercetat arhivele din Bistrița, Brașov și Sibiu,
a făcut un progres major prin stabilirea adevăratului autor a cronicilor valahe nesemnate,
Stolnicul Cantacuzino, un literat și agitator politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au
servit ca surse istorice primare pentru mult timp.[55] A publicat mai multe cărți în 1899:
Manuscrise din biblioteci străine (două volume), Documente românești din arhivele Bistriței și o
carte în limba franceză despre cruciade, intitulată Notes et extraits pour servir à l'histoire des
croisades (două volume).[56] Xenopol și-a propus elevul pentru a primi calitatea de membru al
Academiei, pentru a-l înlocui pe Odobescu care s-a sinucis, dar propunerea sa nu a fost susținută.
[57]

Tot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de limbă franceză
L’Indépendance Roumaine, publicând articole polemice despre activitatea colegilor săi și
provocând în consecință un lung scandal. Țintele articolelor erau adesea savanți mai bătrâni care,
fiind susținători sau activiști ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului
Conservator al lui Titu Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu,
precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza.[58] Episodul, descris de Iorga însuși ca un debut
furtunos dar patriotic în treburile publice, a avut drept consecință cereri pentru excluderea din
Academie pentru comportament nedemn.[59] Tocilescu s-a simțit insultat de acuzațiile ce i se
aduceau, provocându-l pe Iorga la un duel, dar prietenii săi au intervenit ca să-l tempereze.[60]
Un alt om de știință care s-a confruntat cu acuzațiile lui Iorga a fost George Ionescu-Gion. Iorga
avea să recunoască mai târziu că în cazul acestuia argumentele sale fuseseră exagerate.[61] În
aceste polemici, printre principalii susținători ai lui Iorga au fost Dimitrie Onciul, N. Petrașcu și,
din afara României, lingvistul german Gustav Weigand.[62]

Opinions sincères și chemarea Transilvaniei

Tânărul polemist s-a mutat de la L'Indépendance Roumaine la nou formata România Jună,
colaborare întreruptă un timp pentru călătorii în Italia, Olanda și Galiția și Lodomeriei.[56] În
1900, a publicat articolele polemice în Opinions sincères. La vie intellectuelle des roumains en
1899 („Opinii sincere. Viața intelectuală a românilor în 1899") și Opinions pérnicieuses d'un
mauvais patriote („Opiniile pernicioase a unui rău patriot”).[63][64] Activitățile de cercetare s-au
concretizat într-o a doua călătorie în Transilvania care i-a permis să studieze din nou arhivele din
Bistrița și a scris al unsprezecelea volum Hurmuzachi și două lucrări despre istoria modernă
timpurie a României: Acte din secolul al XVI-lea relative la Petru Șchiopul și Scurtă istorie a lui
Mihai Viteazul.[65] Atitudinea sa publică controversată a atras o interdicție oficială asupra
rapoartelor date Academiei, astfel fiind scos și din competiția pentru premiul național al
Academiei (unde a propus Documente românești din arhivele Bistriței).[65] În această perioadă a
avut loc o răcire a relației lui Iorga cu Xenopol.[66]

Nicolae Iorga și Catinca

În 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca), sora
prietenului și colegului Ioan Bogdan.[67] Celălalt frate al ei era istoricul cultural Gheorghe
Bogdan-Duică, al cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de Iorga să devină cunoscut.[68]
Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht
de a scrie o istorie a românilor care să apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă istoria
întregii lumi.[69] Iorga, care l-a convins pe Lamprecht să nu-i acorde această sarcină lui
Xenopol,[70] a mai terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată
Academiei, care a respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în semn de protest.[65] Pentru a
primi imprimatur, Iorga a apelat la prietenii intelectuali, reușind să-și asigure sprijinul familiei
Callimachi.[65]

Înainte de sfârșitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabilește legături
strânse cu alți intelectuali români originari din Transilvania care susțineau Memorandumul
Transilvaniei, prin care solicitau pentru populația română drepturi etnice egale cu cele ale
populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare.[65]
Interesat de recuperarea contribuțiilor române despre Istoria Transilvaniei, în principal al rolului
de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor, Iorga și-a petrecut timpul cercetând,
copiind și traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soția sa.[65] În timpul celei
de-a 300-a comemorări a morții lui Mihai Viteazul, pe care studenții români au transformat-o
într-un protest împotriva restricțiilor Austro-Ungariei în ceea ce privește învățământul, Iorga s-a
adresat mulțimii și a fost primit cu brațele deschise de liderii protestatarilor, poetul Octavian
Goga și preotul ortodox Ioan Lupaș.[65] În 1902, a publicat noi tratate pe tema Transilvaniei și a
Țării Românești: Legăturile Principatelor române cu Ardealul, Sate și preoți din Ardeal, Despre
Cantacuzini, Istoriile domnilor Țării Românești.[71]

Prin publicarea cărții Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga și-a propus să reconstituie pe baza
valorificării unui bogat material arhivistic cercetat în arhivele și bibliotecile transilvănene și
budapestane viața clerului și a țărănimii românești din Evul Mediu și până în contemporaneitatea
sa[72] și, mai ales, rolul pe care l-a jucat promovarea cărților religioase vechi de către preoții din
satele ardelene în formarea intelectuală, morală a țărănimii[73]. Totodată, a reprezentat apelul
istoricului asupra conștientizării necesității solidarității naționale în vederea propășirii Marii
Uniri Naționale de la Alba Iulia.[74]

Iorga a devenit interesat de naționalism cultural și didacticism, conform unei scrisori deschise
adresate revistei lui Goga, Luceafărul, cu sediul în Budapesta.[71] După mai multe intervenții ale
lui Goga și ale lingvistului Sextil Pușcariu, Luceafărul a devenit principalul mijloc de exprimare
din afara României.[75] S-a întors la București în 1903, unde a urmat sugestiile lui Lamprecht și
s-a concentrat pe scrierea primei sale priviri de ansamblu a istoriei României, cunoscută în țară
ca Istoria românilor.[71] A mai fost implicat într-un proiect de cercetare a arhivelor din Moldova
și Țara Românească[71] și, după ce a restabilit politica naționalistă a poetului junimist Mihai
Eminescu, l-a ajutat pe acesta în alegerea și publicarea creațiilor sale.[76]
Sămănătorul și scandalul din 1906

Coperta Sămănătorului, martie 1905. Iorga este menționat ca editorialist politic

În 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Din acest
moment s-a distanțat de influența lui Maiorescu, renunțând la Junimism și afiliindu-se curentelor
etno-naționalist și neoromantic pe care le promova revista.[77] Școala Sămănătorulului era
formată din foști sau actuali junimiști, iar retragerea treptată a lui Maiorescu din viața literară a
putut duce la crearea unei legături cu Convorbiri Literare: noul său editor, Simion Mehedinți, era
însuși un susținător al tradiționalismului.[78] Un cerc de junimiști care susțineau varianta lui
Maiorescu de conservatorism au reacționat formând propria revistă, Convorbiri Critice, editată
de Mihail Dragomirescu.[79]

Caricatură de Ion Theodorescu-Sion, înfățișând Foișorul de Foc drept singura clădire destul de
mare pentru a acomoda înălțimea istoricului. Ziarul Furnica, 1910.
În tandem cu întoarcerea deplină în cultură și jurnalism politic, care includea dezbateri lungi cu
istorici „vechi” și junimiști,[80] Iorga încă se ocupa de cercetarea istorică. În 1904, a publicat
lucrarea de geografie istorică intitulată Drumuri și orașe din România și, până la cererea specială
venită din partea ministrului de educație național-liberal Spiru Haret, a dedicat o carte lui Ștefan
cel Mare, publicată până la a 400-a aniversare de la moartea sa în Istoria lui Ștefan cel Mare.[81]
Iorga a mărturisit că opera a făcut parte din agenda didactică a lui Haret, și se dorea „distribuirea
în toate colțurile țării în 1000 de exemplare”.[82] Ajută la descoperirea romancierului Mihail
Sadoveanu, numind anul 1904 „anul Sadoveanu”, cel care a fost pentru o perioadă figura
principală a literaturii sămănătoriste.[83]

În 1905, anul în care istoricul Onisifor Ghibu îi devine prieten apropiat și discipol,[84] a scris 23
de titluri distincte, printre care două volume din Geschichte des Rümanischen Volkes im
Rahmen seiner Staatsbildungen („O istorie o românilor în contextul formării naționale”) în
germană, Istoria românilor în chipuri și icoane, Sate și mănăstiri din România ("Villages and
Monasteries of Romania") și eseul Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul.[82] I-a mai
vizitat pe românii din Bucovina, pe vremea aceea teritoriu austriac, și pe cei din Basarabia,
teritoriu al Imperiului Țarist, și a scris despre lupta pentru cultură în Neamul romănesc în
Basarabia.[85][86] Aceasta se referea la autocrația țaristă ca sursă de „întunecime și sclavie”, pe
când despre regimul mai liber din Bucovina a spus că e „lanț de aur”.[86]

Nicolae Iorga a candidat la alegerile din 1905 și a câștigat un loc de deputat.[87] A rămas
independent până în 1906, când s-a alăturat Partidului Conservator, încercând pentru ultima oară
să schimbe cursul Junimii.[88] Mutarea sa a fost contracarată de un grup de naționaliști de
extremă-stânga din facțiunea poporanistă, care au intrat în Partidului Național Liberal, și, la scurt
timp după aceea, au intrat în conflict deschis cu Iorga. Deși făcea parte din aceeași familie
culturală ca Sămănătorul, teoreticianul poporanist Constantin Stere a fost desființat în articolele
lui Iorga, deși Sadoveanu a încercat să rezolve această problemă.[88]

Campania naționalistă a lui Iorga a cunoscut vârful în acel an: profitând de un val de francofobie
în rândul populației urbane tinere, Iorga a boicotat Teatrul Național, obligând actorii să pună în
scenă o piesă în întregime în limba franceză, și perturbând liniștea publică.[87][89] Conform
unuia din tinerii discipoli ai lui Iorga, viitorul jurnalist Pamfil Șeicaru, starea de spirit era în atât
de puternică încât Iorga ar fi putut da cu succes o lovitură de stat.[90] Aceste evenimente au avut
mai multe consecințe politice. Siguranța Statului a deschis un dosar despre istoric, informându-l
pe prim-ministrul român Sturdza despre agitația naționalistă.[87] Percepția că Iorga era xenofob
i-a adus critici din partea unor cercuri moderat-tradiționaliste, în special în săptămânalul Viața
Literară. Ilarie Chendi și tânărul Eugen Lovinescu au ridiculizat afirmația conform căreia Iorga
se credea superior; Chendi a criticat în special refuzarea scriitorilor pe criterii etnice și nu pe
baza meritelor (Iorga însuși având rădăcini grecești).[7]

Neamul Românesc, Răscoala țăranilor și Vălenii de Munte

Coperta publicației Neamul Românesc, noiembrie 1907

Istoria Bisericii Românești, ediția originală

Iorga s-a despărțit în cele din urmă de Sămănătorul în 1906, punând bazele propriei publicații
Neamul Românesc. Schisma a venit ca rezultat direct al conflictelor cu alte cercuri literare,[82] și
au dus la o scurtă colaborare a lui Iorga cu jurnalistul de la revista Făt Frumos, Emil Gârleanu.
[91] Noua revistă, ilustrată cu portrete ale țăranului român în ipostaze idealiste,[92] care era
populară printre învățații de la țară (pentru care era distribuită gratuit), promovând teorii
antisemite și aducând oprobriul autorităților și a presei urbane.[85]

Tot în 1906, Iorga a mers în Imperiul Otoman, unde a vizitat Istanbulul, și a publicat o altă
colecție de volume—Contribuții la istoria literară, Neamul românesc în Ardeal și Țara
Ungurească, Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc etc.[82] În 1907, a început să publice
un al doilea periodic, revista culturală Floarea Darurilor,[82] publicată de Editura Minerva (al
doilea volum în 1908, al treilea în 1909).[93] A mai publicat un studiu în engleză despre
Imperiul Bizantin.[82] Acasă, el și discipolul Vasile Pârvan au fost implicați într-un conflict cu
istoricul Orest Tafrali, oficial din cauza unei teorii arheologice, dar și din cauza unui conflict
regional în Academie: București și Transilvania contra Iașului lui Tafrali.[94]

Un moment de cotitură în cariera politică a lui Iorga a avut loc în timpul Răscoalei Țărănești din
1907, începută în timpul cabinetului Conservator și reprimată cu multă violență de cel liberal.
Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din toată
Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din
regatul român.[95] Această revoltă sângeroasă l-a făcut pe istoric să scrie pamfletul Dumnezeu
să-i ierte, publicat în Neamul Românesc.[82] Textul, împreună cu programul de conferințe
despre agricultură și programul pentru ajutorarea victimelor l-a făcut din nou adversar al
Partidului Național Liberal, care îl făceau pe Iorga instigator.[82] Istoricii și-au amintit de Stere,
care a fost numit în postul de prefect al Iașului împotriva intereselor partidului, a inaugurat o
colaborare informală cu Iorga și poporaniștii.[88] Clasa politică în ansamblu a fost destul de
reticentă privind relațiile lui Iorga cu Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor și
politica iredentistă, din cauza căreia aveau de suferit relațiile cu Austro-Ungaria care ocupa
Transilvania și Bucovina.[96] Totuși, popularitatea lui Iorga era în creștere, fiind reales ca
deputat la alegerile din același an.[82][88]

Iorga și noua sa familie s-a mutat de mai multe ori, închiriind o casă în cartierul bucureștean
Gara de Nord (Buzești).[47] După ce și-a manifestat dorința de a deveni profesor al Universității
din Iași, dar nu a reușit,[97] a decis, în 1908, să se mute din centrele urbane la o vilă din orașul
Vălenii de Munte (situat în zona deluroasă a Județului Prahova). În ciuda acuzații de agitator
atribuită de Sturdza, a primit sprijin de la Ministrul Educației Spiru Haret.[98] Odată stabilit, a
fondat o școală de vară, propria editură, o tipografie și suplimentul literar al Neamului
Românesc,[99] dar și un azil condus de scriitorul Constanța Marino-Moscu.[100] În același an a
publicat încă 25 de lucrări, printre care volumul introductiv în limba germană (Geschichte des
Osmanischen Reiches, „Istoria Imperiului Otoman”), Istoria bisericii românești,[101] și o
antologie despre romantismul român.[102] În 1909, a urmat un volum de discursuri
parlamentare, În era reformelor, o carte despre Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859
(Unirea principatelor),[103] și o carte de critică în legătură cu poeziile lui Eminescu.[104] În
timpul unei vizite la Iași pentru jubileul Unirii, Iorga și-a cerut scuze în public lui Xenopol
pentru criticile aduse în deceniul precedent..[105]

Eșecurile din 1909 și crearea PND-ului

Iorga la masa de lucru, 1914. Poză publicată în Luceafărul.

În această perioadă a vieții, Iorga a devenit membru onorific al Societății Scriitorilor Români.
[106] A încercat să publice creațiile sale în Sămănătorul și Neamul Românesc, dar a scris
împotriva sistemului lor de taxe.[107] Odată eliberată de restricțiile guvernamentale în 1909,
școala sa din Văleni a fost transformată într-un centru studențesc, auto-finanțat din vânzarea de
cărți poștale.[108] Succesul său a creat panică în Austrio-Ungaria: ziarul Budapesti Hírlap a
descris școala lui Iorga ca fiind un instrument pentru a radicaliza românii din Transilvania.[108]
A încercat să înstrăineze principalele organizații românești din Transilvania: Partidul Național
Român (PNR) s-a temut de propunerea sa de a boicota Dieta Ungariei, din moment ce liderii
PNR erau loiali proiectului Statele Unite ale Austriei Mari.[109]

Iorga a avut de suportat consecințele în mai 1909, atunci când nu i s-a permis să intre în
Bucovina, fiind declarat persona non grata, și exilat de pe sol austriac (în iunie, li s-a interzis prin
lege profesorilor bucovineni să ia parte la discursurile lui Iorga).[108] După o lună, Iorga l-a
întâmpinat în București pe istoricul englez R.W. Seton-Watson. Critic al Austro-Ungariei, a
devenit prietenul lui Iorga, și l-a ajutat să-și facă cunoscute ideile în anglosferă.[110][111]

În 1910, anul în care a făcut turul Vechiului Regat în care a ținut mai multe conferințe, Nicolae
Iorga s-a raliat din nou cu A. C. Cuza pentru a constitui Partidul Naționalist-Democrat. Parțial
constituit pe baza componentelor antisemite ale revoltelor din 1907,[54][85][112] doctrina sa
descria comunitatea evreiască din România și evreii în general ca fiind un pericol pentru
dezvoltarea României.[113] La începuturile sale, partidul folosea ca simbol svastica (卐),
promovată de Cuza ca simbol mondial al antisemitismului și, mai târziu, al „rasei ariene”.[114]
De asemenea cunoscut ca PND, a fost primul grup românesc care a reprezentat mica burghezie,
intervenind între cele două partide care s-au aflat la putere timp de trei decenii.[115]

În 1910, Iorga a mai publicat încă treizeci de lucrări, printre care se numără și Viața femeilor în
trecutul românesc, Istoria armatei românești și Ștefan cel Mare și mănăstirea Neamțului.[103]
Activitatea sa academică a dus la un alt conflict cu istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș,
naș și fost prieten, care obiecta crearea obiectului Istoriei artelor ca obiect separat la Universitate.
[116]

Reinclus în Academie și făcut membru cu drepturi depline, a ținut un discurs în mai 1911 pe
tema Filozofia istoriei intitulat Două concepții istorice, prefațat de Xenopol.[117] În luna august
a aceluiași an, se afla din nou în Transilvania, la Blaj, unde a adus omagii Societății Culturale
ASTRA.[118] Și-a adus prima contribuție la drama românească cu o piesă numită după și al
cărui personaj principal era Mihai Viteazul, una din cele douăzeci de titluri din acel an pentru
aforismele strânse (Cugetări, "Musings") și memorii asupra vieții sale în cultură (Oameni cari au
fost).[119] În 1912, a publicat, printre altele, Trei drame, grupând Mihai Viteazul, Învierea lui
Ștefan cel Mare și Un domn pribeag.[120] În plus, Iorga a scris primele studii despre geopolitica
balcanică în contextul războaielor balcanice (România, vecinii săi și chestia Orientală).[118] A
mai adus contribuții notabile etnografiei, cu Portul popular românesc.[118][121]
Iorga și criza din Balcani

Coperta revistei Drum Drept, nr. 48-52, datată 31 decembrie 1915

În 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus noi moduri
de abordare a medievalismului și o lucrare despre efectele sociale ale Căderii Constantinopolului
în Moldova și Țara Românească.[118] Apoi a vizitat Regatul Serbiei, fiind invitat de Academia
din Belgrad, unde a prezentat o disertație despre relațiile româno-sârbe și Declinul Imperiului
Otoman.[118]

Iorga a fost chiar chemat sub arme în al Doilea Război Balcanic, în timpul căruia România a
luptat alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei.[47][122][123] Deposedarea Bulgariei de
Cadrilater, susținută de Maiorescu și conservatori, a fost văzută de Iorga ca o mișcare
imperialistă.[124]

Interesul lui Iorga în criza balcanică a fost redat în două din cele patruzeci de cărți pe care le-a
publicat în acel an: Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu privire la evenimentele din
Balcani.[118] A mai făcut un studiu despre domnia de la începutul secolului al XVIII-lea a lui
Constantin Brâncoveanu (Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu).[118] A publicat
primul număr al revistei Drum Drept, care apărea lunar, și care mai târziu a fuzionat cu revista
sămănătoristă Ramuri.[118] În 1914 a primit distincția Bene Merenti din partea statului român,
[125] și a inaugurat Institutul de Studii Sud-Est Europene sau ISSEE (fondat prin eforturile sale),
cu un discurs pe tema istoriei Albaniei.[126]

Din nou invitat în Italia, a vorbit la Ateneo Veneto despre relațiile dintre Republica Veneția și
Balcani,[118] și din nou despre cultura Settecento.[127] S-a concentrat asupra albanezilor și
Arbëreshëlor — Iorga a descoperit cel mai vechi document istoric scris în albaneză, Formula e
pagëzimit (1462).[128][129] În 1916, a fundat jurnalul academic bucureștean Revista Istorică, un
echivalent românesc al Historische Zeitschrift și al The English Historical Review.[130]

Profil antantist

Manifestație pro-Antanta în București (cca. 1916)

Implicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice și cauza iredentistă au devenit caracteristice în
viața sa în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România era încă neutră, a trecut
de tabăra predominant naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând purtarea unui război
împotriva Puterilor Centrale pentru a recupera Transilvania, Bucovina și alte regiuni deținute de
Austro-Ungaria; pentru a-și atinge scopul, a devenit un membru activ al Ligii pentru unitatea
culturală a tuturor românilor, și a organizat personal mari manifestații pro-Antanta în București.
[131] Un prudent anti-austriac, Iorga a adoptat agenda intervenționistă fără întârziere. Ezitările
sale au fost ridiculizate de militantul pro-transilvănean dar anti-război Eugen Lovinescu,[132]
lucru care l-a costat pe Iorga postul din Liga Culturală.[124] Istoricul a mărturisit mai târziu că,
la fel ca premierul Ion I. C. Brătianu și cabinetul Național Liberal, a așteptat cel mai bun moment
de atac.[124] În final, eforturile sale „antantiste” au fost susținute puternic de persoane publice ca
Alexandru I. Lapedatu și Ion Petrovici, dar și de grupul Acțiunea Națională a lui Take Ionescu.
[133] Iorga a făcut parte și din cercul privat de prieteni al tânărului Rege, Ferdinand I,[134] pe
care îl găsea bine intenționat, dar lipsit de voință.[124] Iorga este uneori creditat ca tutore al
Prințului Carol (viitorul Rege Carol al II-lea),[135] care frecventa cursurile școlii din Vălenii.
[136]

În polemica sa cu Vasile Sion din octombrie 1915, un fizician germanofil, Iorga și-a justificat
suspiciunile avute despre germanii din România și i-a felicitat pe românii care plecau din armata
austriacă.[137] Antantiștii care doreau Transilvania înapoi s-au întors împotriva poporaniștilor,
care deplângeau soarta românilor din Basarabia, regiune aflată sub opresiunea Imperiului Rus cu
consimțământul aliaților. Teoreticianul poporanist Garabet Ibrăileanu, editor al publicației Viața
Românească, l-a acuzat pe Iorga că nu a venit deloc în sprijinul basarabenilor.[138]

Iorga a reflectat asupra temelor politice în raportul predat Academiei în 1915, intitulat Dreptul la
viață al statelor mici și în multe din cele 37 cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria românilor
din Ardeal și Ungaria, Politica austriacă față de Serbia etc.[131] Tot în 1915, Iorga și-a terminat
tratatul în istorie economică, Istoria comerțului la români, dar și un volum despre istoria
literaturii și a filozofiei românești, Faze sufletești și cărți reprezentative la români.[131] Înainte
de vara anului 1916, a făcut naveta între București și Iași, pentru a-l suplini pe Xenopol, bolnav
fiind, la Universitatea din Iași.[139] A finalizat colecția de Studii și documente, care cuprinde
comentariile sale despre 30000 de mii de documente individuale în 31 de volume.[131]

Refugiul la Iași

Eseul lui Iorga despre relațiile româno-ruse, publicată în Iași, 1917

La sfârșitul verii anului 1916, odată cu stabilirea alianței cu Antanta de către guvernul Brătianu,
Iorga și-a exprimat bucuria într-o piesă numită Ceasul: „A sosit un ceas pe care-l așteptam de
veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris,
am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi,
dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre."[131] Totuși, campania românească
a fost un eșec, forțând Armata Română și întreaga administrație să evacueze zonele din sud,
inclusiv Bucureștiul, pentru a se adăposti de ocupația germană. Casa lui Iorga din Vălenii de
Munte s-a numărat printre proprietățile lăsate în urmă și ocupate de inamici, și, conform lui
Iorga, a fost vandalizată de Armata Germană.[140]

Încă membru al Parlamentului, Iorga s-a alăturat autorităților în capitala provizorie Iași, dar s-a
opus planurilor de relocare a guvernului în afara Moldovei asediate în Republica Rusă. Acest
argument a făcut subiectul unui discurs parlamentar, tipărit ca pamflet și distribuit militarilor:
„Fie ca câinii acestei lumi să se înfrupte din noi mai repede decât ne-am găsi bucuria, calmul, și
prosperitatea acordată de străinul ostil.”[141] Totuși a permis stocarea unora din caietele sale în
Moscova, împreună cu Tezaurul României,[142] și și-a adăpostit familia în Odesa.[47]

Iorga, care a republicat Neamul Românesc în Iași, și-a oprit temporar activitatea la Universitatea
din Iași și a început să lucreze la cotidianul de propagandă de război România,[143] contribuind
totodată și la publicația internațională a lui R.W. Seton-Watson The New Europe (română Noua
Europă).[144] A mai publicat în acel an mai multe broșuri dedicate menținerii moralului printre
soldați și civili: Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii, Rolul inițiativei private
în viața publică, Sfaturi și învățături pentru ostașii României etc.[131] A tradus din engleză și a
tipărit Țara mea, un eseu patriotic scris de Regina Maria.[145]

Criza tot mai puternică l-a făcut pe Iorga să lanseze apeluri împotriva defetismului și să republice
Neamul Românesc din Iași, explicând: „Am realizat acum ce suport moral ar putea servi aceasta
pentru miile de oameni descurajați și deziluzionați și împotriva trădătorilor care se strecură peste
tot.”[146] Scopul a fost din nou reflectat în prelegerile ce au urmat (unde a discutat despre
„principiul național”) și în alte lucrări; acestea contemplau asupra angajamentului Aliaților
(Relations des Roumains avec les Alliès, „Relațiilor românilor cu Aliații; Histoire des relations
entre la France et les roumains, „Istoria relațiilor dintre Franța și România”), caracterului
național (Sufletul românesc) sau împotriva scăderii moralului (Armistițiul).[146] Idealul lui de
regenerare morală în timpul războiului a fost completat de dorința unei reforme agrare. Brătianu
nu s-a opus propunerii, deși se temea că deținătorii de pământuri se vor răscula. Iorga i-a răspuns
sarcastic: „așa cum ai împușcat țăranii pentru ca boierii să prospere, atunci vei împușca boierii
pentru ca țăranii să prospere.”[147]

În mai 1918, România a cedat cerințelor germane și a semnat Tratatul de la București, considerat
de Iorga drept un armistițiu umilitor („Strămoșii noștri ar fi preferat moartea”);[140] a refuzat să
reprimească catedra de la Universitatea din București.[148] Autoritățile germane din București
au reacționat, operele sale fiind interzise.[140]
România Mare și conducerea Senatului

Nicolae Iorga
Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații, iar armata
germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei, când victoria
Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând Armistițiul Compiègne,
Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru întreaga lume”.[140] A mai
remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub conducerea cerurilor.”[47] Atunci a avut
loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a
continuat să găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca.
1936.[149]

A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte al
acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în cadrul României Mari.[140]
[150] În acest an a participat la a 360-a aniversare de la nașterea lui Mihai Viteazul.[140] Pe 1
decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Națională a României, Iorga a participat la Unirea cu
Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere pe
unirea pe baza dreptului de autodeterminare.[140] A fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a
bazat doar Brătianu pentru suport.[124] Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, a
susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, lucru care a dus la
o mai strânsă prietenie.[151]

La puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus public colaboratorii inamicilor din
război. Subiectul a fost dezbătut într-un discurs din 1919 pe care l-a ținut în fața membrilor
Academiei, unde a fost criticat de academicienii germanofili, opunându-se primirii calității de
membru a poporanistului Constantin Stere.[152] Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de
profesori germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el și Alexandru
Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din administrația numită de germani după ocuparea
Bucureștiului.[153] Cei doi cărturari au continuat disputa la tribunal[154] și, până la moartea lui
Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică recentă.[155] Deși nu era în cele mai bune
relații cu poetul germanofil încarcerat Tudor Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă
Ferdinand.[156]

După alegerile din 1919, Iorga a devenit membru al Senatului, reprezentând democrat-
naționaliștii. Deși nu susținea votul universal și adoptarea simbolurilor electorale care promovau
analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă reprezentând două mâini strânse (înlocuită mai
târziu cu un steag negru cu o seceră).[157] Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi:
partidul lui Iorga era al treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu
care a format Blocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri condus de Alexandru Vaida-Voevod.
[158] Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care le avea Iorga
despre Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în PNL, și l-a acuzat de crearea
unei mașini politice.[124] El și discipolii si erau cunoscuți ca politicianiști, care-și exprimau
dezamăgirea față de noul context politic.[124][142]

Fișier:Nicolae Iorga adresându-se românilor în anii 30'.ogv

Nicolae Iorga în anii '30
Tot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs despre
„drepturile românilor asupra teritoriului țării”, a fost numit la conducerea Comisiei
Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni din delegația trimisă de Franța
în România (Henri Mathias Berthelot, Charles Diehl, Emmanuel de Martonne și Raymond
Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu un discurs despre români și oamenii din Europa latină).[159]
Împreună cu eroul francez din Primul Război Mondial Septime Gorceix, a întocmit Anthologie
de la littérature roumaine („O antologie a literaturii române”).[160] În același an, statul francez i-
a acordat lui Iorga cea mai mare distincție a sa, Legiunea de onoare.[161]

Ca președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România,[162] Iorga a ținut

legătura cu mai tinerii intelectuali transilvăneni: a luat parte la reorganizarea Universității Franz
Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba maghiară cu cea în limba română, unde i-a
întâlnit pe cărturarii Vasile Pârvan și Vasile Bogrea (care l-au primit cu apelativul „geniul nostru
protector”), și a publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga.[163][164] A ținut
corespondența cu intelectualii din toate regiunile, și este românul căruia i s-au trimis cele mai
multe scrisori în istoria Poștei Române[150] În timpul unei călătorii în jurul României, a mai
scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans („Istoria
românilor din Peninsula Balcanică”: aromânii, istroromânii și meglenoromânii), Istoria poporului
francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai Viteazul.[165] I-a fost acordat titlul
de doctor honoris causa de către Universitatea din Strasbourg,[166] iar scrierile sale despre
Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève histoire de l'Albanie („Scurta
istorie a Albaniei”).[129] În București, Iorga a primit cadou de la admiratori o nouă casă în
București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu de Hunedoara).[47][166]

Politica anilor '20

Nicolae Iorga la biroul de lucru în 1921.

Coaliția s-a destrămat la sfârșitul lunii martie a anului 1920, când Ferdinand a dizolvat
Parlamentul.[167][168] În timpul alegerilor din vara anului 1920, Iorga a fost invitat de
jurnalistul Sever Dan să candideze pentru un loc de deputat în Transilvania, dar a participat și
câștigat locul în colegiul din Județul Covurlui.[167] Iorga critica PNR-ul pentru guvernul
regional din Transilvania,[124][142] și PȚ-ul pentru dorința de a reprezenta toți țăranii români.
[169] În martie 1921, Iorga a avut un nou conflict cu Stere. Ultimul a fost iertat pentru poziția
avută în război, fiind decorat pentru negocierea Unirii Basarabiei cu România, și ales pe listele
PȚ din Județul Soroca.[170] Discursul lui Iorga, „Trădarea lui Stere”, a reatras atenția spre
germanofilia lui Stere (cu citate scoase din context) și a cerut invalidarea sa; dezbaterea care a
urmat a fost tensionată și emoționantă, dar un nou vot în Cameră l-a confirmat pe Stere ca
deputat din partea Județului Soroca.[170]

Cele mai multe voturi le-a adunat Partidul Poporului, un partid radical, eclectic și anti-PNR,
condus de generalul și eroul de război Alexandru Averescu.[171] Iorga, al cărui PND a format
alături de PȚ și alte partide mai mici Federația Națională pentru democrație,[167][172][173] a
fost lăsat perplex de sui-generis-ul lui Averescu și de cultul personalității, scriind: "Totul [în acel
partid] era despre Averescu.”[174] Partenerul său A. C. Cuza și o parte a PND-ului susțineau PP-
ul, astfel amenințând stabilitatea partidului.[172] Iorga devine progresiv mai puțin antisemit,
proces la sfârșitul căruia Cuza a părăsit democrat-naționaliștii pentru a stabili Liga Apărării
Național-Creștine (1923).[85][124][175] Sugestiile lui Iorga privind venirile din Transilvania și
Basarabia au devenit un clișeu și au dus la dispute cu fostul prieten Octavian Goga, care s-a
alăturat partidului lui Averescu.[170]

Activitatea sa publicistică a continuat în acel an într-un ritm alert, prezidând pentru prima dată
Școala Românească din Fontenay-aux-Roses;[176] a publicat Histoire des roumains et de leur
civilisation („Istoria Românilor și civilizația lor”) în două volume și trei tomuri din Istoria
românilor prin călătorii, Ideea Daciei românești, Istoria Evului Mediu și alte lucrări științifice.
[166] Studiile sale biografice se concentrau asupra predecesorului său Mihail Kogălniceanu.
[177] A mai scris două drame: una centrată în jurul voievodului moldovean Constantin Cantemir
(Cantemir bătrânul), și alta dedicată, și numită după Brâncoveanu.[178] A ținut discursuri în
orașele transilvănene, și s-a implicat în proiecte pentru a organiza centre culturale populare prin
orașe, prin care intenționa să răspândească un mesaj cultural unitar.[179] În acest an moare și A.
D. Xenopol, Iorga fiind prezent la înmormântare.[179]

Fragmente audio:
Nicolae Iorga - Tradiție și civilizație
MENIU0:00
Nicolae Iorga - Ce sfat ar putea sa deie cineva
MENIU0:00
Nicolae Iorga - Valoarea fondului propriu
MENIU0:00
Probleme în ascultarea fișierului? Consultați pagina de ajutor.

În 1921 și 1922 a ținut cursuri în străinătate, cele mai importante la Universitatea din Paris,
stabilind și o școală românească în capitala franceză[179] și Accademia di Romania din Roma.
[180] În 1921, când aniversarea vârstei de 50 de ani s-a ținut la nivel național, Iorga a publicat un
număr mare de volume, incluzând un studiu bibliografic despre Revoluția de la 1821 și liderul
său Tudor Vladimirescu, un eseu pe tema istoriei politice (Dezvoltarea așezămintelor politice),
Secretul culturii franceze, Războiul nostru în note zilnice și lucrarea în limba franceză Les Latins
de l'Orient.[179] Interesul pentru Vladimirescu și rolul său istoric a apărut și în drama cu același
nume, publicată cu un volum de poezii.[181]

Nicolae Iorga
În politică, Iorga obiecta împotriva ținerii puterii de către PNL, denunțând alegerile din 1922 pe
motiv de fraudă electorală.[182] A reluat colaborarea cu PNR, urcând rapid în funcțiile partidului
pentru a încerca contracararea acestui monopol.[124][167][169][183] În 1923, și-a donat
reședința din Bulevardul Bonaparte și colecția sa Ministerului Educației, pentru a servi ca
beneficiu cultural și universitar studenților.[184] A mai primit un doctorat honoris causa de la
Universitatea din Lyon, după care a urmat o încercare de reconciliere cu Tudor Arghezi, căruia i-
a adresat laude publice.[185] Au lucrat împreună la ziarul Cuget Românesc, dar tot nu s-au
înțeles, deoarece Iorga începuse să critice modernismul literar și „criza spirituală a lumii”.[186]

Printre lucrările sale publicate în acel an se numără Formes byzantines et réalités balcaniques
(„Formularistica bizantină și realități balcanice”), Istoria presei românești, L'Art populaire en
Roumanie („Arta populară în România”), Istoria artei medievale și Neamul românesc din Ardeal.
[187] A terminat mai multe drame: Moartea lui Dante, Molière se răzbună, Omul care ni trebuie
și Sărmală, amicul poporului.[188]

Inițiative internaționale și călătoria în America

Nicolae Iorga, Doctor honoris causa al Universității Oxford.

Un moment important în cariera europeană a lui Iorga a avut loc în 1924, când a ținut în
București primul Congres Internațional al Studiilor Bizantine, la care au luat parte cei mai
importanți experți în domeniu.[184] A mai predat la Institutul italian Ramiro Ortiz din București.
[189] Tot atunci, Iorga a fost numit profesor emerit de Universitatea din Paris, primind onoarea
de a găzdui studenți străini la școala Vălenii de Munte, și a publicat un număr de lucrări
științifice și eseuri, ca: Brève histoire des croissades („O scurtă istorie a cruciadelor”), Cărți
reprezentative din viața omenirii, România pitorească și un volum adresat comunității româno-
americane.[184] În 1925, când a fost ales membru al Academiei din Cracovia, Polonia, Iorga a
ținut conferințe în mai multe țări europene, incluzând Elveția (unde a vorbit în fața Ligii
Națiunilor despre starea minorităților din Romania).[184] Bibliografia sa din anul 1925 include
50 de titluri.[184] Și-a mărit averea, construind vile în două orașe turistice: în Sinaia (arhitect:
Toma T. Socolescu) și, mai târziu, Mangalia.[190] Mai controversată a fost decizia sa de a folosi
fonduri în exces de la Congresul Internațional pentru a-și îmbunătăți tipografia din Văleni.[190]

Iorga a fost din nou în străinătate în 1926 și 1927, ținând discursuri pe mai multe teme la
reuniuni din Franța, Anglia, Italia, Elveția, Danemarca, Spania, Suedia și Regatul Iugoslaviei,
multe dintre lucrările sale fiind traduse în franceză, engleză, germană și italiană.[191] În 1926 a
scris primul din cele patru volume ale Essai de synthèse de l'histoire de l'humanité („Eseuri
despre sinteza istoriei lumii”), urmat în 1927 de Istoria industriei la români, Originea și sensul
democrației, un studiu al contribuțiilor române la Războiul Ruso-Turc (1877-1878) (Războiul de
independență) etc.[191] Acasă, PND-ul a fuzionat cu PNR, lucru acceptat de Iorga, căruia i s-a
propus să devină președintele uniunii.[169] Liderul în exercițiu al PNR, Iuliu Maniu, a reușit să
țină de scaun cu succes, și cele două partide au avut dispute în ceea ce privește această problemă.
[169]

Iorga la o expoziție de agricultură din Versailles, fotografie din 1928

În 1927 a fost pentru un timp lider al mișcării pan-europene, creată internațional de Graf
Coudenhove-Kalergi.[192] Ca doctor honoris causa al Universității din Genova, și-a deschis
cursurile de la Universitatea din Paris cu lectură publică despre politica Levantistă (1927) și, în
timpul anului 1928, a fost din nou invitat să țină prelegeri în Spania, Suedia și Norvegia.[193]
Lucrările publicate în acea perioadă cuprind eseurile politice Evoluția ideii de libertate, noi studii
istorice și variante tipărite ale conferințelor sale: Istoria învățământului, Patru conferințe despre
istoria Angliei, Țara latină cea mai îndepărtată din Europa: Portugalia.[194] În afara postului de
la Facultatea de Istorie a Universității din București, Iorga a luat și postul de profesor de istorie a
literaturii la aceeași instituție.[193]

Numit rector al universității în 1929, a urmat un nou set de conferințe în Franța, Italia sau Spania,
și a publicat 40 de cărți pe tema folclorului românesc și a istoriei Scandinaviei.[195] Pentru o
perioadă a ținut și cursurile de literatură, înlocuindu-l pe profesorul Ion Bianu.[196] S-a
împrietenit cu cercetătorul Constantin C. Giurescu, fiul istoricului Constantin Giurescu, care a
fost rivalul lui Iorga.[197]

Iorga a pornit în 1930 într-o călătorie lungă: a ținut din nou prelegeri în Paris în luna ianuarie,
apoi a plecat în Genova și, de acolo, în Statele Unite, unde a vizitat 20 de orașe, fiind întâmpinat
de comunitatea româno-americană și unde s-a întâlnit cu Președintele Herbert Hoover.[198] A
fost oaspete onorabil al Universității Case Western Reserve, unde a ținut un discurs în engleză.
[129] Întorcându-se în Londra pentru a lua parte la Congresul Internațional de Istorie, Iorga a
fost făcut doctor honoris causa de Universitatea din Oxford (cu un discurs introductiv despre
Titus Livius și Plinius cel Bătrân).[195] A fondat și institutul Casa Romena din Veneția.[199] A
scris America și românii din America și Priveliști elvețiene și piesele Sfântul Francisc („Francisc
de Assisi”) și Fiul cel pierdut.[200] În 1931-1932, a fost făcut doctor honoris causa de alte patru
universități (Universitatea din Paris, La Sapienza, Stefan Batory, Comenius), a fost primit în
Accademia dei Lincei și Accademia degli Arcadi, și a publicat peste 40 de titluri pe an.[201]

Prim-ministru

Regele Carol al II-lea și președintele Consiliului Nicolae Iorga în vizită la Timișoara (mai 1931).
Iorga a devenit Prim-ministrul României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, care s-a
întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu monarhul autoritarist s-au
îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte
în iulie 1930.[202] Un istoric contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a
confirmat prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea era în
beneficiul propriu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a propulsat în mâinile
regelui.”[203] Ambiția imprudentă a lui Iorga este menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care
îl enumeră, printre alții, pe Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol.[124] În
scurt timp, sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruperea coaliției cu PNR și
PȚ. Uniunea lor agrară, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), s-a distanțat de politicile lui Carol,
deși Iorga avea ca prioritate monarhismul „Carlist”.[124][204] Momentul a agravat disputele
fondatorului PND cu Iuliu Maniu,[124] dar Iorga îl avea de partea sa chiar pe fratele lui Maniu,
avocatul Cassiu Maniu, care refuza politica regionalistă a PNR-ului.[164]

Odată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice, împrumutând profesioniști

din mai multe partide politice, și apropiind pe Iorga de Ministrul Administrației și Internelor
Constantin Argetoianu.[124][205] Iorga a rezistat alegerilor din iunie, după care a condus o
coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii.[206] În timpul
scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și municipii,[201] și a
fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său
André Tardieu.[207] În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a
acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.
[129][208]

Nicolae Iorga, Doctor honoris causa al Universității Sorbona, 1931.

Principalul conflict al lui Carol din mandatul lu Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizație
fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care
scotea mișcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu
fondatorul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu.[209] În același timp, noua lege a educației oferea
universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii '20, a fost văzută ca fiind
nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că aceasta doar încuraja agitatorii
politici să se deplaseze în afara țării.[210] Fiind de asemenea și Ministrul instrucțiunii publice,
cultelor și artelor, a dat avizul prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi
luat bacalaureatul.[211] A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii Dorobanți,[212] fiind
totodată și susținător oficial al mișcării de cercetași din România.[213] A mai fondat o altă școală
de vară populară, în stațiunea turistică Balcic, Dobrogea de Sud.[145]

Marea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii crize economice,
neavând succes în a contracara-o.[124][214] Cabinetul a încercat să implementeze ștergerea
datoriilor cultivatorilor faliți în dauna piețelor financiare,[215] și a semnat un acord cu
Argentina, un alt exportator de produse agricole, în vederea limitării deflației.[216]

Nicolae Iorga între alegători (1931).

Administrarea proastă a problemelor economice l-au făcut pe istoric ținta batjocurilor și
indignării în rândul publicului larg.[217] A fost redus deficitul bugetar prin măsuri drastice
precum tăierile salariilor tuturor bugetarilor sau concedieri, ducând la deziluzionarea clasei
mijlocii, care începuse să sprijine și mai mult Garda de Fier.[124][218] Alte aspecte
controversate au fost probabil favoritismul și nepotismul: văzut ca o figură centrală în mediul
academic, Iorga a ajutat familia lui Gheorghe Bogdan-Duică și Pârvan, promovându-l pe tânărul
istoric Andrei Oțetea și numindu-l pe cumnatul său Colonel Chirescu (c. Florica Iorga în 1918)
în postul de prefect al județului Storojineț.[219] Mandatul său a mai ieșit în evidență prin
tensiunile crescânde între PND în București și foștii aliați din Transilvania: Iorga a ajuns la
putere după lansarea unor zvonuri conform cărora PNȚ ducea o „conspirație transilvăneană”,
cabinetul lui Iorga neincluzând nici un politician transilvănean.[220] Totuși, a fost deschis
sașilor, Iorga creând un minister al minorităților etnice.[221]
Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică.
Aceasta a urmat după o neînțelegere între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care
l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier.[222] PND-ul, candidând cu o sigla pătrat în
pătrat (回),[223] a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu național-
liberalii sau cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup
agrar.[224] Iorga a scris memorii, publicate cu titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora
intenționa să contreze ostilitatea politică.[124][225] A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit de
Palatul Crețulescu.[226]

Conflictele de la mijlocul anilor '30

Nicolae Iorga decorat în Polonia.

Conflictele politice s-au reflectat în viața sa academică: s-a opus puternic unei noi generații de
istorici, care îi includea pe Giurescu cel tânăr, P. P. Panaitescu și Gheorghe Brătianu. La mijloc a
fost o dispută științifică: toți cei trei istorici, care colaborau la noua Revista istorică română, au
găsit studiile lui Iorga drept speculații, politizare sau material didactic inutil.[227] Discrepanța
politică a fost evidențiată de suportul mai radical pe care îl manifestau pentru Regele Carol al II-
lea.[228] În următorii ani, Iorga a avut divergențe de opinie cu discipolul transilvănean Lucian
Blaga, încercând în van să oprească primirea lui Blaga în rândurile Academiei din cauza
diferendelor din filozofie și a preferințelor literare.[229] De partea lui Blaga a fost psihologul
Basil Munteanu; corespondența sa cu Blaga includea remarci ostile la adresa „vulgarității” lui
Iorga și a culturii politice.[230]

Pe drum spre un congres pan-european, Iorga a stârnit și mai multe controverse luând parte, în
Roma, la a zecea aniversare a Marșului asupra Romei din 1923, care sărbătorea Italia Fascistă.
[231] Nu a mai participat la conferințe în 1933, în schimb, a revizitat Franța și și-a reluat postul
de la Universitatea din București; a mai publicat încă 37 de cărți și, în august 1933, a participat la
Congresul de Istorie de la Varșovia.[201] Noul său proiect a fost o variantă a Alianței polono-
române, lucrând împreună cu poetul și diplomatul Aron Cotruș pentru a crește gradul de
conștientizare a țării sale și a publicat în presa poloneză.[232]

Coperta revistei Cuget Clar, nr. 34, datată 2 martie 1939

În 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul
național-liberal Ion G. Duca.[233] În timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a
intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu,[234] și l-a invitat pe poetul legionar
Radu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni.[235] În același timp, critica moderniștii în Istoria
literaturii românești contemporane și poezia lui Arghezi în presă.[135][236] Tot în 1934, Iorga a
publicat o carte în care relata punctul său de vedere despre România la începutul perioadei
moderne — Byzance après Byzance („Bizanț după Bizanț”), și trei volume din Histoire de la vie
byzantine („O Istorie a vieții bizantine”).[237] A urmat volumul de memorii Orizonturile mele.
O viață de om așa cum a fost,[124][238] și a contribuit la Revista Fundațiilor Regale.[239]

Iorga a călătorit din nou prin Europa, ținând mai multe conferințe sub auspiciile Ligii Culturale,
[240] invitându-l pe istoricul Franz Babinger să țină un discurs la ISSEE.[241] Aflat din nou în
Iași, istoricul a participat la aniversarea lui Dimitrie Cantemir, ale cărui rămășițe au fost
recuperate din Uniunea Sovietică pentru a fi îngropate în România.[240] În 1935 a publicat o
nouă variantă a volumului Istoria lui Mihai Viteazul, Originalitatea lui Dimitrie Cantemir,
Comemorarea unirii Ardealului și două volume de Memorii.[240] Celelalte eseuri erau despre
cariera celebrilor intelectuali ai secolului al XVII-lea Antim Ivireanul, Axinte Uricariul și
Constantin Cantacuzino).[242] Împreună cu fiica sa, Liliana, a lansat și un ghid al Bucureștiului.
[243]

Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu și Savel Rădulescu la ieșire de la Camera Deputaților

În 1936 a predat la Universitatea din Paris, și a ținut o conferință la Société des études
historiques, înainte de a găzdui Comitetul Internațional al Istoricilor de la București.[240] A mai
fost în Olanda, unde a ținut un discurs despre istoria socială a Imperiului Bizantin: L'Homme
byzantin („Omul bizantin”).[244] La întoarcere, dorind să-și reînnoiască campania împotriva
moderniștilor, Iorga fondează revista neo-sămănătoristă Cuget Clar.[245]

Și-a exprimat public temerile privind dorința de expansiune a Regatului Ungariei, care dorea să
recucerească Transilvania, avertizând totodată publicul de pericolul pe care îl prezintă Germania
Nazistă și dorința sa de revanșă.[246] Într-un mod asemănător și-a exprimat opinia despre
pericolul sovietic și soarta românilor din Uniunea Sovietică, colaborând cu refugiatul anti-
comunist Nichita Smochină.[247] O parte din acestea au fost difuzate la radio, în emisiunea
Sfaturi pe întuneric (publicată și ca broșură).[248] A mai terminat câteva volume: Dovezi despre
conștiința originii românilor, eseul polemic Lupta mea contra prostiei, și primele două volume
din Istoria românilor.[249]

Retragerea din 1937 și procesul Codreanu

Nicolae Iorga
Nicolae Iorga a fost onorat de inaugurarea Muzeului Bucureștean de Istorie a Lumii de către
Carol al II-lea, dat în grija ISSEE-ului.[250] Amenințările cu moartea primite de la Garda de Fier
l-au făcut să se retragă de la Universitate.[251] S-a retras în Vălenii de Munte, dar a rămas activ
pe scena academică, ținând un discurs despre „dezvoltarea spiritului uman” la Institutul Mondial
de Istorie, și devenind membru corespondent al Academiei de Istorie din Chile.[251] L-a avut ca
discipol pe Eugen Wolbe, care a strâns date despre regii români.[155] Această contribuție a fost
dublată de o scurtă participare la viața politică. Iorga a luat parte la Congresul Ligii Culturale din
Iași, unde a cerut public scoaterea în afara legii a Gărzii de Fier, pe motiv că servea intereselor
naziste, și a mai ținut discursuri despre pericolul de război la Vălenii de Munte și conferințe
radiofonice.[252] A continuat lupta contra modernismului cu discipolul N. Georgescu-Cocoș la
Neamul Românesc, trimițând la Academie și un raport special despre „pornografia”
moderniștilor (vezi Pulă (revistă)).[253]

În 1938, s-a alăturat guvernului lui Miron Cristea.[254] Din postura de consilier regal nu a arătat
prea mult sprijin partidului Frontul Renașterii Naționale, unicul partid de stat, creat de Carol al
II-lea, partid pro-fascist, dar anti-legionar (vezi Constituția României din 1938).[255] Iorga a fost
deranjat de impunerea purtării uniformelor de către toate oficialitățile, numind-o drept o
„tiranie”, și i-a ridiculizat în particular pe cei care au format noua constituție, dar s-a conformat
schimbărilor.[256] În aprilie, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui
Codreanu și la uciderea acestuia. Până atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înființa mici
firme comerciale și acțiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se adreseze cu o
scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” și „incorect”.[257][258] Premierul Armand
Călinescu, care a cerut interzicerea activităților legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând
judecarea lui Codreanu pentru conspirație.[259] O consecință neașteptată a acestei decizii a fost
demisia în semn de protest a generalului Ion Antonescu din postul de ministru al Apărării.[260]

Iorga a refuzat să ia parte la proces; în scrisorile pe care le-a adresat judecătorilor, a cerut
retragerea acuzației de calomnie, și a avertizat că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze
un program de reabilitare psihică.[261] Iorga s-a concentrat pe alte activități: a fost comisar la
Bienala Internațională de Artă de la Veneția în 1938[262] și a sprijinit încercările de a stabili o
școală românească de genealogi.[263]

Nicolae Iorga la casa din Vălenii de Munte.

În 1939, după ce campania de condamnare a Gărzii a degenerat în terorism, Iorga a apărut la
tribuna Senatului pentru a cere încetarea violențelor.[264] A lipsit din țară, predând din nou la
Paris.[265] A publicat alte câteva volume din Istoria românilor, și a terminat de lucrat la alte
cărți: în 1938, Întru apărarea graniței de Apus, Cugetare și faptă germană, Hotare și spații
naționale; în 1939 Istoria Bucureștilor, Discursuri parlamentare, Istoria universală văzută prin
literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și războaie, Toate poeziile lui N. Iorga și două
volume intitulate Memorii.[264] Tot în 1938, Iorga a inaugurat teatrul în aer liber din Vălenii de
Munte cu una din creațiile sale dramatice, Răzbunarea pământului.[251] A publicat 45 de titluri,
incluzând o piesă despre Cristina a Suediei (Regele Cristina)[266] și un ciclu de poeme anti-
război.[13] Câteva dintre eseurile anglofile au fost incluse de Mihail Fărcășanu în Rumanian
Quarterly, a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române.[267]

Iorga a fost din nou mandatar la Bienalul de la Veneția din 1940.[262] Dezvoltarea rapidă a
politicii l-a determinat să se concentreze pe activitățile de militant și jurnalist. A ținut mai multe
conferințe și a dedicat mai multe articole păstrării granițelor României Mari și cauzei anti-
legionare: Semnul lui Cain, Ignoranța stăpâna lumii, Drumeț în calea lupilor etc.[266] Iorga se
temea de izbucnirea Al Doilea Război Mondial și a fost întristat de urmările Bătăliei Franței,
evenimente care au făcut subiectul eseului Amintiri din locurile tragediilor actuale.[266] A lucrat
la o variantă a Prometeu încătușat, o tragedie care reflecta îngrijorările față de România, aliații ei,
și viitorul politic nesigur.[13]

Asasinarea lui Iorga

Casa memorială din Vălenii de Munte

În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei
de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga.[170][268] La două
ședințe ale Consiliului de Coroană ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase membri (din totalul
de 21) care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a
Basarabiei.[170] Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel
agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion
Antonescu în rol de Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga a decis să suspende
apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că „... s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă,
ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”.
[266] Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier,
prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii)[269] și
tirade de la sediul legionar din Văleni.[270] S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul
față de regele care fusese obligat să abdice.[271]

Nicolae Iorga calling.jpg

Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în
cartierul Dorobanți)[47] și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a
mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană.[272] A fost ridicat de un grup de
legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan
(secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC),
Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției
Legionare fiind inginerul agronom Traian Boeru),[273] în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și
ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm.[274]
Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil
Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care
aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat).[275] Aceste acte de răzbunare, puse
în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari
din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu.[276] Membrii Gărzii de Fier îl
considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul
regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise
adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul
legionarilor a fost condamnat pentru calomnie.[277] Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori
instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită.

Cadavrul savantului este ridicat de la marginea drumului în dimineața zilei de 28 noiembrie

1940.
Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea
veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în
bernă.[274] Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New
York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în
pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”.[274] În țară, Garda de Fier a interzis
plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la
Academia Română.[278] Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru,
care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”,
„toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „... a întrupat puterea de muncă
intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt...”.[279]

Mormântul lui Nicolae Iorga

Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funeraliile lui
Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția
Gărzii de fier cu prezența lor.[280] Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol
G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară.
[281] Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene[282]
și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).[250]
Concepții politice
Conservatorism și naționalism

Nicolae Iorga în uniforma militară a partidului unic Frontul Renașterii Naționale. În fundal
stânga, regele Carol al II-lea. În dreapta, din profil, Armand Călinescu
Viziunea lui Iorga asupra societății și politice se afla la punctul de întâlnire al conservatorismului
tradiționalist, naționalism etnic și conservatorismul național. Această fuziune a fost găsită de
analistul politic Ioan Stanomir ca o mutație a ideologiei Junimii, contrară conservatorismului
liberal al lui Titu Maiorescu, dar asemănătoare cu ideologia lui Mihai Eminescu.[283] Un
Junimist neconformist, Eminescu a adăugat viziunii conservatoriste a contemporanilor un
naționalism puternic, cu tentă reacționară, rasistă și xenofobă, pentru care a primit atenție post-
mortem în timpul vieții lui Iorga.[85][284] Descris de cercetătoarea Ioana Both ca „mitul
Eminescian”, Iorga l-a considerat un poet cu idei sănătoase despre rasă și care era „expresia
integrală a sufletului românesc”, mai degrabă decât un artist melancolic.[285] Această sursă
ideologică a modelat atitudinea Sămănătoriștilor, slăbind influența Junimii și redefinind
conservatorismul românesc pentru o generație.[286] O definiție dată de cercetătorul politic John
Hutchinson îl plasează pe Iorga printre cei care au îmbrățișat „naționalismul cultural”, opusul
„naționalismului politic” ce urmărea modernizarea statului.[287]

Împrumutând teoria lui Maiorescu despre deschiderea României spre occident, care erau „forme
fără fond” (însemnând că unele obiceiuri moderne au înlocuit tradițiile locale), Iorga era
împotriva stabilirii liberalismului, dar i-a dat o expresie mai radicală.[288] Un punct important
de continuitate între junimism și Iorga a fost noțiunea celor două clase „pozitive”, ambele
opunându-se burgheziei: clasa inferioară reprezentată de țărănime și cea aristocrată, a boierilor.
[289] La fel ca Maiorescu, Iorga a criticat Constituția României din 1866.[290] O altă viziune
care corespundea cu cea junimistă era cea despre Revoluția Franceză — conform autorului René
Girault românul era un excelent cunoscător al acestei perioade.[291] Experiența revoluționară a
fost, din punctul de vedere a lui Iorga, traumatizantă, în timp ce liberalii sau moștenitorii iacobini
erau apostrofați pentru stricarea echilibrului tradițional.[292] A lăudat Revoluția Americană,
dând-o ca exemplu pozitiv pentru construirea unei nații.[293]

Ca junimist, conservatorismul lui Iorga nu se baza în general pe religie. Secularist printre

tradiționaliști, nu a dat o mare importanță valorilor creștine, și, lăudând forța creativă a omului,
vedea asceticismul ca pe un fenomen negativ.[294] Totuși, se identifica puternic cu Biserica
Ortodoxă Română și isihasmul din cugetul românilor, marginalizând Biserica Greco-Catolică și
Școala Ardeleană.[111] Respingând individualismul pur, Iorga a reacționat împotriva venerării
moderne a democrației ateniene sau a reformei protestante, dând ca modele Sparta, Macedonia și
orașele-state italiene.[295] Conform analistului politic Mihaela Czobor-Lupp, aceasta era o
„alternativă” la perspectiva rațională, și o contragreutate la studiul lui Max Weber pe Etica
protestantă.[296] Teoria sa denumea omul ca fiind o „entitate naturală [cu] propria viață
organică”, și uneori justifica dreptul de cucerire când noile civilizații le înlocuiau pe cele
decăzute; conflictul era între Heracles și Trimalchio.[297] În viața privată dar și publică, Iorga
avea remarci sexiste: ca Maiorescu, Iorga credea că femeile erau înzestrate pentru creșterea
copiilor și ajutarea bărbaților în treburile publice.[298]

Deconectat de cultura germană după șocul provocat de Primul Război Mondial,[299] Iorga a
avut păreri puternice despre Adolf Hitler, Germania Nazistă și nazism în general, luând în vedere
nerespectarea Tratatului de la Versailles, dar și politica represivă. A rezumat asta în Sfaturi pe
întuneric: „Feriți-vă oamenii mei de marile pericole care vă pândesc... Granițele sunt atacate,
mutate, distruse, îngustate. [...] Aceste fuziuni, în cele mai crude forme, vechea teorie în care
statele mici nu aveau dreptul la independență și la spațiu vital [...]. Nu pot uita trecutul și nu pot
ajunge la un acord cu dictatura lui Hitler, fiind un om care prețuiește libertatea de gândire”.[249]
Compara Protectoratul Boemiei cu un „behemoth”, referindu-se la anexare ca un act „preistoric”.
[267] Textele anti-război din 1939 au răspuns la suspiciunile care spuneau că va urma un nou
conflict armat care va dăuna vitalității naționale, și, în timpul Invaziei Poloniei, și-a exprimat
solidaritatea față de Polonia — polonofilia lui Iorga a fost remarcată și de naziști ducând la relații
tensionate între Berlin și București.[13] Conservatorul Iorga înclina să simpatizeze cu alte forme
de totalitarism sau corporatism, și, din anii '20, vedea cu respect fascismul italian.[300] Și-a
exprimat dezamăgirea față de regimul italian care era aliat al Ungariei, dar a aplaudat invazia
Etiopiei din 1935, și considera că o alianță cu Italia era una mai sigură decât cea cu Mica
Antantă.[301]

Antisemitism

Ziua Păcălelilor. Pe 1 aprilie, comunitatea evreiască din Buhuși i-au încredințat Dl. Iorga biroul
Hakham din acea localitate. (caricatură din 1910 de Ion Theodorescu-Sion)
O componentă importantă și controversată a viziunii politice a lui Iorga, prezentă în aproape
întreaga carieră, a fost antisemitismul. Istoricul cultural William O. Oldson apreciază că „lista
impresionantă de realizări” a lui Iorga în alte domenii i-a permis să „dea antisemitismului o
eleganță irezistibilă în România”, pentru că Iorga credea că toți bunii naționaliști erau antisemiți.
[302] Ideile sale pe problema evreiască au fost des însoțite de limbaj violent, care a lăsat urme în
activitatea sa jurnalistică (deși nu recurgea la glume rasiale).[303] În 1901, când l-a blocat pe
lingvistul evreu Lazăr Șăineanu în a obține un post de profesor, Iorga a scris că evreii aveau o
„pasiune pentru laude mărețe și câștiguri multiple”;[304] trei ani mai târziu, în Sămănătorul, a
afirmat că Iașiul era ”poluat” de o comunitate de „afaceriști păgâni și ostili”.[85] A mai exprimat
păreri similare în jurnalele de călătorie, văzând ca de înțeles pogrom-urile împotriva evreilor
bucovineni și basarabeni.[85]
Venind din aceeași familie ideologică ca și mișcarea „Democrației Naționale” din Polonia,[305];
PND-ul, fiind de părere că evreii locali sufocau clasa mijlocie românească și trebuiau să fie
expulzați, folosea lozinci precum Evreii în Palestina.[306] Programul PND-ului a fost criticat de
la bun început de Constantin Rădulescu-Motru, prietenul naționalist și pro-junimist al istoricului,
care spunea că rațiunea economică din spatele acestor lozinci era greșit înțeleasă.[307] Conform
lui Oldson, părerea conform căreia evreii erau „vampiri” ai economiei era în întregime
nefondată, chiar ipocrită: „[Iorga a fost] un moldovean complexat de sărăcia din provincie.[303]”

Concepția conservatoare personală a fost adoptată și în doctrina partidelor, care pretindeau că

evreii erau factori de rezistență împotriva autorităților politice și culturale ale Românilor.[308]
Iorga nu a optat niciodată pentru un antisemitism religios în locul celui rasial, crezând că
originea civilizației „iudeo-creștine” se trage din dialectica între valorile creștine și iudaism.[309]
A mai sugerat că antisemitismul românesc era conjunctural, defensiv, și mai degrabă
segregaționist decât destructiv, și în mai multe rânduri, că xenofobia nu făcea parte din
identitatea națională românească, idee apreciată de Oldson ca fiind un „antisemitism uman”.
[310] Oldson estimează ca un paradox, atitudinea lui Iorga (și a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu)
da a „avea stimă pentru o mică elită evreiască, disprețuind restul evreilor.”[311]

Examinând impactul acestor idei, criticul literar William Totok consideră Neamul Românesc ca
fiind „cea mai importantă platformă de agitație antisemită dinaintea Primului Război Mondial”.
[54] Adesea revista acuza ziarele evreiești Adevărul și Dimineața că duceau la iudaizarea
mediului intelectual românesc.[312] Erau criticați românii prietenoși cu evreii, unul dintre
aceștia fiind Ion Luca Caragiale (criticat pentru contactele cu Șăineanu, cu dramaturgul Ronetti
Roman și alți evrei).[313][314] Caragiale i-a răspuns cu ironie: „crește înalt, dar strâmb”.[230]
[314]

Când, în perioada interbelică, temele antisemitismului european modern din versiunea lui
Nicolae Iorga și a lui A. C. Cuza, și din propaganda Sămănătorului, au devenit surse de inspirație
pentru Garda de Fier în primii săi ani[85][315], atât Iorga, emoționat de primirea călduroasă a
comunității evreiești de români-americani în 1930[316] cât și Cuza, au început să-și modereze
discursurile și să le facă mai tolerante, îndeosebi după 1934, în lucrările din Adevărul.[317] Iorga
l-a lăudat pe mecena evreu Aristide Blank[318] și pe măsura acestei evoluții, Iorga și Cuza au
început să fie judecați „jidoviți” de către cercurile cele mai naționaliste. Așa cum susținea
cercetătorul George Voicu, discursul antisemit se întorcea acum împotriva lor.[319] Mai târziu
totuși, Iorga s-a mai întors ocazional la retorica antisemită europeană: în 1937-1938, a susținut că
evreii determinau românii să plece din țară, și considera necesară „despăducherea” României
prin colonizarea evreilor într-o țară proprie.

Geopolitică
România Mare și Mica Antantă (cu verde deschis), și inamicul lor, Regatul Ungariei
Iorga oscila între sentimentele date de extremele: francofilie și francofobie. Istoricul a explicat în
detaliu de ce îi displăcea peisajul social și politic din A Treia Republică Franceză. Și-a reamintit
că, în anii 1890, a fost șocat de lipsa de respect și cosmopolitismul societății studențești franceze.
[320] Într-un discurs din 1906, Iorga amintea că elita francofonă și diglosia urbană distrugeau
încetul cu încetul fibra morală a societăți, creând o breșă între clase în ceea ce privește limba.
[321] De asemenea, Neamul Românesc susținea Action Française și dreptul reacționar francez în
conflictul cu a Treia Republică.[322] La puțin timp după începerea primului război mondial, în
timpul Bătăliei Frontierelor, Iorga și-a exprimat public noile sentimente de apreciere pentru
Franța, susținând că era angrenată într-un război pur defensiv; în numele panlatinismului a
criticat Spania pentru rămânerea în neutralitate.[323]

Acoperirea culturii europene și a problemelor continentale de către Iorga a deschis punți spre alte
domenii culturale, în special în perioada interbelică. Așa cum nota istoricul Lucian Boia, Iorga
vedea Europa ca o comunitate de națiuni, și, în felul său, respingea izolaționismul sau xenofobia
primitivă.[324] Conform academicianului Francesco Guida, activitățile educaționale și politice
ale lui Iorga arătau o „mare deschidere spre lumea exterioară”, chiar dacă, în Franța anilor '30,
opinia publică se întorsese împotriva lui.[325] Drept răspuns, Iorga s-a afirmat ca promotor al
culturii engleze, depunând eforturi apreciabile în definirea și răspândirea caracteristicilor
principale în rândul publicului român.[326][327] În acel timp, chiar dacă cocheta cu
naționalismul Pan-european, era împotriva lui Iuliu Maniu care nu arăta simpatie pentru
proiectele Confederației Dunărene, crezând că este timpul să ascundă revanșismul Ungariei.[207]

Moștenire
Un patriarh al culturii române

Portretul lui Nicolae Iorga pe bancnota de 1 leu, 2005

Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române.[51] În
1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București.[51] Din
1911 este membru activ al Academiei Române.[117] Începând din 1908 ține cursuri de vară la
Vălenii de Munte, județul Prahova.

Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele
mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați
că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental.[328] În timpul
regimului comunist, opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind
contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost
autor al unui număr uriaș de publicații și cel mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de
volume și 25 000 de articole.[328]

Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria
bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din
publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume
(1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des
osmanischen Reiches, 1908-1913), Istoria românilor în 10 volume (1936-1939). Ca literat,
Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu,
Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice (Oameni cari au
fost, O viață de om, așa cum a fost). În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca
istoric literar, a publicat: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (vol. I-II, 1901); Istoria
literaturii religioase a românilor până la 1688 (1904); Istoria literaturii românești în veacul al
XIX-lea, de la 1821 înainte. În legătură cu dezvoltarea culturală a neamului (vol. I, 1907, vol. II,
1908, vol. III, 1909); Istoria literaturii românești (vol. I, 1925, vol. II, 1926, vol. III, 1933);
Istoria literaturii românești contemporane (1934); Istoria literaturii românești. Introducere
sintetică (1929).
Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-
ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi,
Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici.

Contribuții

Nicolae Iorga la masa de lucru

Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris („Fontenay-aux-
Roses”). A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”,
„Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii
sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906).[77]

A întocmit numeroase volume de izvoare, documente (Notes et extraits pour servir à l'histoire
des Croisades au XV-e siècle, 6 vol., Studii și documente cu privire la istoria românilor, 31 vol.
ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filosofic, a îmbogățit
gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele
"permanențe", coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat
monografii și sinteze de mare valoare (Istoria lui Mihai Viteazul, Istoria bisericii românești și a
vieții religioase a românilor, Istoria armatei românești, 2 vol., Istoria comerțului românesc, 2
vol., Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, 2 vol., Istoria
românilor, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală (La place des Roumains
dans l'histoire universelle, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența
istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale
(Geschichte des Osmanischen Reiches, 5 vol., Cărți reprezentative în istoria omenirii, Histoire de
la vie Byzantine, 3 vol.), la cercetarea istoriei literaturii române, ca și vastitatea operei și
preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii.
Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la
pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României.

Istoriografie

Bustul lui Nicolae Iorga din fața Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”. Sculptor Ion Irimescu.
Activitățile științifice ale lui Iorga reflectă credințele sale de-o viață. Fiind un naționalist moderat
și un apărător al tradiționalismului țărănesc (aspect observabil și din asocierea sa cu
Sămănătorul), Iorga a devenit interesat în documentarea istoriei domeniilor rurale din vechea
Valahie și Moldova. Constatând lipsa de surse privind istoria română din Evul Mediu și
încercând să descrie procesul de tranziție de la Dacia romană la un popor vorbind o limbă
romanică (vezi Originile românilor), Iorga și-a concentrat eforturile în direcția cercetării modului
în care au fost păstrate obiceiurilor romane în zonele rurale.

Urmași

Timbru comemorativ al Poștei Române la 100 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga 1871-1971.
Nicolae Iorga a avut peste zece copii, dar mulți din ei au murit la vârste fragede.[329] Fiicele
sale cunoscute sunt Florica Chirescu, Magdalina, Liliana și Alina. Magdalina, care se bucura de
o carieră de succes în pictură, și-a stabilit familia în Italia.[330][331] Singurul copil care s-a axat
pe domeniul istoriei, cunoscută pentru reeditarea cărților tatălui ei[332] și pentru contribuțiile ca
sculptor, a fost Liliana Iorga. Ea s-a măritat cu istoricul Dionisie Pippidi în 1943.[329] Alina a
devenit soția unui jurist argentinian, Francisco P. Laplaza.[329] Unul din fii, Mircea, s-a căsătorit
cu una din fiicele familiei Știrbei,[333] apoi cu Mihaela Bohățiel, o aristocrată transilvăneană,
descendentă a clanului Lemeni și a magnatului medieval Johannes Benkner.[334] De profesie
inginer, Mircea Iorga a fost directorul Colegiul Tehnic Energetic din București la sfârșitul anilor
'30.[265] Un alt fiu, Ștefan N. Iorga, a fost scriitor, susținător al mișcării Cuget Clar,[335] și mai
târziu medic.[336] Nepoata lui Iorga, Micaella Filitti, care a lucrat ca funcționar public în anii
'30, a fugit din România Comunistă și s-a stabilit în Franța.[331]
Printre descendenții săi se numără Andrei Pippidi, fiul lui Dionisie, principalul editor al scrierilor
lui Iorga.[196][337] Pippidi a prefațat și colecții ale corespondenței lui Iorga, și a publicat o
sinteză biografică despre bunicul său.[150] Andrei Pippidi este căsătorit cu politologul Alina
Mungiu,[338] sora regizorului Cristian Mungiu.[339]

Memorii și corespondență
Supt trei regi
Scrisori către Catinca
Oameni cari au fost
O viață de om - așa cum a fost[340]
Note
^ a b Iova, p. xxvii.
^ Iova, p.xxvii. Vezi și Nastasă (2003), p.61 Dicționarul biografic al literaturii române, Aurel
Sasu, vol. I, Paralela 45, colaborator: Mircea Zaciu, p. 776
^ Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga 1940-1947, ISBN 973-591-293-7
^ Stoica Lascu, „N. Iorga și Aromânii”, Tomis, anul VI, nr. 9, septembrie 2001
^ N. Iorga ,, O VIATA DE OM ASA CUM A FOST” – EDITURA MINERVA (PAGINILE
5,6,7)
^ Z. Ornea, "Receptarea dramaturgiei lui Caragiale", în România Literară, Nr. 31/2001
^ a b Dumitru Hîncu, "Scrisori de la N. Iorga, E. Lovinescu, G. M. Zamfirescu, B. Fundoianu,
Camil Baltazar, Petru Comarnescu", in România Literară, Nr. 42/2009
^ Rădulescu, p.344
^ Rădulescu, p.344, 351
^ Nastasă (2003), p.62
^ Iova, p.xxvii-xxviii. Vezi și Nastasă (2003), p.61-62, 66, 74-75
^ Iova, p.xxviii-xxix
^ a b c d Nicolae Mareș, "Nicolae Iorga despre Polonia", în România Literară, Nr. 35/2009
^ a b Iova, p.xxviii
^ Nagy-Talavera, Nicholas M. (1999). N. Iorga - o biografie. Iași: Institutul European. p. 45.
^ Iorga, Nicolae (1984). Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost. București: Minerva. p.
13.
^ Iova, p.xxix-xxx
^ Iova, p.xxix
^ Iova, p.xxix-xxxi
^ a b Iova, p.xxx
^ Iorga, Nicolae (1984). Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost. București: Minerva. p.
69, 71.
^ a b Iova, p.xxxi
^ Iova, p.xxxi. Vezi și Nastasă (2003), p.61
^ Iova, p.xxxi; Nastasă (2003), p.61-62
^ Iova, p.xxxi; Nastasă (2003), p.62-64; (2007), p.244, 399
^ a b c d e Iova, p.xxxii
^ Iorga, Nicolae (1984). Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost. București: Minerva. p.
111.
^ Theodorescu, Barbu (1968). Nicolae Iorga. București: Tineretului. p. 61.
^ Iova, p.xxxii. Vezi și Nastasă (2003), p.62-63, 174-175; (2007), p.238-239
^ Iova, p.xxxii. Vezi și Nastasă (2007), p.521, 528; Ornea (1998), p.129
^ Iova, p.xxxii. Vezi și Nastasă (2003), p.65
^ Iova, p.xxxii. Vezi și Călinescu, p.988
^ Constantin Kirițescu, "O viață, o lume, o epocă: Ani de ucenicie în mișcarea socialistă", in
Magazin Istoric, septembrie 1977, p.14, 17
^ Iova, p.xxxii, xxxvii; Nastasă (2003), p.61, 64-71, 74, 105, 175
^ Nastasă (2003), p.64-66, 69-70, 74, 175
^ Nastasă (2003), p.175; (2007), p.239, 489
^ Nastasă (2007), p.239. Vezi și Vianu, Vol. I, p.165
^ Theodorescu, Barbu (1968). Nicolae Iorga. București: Tineretului. p. 60.
^ Iova, p.xxxii-xxxiii
^ a b c d e Iova, p.xxxiii
^ Nastasă (2003), p.154, 233-234; (2007), p.179-180, 201-202
^ Iova, p.xxxiii-xxxiv
^ a b c d Iova, p.xxxiv
^ Iova, p.xxxiv-xxxv. Vezi și Călinescu, p.1010
^ Nastasă (2003), p.66-68
^ Iova, p.xxxiv. Vezi și Setton, p.62
^ a b c d e f g Andrei Pippidi, „Bucureștii lui N. Iorga”, in Dilema Veche, Nr. 341, august–
septembrie 2010
^ Vianu, Vol. III, p.62-68
^ Iova, p.xxxiv-xxxv. Vezi și Boia (2000), p.83; Nastasă (2007), p.239, 244-245, 430
^ Ornea (1995), p.188; Nastasă (2007), p.239, 245
^ a b c d e f g h Iova, p.xxxv
^ Iova, p.xxxv. Vezi și Nastasă (2007), p.239
^ Nastasă (2007), p.84
^ a b c en William Totok, "Romania (1878–1920)", in Richard S. Levy, Antisemitism: a
Historical Encyclopedia of Prejudice and Persecution, Vol. I, ABC-CLIO, Santa Barbara, 2005,
p.618. ISBN 1-85109-439-3
^ Iova, p.xxxvi
^ a b Iova, p.xxxvi-xxxvii
^ Nastasă (2007), p.239
^ Iova, p.xxxvi-xxxvii; Nastasă (2003), p.68, 167, 169-170, 176, 177-178; (2007), p.309, 496-
502, 508-509, 515-517
^ Iova, p.xxxi, xxxvi
^ Nastasă (2007), p.309
^ Nastasă (2007), p.508-509
^ Nastasă (2007), p.515-517
^ Călinescu, p.1010; Iova, p.xxxvii; Nastasă (2003), p.68, 167, 169-170, 178; (2007), p.169, 464,
496-502, 508-509, 516
^ Ovidiu Pecican, "Avalon. Apologia istoriei recente", in Observator Cultural, Nr. 459, January
2009
^ a b c d e f g Iova, p.xxxvii
^ Nastasă (2003), p.176-183
^ Iova, p.xxxvii; Nastasă (2003), p.39, 52, 69-72, 73-74, 118. Vezi și Boia, 2010, p.188; Butaru,
p.92; Nastasă (2007), p.294, 322-323
^ Nastasă (2007), p.114, 150, 294, 379
^ Iova, p.xxxvii. Vezi și Nastasă (2003), p.179-180
^ Nastasă (2003), p.179-180
^ a b c d Iova, p.xxxviii
^ Iorga, Nicolae (1984). Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost. Minerva. p. 186, 224.
^ Mârza, Eva (2009). Nicolas Iorga et le livre roumain ancien. Transylvanian Review. 18. Cluj-
Napoca: Centrul de Studii Transilvane. p. 146.
^ Maior, Liviu (1990). Nicolae Iorga istoric - om politic. Studia Universitatis Babeș-Bolyai.
Historia. Cluj-Napoca. p. 84.
^ Nastasă (2007), p.514-515
^ Both, p.32
^ a b Călinescu, p.407, 508, 601-602; Livezeanu, p.116-117; Ornea (1998), p.131, 136; Nastasă
(2007), p.179-180; Veiga, p.164-167
^ Ornea (1998), p.73, 75-79, 131, 136, 376. Se also Călinescu, p.643
^ Călinescu, p.643-644; Ornea (1998), p.73, 78–79, 88, 91-104, 134-139
^ Nastasă (2003), p.170, 181-183
^ Iova, p.xxxviii-xxxix
^ a b c d e f g h i Iova, p.xxxix
^ Ion Simuț, "Centenarul debutului sadovenian", in România Literară, Nr. 41/2004
^ Nastasă (2007), p.272-273
^ a b c d e f g h Ovidiu Morar, "Intelectualii români și 'chestia evreiască' ", in Contemporanul,
Nr. 6/2005 (republished by România Culturală)
^ a b Ion Simuț, "Pitorescul prozei de călătorie", in România Literară, Nr. 27/2006
^ a b c Cătălin Petruț Fudulu, "Dosare declasificate. Nicolae Iorga a fost urmărit de Siguranță",
in Ziarul Financiar, 10 septembrie 2009
^ a b c d Ion Hadârcă, "Constantin Stere și Nicolae Iorga: antinomiile idealului convergent (I)",
in Convorbiri Literare, June 2006
^ Boia (2000), p.92-93, 247; (2010), p.353; Nastasă (2007), p.95, 428, 479; Stanomir, Spiritul,
p.114-118; Veiga, p.165, 180
^ Veiga, p.180
^ Călinescu, p.634
^ Oldson, p.156
^ Călinescu, p.977; Iova, p.xxxix-xl
^ Nastasă (2007), p.306-308, 517-521
^ en Although he was well aware of the disastrous condition of the Romanian peasantry, he
refused to examine its causes. He wrote: There is no doubt that our peasantry is the most
backward in all of Europe; in no other country, not even in Turkey has the peasantry been left so
far behind as the peasantry in the Romanian kingdom. - Radu Ioanid, „Nicolae Iorga and
Fascism”, Journal of Contemporary History, Vol. 27, No. 3 (iulie 1992), pp. 467-492, Publicat
de: Sage Publications, Ltd. Stable URL:
^ Cătălin Petruț Fudulu, "Dosare declasificate. Nicolae Iorga sub lupa Siguranței (II)", in Ziarul
Financiar, 16 septembrie 2009
^ Nastasă (2007), p.338-339, 492
^ Cătălin Petruț Fudulu, "Dosare declasificate. Nicolae Iorga sub lupa Siguranței (III)", in Ziarul
Financiar, 16 septembrie 2009
^ Nastasă (2007), p.126, 492, 526; Iova, p.xxxix
^ Călinescu, p.676
^ Iova, p.xl. Vezi și Setton, p.49
^ Călinescu, p.996
^ a b Iova, p.xl
^ Vianu, Vol. II, p.149
^ Nastasă (2003), p.183
^ Nastasă (2007), p.526
^ Cassian Maria Spiridon, "Secolul breslei scriitoricești", in Convorbiri Literare, April 2008
^ a b c Cătălin Petruț Fudulu, "Dosare declasificate. Nicolae Iorga sub lupa Siguranței (IV)", in
Ziarul Financiar, 8 octombrie 2009
^ H. Seton-Watson & C. Seton-Watson, p.51-52
^ H. Seton-Watson & C. Seton-Watson, p.9, 72, 95, 103, 190
^ a b Victor Rizescu, Adrian Jinga, Bogdan Popa, Constantin Dobrilă, "Ideologii și cultură
politică", in Cuvântul, Nr. 377 (republished by România Culturală)
^ Oldson, p.134-135
^ Cernat, p.32; Ornea (1995), p.395-396; Veiga, p.55-56, 69, 166-167
^ Radu, p.583
^ Veiga, p.69. Vezi și Butaru, p.95-97; Crampton, p.109; Oldson, p.133-135
^ Nastasă (2007), p.36-38, 321-323. Vezi și Nastasă (2003), p.39, 71
^ a b Iova, p.xl-xli
^ a b c d e f g h i Iova, p.xli
^ Iova, p.xli. Vezi și Vianu, Vol. III, p.53-61
^ Călinescu, p.1010; Iova, p.xli
^ Gheorghe Oprescu, "Arta țărănească la Români", in Transilvania, Nr. 11/1920, p.860
(digitalizat de Universitatea Babeș-Bolyai Transsylvanica Online Library)
^ Paul Rezeanu, "Stoica D. – pictorul istoriei românilor", in Magazin Istoric, December 2009,
p.29-30
^ Nastasă (2007), p.91
^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r Z. Ornea, "Din memorialistica lui N. Iorga", in România
Literară, Nr. 23/1999
^ Nastasă (2007), p.133-134
^ Iova, p.xli. Vezi și Guida, p.238; Nastasă (2007), p.49, 50; Olaru & Herbstritt, p.65
^ Smaranda Bratu-Elian, "Goldoni și noi", in Observator Cultural, Nr. 397, November 2007
^ en Edwin E. Jacques, The Albanians: An Ethnic History from Prehistoric Times to the Present,
McFarland & Company, Jefferson, 1995, p.277, 284. ISBN 0-89950-932-0
^ a b c d Kopi Kyçyku, "Nicolae Iorga și popoarele 'născute într-o zodie fără noroc'", în
Academia de Științe a Moldovei Akademos, Nr. 4/2008, p.90-91
^ Nastasă (2007), p.512; Vezi și Iova, p.xlii
^ a b c d e f Iova, p.xlii
^ Boia (2010), p.106-107, 112-113
^ Boia (2010), p.76, 115-116, 122, 276
^ Nastasă (2007), p.88-89
^ a b Alexandru George, "Revenind la discuții (4)", in Luceafărul, Nr. 31/2009
^ Butaru, p.93
^ Boia (2010), p.304-305
^ Boia (2010), p.239, 325
^ Nastasă (2003), p.183-184; (2007), p.376, 492
^ a b c d e f g Iova, p.xliv
^ Iova, p.xlii. Vezi și Boia (2010), p.123
^ a b c Gheorghe I. Florescu, "Corespondența personală a lui N. Iorga" (II), in Convorbiri
Literare, June 2003
^ Vianu, Vol. III, p.92-93
^ H. Seton-Watson & C. Seton-Watson, p.190
^ a b fr Romanița Constantinescu, "Investissements imaginaires roumains en Quadrilatère: La
ville de Balchik", in Caietele Echinox, Vol. 18, Universitatea Babeș-Bolyai Center for
Imagination Studies, Cluj-Napoca, 2010, p.68-82. ISBN 2-905725-57-0
^ a b Iova, p.xliii
^ Iova, p.xliii-xliv
^ Boia (2010), p.117
^ Călinescu, p.1010. Vezi și Ciprian, p.220
^ a b c Gheorghe I. Florescu, "Corespondența personală a lui N. Iorga" (I), in Convorbiri
Literare, May 2003
^ Gheorghe I. Florescu, "Regina Maria și Conferința de pace din 1919" (III), in Convorbiri
Literare, November 2008
^ Boia (2010), p.111, 346-347. Vezi și Iova, p.xliv
^ Boia (2010), p.111, 353-354, 356
^ Dumitru Hîncu, "Al. Tzigara-Samurcaș - Din amintirile primului vorbitor la Radio românesc",
in România Literară, Nr. 42/2007
^ a b Alexandru Florescu, "Istorie și istorii: o biografie a regelui Ferdinand", in Convorbiri
Literare, January 2005
^ Boia (2010), p.341
^ Radu, p.580, 585
^ Veiga, p.35-36, 130
^ Iova, p.xliv-xlv
^ Mircea Iorgulescu, "Acum 85 de ani - Antologie de literatură română în Franța", in România
Literară, Nr. 51-52/2005
^ Nastasă (2007), p.276
^ Mircea Regneală, "Colapsul bibliotecilor românești", in Revista 22, Nr. 745, June 2004
^ Iova, p.xlv. Vezi și Nastasă (2007), p.91, 273-278, 492
^ a b Ion Simuț, "Nicolae Iorga - Corespondență necunoscută", in România Literară, Nr. 22/2006
^ Iova, p.xlv. Vezi și Tanașoca, p.99-100, 163
^ a b c Iova, p.xlv
^ a b c d Gheorghe I. Florescu, "Corespondența personală a lui N. Iorga" (III), in Convorbiri
Literare, July 2004
^ Butaru, p.307
^ a b c d Ionuț Ciobanu, "Structura organizatorică a Partidului Țăranesc și a Partidului Național
", in Sfera Politicii, Nr. 129-130
^ a b c d e Ion Hadârcă, "Constantin Stere și Nicolae Iorga: antinomiile idealului convergent
(II)", in Convorbiri Literare, July 2006
^ Veiga, p.45-47
^ a b Gheorghe I. Florescu, "Alexandru Averescu, omul politic" (III), in Convorbiri Literare, July
2009
^ Radu, p.579
^ Veiga, p.47
^ Butaru, p.95-98, 122, 156; Cernat, p.138; Neubauer, p.164; Veiga, p.74-76, 96, 130. Conform
lui Crampton (p.109), cele două partide încă împărțeau viziunile în ceea ce privește
antisemitismul, chiar dacă PND-ul era oficial „dedicat să-i recompenseze pe cei care au suferit în
timpul războiului”.
^ Nastasă (2007), p.120, 195-196
^ Călinescu, p.988. Vezi și Vianu, Vol. II, p.274
^ Călinescu, p.1010; Iova, p.xlv-xlvi
^ a b c d Iova, p.xlvi
^ Santoro, p.116
^ Călinescu, p.1010. Vezi și Iova, p.xlvi
^ Marin Pop, "Alegerile parlamentare din anul 1922 în județul Sălaj", in Caiete Silvane, 10 iunie
2009
^ Neubauer, p.164; Veiga, p.99-100
^ a b c d e Iova, p.xlvii
^ Iova, p.xlvi-xlvii
^ Geo Șerban, "Cursă de urmărire, cu suspans, prin intersecțiile avangărzii la români", in Lettre
Internationale ediția românească, Nr. 58, vara anului 2006 (republicată de România Culturală)
^ Iova, p.xlvi. Vezi și Tanașoca, p.163
^ Iova, p.xlvi. Vezi și Călinescu, p.1010
^ Santoro, p.114-115
^ a b Nastasă (2007), p.126
^ a b Iova, p.xlvii-xlviii
^ Guida, p.238; Nicolae M. Nicolae, "Europa lui Coudenhove-Kalergi", in Magazin Istoric, July
2002, p.11
^ a b Iova, p.xlviii
^ Iova, p.xlviii-xlix
^ a b Iova, p.xlix
^ a b Z. Ornea, "N. Iorga - istoric literar", in România Literară, Nr. 43/1999
^ Nastasă (2007), p.324-325, 386-387, 479-480
^ Iova, p.xlix. Vezi și Ornea (1995), p.396
^ Santoro, p.226
^ Iova, p.xlix. Vezi și Călinescu, p.1010
^ a b c Iova, p.l
^ Brătescu, p.33-34
^ Seton-Watson, p.205
^ Butaru, p.306
^ Ornea (1995), p.226, 265, 296; Veiga, p.126-131, 200-201
^ Guida, p.237
^ a b Guida, p.238
^ Tănase Bujduveanu, "Institutul român din Albania", in Magazin Istoric, March 2011, p.28-32
^ Butaru, p.161, 169; Iova, p.l; Ornea (1995), p.173, 235, 243, 296. Vezi și Veiga, p.137-138
^ Nastasă (2007), p.58, 81
^ Astfel, Iorga a răspuns cererii uneia dintre elevele românce ale lui Albert Einstein, Melania
Șerbu, pentru a-i acorda o posibilitate educațională. V. Solomon Marcus, "Scrisori către și de la
Albert Einstein", in România Literară, Nr. 28/2006 (cu o eroare cronologică).
^ Cristian Bârsu, "O evocare a lui Gheorghe Mocianu, primul profesor român de educație fizică",
în Hațieganu University Paletristica Mileniului, Nr. 2/2007, p.77
^ Ionuț Fantaziu, "Cercetașii României se distrează fără internet", in Evenimentul Zilei, 22
noiembrie 2009
^ Nastasă (2007), p.82; Ornea (1995), p.296; Veiga, p.130-131
^ Veiga, p.140-141
^ Dumitru Șandru, "Criza din 1929 - 1933 și criza actuală", in Sfera Politicii, Nr. 133
^ Nastasă (2007), p.82; Veiga, p.156-157
^ Veiga, p.156-158
^ Nastasă (2007), p.114, 120, 131, 150, 250, 275-278, 287, 306-307, 324-332, 506-507
^ Guida, p.231
^ Neubauer, p.165
^ Ornea (1995), p.226, 296-297; Seton-Watson, p.205; Veiga, p.130-131, 138
^ Radu, p.577-578
^ Veiga, p.215, 235, 247-248. Vezi și Radu, p.579
^ Călinescu, p.614-615
^ Andrei Pippidi, "O expoziție formidabilă ", in Dilema Veche, Nr. 292, septembrie 2009
^ Boia (2000), p.101-106
^ Nastasă (2007), p.325-326
^ Nastasă (2003), p.189, 192, 204-205, 207-209; (2007), p.506-507
^ a b Pavel Chihaia, "Printre cărți și manuscrise", in Observator Cultural, Nr. 339, septembrie
2006
^ Veiga, p.134
^ Nicolae Mareș, "Aron Cotruș – scriitor și diplomat - 120 de ani de la naștere", în Luceafărul,
Nr. 1/2011
^ Ornea (1995), p.299
^ Ornea (1995), p.231
^ Brătescu, p.54
^ Livezeanu, p.117; Ornea (1995), p.444-449, 452. Vezi și Călinescu, p.977
^ Iova, p.l. Vezi și Neubauer, p.164; Setton, p.49
^ Călinescu, p.1010; Iova, p.l-li; Zub (2000), p.34
^ Nastasă (2007), p.524
^ a b c d Iova, p.li
^ Eugen Ciurtin, "Eastern Europe", in Gregory D. Alles (ed.), Religious Studies: A Global View,
Routledge, Londra, 2008, p.62. ISBN 0-415-39743-X; Nastasă (2007), p.39, 425-426
^ Călinescu, p.978, 979
^ Andrei Pippidi, "Istorie și arhitectură, cum le vedea Iorga", in Dilema Veche, Nr. 373, April
2011
^ Mircea Muthu, "Homo balcanicus", in Caietele Echinox, Vol. 3, Universitatea Babeș-Bolyai
Center for Imagination Studies, Cluj-Napoca, 2002, p.43-51. ISBN 973-35-1355-5
^ Ornea (1995), p.445
^ Brătescu, p.69, 77; Iova, p.li-lii
^ Brătescu, p.59
^ Iova, p.lii. Vezi și Călinescu, p.1010; Nastasă (2007), p.523
^ a b Iova, p.lii
^ a b Olaru & Herbstritt, p.64
^ a b c Iova, p. liii
^ Iova, p.liii. Vezi și Ornea (1995), p. 98
^ Adina-Ștefania Ciurea, "Scriitori în boxa acuzaților", in România Literară, Nr. 33/2003
^ Crampton, p. 115–116; Santoro, p. 233
^ Țurlea, passim; Veiga, p.245-248, 250, 262-265. Vezi și Butaru, p. 293
^ Țurlea, passim
^ Scrisoarea lui Zelea Codreanu către Nicolae Iorga, Andreea Lupșor, historia.com
^ Deletant, p.34, 43-44; Ornea (1995), p.314-316, 336-337; Veiga, p.250, 271
^ Deletant, p.34-35, 43-44; Ornea (1995), p. 316; Veiga, p.250-251, 271-272
^ Deletant, p.44
^ Ornea (1995), p.316-317
^ a b "History", at the Venice Biennale Romanian Pavilion: Seductiveness of Interval; accesat la
23 februarie 2011
^ Rădulescu, p.342
^ a b Iova, p.liii-liv
^ a b Țurlea, p. 47
^ a b c d Iova, p.liv
^ a b Alexandru Zub, "Sistemul de la Versailles. Considerații istoriografice", în Convorbiri
Literare, februarie 2005
^ Brătescu, p.77
^ Ornea (1995), p.335. Vezi și Iova, p.liii
^ Brătescu, p.79
^ Neubauer, p.164
^ Iova, p.lv. Vezi și Brătescu, p.81, 84; Nastasă (2007), p.126
^ Veiga, p.310
^ a b c Iova, p.lv
^ Brătescu, p.82; Crampton, p.118; Deletant, p.60-61; Ornea (1995), p.19, 196, 209-210, 339-
341, 347, 357; Veiga, p.292-295, 309-310; Seton-Watson, p.214-215
^ Deletant, p.60-61; Ornea (1995), p.339-343
^ „Asasinarea lui Iorga, o crimă de stat?”. 24 noiembrie 2010. Accesat în 9 decembrie 2012.
^ Iova, p.lv-lvi. Vezi și Ornea (1995), p.340-341
^ Iova, p.lv-lvi
^ Brătescu, p.82
^ Brătescu, p.83
^ Nastasă (2007), p.49
^ Stanomir, Spiritul, p.8-9, 102, 104-105, 112-119
^ Both, passim; Butaru, p.13, 64-87, 89, 95-96, 108, 112, 123, 158, 252-254, 316-317; Stanomir,
Spiritul, p.8-9, 104-105, 108-110, 113, 114, 147-155, 198-206
^ Both, p.31-32
^ Both, p.31-32; Butaru, p.95-96; Stanomir, Spiritul, p.8-9
^ Alexandrescu, p.142, 158
^ Stanomir, Spiritul, p.102, 112-121; Nastasă (2007), p.42, 169, 496-502, 508-509, 515-517,
528. Vezi și Călinescu, p.977
^ Ornea (1998), p.272; Stanomir, Spiritul, p.113-121, 228-230; Veiga, p.164-166, 175-176
^ Stanomir, Spiritul, p.114-121, 127, 138, 176-189, 224-234. Vezi și Czobor-Lupp, p.122-123,
125-126, 129-131
^ fr René Girault, Être historien des relations internationales, Universitatea Paris 1 Panthéon-
Sorbonne, 1998, p.415-416. ISBN 2-85944-346-0
^ Czobor-Lupp, p.130-131; Stanomir, Spiritul, p.47, 113-114, 116-121, 127, 177, 180-184, 186,
232; Veiga, p.164
^ Stanomir, Spiritul, p.120, 178-179, 181-183, 188-189, 231
^ Vianu, Vol. III, p.56-61. Vezi și Livezeanu, p.120, 122
^ Czobor-Lupp, p.122-130
^ Czobor-Lupp, p.123, 126-131
^ Vianu, Vol. III, p.67
^ Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, Editura Meridiane,
București, 2003, p.95, 109-110, 113. ISBN 973-33-0481-6
^ Boia (2000), p.247-248; Grigorescu, p.376-377; Nastasă (2007), p.215-216; Oldson, p.134-135
^ Boia (2000), p.116; Santoro, p.115-116, 226-228, 231, 233, 333, 359-364; Stanomir, Spiritul,
p.228, 233; Veiga, p.89, 97, 130-131, 134, 149, 253
^ Santoro, p.115, 226-227, 233, 359-360, 363-364
^ Oldson, p.132-134
^ a b Oldson, p.134
^ Laszlo Alexandru, "Un savant călcat în picioare (II)", in Tribuna, Nr. 152, January 2009
^ Veiga, p.69
^ Ornea (1995), p.395-396
^ Marta Petreu, "De la lupta de rasă la lupta de clasă. C. Rădulescu-Motru", in Caietele Echinox,
Vol. 13, Universitatea Babeș-Bolyai Center for Imagination Studies, Cluj-Napoca, 2007, p.190-
200. ISBN 2-905725-06-0
^ Cernat, p.32; Oldson, p.135; Sandqvist, p.63, 77, 281
^ Cernat, p.32
^ Oldson, p.135-137
^ Oldson, p.145
^ Voicu, p.146-147, 148
^ Voicu, p.148
^ a b Barbu Cioculescu, "În exil", în România Literară, Nr. 4/2002
^ Boia (2000), p.100; Butaru, p.97, 126-127; Oldson, p.134-135, 161; Ornea (1995), p.315, 351,
410, 441, 444; Stanomir, Spiritul, p.225; Veiga, p.55, 120, 165-167, 175-177, 181, 293. Vezi și
Călinescu, p.948-949
^ Ornea (1995), p.396
^ Călinescu, p.977
^ Butaru, p.97
^ Voicu, p.147
^ Nastasă (2007), p.179-180, 195-196, 201-202; Stanomir, Spiritul, p.115-118
^ Boia (2000), p.93, 247; Stanomir, Spiritul, p.114-118
^ Eugen Weber, Action Française: Royalism and Reaction in Twentieth Century France,
Stanford University Press, Stanford, 1962, p.483-484. OCLC 401078
^ Boia (2000), p.246
^ Boia (2000), p.100
^ Guida, p.237-238
^ Rodica Albu, "The Reception of W. B. Yeats in Romania", in K. P. S. Jochum (ed.), The
Reception of W.B. Yeats in Europe, Continuum International Publishing Group, London & New
York, 2006, p.177-178, 186, 306, 307. ISBN 0-8264-5963-3
^ en Thomas C. Carlson, "Poe in Romania", in Lois Vines (ed.), Poe Abroad. Influence,
Reputation, Affinities, University of Iowa Press, Iowa City, 1999, p.80. ISBN 0-87745-697-6
^ a b Cosmin Navadaru (8 decembrie 2011). „Nicolae Iorga, politicianul huiduit de
parlamentari / Un român mai prolific decât Stalin și Lenin la un loc”. hotnews.ro. Accesat în 8
decembrie 2012.
^ a b c Nastasă (2007), p.155
^ Lazăr, p.41-42, 43
^ a b Yolanda Lalu Levi, Micaella Filitti, Paris, iulie 2002, la Memoria Digital Library; accesat
la 10 mai 2011
^ Lazăr, p.42-44
^ Nastasă (2003), p.39
^ Mihai Sorin Rădulescu, "Din Ardealul de altădată", in România Literară, Nr. 31/2006; "Familia
Benkner", in Ziarul Financiar, 28 octombrie 2008
^ Călinescu, p.613
^ Brătescu, p.284
^ Lazăr, p.44
^ Michael Shafir, "Memory, Memorials, and Membership: Romanian Utilitarian Anti-Semitism
and Marshal Antonescu", in Henry F. Carey (ed.), Romania since 1989: Politics, Economics, and
Society, Lexington Books, Oxford, 2004, p.88. ISBN 0-7391-0592-2
^ Claudia Craiu, "Povestea lui Cristi Mungiu, a familiei și a 'gagicuței' lui", in Ziarul de Iași, 31
mai 2007; Cristinel C. Popa, "Prof. dr. Ostin Mungiu: România este o țară plină de durere fizică
și socială prost tratată", în Jurnalul Național, 11 mai 2011
^ Iorga, N., O viață de om - așa cum a fost, București: Editura Minerva, 1984.
Bibliografie
en Nation and National Ideology. Past, Present and Prospects. Proceedings of the International
Symposium Held at the New Europe College, Center for the Study of the Imaginary & New
Europe College, București, 2002, p. 117-121. ISBN 973-98624-9-7; See:
en Irina Livezeanu, "After the Great Union: Generational Tensions, Intellectuals, Modernism,
and Ethnicity in Interwar Romania", p. 110-127
en Sorin Alexandrescu, "Towards a Modern Theory of Romanian Nationalism in the Interwar
Period", p. 138-164
en Paul Blokker, "Romania at the Intersection of Different Europes: Implications of a Pluri-
civilizational Encounter", in Johann P. Arnason, Natalie J. Doyle, Domains and Divisions of
European History, Liverpool University Press, Liverpool, 2010, p. 161-180. ISBN 978-1-84631-
214-4
Lucian Boia,
Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, București, 2000. ISBN 973-50-0055-5
„Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Humanitas,
București, 2010. ISBN 978-973-50-2635-6
fr Ioana Both, " 'Mihai Eminescu – Poète National Roumain.' Histoire et Anatomie d'un Mythe
Culturel", in The New Europe College Yearbook 1997-1998, New Europe College, București,
2000, p. 9-70. ISBN 973-98624-5-4
G. Brătescu, Ce-a fost să fie. Notații autobiografice, Humanitas, București, 2003. ISBN 973-50-
0425-9
Lucian T. Butaru, Rasism românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din România,
până la Al Doilea Război Mondial, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca,
2010. ISBN 978-606-526-051-1
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva,
București, 1986
Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei: primul val, Cartea Românească,
București, 2007. ISBN 978-973-23-1911-6
George Ciprian, Mascărici și mîzgălici. Amintiri, Editura de Stat pentru literatură și artă,
București, 1958. OCLC 7288521
en Marcel Cornis-Pope, John Neubauer (eds.), History of the Literary Cultures of East-Central
Europe, Vol. II, John Benjamins, Amsterdam & Philadelphia, 2004. ISBN 90-272-3453-1; See:
en Monica Spiridon, "On the Borders of Mighty Empires: Bucharest, City of Merging
Paradigms", p. 93-105
en John Neubauer, Marcel Cornis-Pope, Sándor Kibédi-Varga, Nicolae Harsanyi,
"Transylvania's Literary Cultures: Rivalry and Interaction", p. 245-283
en R. J. Crampton, Eastern Europe in the Twentieth Century – and after, Routledge, Londra,
1997. ISBN 0-415-16423-0
Ovid Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. I, Editura
Minerva, București, 1972. OCLC 490001217
en Mihaela Czobor-Lupp, "The Tension between Philosophy, History and Politics in Forging the
Meaning of Civil Society in Romanian Philosophical Culture", in Magdalena Dumitrana (ed.),
Romania: Cultural Identity and Education for Civil Society. Romanian Philosophical Studies, V.
Cultural Heritage and Contemporary Change, Series IVA, Eastern and Central Europe, Volume
24, Council for Research in Values and Philosophy, Washington, 2004, p. 91-134. ISBN 1-
56518-209-X
en Dennis Deletant, Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania, 1940-
1944, Palgrave Macmillan, Londra, 2006. ISBN 1-4039-9341-6
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas,
București, 1995. ISBN 973-28-0523-4
Vasile Drăguț, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Pictura românească în imagini,
Editura Meridiane, București, 1970. OCLC 5717220
Dan Grigorescu, Istoria unei generații pierdute: expresioniștii, Editura Eminescu, București,
1980. OCLC 7463753
en Francesco Guida, "Federal Projects in Interwar Romania: An Overvaulting Ambition?", in
Marta Petricioli, Donatella Cherubini (eds.), For Peace in Europe: Institutions and Civil Society
between the World Wars, Peter Lang AG, Brussels, 2007, p. 229-257. ISBN 978-90-5201-364-0
Victor Iova, "Tabel cronologic", in N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Vol. I, Editura Minerva,
București, 1979, p.xxvii-lvi. OCLC 6422662
Traian D. Lazăr, "O parte a 'clanului Iorga' ", in Magazin Istoric, June 2011, p. 41-44
Lucian Nastasă,
Intelectualii și promovarea socială (pentru o morfologie a câmpului universitar), Editura
Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003; e-book version at the Romanian Academy's George
Bariț Institute of History
"Suveranii" universităților românești. Mecanisme de selecție și promovare a elitei intelectuale,
Vol. I, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007. ISBN 973-726-278-3; e-book version at the George
Bariț Institute of History
en John Neubauer, "Conflicts and Cooperation between the Romanian, Hungarian, and Saxon
Literary Elites in Transylvania, 1850–1945", in Victor Karady, Borbála Zsuzsanna Török (eds.),
Cultural Dimensions of Elite Formation in Transylvania (1770–1950), Ethnocultural Diversity
Resource Center, Cluj-Napoca, 2008, p. 159-185. ISBN 978-973-86239-6-5
en Stejărel Olaru, Georg Herbstritt (eds.), Vademekum Contemporary History Romania. A
Guide through Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial
Places, Romanian Institute for Recent History, Stiftung für Aufarbeitung der SED-Diktatur,
Berlin & București, 2004
en William O. Oldson, A Providential Anti-Semitism. Nationalism and Polity in Nineteenth-
Century Romania, American Philosophical Society, Philadelphia, 1991. ISBN 0-87169-193-0
Z. Ornea,
Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundației Culturale Române, București,
1995. ISBN 973-9155-43-X
Junimea și junimismul, Vol. II, Editura Minerva, București, 1998. ISBN 973-21-0562-3
Ovidiu Pecican, Regionalism românesc. Organizare prestatală și stat la nordul Dunării în
perioada medivală și modernă, Editura Curtea Veche, București, 2009. ISBN 978-973-669-631-2
Sorin Radu, "Semnele electorale ale partidelor politice în perioada interbelică", in the National
Museum of the Union Apulum Yearbook, Vol. XXXIX, 2002, p. 573-586
fr Mihai Sorin Rădulescu, "Sur l'aristocratie roumaine de l'entre-deux-guerres", in The New
Europe College Yearbook 1996-1997, New Europe College, București, 2000, p. 339-365. ISBN
973-98624-4-6
en Tom Sandqvist, Dada East. The Romanians of Cabaret Voltaire, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts & Londra, 2006. ISBN 0-262-19507-0
it Stefano Santoro, L'Italia e l'Europa orientale: diplomazia culturale e propaganda 1918-1943,
FrancoAngeli, Milan, 2005. ISBN 88-464-6473-7
en Hugh Seton-Watson, Eastern Europe between the Wars, 1918-1941, Cambridge University
Press, Cambridge, 1945. OCLC 463173616
en Hugh Seton-Watson, Christopher Seton-Watson, The Making of a New Europe. R.W. Seton-
Watson and the Last Years of Austria-Hungary, Methuen Publishing, Londra, 1981, p. 114-115.
ISBN 0-416-74730-2
en Kenneth Setton, The Papacy and the Levant, 1204-1571. Volume II: The Fifteenth Century,
American Philosophical Society, Philadelphia, 1997. ISBN 0-87169-127-2
Ioan Stanomir,
Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Editura Curtea Veche, București,
2008. ISBN 978-973-669-521-6
„Un pămînt numit România”, in Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în
comunismul românesc, Polirom, Iași, 2008, p. 261-328. ISBN 973-681-794-6
en Nicolae-Șerban Tanașoca, "Aperçus of the History of Balkan Romanity", in Răzvan
Theodorescu, Leland Conley Barrows (eds.), Studies on Science and Culture. Politics and
Culture in Southeastern Europe, UNESCO-CEPES, București, 2001, p. 94-170. ISBN 92-9069-
161-6
en Maria Todorova, Imagining the Balkans, Oxford University Press, Oxford etc., 2009. ISBN
978-0-19-538786-5
Petre Țurlea, "Vodă da, Iorga ba", in Magazin Istoric, februarie 2001, p. 43-47
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919–1941: Mistica ultranaționalismului, Humanitas,
București, 1993. ISBN 973-28-0392-4
Tudor Vianu, Scriitori români, Vols. I-III, Editura Minerva, București, 1970–1971. OCLC
7431692
en George Voicu, "The 'Judaisation' of the Enemy in the Romanian Political Culture at the
Beginning of the 20th Century", la Universitatea Babeș-Bolyai Studia Judaica, 2007, p. 138-150
Alexandru Zub, "Istoricul în fața duratei imediate: aportul ego-istoriei", în Istoria recentă în
Europa. Obiecte de studiu, surse, metode etice ale studiului istoriei recente. Lucrările
simpozionului internațional organizat de Colegiul Noua Europă, New Europe College, București,
2002, p. 33-51. ISBN 973-85697-0-2
Lectură suplimentară
Ștefan Meteș, Activitatea istorică a lui Nicolae Iorga, București, Editura Pavel Suru, 1921
Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, București, Editura Tineretului, 1968
Biografia șolarǎ a lui N. Ioraga: studiu și documente, Barbu Theodorescu, Editura didacticǎ si
pedagog., 1970
Nicolae Grigoraș, Gheorghe Buzatu, C. Gh. Marinescu, Nicolae Iorga: omul și opera, Iași,
Editura Junimea, 1971
Moartea unui savant, N. Iorga, Mihai Stoian, Editura Eminescu, 1975
Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga (1871-1940). Biobibliografie, București, Editura
Enciclopedică Română și Editura Militară, 1976
Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, ediție îngrijită și tabel cronologic de Victor Iova,
București, Editura Minerva, 1978
Hristu Cândroveanu, Un veac de poezie aromână, Editura Cartea Românească, 1985
Petre Țurlea, Nicolae Iorga, o viață pentru neamul românesc, București, Editura Pro Historia,
2001
Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga: 1940-1947, 2 vol., București, Editura Gramar, 2001-2002
Ion Șt. Baicu, Nicolae Iorga și Partidul Naționalist Democrat în viziunea presei și a
documentelor de arhivă prahovene: 1890-1948, București, Editura Academiei Române, 2005
Victor Crăciun, Nicolae Iorga, scriitorul, București, Editura Semne, 2005
Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, București, Editura Tritonic, 2005
Nicolae Iorga in arhivele vieneze si ale sigurantei regale (1903-1914), Cornelia Bodea, Radu
Stefan Vergatti, Editura Mica Valahie, 2012
Legături externe
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nicolae Iorga
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Nicolae Iorga.
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Nicolae Iorga
Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – I
Nicolae Iorga (1871 - 1940), avocatura.com
Nicolae Iorga, un nume sinonim cu erudiția, 26 noiembrie 2010, Florin Mihai, Jurnalul Național
Personalități marcante ale neamului - Nicolae Iorga, un proiect Moldova lui STEFAN
Nicolae Iorga, oratorul «pe întunerec», 30 ianuarie 2012, Alexandru Zaharia, Adevărul - articol
Historia
Nicolae Iorga, executat într-un conflict care nu mai era al său, 28 noiembrie 2010, Florin Müller,
Adevărul - articol Historia
Mărturii despre Nicolae Iorga (Radu Mija), 31 mai 2011, Toma Roman Jr, Jurnalul Național
Nicolae Iorga, o viață de om la Vălenii de Munte, 6 august 2009, Cătălin Pruteanu, Jurnalul
Național
Nicolae Iorga, un nume sinonim cu erudiția, 26 noiembrie 2010, Florin Mihai, Jurnalul Național
Antonescu știa că legionarii vor să-l ucidă pe Iorga! FOTO, 25 noiembrie 2010, Cristian
Troncotă, Historia
65 de ani dupa Iorga, 26 noiembrie 2005, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul Național
70 de ani de la plecarea lui Nicolae Iorga, 27 noiembrie 2010, Arhim. Mihail Daniliuc, Ziarul
Lumina
Nicolae Iorga. „Profetul național“ despre Biserică și neam, 19 ianuarie 2010, Dr. George Enache,
Ziarul Lumina
Profesorul Iorga, 21 februarie 2010, Oana Rusu, Ziarul Lumina
Scrisoarea lui Corneliu Zelea Codreanu către Nicolae Iorga, ebooks.unibuc.ro
Cum a murit Nicolae Iorga - Cum a murit Nicolae Iorga? L-au luat din fața soției, l-au împușcat
de nouă ori și l-au aruncat într-un șanț, articol scris de Claudiu Petrișor, apărut la 22 iulie 2020,
pe platforma online shtiu.ro

Predecesor:
Gheorghe Mironescu Prim-ministrul României
19 aprilie 1931 – 6 iunie 1932
Succesor:
Alexandru Vaida-Voievod
Portal icon Portal România în Primul Război Mondial
Portal icon Portal Primul Război Mondial
Portal icon Portal Istorie
[arată]vdm
Președinții Senatului României
[arată]vdm
Președinții Camerei Deputaților din România
[arată]
v•d•m
Prim-miniștrii României
[arată]
v•d•m
Miniștri de interne ai României
Informații bibliotecare
BIBSYS: 90393511 BNE: XX977126 BNF: cb12021705r (data) CiNii: DA01549460 GND:
118775588 ISNI: 0000 0001 1021 780X LCCN: n50037656 NKC: jn19990003901 NLA:
35236054 NSK: 000026527 ICCU: IT\ICCU\CFIV\057067 SELIBR: 191219 SNAC:
w6v73v7m SUDOC: 028367065 VIAF: 17235852 WorldCat Identities (via VIAF): 17235852
Categorii: Nașteri în 1871Nașteri pe 5 iunieDecese în 1940Decese pe 27 noiembrieArticole de
calitateNicolae Iorga
Meniu de navigare
Nu sunteți autentificat
Discuții
Contribuții
Creare cont
Autentificare
ArticolDiscuție
LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare
Căutare în Wikipedia
Pagina principală
Schimbări recente
Cafenea
Articol aleatoriu
Facebook
Participare
Cum încep pe Wikipedia
Ajutor
Portaluri tematice
Articole cerute
Donații
Trusa de unelte
Ce trimite aici
Modificări corelate
Trimite fișier
Pagini speciale
Navigare în istoric
Informații despre pagină
Citează acest articol
Element Wikidata
Tipărire/exportare
Creare carte
Descarcă PDF
Versiune de tipărit
În alte proiecte
Wikimedia Commons
Wikicitat
Wikisursă
În alte limbi
Български
Deutsch
English
Español
Français
Magyar
Italiano
Српски / srpski
Türkçe
Încă 22
Modifică legăturile
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 16 aprilie 2021, ora 23:30.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții
identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
Politica de confidențialitateDespre WikipediaTermeniVersiune
mobilăDezvoltatoriStatisticiDeclarație cookieWikimedia FoundationPowered by MediaWiki