REGII TAUMATURGI

-Studiul care face din acest foarte mare istoric întemeietorul antropologiei istorice.
-Experienta razboiului i-a întarit lui Marc Bloch convingerea ca daca "neîntelegerea
prezentului se naste în mod fatal din ignorarea trecutului", nu e mai putin adevarat ca
trebuie "sa întelegem trecutul prin prezent".
-Ceea ce a vrut sa faca Marc Bloch este istoria unui miracol si, totodata, a credintei în
acest miracol. Marc Bloch a aratat ca miracolul exista începînd din clipa în care
oamenii potcrede în el si scade, apoi dispare din momentul în care ei nu mai pot crede
într-însul.
-Durata lunga nu e numaidecît o îndelungata perioada cronologica, ea este acea parte a
istoriei -partea structurilor - care evolueaza si se schimba cel mai încet. Durata lunga
înseamna un ritm lent.
-Or, Marc Bloch lasa sa se întrevada, înca din Regii taumaturgi, niste concepte mai
fecunde: mostenire, alegere, nastere, geneza, cu ideea de baza ca "nicicînd un fenomen
istoric nu se explica pe deplin în afara studiului momentului sau".

-Astfel, e probabil ca ritul regal al vindecarii scrofulelor n-a devenit o practica obisnuita
în Franta si în Anglia decît la mijlocul secolului al XIII-lea. Esentialul demonstratiei lui
Marc Bloch ramîne însa intact. Doi regi crestini au devenit în cursul Evului Mediu -
gratie unui ansamblu ritual si unei credinte particulare - personaje sfinte, vindecatoare
miraculoase. Aceasta e o varianta crestina a regalitatii sacre. Dumnezeu, alaturi de sfinti,
îi alege pe regii celor doua natiuni ca sa îndeplineasca minuni în numele sau. Cu toate ca
o controleaza, Biserica trebuie sa recunoasca noua putere regala. Atît numai, ca regii
respectivi au avut nevoie de mai mult timp ca sa dobîndeasca o asemenea putere decît a
crezut Marc Bloch. Poate ca împrejurarile din secolul al XIII-lea (pozitia laicilor, evolutia
riturilor si a gesturilor, conceptia despre sfintenie, atitudinile fata de trup si de boala etc),
dincolo de aspectele propriu-zis politice, lamuresc cu mai mare precizie miracolul regal
decît a putut s-o faca Marc Bloch cînd i-a plasat instituirea mai de timpuriu.

-Marc Bloch se întîlneste cu doua teme esentiale ale operei sale: legatura între puterea
taumaturgica si ceremonia încoronarii sau, mai exact, a onctiunii cu resorturile politice
ale acestei recurgeri la sacru.
-acele ordines ale încoronarii din secolul al XIII-lea2, ceremonia de la Reims comporta
doua aspecte, care reprezinta si doua faze succesive ale ceremoniei, consacrarea sau
onctiunea si încoronarea. Tocmai din aceasta miruire îsi trag regii Frantei puterea lor
miraculoasa. Ceea ce face din regele Frantei regele prea crestin, cum se va numi el la
sfîrsitul Evului Mediu, ceea ce-l plaseaza deasupra celorlalti regi ai Crestinatatii este
faptul ca uleiul cu care este uns la încoronare este singurul cu origine supranaturala.
Acest ulei provine din Sainte Ampoide* adusa de un porumbel (Sfîntul Duh sau
mesagerul sau) pentru botezarea lui Clovis de catre Sfîntul Renii. Regele Frantei este
singurul uns cu un ulei divin, venit din cer (se are multa grija ca regina sa nu fie unsa
decît cu ulei natural). Totusi, în secolul al XTV-lea, monarhia engleza va revendica
acelasi privilegiu.
-în 1318, un dominican englez, fratele Nicolas de Stratton se duce sa-i spuna Papei loan
al XXII-lea, la Avignon, ca faimosul arhiepiscop Thomas Becket, canonizat la trei ani
dupa moartea sa (1173), pe cînd se afla exilat în Franta, a primit de la Sfinta Fecioara un
flacon a carui menire era sa fie uns cu el al cincilea rege al Angliei dupa Henric al II-lea.
-Dar, cel putin în Anglia, s-a stabilit opinia ca regele englez era si el miruit cu un ulei
supranatural.
-Politica a regilor fata de Biserica, dar si politica a regilor englezi si francezi atît în
propriile regate, cît si unul fata de celalalt; cucerirea unei puteri miraculoase însoteste, pe
acelasi plan, afirmarea puterii monarhice, confruntata cu marii feudali, cu baronii, atît în
Franta cît si în Anglia. E un instrument dinastic. Marc Bloch vedea în el unul dintre
mijloacele prin care cei doi regi dobîndeau o putere dominanta, de un alt ordin decît cel al
ierarhiei feudale.
-Dar ea mai este si miza unei lupte de prestigiu între cele doua monarhii - mai exact a
celei dintre Capetieni si Plantageneti. Miracolul regal este unul dintre semnele si
obiectele de emulatie si de concurenta ale marii rivalitati franco-engleze din Evul Mediu.

-Pe de o parte, e vorba de raspîndirea miracolului: de unde si studiul frecventei

atingerilor, al numarului participantilor, al originii geografice a bolnavilor atinsi.
- Dar popularitate înseamna si felul în care miracolul este "receptat" de "popor". Marc
Bloch schiteaza asadar o istorie a "receptarii" unui fenomen istoric, într-o perspectiva
socio-psihologica ce cunoaste astazi, dupa cum se stie, un mare succes, mai ales în
domeniul istoriei literare2. El pune o problema esentiala pentru istoric: cum si în ce fel
poate atinge masa un fenomen care - oricare i-ar fi arierplanurile magice si folclorice - a
fost elaborat de niste medii restrînse, situate la vîrful ierarhiei culturale sociale -regele si
anturajul sau, episcopi, liturgisti si teologi? Aceste raporturi între unele teorii si practici
ale elitei, pe de o parte, si credinta si mentalitatea "comune", de cealalta, se afla în centrul
miracolului regal, ca si al oricarui alt miracol. Iata-ne departe de istoria ideilor mostenite,
de traditie pozitivista sau idealista (acea Geistesgeschichte a profesorilor germani),
cantonata în cerul ideilor si pe culmile societatii.
- Marc Bloch scruteaza desigur opinia ecleziastica, detinatoare a privilegiilor ideologiei
oficiale, dar mai ales exploateaza domeniul ce i se pare cel mai interesant, cel mai
pertinent în aceasta chestiune: al medicinii populare, al folclorului medical. Ajutat de
fratele sau, el îsi multiplica cercetarile si lecturile.
- El a retinut mai cu seama pentru cartea sa modul în care atingerea scrofulelor devine
"un loc comun medical" în tratatele de medicina savanta, din momentul în care intra în
umbra cenzurile ecleziastice cu privire la un rit banuit de magie si pagînism. Mereu
stimulator de idei si indicator de piste, Marc Bloch sugereaza interesul pe care l-ar avea
un studiu comparat al evolutiei ideilor medicale si al ideologiei religioase.
- "al doilea miracol al regalitatii engleze: inelele medicinale". De la începutul secolului al
XIV-lea, în Vinerea Mare, regele Angliei, dupa ce depunea pe un altar niste monede, le
"rascumpara", punînd în loc o suma echivalenta, indiferent în ce fel de bani si punea sa se
fabrice din cele dintîi niste inele ce erau date apoi anumitor bolnavi, în special epileptici,
care se vedeau astfel vindecati prin purtarea acelor inele, denumite cratnp-rings.
- Localizarea atingerii regale dupa aceste imagini ne lasa impresia ca locul ceremoniei a
fost disputat între Biserica si un loc propriu-zis regal, palatul regelui sau chiar un loc
exterior.
- Se pare ca deseori s-a recurs - atît pentru ratiuni simbolice, cît si practice - la un loc de
compromis, capela palatului regal, gradina unei biserici etc.
- Se pare ca regii englezi au scapat mai greu, dupa cum noteaza Marc Bloch, de o anume
absorbire în spatiul ecleziastic. Atingerea scrofulelor devine o adevarata liturghie
clericala. Miracolul acelor cramp-rings are loc în capela palatului, în Vinerea Mare,
altarul jucînd un rol central si esential.
- Cine conduce si controleaza ritualul în acest rit? Pentru regele Frantei, încoronarea si
onctiunea e savîrsita de Biserica, prin persoana arhiepiscopului de Reims si de unii
episcopi (dependenti de un arhiepiscop) care îl înconjoara. în sedintele de atingere a
scrofulelor, nu e oare regele însusi cel care nu e numai actorul ceremoniei, dar si cel ce o
oficiaza ?
- Marc Bloch subliniaza importanta obiectelor sfintite în rit. în documentele sale, el face
inventarul a ceea ce numeste "elementele" regalitatii sacre: "semnul regal; flaconul
sfîntului Thomas Becket, Sainte Ampoule de la Reims; piatra de la Scone; leii si regii;
florile de crin (si flamura); împartasania sub ambele specii; Sfînta Lance; sabia; formulele
de încoronare; sceptrul; coroana; inelul [si cramp-rings]". însa Marc Bloch arata, cu
multa finete, ca aceste obiecte nu sînt folosite într-o societate fara istorie (presupunînd ca
asa ceva exista), ci ca oamenii din Evul Mediu le confera o identitate istorica, capatata
într-o anumita epoca, în anumite împrejurari.

- "obiectele încoronarii capata o valoare istorica" si titlul unei fise: "tendinta de a vedea în
obiectul simbolic de la început un obiect istoric". Istoricul Marc Bloch întelege tendinta
profunda a crestinismului de a se înscrie în istoricitate. Traditie, folclor, simboluri, toate
sînt antrenate în istorie.

-De aci, el trece în chip natural la problema mai generala a "regalitatii miraculoase si
sacre" în Occidentul medieval.

-Prin urmare, deschide mai întîi, dosarul regalitatii sacerdotale. Rezultatul e neînsemnat.
Daca, într-adevar, la Bizantbasileus a reusit sa domine spiritualul si temporalul - nimic
asemanator în Occident, unde nu exista cezaro-papism. Regii (si împaratul) au oscilat
între doua atitudini sau au încercat sa le combine. Ori sa distinga clar spiritualul si
temporalul si sa-i faca pe stapînii independenti ai temporalului

- Ori, asa cum papii au revendicat dreptul unei priviri asupra temporalului în virtutea
puterii de a lega si a dezlega, avînd în vedere pacatul (ex ratione peccati), sa dobîndeasca
o putere în domeniul spiritual, obtinînd un anumit statut sacerdotal. în acest loc, Marc
Bloch ne atrage atentia asupra faptului ca, mai mult decît în notiunea de rex-
sacerdos avansata de teologi si de teoreticienii Disputei dintre Sacerdoti si Imperiu,
tocmai în domeniul liturgic, prin analiza tratatelor sau, si mai bine, a ritualurilor, se pot
observa apropierile prin care regii au încercat sa se infiltreze în ierarhia ecleziastica. Din
partea Bisericii, tendinta era aceea de a-i limita la un rol apropiat de cel
al subdiaconilor, pe cîta vreme ceremonialul sacru tradeaza un anumit efort al regelui si
al anturajului sau de a-si copia "hirotonisirea" dupa aceea a episcopului. Dar acesta e un
studiu în care aproape totul ramîne de facut.
- Marc Bloch se înscrie apoi pe calea legendelor care au ilustrat monarhia sfintita
medievala si, mai cu seama, "ciclul monarhic francez". Aci, Marc Bloch aduna un
fascicul de credinte legate prin caracterul supranatural al unui anumit numar de însemne
regale ce-au dat loc la legende, la care adauga atingerea scrofulelor: ., Sainte
Ampoule, florile de crin aduse din cer, flamura care e si ea cereasca la origini; sa adaugam
darul de a vindeca: vom avea minunatul fascicul pe care apologetii regalitatii capetiene
aveau sa-l ofere de aci înainte, fara încetare, admiratiei Europei".
- (coroana, spada, pintenii de aur, sceptrul aurit), fecioara cu mîna de fildes, pantalonii de
matase violeti, brodati cu crini de aur, tunica violeta "cu care subdiaconii sînt îmbracati la
mesa", haina de deasupra fara gluga, tot violete1 - exista obiectele supranaturale coborîte
din cer si puterea de a vindeca. Aceste obiecte si aceasta putere îl pun pe rege în contact
direct cu Dumnezeu, însa intermediarul ecleziastic - la un anumit nivel - este
mentinut: Sainte Ampoule i-a fost adusa Sfîntului Remi, abatele de la Saint Remi este cel
care pastreaza, aduce si duce înapoi flaconul încoronarii, episcopul de Reims e cel care îl
miruieste pe rege. De altminteri, daca arhiepiscopul de Reims, care a consemnat-o cel
dintîi în scris în secolul al IX-lea, a împrumutat într-adevar legenda, dupa cum crede
Marc Bloch, din niste traditii folclorice din Reims, el a consemnat miracolul ca sa
foloseasca mai întîi pretentiilor de suprematie ecleziastica ale bisericii din Reims si sa
afirme, dupa moda carolingiana, controlul monarhiei de catre Biserica.
- "Studiul triburilor din Oceania arunca lumina asupra notiunii de regalitate sacra, asa
cum înfloreste sub alte ceruri, în Europa antica sau chiar medievala; nu ne-am putea
astepta sa regasim în Europa toate institutiile din Oceania... Multi dintre primii misionari
credeau ca regasesc la «salbatici» tot felul de conceptii crestine, mai mult sau mai putin
sterse. Sa ne ferim de a savîrsi eroarea inversa si sa nu transpunem integral Antipozii la
Paris ori la Londra"
- Marc Bloch face apoi un ocol prin doua legende care au ramas la marginea crestinarii
corpului de legende regal: seninul regal si atitudinea leilor fata de regi. în credinta strict
populara, neacceptata de Biserica, regele Frantei, dupa modelul altor suverani, poarta un
semn pe piele, o pata, un naemis, în forma de cruce, aproape întotdeauna pe umarul drept,
mai rar pe piept si de culoare rosie aprinsa. Foarte probabil, acesta e semnul pe care Carol
al Vll-lea i l-a aratat Ioanei d'Arc, fiind numai ei doi, la Chinon, ca sa-i dovedeasca faptul
ca era cu adevarat fiul legitim al lui Carol al Vl-lea si nu un bastard. Credinta aceasta se
regaseste atît în Antichitatea elena cît si în pretentiile anumitor sarlatani din Europa
moderna. Pe de alta parte, poporul cumsecade crede ca "leii nu ranesc niciodata un rege
adevarat". Iar un dominican, ambasadorul lui Eduard al III-lea la Venetia, în 1340, îi face
cunoscut dogelui ca regele Angliei "ar fi acceptat sa-l recunoasca pe Filip de Valois ca
rege al Frantei, daca printul, dupa ce s-ar fi expus unor lei înfometati, ar fi scapat
nevatamat din ghearele lor.
- Marc Bloch analizeaza contaminarea dintre cultul unui sfînt si ritul regal al vindecarii
scrofulelor - fenomen fundamental al folclorului, pe care istoricul trebuie sa-l accepte în
propriul sau domeniu.
- Contaminarii dintre cultul sfîntului Marcoul si miracolul regal, Marc Bloch îi adauga o
a treia credinta populara, legata istoriceste de cele doua dintîi. Se credea în unele locuri
ca cel de al saptelea dintr-o serie de fii, fara fiice intermediare, avea puteri de magician si
îndeosebi de vindecator. Prin asimilare cu puterea de vindecare a regilor, s-a atribuit celor
de ai saptelea fii nu numai darul special de a-i vindeca pe scrofulosi, ci si pe acela de a
avea, din nastere, un semn distinctiv pe corp. în sfîrsit, a intrat în obicei ca, înainte de a-si
exercita harul, acesti fii sa se duca în pelerinaj la Corbeny, la relicvele Sfîntului Marcoul.
- cu studiul vicisitudinilor miracolului regal din secolul al XVI-lea pîna într-al XVIII-lea,
"în timpul luptelor si al absolutismului", apoi în epoca "declinului" si a "mortii" sale.

- Este demonstrarea faptului ca o structura, atingerea regala, îsi schimba locul si

semnificatia în noile contexte istorice, fara sa-si schimbe, în esenta, forma. Cît despre
sfîrsitul ritului, acesta sufera puternic, în Anglia, atacul protestantismului si dispare o data
cu schimbarea dinastica din 1714; în Franta, moartea sa coincide cu Revolutia si cu
caderea regalitatii, în pofida scurtei si anacronicei reînvieri a încoronarii lui Carol al X-
lea, în 1825- Or, esentialul nu se afla în aceste evenimente, oricît de importante ar fi ele.
Un fenomen istoric si cu atît mai mult o credinta, un fapt mental sînt rareori asasinate. Ele
mor mai mult sau mai putin încet, în ritmul schimbarii mentalitatii si conditiilor în care a
aparut aceasta mentalitate.

-în acest punct, Marc Bloch paraseste riturile, gesturile, imaginile si nu mai recurge la
folclor, la etnografie sau la medicina. "Chestiunile profunde", "psihologia colectiva"
sufera influenta decisiva a evolutiei intelectuale a elitelor. Ceea ce a ucis miracolul regal
a fost spiritul "rationalist", care a încercat, înca din secolul al XVII-lea, sa-i gaseasca o
explicatie rationala, pîna ce Iluminismul, în secolul al XVIII-lea, renunta la aceasta
cercetare si proclama pur si simplu ca miracolul nu exista. Neputînd sa se explice prin
nici o ratiune naturala, de pilda pe calea sîngelui, miracolul regal dispare din credinta
savanta dimpreuna cu toate celelalte minuni si cu "o întreaga conceptie despre univers"
cu care "se înrudea". Mereu lucid, Marc Bloch vede perfect câ, în secolul al XVIII-lea,
exista un clivaj în "opinia comuna" între spiritele luminate si "poporul de rînd" care
continua sa creada într-o "actiune miraculoasa".

- "cum de s-a putut crede în miracolul regal?". Aci, ca istoric descoperitor, care se sprijina
pe antropologie si sociologie, el schiteaza o explicatie ce se straduie sa evite
anacronismul si pozitivismul reductionist. Mai întîi, daca regii "n-au vindecat niciodata
pe nimeni", "principii medici" nu erau niste impostori (p. 292). Toti oamenii -cvasi-
totalitatea societatii din Evul Mediu si pîna în secolul Luminilor - care au crezut în
puterea vindecatoare au facut-o, în esenta, pentru doua motive. Cel dintîi e ca faptele
fiziologice si chiar medicale îngaduiau sa se creada într-asta. Bolile, mai mult sau mai
putin confundate sub numele de scrofule sau gîlci, se vindecau uneori în chip natural, desi
adesea în mod incomplet sau temporar. Natura îndeplinea miracolul. si daca vindecarea
intervenea, în general, la un interval destul de mare dupa îndeplinirea ritualului de vinde-
care, oamenii de atunci credeau cu usurinta în realitatea unei minuni întîrziate.

-Fara s-o dezvolte, Marc Bloch da mai ales o explicatie ce ramîne la baza istoriei
mentalitatilor si a psihologiei istorice: "Ceea ce a creat credinta în miracol a fost ideea ca
trebuia sa existe un miracol".

-Explicatia aceasta - oricum prea scurta si prea sumara - poarta totusi pecetea
rationalismului de care era patruns autorul ei. Este vorba de faimoasa concluzie: "Astfel,
e greu de vazut în credinta în miracolul regal altceva decît rezultatul unei erori colective"
(pp. 296-297). Dar cum sa-i reprosam lui Marc Bloch faptul ca nu se sustrage propriei
sale problematici, tocmai lui, care citeaza în Profesiunea de istoric proverbul arab:
"Oamenii seamana mai mult cu timpul lor decît cu parintii", proverb care e adevarat si
pentru cei mari? Dupa ce-a deschis, prin cartea sa, cai ce sînt înca noi chiar si astazi, cum
sa ne plîngem ca ne-a amintit exigenta de adevar ce trebuie sa marcheze pentru un istoric
limitele scufundarii sale în trecut?

- Marea noutate a lui Marc Bloch în Regii taumaturgi e si aceea de a fi devenit

antropolog; el este parintele antropologiei istorice care se dezvolta astazi. Daca lasam
deoparte studiile folclorice, Marc Bloch n-a facut apel, pentru cartea sa din 1924, decît la
doi mari antropologi: la Sir James Frazer, care îsi publicase, în 1911, Creanga de aur si la
Lucien Levy-Bruhl. La cel dintîi, el întîlnea conceptia originii magice a regalitatii, iar la
cel de-al doilea, notiunea de mentalitate primitiva. Marc Bloch a stiut sa reziste însa
tentatiei de comparatistii generalizat existenta la Frazer - ca si asimilarii oamenilor din
Evul Mediu cu "salbaticii", asa cum se putea deduce din ideile lui Levy-Bruhl.

- Mesajul lui Marc Bloch pentru mîine este chemarea la revenirea istoriei politice 2, dar o
istorie politica reînnoita, oantropologie politica istorica, al carei prim si mereu tînar
model vor fi Regii taumaturgi.