Perioada evului mediu a adus importante schimbări în modul de organizare

teritorial, juridic și administrativ al popoarelor de pe teritoriul Europei. Vechile

structuri incluse în Imperiul Roman au căpătat o nouă identitate statală, fapt ce a
determinat ascensiunea mai multor regate pe harta continentului. Toate aceste noi
formațiuni s-au orientat curand spre crestinism, devenita religie unica si
conducatoare în plan religios în Europa. În aceste condiții, noile state ale evului
mediu au avut o puternica legatura cu Biserica, institutie care a avut o inlfuenta
masiva in societate si in mentalitatea poporului. Asocierea dintre monarh și
biserica a dat naștere unei identități speciale pentru conducator în percepția
poporului. S-a creat astfel o imagine sacră a regalității, concept care a persistat pe
tot parcursul perioadei medieval și care a conferit monarhilor europeni un status
special pe scara ierarhică a societăților evului mediu.

Monarhiile epocii medievale și-au preluat caracterul sacru dintr-o dubla mostenire,
iar creștinismul a consfințit noua practica prin ritualul de încoronare imprumutant
din mediul ebraic sau sirian vechi. Conceptul de principe ca și executor al lui
Dumnezeu este cunoscut încă din antichitate, fiind ilustrat cultul antic al
conducatorului si în Biblie. Astfel, titlurile și metaforele care au legatura cu «
Deus » se regasesc pe parcursul fiecărui secol din Evul Mediu.-Aceasta sacralitate
a poziției monarhice a fost dobandita treptat , avandu-si originea in conceptia
popoarelor germanice despre legatura dintre regalitate și religios În statele soare
ale imperiului Carolingian, regii primeau în momentul incoronarii însemnele
tradiționale ale demnitatii si erau unși pe diverse parti ale corpului cu mir. Acest
gest era considerat in liturghia catolica ca fiind o tranzitie a omului sau obiectului
miruit din spațiul profan în cel sacru. Datorită ritualului de ungere al regilor în
cadrul incoronarii s-a început perpetuarea ideii supremației monarhului in
societate.

Regilor din diferite națiuni europene din perioada medievală timpurie le-au fost
atribuite numeroase puteri divine, aproape magice Din regatele apărute în Europa
după căderea Imperiului Roman de Apus s-au conservat mai multe credințe, atat
Greco-romane, cat si germanice, care mentineau veneratia aproape religioasa fata
de rege

Analogiile christologice au fost folosite pentru a-l proclama pe rege un typus

Christi, tipologie ce acoperea două aspecte ale funcției regale, respectiv cel
ontologic și cel funcțional. Ambele se oglindeau în titlurile onorifice cu care era
glorificat monarhul medieval, dintre care se pot aminti « Imagine a lui Christos »
sau “Vicar al lui Christos » .Prima formulă are legatura mai mult cu Ființa sa, în
timp ce cea de-a doua subliniază din punct de vedere juridic funcțiile sale
administrative.

Din perspectiva supușilor caracterul sacru al unui rege provenea din onctiunea
regala. Aceasta era doua etapa a ceremonialului de încoronare, care își poate afla
originea în ungerea marelui preot și al regelui în vechiul regat al Israelului.Aceasta
consta în ungerea noului monarh pe piept, între umeri, la incheietura brațelor și
puțin după aceea pe maini de către arhiepiscop. Ca urmare a acestui fapt toate
părțile vitale ale corpului erau atinse, iar regele devenea, prin sfântul mir, o
persoana sacră, asemenea regilor și profeților din Vechiul Testament.Onctiunea
reprezinta gestul fondator al sacralitatii tuturor regalitatilor medievale.

În mentalitatea poporului, caracterul sacru al regelui nu era manifestat doar prin

concepte abstracte, precum cel de conducere ecleziastică, intrucat în jurul
regalității au fost elaborate numeroase cicluri de legende si superstitii. Acestea au
atins inflorirea deplina odata cu consolidarea puterii monarhice, respectiv către
secolele XII-XIII.

Una dintre cele mai vechi legende care ilustrează puterile divine ale monarhului în
Franța este legenda unei Sainte Ampoule. Se credea ca la botezul lui Clovis preotul
nu a reușit sa ajungă la timp cu uleiurile sfințite pentru ungere. Atunci din cer s-a
pogorât un porumbel, care i-a dat sfantului Remi un flacon cu balsamul necesar
ungerii principelui franc.Noul flacon , păstrat în original la Reims, urma astfel sa
deserveasca toate consacrarile regilor din Franța.Legenda a fost pentru prima data
menționată de Hincmar de Reims in lucrarea sa « Viața Sfantului Remi » din 877-
878. Povestirea a fost culeasă de Hincmar de Reims din folclorul local, unde se
mai inregistrasera și alte apariții divine ale porumbelului în contextul altor
botezuri. Grație acestui ulei divin venit din văzduh, regii Franței occidentale au
fost considerați pe perioada evului mediu mai presus de toți monarhii creștini,
intrucat încă din secolul XIII se considera ca lichidul din flaconul adus de
porumbel nu se schimba niciodată și se umplea singur înainte de orice miruire.

Puterile taumaturgice dețineau un rol central la regii creștini, în special la cei ai

Angliei și Franței.Regii creștini aveau sarcina de a asigura prosperitatea regatului
lor, fapt realizat tradițional doar prin simpla lor prezenta în cadrul conducerii.

Originea acestei puteri vindecatoare a regilor Franței este relativ obscură; erudiții
iluministi au avut numeroase dispute între secolele XVII-XVIII referitoare la
prezența acestei abilități magice in cadrul primelor doua dinastii, merovingiana si
carolingiana. Primul document care a atestat în mod cert puterea vindecatoare a
atingerii regale a fost cel realizat de Guibert, abate de Nogent sous Coucy, numit
“Despre relicvele Sfinților” în secolul XII ..Deși în epoca medievală cartea nu a
fost pe gustul publicului, ea contine încă de la început o mențiune importantă
referitoare la puterile vindecatoare ale regelui.Astfel, abatele Guibert menționa
cum a fost martorul unei vindecari de scrofula infaptuita de regele Ludovic VI
care, conform autorului, avea aceeași abilitate de a vindeca precum tatăl său, Filip
I. Filip I ramane astfel primul suveran francez despre care se poate confirma ca i-a
atins pe cei bolnavi de scrofule și i-a vindecat cu atingerea lui. Legendele populare
au afirmat însă că Filip și-a pierdut puterea vindecatoare drept pedeapsa a
legaturilor sale adulterine.

Prima putere vindecatoare a unui rege din spațiul englez a fost menționată în
timpul lui Henric al II-lea, spre sfarsitul secolului XII. Unul dintre clericii luminati
de la curtea sa, Pierre de Blois, a avut o impresionantă culege de epistole, dintre
care s-au conservat doua cu informații prețioase pe acest subiect. Astfel, una dintre
epistole menționa privilegiul pe care Pierre de Blois îl are servindu-l pe rege,
intrucat persoana sa este divina si are calitati sfinte pe care le-a dobandit odată cu
urcarea pe tron, ce sunt ilustrate de vindecarile scrofulelor. În acest context
puterea tămăduitoare nu este induviduala, fiind clar precizat ca Henric al II-lea a
dobandit-o numai prin urcarea pe tron, devenind astfel taumaturg. Așa cum unii
erudiți francezi au considerat ca originea puterilor taumaturgice era în vremea lui
Clovis, și în spațiul englez a fost găsit un inițiator similar. Este vorba de regele
Lucius, considerat primul creștin care a domnit în Marea Britanie și căruia i-a fost
atribuita onoarea vindecatoare de către pastorul englez William Tonker din secolul
XVI. Cu toate acestea, regele Lucius ramane doar un personaj de legenda vehiculat
în mediile erudite. Adevăratul întemeietor al ritului englez este considerat Eduard
Confesorul. Aceste puteri tămăduitoare pe care lumea I le-a atribuit tradițional lui
Eduard Confesorul își au originea în primul rand în realitatea cu care oamenii
intrau în contact în mod current. Eduard Confesorul Si urmasii sai, desi au fost
corelati cu debutul puterilor taumaturgice, nu au pretins niciodată că ar fi posedat
astfel de puteri vindecatoare. Exista o probabilitate ca Henric I să-și fi asumat
astfel de puteri divine, dar certitudinea exista abia în vremea lui Henric al II lea,
care și-a justificat puterile vindecatoare prin mostenirea lui Eduard Confesorul.

Inițial riturile de vindecare din Franța și Anglia erau intr-u totul asemănătoare, în
special pentru că al doilea era derivat din primul. Formele primitive ale vindecarii
perpetuau una dintre cele mai vechi credințe ale umanității, respective contactul
dintre două corpuri prin atingerea mainilor. Acestuia i-a fost adaugat un alt gest
tradițional, dar cu specific creștin, și anume semnul crucii realizat deasupra
bolnavilor sau a zonelor afectate de boala. Ritualul scrofulelor a fost descris într-o
lucrare a călugărului Etienne de Conty de la începutul domniei lui Carol VI.
Conform lui, regele se spala cu apa după ce a atins ranile bolnavilor, iar apa rămasă
în urma monarhului este bauta timp de nouă zile de cei suferinzi pe stomacul
gol.Ca urmare a acestui fapt bolnavii sunt vindecati complet, fără a mai fi nevoiți
să apeleze la alte medicamente.Aceasta metoda a rămas însă uzitata doar în Anglia,
intrucat în Franța nu s-au găsit dovezi ale practicării ei. În timpul ritualului
taumaturgic regii aveau obiceiul ca, pe langa gestul în sine de vindecare, sa
rosteasca si anumite cuvinte consecrate.Totuși, formula stereotipă a monarhilor ,
respective “Regele te atinge, Dumnezeu te vindeca”, nu a început sa fie atestata
decât din secolul XVI.

Existau de asemenea si impotante deosebiri intre procesiunea franceza si cea

engleza. Astfel, în Anglia ceremonialul era însoțit de o liturghie complexă, care
cuprindea un Confiteor rostit de rege, o iertare venita ca raspuns din partea
capelanului si lectura a doua pasaje din Evanghelii :versetul Sfantului Marcoul
referitor la minunile apostolilor și cele dintai cuvinte ale Evangheliei Sfântului
Ioan.Totodată, suveranul englez ramanea nemiscat, iar bolnavii erau aduși rand de
rand de catre o figura ecleziastica.Bolnavii treceau prima oară prin fata regelui în
grup, iar monahul își punea mainile goale pe părțile atinse de boala. Ulterior,
suferinzii treceau rand pe rand prin fata regelui, iar acesta făcea deasupra ranilor
semnul tradițional al crucii în timp ce ținea în mână o moneda de aur.După ce
încheia gestul, monarhul atârna moneda de o panglică și o punea la gâtul fiecărui
bolnav. Astfel, spre deosebire de spațiul francez unde darul regal era mult mai
simplist, în Anglia centrul ritului vindecarii era reprezentat chiar de acest cadou de
tamaduire

Incepand cu anul 1500 și până spre sfârșitul secolului XVI, atat în Franța, cat si in
Anglia,miracolul regal apare in plina dezvoltare. În Franța au fost conservate
rapoarte ale vindecărilor cu o precizie impresionantă , pornind de la primele
vindecari din vremea lui Carol VIII și pana la Carol IX lea , in plina lupta
religioasa in 1569. Spre deosebire de franța, în spațiul englez datele privind
vindecarea scrofulelor prin atingerea regala lipsesc în marea majoritate a cazurilor..
Astfel, chiar dacă popularitatea regilor vindecatori era deosebit de mare in epoca,
asa cum laudau în operele lor scriitorii vremii, nu s-au păstrat date propriu-zise
care sa ofere posterității mai multe detalii despre acest rit.

Evenimentele politice au fost cele care au pus capăt ritului vindecarii în

Anglia.Astfel, Iacob al II, deși îndeplinea de multe ori ritul atingerii , prefera sa
includă un ceremonial preoți catolici în detrimentul clerului anglican ; totodată el a
reluat vechea liturghia atribuita lui Henric VII, alături de rugăciunile în latină,
invocarea Sfintei Fecioare și Sfinților,precum și semnul crucii. Acest fapt a
determinat discreditarea miracolului regal în randul publicului protestant. Ultimul
monarh care a prestat ritul scrofulelor în Anglia a fost regina Ana care, deși
adoptase o practica simplificata, continua să atingă bolnavi și să fie consemnată
astfel în documentele vremii. Astfel, la 27 aprilie 1714, cu trei luni înainte de
moartea sa, regina Ana a făcut pentru ultima oară gestul vindecător ; nici un
monarh englez nu va mai presta ritul vindecarii scrofulelor din acel moment.

În Franța secolului XVIII ritul vindecător era în continuare practicat în mod

solemn de către regi.Totuși, acțiunile lui Ludovic XV, dar și legătura sa cu
Madame de Mailly a provocat o întrerupere a miracolelor pentru o perioada.
Regelui îi fusese interzis accesul la sfanta Mesa și nu a putut sărbători Paștele în
1739, 1740 si 1744.Aceste întreruperi din practicarea ritului riscau sa
dezobisnuiasca mulțimea de a participa la el, iar în cercurile culte scepticismul
devenea din ce în ce mai pronunțat. În 1789, Ludovic al XVI a fost nevoit sa
renunte la exercitarea ritului vindecător precum și la tot ce ținea de dreptul divin.
S-a încercat o data reluarea ritului în Franța în vremea lui Carol X în 1825, cand
regalitatea franceza a avut o ultima încercare de a-și menține imaginea sfanta și
cvasi sacerdotala. . La 31 mai 1825 Carol X a practicat ultimul rit al atingerii.
Regele i-a atins pe bolnavi fără un ceremonial prea complex rostind doar clasică
formula “Regele te atinge, Dumnezeu sa te vindece ‘’. Neincrezator in practicile
strabunilor sai cu privire la vindecarea prin atingere, Carol X nu a mai practicat
niciodată acest rit si a fost ultimul monarh din Europa care a atins plăgile
bolnavilor de scrofule.

Vindecarea regala reprezinta unul dintre cele mai cunsocute fenomene medievale,a
cărui origine s-a banuit a fi supranaturala. Chestiunea a fost disputată în primul
rand printre primii “libertini” italieni . Discuția a fost inceputa și în mediul german
de cativa teologi protestanți, Peucer din secolul XVI, Morhof și Zentgraff în
secolul următor pentru ca din veacul XVII acest subiect sa devina o tema comuna
de disertatie publica din viata cotidiana a Germaniei. Explicațiile pe care gânditorii
renașterii și umaniștii le-au oferit pentru a putea înțelege fenomenul ritului regal n-
au putut ajunge cu adevărat la originea fenomenului , intrucat acestia nu cunoșteau
suficient de bine istoria societăților feudale. Documentele vremii consemnează în
primul rand faptul ca nu era suficientă doar o atingere a regelui, ci cel puțin două-
trei. Totodată, oamenii perioadei medievale nu aveau nici șansa sa conteste puterea
regelui ; dacă atingerea nu îi vindeca, li se reproșa lor ca nu aveau o credință în
Dumnezeu suficient de puternica.

Oamenii au rămas totuși ferm convinși de puterile tămăduitoare ale regelui ,

intrucat poporul regasea în scenele publice de vindecare imaginea unui rege
milostiv și blând, preocupat de soarta supușilor săi. Cum fiecare astfel de vindecare
era însoțită și de o pomană regala, oamenii erau mai indemnati sa confirme puterile
tauamturgice ale monarhului lor fără a căuta o dovada propriu-zisă

Așadar, se poate afirma ca imaginea monarhului sfânt a dăinuit pe parcursul

Evului Mediu în mentalitatea oamenilor de pe continent. Aceștia au văzut în regele
lor un trimis al lui Dumnezeu pep amant, o persoana intermediara in spatiul profan
al pamantului si cel divin din Ceruri. Imaginea sfanta a regelui medieval a fost
puternic sustinuta de ceremonialul necesar pentru urcarea pe tron al unui
pretendent, caracterizat primordial de procesiuni religioase.

Caracterul supranatural al regelui a creat în percepția populara imaginea

monarhului taumaturg, idee vehiculată în special în Franța și Anglia. Astfel,
oamenii bolnavi s-au încrezut vreme de secole în puterea vindecatoare a atingerii
suzeranului lor și l-au venerat ca un tamaduitor de seama în societate. Emergenta
noilor curente de gandire a pus la îndoială aceste credințe medievale, considerate
de erudiții luminati nefondate. Noile idei au provocat schimbări importante în
societate, inlaturand astfel vechile concepte medievale și marcand trecerea
umanității spre epoca modernă.

Bloch, Marc, Regii Taumaturgi.Studii despre caracterul supranatural atribuit

puterii regale in special in Franta si Anglia, Editura Polirom, Iasi, 1997
Bloch, Marc, Societatea feudala ,volumul II , Editura Dacia, Cluj Napoca, 1998
Kantorowicz, Ernst H., Cele doua corpuri ale regelui, Editura Polirom, Iasi, 2014
Platon, Alexandru Florin, Laurentiu Radvan,Bogdan Petru Maleon, O istorie a
europei de apus in Evul Mediu .De la Imperiul roman tarziu la marile descoperiri
geografice ( secolele V-XVI), Editura Polirom, Iasi, 2010
Roux, Jean Paul, Regele, mituri si simboluri, Ed.Meridiane, Bucuresti,1998