Doctrina naţional-ţărănistă

Doctrina ţărănistă originează în filozofia paşoptistă, trecută prin filtrul gândirii

învăţătorului C. Dobrescu-Argeş, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Învăţător din com.
Muşăteşti, Dobrescu-Argeş a înfiinţat biblioteci şi cooperative săteşti, bănci populare. În plan
politic, a fost iniţiatorul Comitetului Ţărănesc, transformat ulterior în Partida Ţărănească. A
fost deputat de mai multe ori în Parlamentul României. Activitatea învăţătorilor din mediul
rural (care vor milita pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii) a fost stimulată şi de Spiru
Haret (ministru liberal al Cultelor şi Instrucţiunii Publice), Vasile M. Kogălniceanu,
Alexandru Vălescu.
La începutul secolului XX, influenţa poporanismului şi a teoriilor lui Constantin Stere
a întregit doctrina naţional-ţărănistă. De la poporanişti, ţărănismul a preluat ideea statului
român „eminamente agrar” şi înfăptuirea „democraţiei rurale”. Alte curente filo-agrariene,
anticapitaliste care s-au manifestat în spaţiul românesc au fost sămănătorismul şi junimismul.
Spre sfârşitul deceniului al treilea, doctrina naţional-ţărănistă se edificase deja,
militând pentru reorganizarea vieţii economice, politice şi sociale din România. Ideea
„statului ţărănesc”, nucleul dur al doctrinei, prefigurat deja între 1919 şi 1926, s-a afirmat cu
precădere în 1931-1932.

Racorduri teoretice cu doctrine similare

Au existat în perioada interbelică numeroase mişcări agrariene (Cehoslovacia,

Bulgaria, Polonia, Iugoslavia), care au înfiinţat, la Praga, Biroul Internaţional Agrar. Pe 21
nov. 1927 PNŢ a aderat la B.I.A., iar Mihail Ghelmegeanu a devenit însărcinatul PNŢ pe
lângă acest for.

Teoreticieni:

- Virgil N. Madgearu, I. Răducanu (economişti), Constantin Stere, Ion Mihalache, Nicolae

Ghiulea, Mhail Ghelmegeanu.
Doctrina naţional-ţărănistă s-a concretizat prin publicarea unei serii de articole (în
publicaţiile „Aurora”, „Ţărănismul” şi „Dreptatea”) şi volume, precum şi în urma unor
cuvântări în forurile legislative ale României. Începând cu 3 noiembrie 1926 a funcţionat
Cercul de studii al P.N.Ţ.
În perioada interbelică s-au raliat programului şi doctrinei naţional-ţărăniste
numeroase personalităţi culturale, printre care menţionăm pe profesorii universitari Traian
Bratu, C. Rădulescu-Motru, Petre Andrei.

Evoluţia doctrinei

1. Idei centrale în perioada 1918-1926

- Preeminenţa economică a gospodăriilor mici şi mijlocii în agricultură

1
- Cooperaţia
- Lupta de clasă

Înfiinţarea Partidului Ţărănesc, imediat după terminarea primului război mondial

(1918) a oferit posibilităţi politice de a aplica ideile cristalizate încă de la cumpăna dintre
secolele XIX-XX, dar a transformat în acelaşi timp, în mod constant, doctrina lui C. Stere.
În această perioadă, se pune accent pe crearea proprietăţilor individuale ţărăneşti,
mici şi mijlocii şi a gospodăriilor aferente, considerate baza economică a noului stat român.
Acest tip de proprietate, coagulat eventual în cooperative productive, sprijinite de statul
român prin credite, era considerat mai rentabil decât marea proprietate latifundiară. Ele ar fi
asigurat prosperitatea şi stabilitatea economiei prin munca depusă de familiile de ţărani.
Latifundiile erau considerate ca un ferment al agriculturii capitaliste.
O altă idee centrală a doctrinei ţărăniste, a fost necesitatea extinderii cooperaţiei
(înfiinţarea de cooperative, întovărăşiri, ferme). În cadrul aceste forme de asociere, ţăranii
cumpărau împreună maşini agricole, vite, seminţe şi puneau în comun loturi de pământ.
Cooperativele aveau consilii de administraţie.
În perioada 1918-1926, P.Ţ. a propagat şi principiul „luptei de clasă”, rezervând
ţărănimii un rol similar cu al proletariatului în doctrina marxistă. Ţărăniştii recunoşteau
valabilitatea tezei marxiste care considera că progresul societăţii este asigurat de
antagonismul dintre clasele sociale. Spre diferenţă de Karl Marx, ţărănismul caracteriza
ţărănimea drept o clasă omogenă şi autonomă, cu conştiinţă de clasă. Pornind de la această
afirmaţie, PŢ recunoştea primatul clasei ţărăneşti în societatea românească. Fără a urmări
lichidarea claselor sociale, ţărăniştii doreau instalarea egalităţii şi dreptăţii sociale prin
acordarea de drepturi ţăranilor şi muncitorilor.

2. Perioada 1926-1939

- principiul solidarităţii naţionale

- statul ţărănesc
- atenţie sporită industriei
- teoria „porţilor deschise”

Începând cu anul 1926, se poate vorbi de o doctrină naţional-ţărănistă, în urma

fuziunii PŢ cu Partidul Naţional. Programul PNŢ, adoptat în octombrie 1926, considera
România un „stat agrar”, opunându-se totodată „industrialismului forţat şi artificial”.
În privinţa industriei, trebuia încurajate acele ramuri conexe agriculturii, care să
valorifice produsele agricole şi care aveau în ţară materiile prime (petrol, cărbune, gaz metan,
sare, cereale, in, cânepă, sfecla de zahăr, lână, piei, carne).
Alte puncte prevedeau: desfiinţarea taxelor vamale, încurajarea producţiei agricole,
libertatea exportului, înfiinţarea fermelor model, etc.
Din programul politic al PNŢ, a dispărut, la presiunea politicienilor „naţionali”,
punctul referitor la „lupta de clasă”, din considerente doctrinare, dar şi de tactică politică,
care a fost înlocuit cu principiul solidarităţii naţionale. Acuzele aduse PŢ înainte de 1926,

2
de partid anarhist, îndepărtaseră organizaţia de sfera puterii şi a simpatiilor Regelui Ferdinand
I şi o expuseseră apropierii ideologice cu Partidul Comunist din România.
Au mai dispărut din programul politic al PŢ şi alte puncte: desfiinţarea stării de asediu
şi a cenzurii, încetarea persecuţiilor pentru convingeri politice, acordarea dreptului de vot
pentru femei, desfiinţarea Senatului, organizarea referendumului popular, reorganizarea
poliţiei şi jandarmeriei, desfiinţarea tribunalelor excepţionale.
Doctrina naţional-ţărănistă a lansat teoria „porţilor deschise”, la iniţiativa P. Naţional
mai ales. Teoreticienii PNŢ au combătut astfel doctrina „prin noi înşine”, promovată de PNL.
Se reproşau teoriei liberale:
- în România nu existau suficiente cadre şi nici capital pentru dezvoltarea economică,
decurgând astfel necesitatea primirii capitalului străin, în proporţii egale cu cel autohton
- PNŢ susţinea „democratizarea capitalului” (exploatarea bunurilor statului de către regiile
autonome sau de societăţile cooperative, capitalul fiind adunat de la un mare număr de
cetăţeni).
- apariţia marii burghezii industriale şi bancare
- protecţionismul vamal, care ar fi creat monopolurile, trusturile, cartelurile
În concluzie, se poate vorbi, despre două filoane ale ideologiei naţional-ţărăniste:
filonul „naţional”. Nu exista o doctrină a P.N. propriu-zisă. S-a păstrat mai ales politica
referitoare la minorităţi, adoptată prin rezoluţia de la Alba Iulia, din 1918, şi teoria „porţilor
deschise”.
filonul „ţărănist”. A prevalat în doctrina P.N.Ţ.

Statul ţărănesc

Acea formă de guvernare a unui popor majoritar de ţărani, în care ţărănimea are
puterea economică. Ar fi fost o societate de tip nou, plasată la jumătatea dintre capitalism şi
socialism. Acest tip de stat ar fi trebuit să înlocuiască statul capitalist, liberal, pe care
ţărăniştii îl credeau în criză. Construirea acestui tip de societate ar fi contribuit, în opinia
doctrinarilor ţărănişti (C. Stere mai ales), la progresul politic (democraţia rurală) şi progresul
economic (ţărănimea stăpână pe pământurile ţării, prin societăţi cooperative).
Conform tezei ţărăniştilor, pentru dezvoltarea industriei, în general, erau necesare:
- Capital abundent
- Materii prime
- Mână de lucru
- Debuşeuri asigurate
România avea materii prime şi mână de lucru, dar nu avea capital şi debuşeuri,
credeau ţărăniştii. Principala ramură economică ar fi trebuit să fie agricultura, toate celelalte
ramuri fiind doar conexe ei (industria, în principal). Baza economiei de tip ţărănist ar fi fost
mica gospodărie ţărănească, considerată mai eficientă decât marile proprietăţi funciare. Un
factor important urma să fie cooperaţia, care trebuia extinsă şi în mediul urban.
În industrie se preconiza existenţa unor sectoare de stat: construcţia de maşini
agricole, producerea îngrăşămintelor chimice, exploatarea bogăţiilor naturale, industria de
armament şi explozibil, transportul şi căile de comunicaţie. Sectorul privat trebuia să se
reducă în timp.

3
 Au existat chiar şi proiecte de preluare din partea statului a gestiunii întreprinderilor
complementare activităţilor agricole. Etatizarea anumitor ramuri industriale a fost pusă, de
asemenea, în discuţie.
Conceptul de „democraţie rurală” (democraţie ţărănească-integrală) se baza pe
sistemul solidarismului social, dar asigurând primatul economic al ţărănimii. Se păstrau
libertăţile cetăţeneşti, indiferent de religie şi naţionalitate. Extremismele politice, atât de
dreapta, cât şi de stânga, erau combătute în egală măsură.
PNŢ a elaborat teza unei dictaturi camuflate a P.N.L. în România (politic şi economic,
prin avantajele burgheziei). Teza liberalismului, favorabilă acordării de drepturi individului,
era înlocuită cu cea ţărănistă, privind întâietatea intereselor sociale şi naţionale din care
decurgeau drepturile cetăţeneşti.

- prevederi ale programului politic al PNŢ (1926):

• Revizuirea Constituţiei
• Garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice prevăzute de legile existente
• Responsabilitatea ministerială
• Reformă administrativă pe baza autonomiei locale
• Scoaterea justiţiei de sub influenţa factorilor politici
• Organizarea producţiei agricole, dezvoltarea cooperaţiei, credite ieftine pentru ţărani
• „Deschiderea porţilor” pentru investitorii străini
• Stabilizarea monetară
• Relaţii normale cu toate statele, inclusiv Rusa Sovietică (cu recunoaşterea Basarabiei)

- Puncte ale programului politic adoptat în aprilie 1935:

• Ideea construirii „statului ţărănesc”, întemeiat prin colaborarea tuturor claselor
sociale, în cadrul „democraţiei rurale”
• Menţinerea şi consolidarea regimului parlamentar constituţional
• Intervenţia în dirijarea vieţii economice

- programul adoptat în octombrie 1944:

În Manifestul PNŢ din octombrie 1944, tezele dinainte de război au fost reluate: mica
gospodărie ţărănească, cooperaţia şi obştile urmau să fie baza economiei româneşti. Se
preconizau etatizări succesive şi treptate în industrie, pentru a se anula exploatarea muncii. În
plus, PNŢ a militat după 1944, pentru efectuarea unor noi împroprietăriri, prin exproprierea şi
transformarea marii proprietăţi agricole în proprietate ţărănească. Fermele model trebuiau
păstrate şi încurajate, la fel şi industriile ţărăneşti, meseriile, industria casnică, ş.a. Din punct
de vedere politic, statul român ar fi rămas o monarhie constituţională, dar femeile şi bărbaţii
ar fi primit drepturi politice egale.

• Organizarea statului ţărănesc pe cale evolutivă (prin câştigarea puterii prin alegeri
libere)
• Proprietate individuală ţărănească limitată principial la capacitatea de muncă a unei
familii cu unelte moderne de exploatare

4
 • Etatizarea treptată şi progresivă a industriei mari
• Etatizarea Băncii Naţionale
• Înlăturarea intervenţionismului statului în producţia şi circulaţia mărfurilor
• Integrarea României în planurile internaţionale de refacere postbelică

Guvernarea PNŢ (1928-1931, 1932-1933). Măsuri economice

În condiţiile marii crize economice (1929-1933), multe dintre măsurile economice

ţărăniste aflate în programul de guvernare au fost abandonate, mai ales cele legate de starea
ţărănimii. De asemenea, un alt capitol restant al guvernării naţional-ţărăniste l-a reprezentat
îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare. În timpul guvernării PNŢ (8 guverne: Maniu,
Vaida, Mironescu) au avut loc două dintre cele mai sângeroase incidente între autorităţile
române şi proletariat (în 1929, la Lupeni, împotriva minerilor, şi în 1933, la Bucureşti,
împotriva lucrătorilor de la CFR). În plan politic, PNŢ a renunţat la punctul din programul
adoptat în 1926, referitor la revizuirea Constituţiei şi a legii electorale din 1926.
Nu s-a etatizat Banca Naţională a României (B.N.R.), aflată sub influenţa bancherilor
liberali, modificându-se doar statutul B.N.R., prin sporirea capitalului social şi scăderea
numărului membri din partea statului în consiliul de administraţie.
În schimb, s-a aplicat teoria „porţilor deschise”:
- Legea pentru organizarea şi administrarea, pe baze comerciale, a întreprinderilor şi avuţiilor
publice (16 martie 1929);
- Legea minelor (28 martie 1929) – bogăţiile subsolului puteau fi concesionate societăţilor de
orice fel, „române sau străine”, prin licitaţie publică.
În general, industria a fost neglijată, importantă fiind doar adoptarea Legii pentru
construcţia de vagoane şi locomotive în ţară (iulie 1929).
Măsuri în agricultură
- Legea privind cooperaţia (28 martie 1929) care stipula principiul autocontrolului unităţilor
cooperative; s-a înfiinţat Oficiul Naţional al Cooperaţiei Române, Banca Cooperativă
Centrală (în 1931 existau peste 5000 de bănci populare)
- Legea privind administrarea generală a pescăriilor statului (iulie 1929)
- Legea pentru administrarea pădurilor (aprilie 1930)

S-au adoptat numeroase legi care au încurajat şi înfiinţat credite pentru ţărani:
- Legea pentru vânzarea pe credit a maşinilor agricole (2 august 1929).

Alte partide politice ţărăneşti din România

Din P.N.Ţ. s-au desprins mai multe grupări ţărăniste printre care cele mai importante
erau:

P.Ţ. dr. Nicolae Lupu

5
- înfiinţat de dr. Nicolae Lupu pe 20 februarie 1927
- restabilizarea monetară şi conversiunea datoriilor agricole şi urbane

P.Ţ.-Democrat

- înfiinţat de Constantin Stere pe 6 mai 1931

- înfăptuirea unei „democraţii rurale”
- educaţie politică cetăţenească a maselor
- ridicarea nivelului de cultură al maselor

P.Ţ.Radical

- înfiinţat de Grigore Iunian în 20 nov. 1932

- îngrădirea monopolurilor
- îmbunătăţirea situaţiei sociale a muncitorilor
- apărarea libertăţilor democratice (a cerut luarea de măsuri împotriva extremei drepte)

Disidenţele ţărăniste reluau din punct de vedere doctrinar ideologia ţărănistă din anii
20 (în cazul grupării lui C. Stere) sau adaptau programul politic la realităţi social-economice
imediat după marea criză financiară declanşată în 1929, fără a aduce modificări esenţiale
doctrinei P.N.Ţ. Se evidenţiază totuşi o permanentă alunecare spre stânga politică, prin
satisfacerea unor cerinţe ale clasei muncitoare şi combaterea extremei drepte.

Bibliografie:

***, Programul PNŢ votat de Comitetul Central Executiv, Bucureşti, Instititul de Arte grafice
„Bucovina” I.E.Torouţiu, 1935. (BCU cota I 155241)

Arimia, Vasile; Ardeleanu, Ion, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente (1926-
1947), Bucureşti, Editura Arc 2000, 1994. (BCU cota 32/A78.S2)

Brudariu, C., Ideologia ţărănismului: programe, statute, planuri electorale, Timişoara,

Institutul de Arte grafice „Atheneu”, 1933. (BCU cota III 481016)

Ilincioiu, Ion; Niculae, Vasile; Neagoe, Stelian, Doctrina ţărănistă în România. Antologie de
texte, Bucureşti, Editura Noua Alternativă, 1994. (BCU cota 32/D61.S2)

Madgearu, Virgil, Politica Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, Atelierele „Adevărul”,

1932. (BCU cota III 422803)

Scurtu, Ioan, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994.
(BCU cota 32/S39.S2)

6
Şeicaru, Pamfil, Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist, ed. a II-a,
Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2000. (BCU cota 32/S42.S2)